Viata si minunile Sfantului Vasile cel Mare

Viaţa celui între Sfinţi Părintelui nostru Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei (1 ianuarie)

Cel între ierarhi preaales, între dascăli preaînţelept şi între toţi sfinţii preamult plăcut lui Dumnezeu, Sfîntul părintele nostru Vasile cel Mare, a avut ca patrie Pontul, ce este în Capadocia, şi s-a născut din părinţi binecredincioşi şi de Dumnezeu cinstitori. Tatăl său se numea Vasile, iar mama sa Emilia, care a născut patru fii de parte bărbătească: pe Petru şi pe Sfîntul Vasile, pentru care ne stă înainte cuvîntul, pe Grigorie şi pe Navcratie, şi o fiică, al cărei nume era Macrina.

Pentru aceştia, cu adevărat s-a împlinit cuvîntul lui David, care zice: Neamul drepţilor se va binecuvînta. Şi nu numai sfîntul acesta a fost îmbunătăţit şi mare luminător al lumii, ci şi ceilalţi trei fraţi ai lui s-au făcut minunaţi şi purtători de semne. Căci Petru, fratele lui cel mai mare, a fost episcop al Sevastiei, Grigorie a fost episcop al Nissei, iar Navcratie a fost pustnic şi făcător de minuni. S-a sfinţit şi sora lor Macrina, dupa cum arată sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Însă pe toţi fraţii i-a covîrşit Sfîntul Vasile întru fapta bună şi întru învăţătură; căci la învăţăturile cele dintîi chiar pe tatăl său l-a avut dascăl şi povăţuitor, pe care de obşte îl avea Pontul ca dascăl al învăţăturilor şi al faptelor bune, în acea vreme.

Deci, dînsul a adus în lume o astfel de plăsmuire bună şi curată, pe care dumnezeiescul David o numeşte plăsmuire de ziuă, iar nu de noapte. De la acesta dar, a primit nu numai toată învăţătura, ce se numeşte enciclică, adică înconjurătoare, dar şi toată buna credinţă; şi, în scurt să zic, prin învăţăturile vîrstei celei dintîi s-a făcut începător al desăvîrşirii care avea să fie mai pe urmă.

După ce din destul a fost deprins de tatăl său în astfel de învăţături, încît dorea ca de nimic din cele bune să nu se lipsească, şi, pornit fiind prin iubirea de osteneală a albinei, care din tot felul de flori îşi adună cele trebuincioase, ca să nu rămînă mai prejos, s-a dus la cetatea Cezareei Capadociei, ca să se deprindă şi cu învăţăturile ce se dădeau acolo. Zic despre Cezareea cea preavestită, care a fost leagăn de învăţături şi al Sfîntului Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu; unde primind toate învăţăturile, se asemăna cu unii din dascăli, iar pe alţii îi covîrşea în tot felul de învăţătură, încît în puţină vreme s-a făcut slăvit şi vestit tuturor celor mai mari ai cetăţii şi la tot poporul, fiind mai mare în învăţătură decît în vîrstă şi avînd statornicia cea mai mare; apoi s-a arătat a fi retor între retori, chiar mai înainte de a se sui pe scaunele sofiştilor, filosof între filosofi, mai înainte de a învăţa dogmele şi rînduielile ce se află în filosofie; în sfîrşit, lucrul cel mai mare a fost că toţi îl aveau ca pe un preot al creştinilor, mai înainte de preoţie; şi atît de slăvit se făcuse el prin învăţătură şi prin fapta bună, încît era cinstit, cucernic şi vrednic înaintea tuturor.

După ce a ajuns în acest fel, s-a dus la Bizanţ, care era cetatea cea mai mare din tot Răsăritul, pentru că era împodobită cu cei mai desăvîrşiţi dintre retori şi filosofi, de la care a adunat, prin ascuţimea minţii sale, cele mai înalte dintre învăţături şi cu ele şi-a împodobit sufletul său. De acolo, fiind nesăţios de învăţătură şi de temelia cuvintelor bune, a fost trimis de Dumnezeu la Atena, unde a aflat pe Sfîntul Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu, sîrguindu-se la învăţături, precum şi pe Iulian Apostatul, care mai pe urmă a fost împărat (361-363), vrăjmaş şi chinuitor al creştinilor, pe Libaniu, sofistul, şi pe mulţi alţii.

Deci, acolo, aflînd Sfîntul Vasile pe Sfîntul Grigorie, apoi întrecîndu-se unul pe altul în fapta bună şi în rîvna cea dumnezeiască, atît de mult s-au iubit, încît nu puteau să se despartă nicidecum, şi şedeau amîndoi într-o casă, amîndoi mîncau şi amîndoi aveau o voie.

Pe scurt, se afla un suflet în acele două trupuri şi unul de la altul primea mare folos, nu numai întru fapta bună, ci şi întru învăţături. Căci ca doi lucrători de pămînt, sîrguitori şi iscusiţi, cu aceeaşi sîrguinţă lucrînd ţarina filosofiei şi semănînd cu multă osteneală sămînţa învăţăturilor, au secerat rodul sîrguinţei lor, prin care au întrecut pe cei de o vîrstă cu dînşii, şi atît de mult se înfrînau, încît mîncau numai ca să trăiască, pîine şi apă, mulţumind Domnului, ca Proorocul Ilie şi ca Ioan Înainte-mergătorul, care se hrănea cu muguri de copaci; iar pe celelalte, care momesc pîntecele şi-i aduc dulceaţă, le defăimau, şi cu totul se depărtau de ele.

Cu acest fel de înţelepciune, pe care au păzit-o pînă la sfîrşitul vieţii lor, atît de curaţi s-au ţinut, încît au întrecut pe vestitul Xenocrat, căruia, deşi dormea cu o femeie desfrînată, nu-i venea nicidecum în minte că era o femeie aproape de dînsul; apoi au fugit de lăcomie şi de împuţinare şi numai măsura cea dreaptă o păzeau. Iar necîştigarea atît de mult au iubit-o, încît au covîrşit pe Antistene, pe Pitagora şi pe Cratis, încît pe cele cinstite şi lăudate ale acelora le socoteau ca pe nişte jucării de copil; căci foarte mult au defăimat cîştigarea de bani şi de alte lucruri deşarte.

Trufia şi înălţarea cu totul le-au urît, iar mîndria au pierdut-o prin cuvioşie. Cît despre înţelepciunea pe care o aveau, nu este de trebuinţă să mai scriem, căci toată viaţa lor era o cugetare şi dorire necontenită, ziua şi noaptea, ca să cîştige filosofia cea cerească şi adevărată, mai mult decît pe cea pămîntească. Însă se sîrguiau a o cîştiga şi pe aceasta, ca să ajute Bisericii noastre, să dezrădăcineze neghina din grîu, să cureţe şi să lămurească dogmele sfintei credinţe, şi să apere pe credincioşi de năvălirile ereticilor.

Se sîrguiau mai mult ca să întreacă pe filosofii cei vechi, şi s-a şi făcut astfel prin multa lor osteneală şi prin dumnezeiescul ajutor, după cum se arată din scrierile lor. Întru meşteşugul gramaticii erau neîntrecuţi, ca şi în măsurile ştiinţei, poeziei, în mulţimea istoriilor şi frumoasa grăire de cele politice. Iar buna rînduială a retoricii şi frumuseţea vorbirii au ales-o mai mult, şi minciuna au lepădat-o. Filosofia cea adevărată din dogme atît de mult au deprins-o, încît i-au întrecut pe toţi. Tot astfel şi în celelalte ştiinţe s-au deprins, încît au întrecut pe toţi din destul, în aritmetică, în geometrie, în muzică şi în astronomie; încît s-au făcut dascăli şi filosofi desăvîrşiţi.

O înfrînare ca aceasta şi întreaga lor înţelepciune văzînd-o dascălul Sfîntului Vasile, anume Eubul, om preaînţelept şi mai bun decît toţi filosofii cei din Atena, se minuna; iar Vasile vrînd să-l vîneze şi să-l aducă la cunoştinţa de Dumnezeu, apoi un dar nepreţuit ca acesta să-i dăruiască, pentru osteneala lui, l-a aflat odată înaintea cetăţii, vorbind cu ceilalţi filosofi şi întrebîndu-se despre filosofie, căci astfel de obicei aveau între ei, ca ori să grăiască, ori să audă ceva nou. Întrebîndu-se Eubul cu filosofii, pentru un cuvînt, a venit Vasile şi îndată a dezlegat acel sofism şi l-a desluşit. Apoi ziceau ceilalţi: "Cine este cel care a desluşit cuvîntul filosofului?". Răspuns-a Eubul, zicînd: "Ori Dumnezeu, ori Vasile".

Văzînd Eubul pe Vasile, a lăsat pe prietenii şi pe ucenicii săi, iar el a şezut cu Vasile, şi au petrecut trei zile în vorbă, întrebîndu-se de filosofie. Drept aceea, a întrebat Eubul pe Vasile: "Care este firea filosofiei?" Iar el a răspuns: "Firea filosofiei este pomenirea morţii". După aceasta a grăit şi despre lume, zicînd: "Deşi sînt dulci cuvintele cele lumeşti, amară este lumea pentru cel ce se ţine de ea cu iubire şi patimă; căci alta este slava cea trupească şi alta a firii celei fără de trup. Nu este cu putinţă ca cineva să se îndulcească de amîndouă, pentru că nimeni nu poate să slujească la doi stăpîni. Însă, pe cît ne arată puterea bunătăţii, să împărţim la cei flămînzi pîinea înţelegerii; şi pe cei ce s-au lipsit, pentru răutatea lor, de acoperămîntul faptei bune, pe aceia să-i aducem sub acoperămîntul lucrurilor celor bune; căci pe care-l vedem gol, îl îmbrăcăm şi nu defăimăm trupul nostru.

Sînt la noi, o! Eubule, nu chipuri, nici ghicituri, ci singur adevărul povăţuindu-ne spre mîntuire; pentru că vom învia toţi, unii spre viaţa veşnică, iar alţii spre munca şi ruşinarea veşnică, şi vom sta toţi înaintea judecăţii lui Hristos, precum ne învaţă marii glăsuitori Prooroci: Isaia, Ieremia, Daniil, David şi dumnezeiescul Apostol Pavel; după aceştia, chiar dătătorul pocăinţei şi răsplătitorul nostru, Domnul, Care a căutat oaia cea pierdută, iar pe fiul cel risipitor, care cu pocăinţă s-a întors, cuprinzîndu-l cu dragoste, l-a sărutat, cu haină luminată şi cu inel l-a împodobit şi l-a ospătat. Acela dă asemenea răsplătire celor ce vin în ceasul al unsprezecelea, ca şi celor ce au purtat greutatea şi zăduful zilei. Acela, pocăindu-ne şi născîndu-ne din apă şi din Duh, ne dă cele ce ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, precum şi pe toate care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc".

Vasile grăind acestea, Eubul a strigat: "O! Vasile, arătătorule de cele cereşti, prin tine cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul a toate, aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie, Amin! Acesta este semnul credinţei mele în Dumnezeu: toată averea ce o am, în mîinile tale o dau şi cealaltă vreme a vieţii mele cu tine o voi petrece, căci doresc naşterea din apă şi din Duh".

Vasile i-a zis: "Bine este cuvîntat Dumnezeul nostru, de acum şi pînă-n veac, Cel ce a luminat mintea ta cu lumina adevărului, Eubule, şi din rătăcirea cea mare te-a adus la cunoştinţa milostivirii Sale. Iar de vei voi, precum zici, ca să petreci cu mine, îţi voi spune în ce chip să ne îngrijim de mîntuirea noastră şi să ne izbăvim din cursele vieţii celei de aici; să vindem toate averile şi să le împărţim săracilor. După aceea să mergem în sfînta cetate, ca să vedem minunile ce sînt acolo şi vom cîştiga îndrăznire către Dumnezeu".

Astfel, toate bine împărţindu-le celor ce aveau trebuinţă, şi cumpărîndu-şi hainele cele albe pentru Sfîntul Botez, s-au dus la Ierusalim şi îi întorceau în cale pe mulţi la adevărata credinţă. Mergînd în Antiohia, au intrat la o gazdă, iar fiul gazdei, Filoxen, şedea înaintea uşii, fiind supărat; acela era ucenic al lui Libaniu sofistul, de la care luînd nişte stihuri de ale lui Homer, ca să le prefacă în vorbă retoricească, nu putea, şi în nepricepere fiind, se necăjea foarte. Pe acesta, văzîndu-l Vasile necăjit, l-a întrebat: "Pentru ce eşti necăjit, tinere?" Iar Filoxen a zis: "Oare dacă-ţi voi arăta pricina mîhnirii mele, ce folos îmi va fi de la tine, întru aceasta?". Iar Vasile, făgăduindu-i că nu în zadar îi va fi aceea ce va arăta lui, tînărul i-a spus despre sofist şi despre stihurile acelea şi că aceea este pricina întristării lui, de vreme ce nu se pricepe ca să alcătuiască stihurile. Vasile, luînd stihurile, a început a i le tîlcui, alcătuindu-le în vorbă simplă, în trei feluri. Atunci tînărul, mirîndu-se şi înveselindu-se, l-a rugat să-i scrie tălmăcirea. Drept aceea, Vasile a scris tîlcuirea acelor stihuri ale lui Homer în trei feluri, pe care luîndu-le tînărul, cu bucurie a mers dimineaţa la Libaniu, dascălul său, ducîndu-i acea alcătuire a stihurilor; iar el citind-o, s-a mirat şi a zis: "Vă jur pe dumnezeiasca rînduială, că nu se află cineva din înţelepţii de acum care să-ţi spună o asemenea tîlcuire. Deci cine ţi-a scris aceasta, Filoxene?"

Iar tînărul i-a spus: "Este un străin în casa mea, care, fără osteneală, degrabă a tîlcuit aceasta". Libaniu îndată a alergat cu sîrguinţă la gazdă, ca să vadă pe străinul acela. Văzînd pe Vasile şi pe Eubul, s-a mirat de venirea lor neaşteptată şi s-a bucurat de dînşii. Deci, i-a rugat să vină şi să găzduiască în casa lui; iar ei venind, Libaniu le-a pus înainte masă cu multe feluri de bucate.

După obiceiul lor însă gustînd puţină pîine şi apă cu măsură, au mulţumit lui Dumnezeu dătătorul de toate bunătăţile. Apoi a început Libaniu a le pune întrebări sofiste, iar ei împotrivă îi aduceau cuvîntul credinţei; Libaniu, cunoscînd puterea cuvintelor, zicea că n-a venit încă vremea de a se boteza, iar dacă rînduiala lui Dumnezeu va porunci, apoi cine poate să se împotrivească? "Mult mă vei sluji, o! Vasile, dacă unele ca acestea vei binevoi a le grăi, spre folosul ucenicilor care sînt la mine".

Degrabă ucenicii lui Libaniu fiind adunaţi, a început Vasile a-i învăţa: "Să aveţi curăţie sufletească, nepătimire trupească, purtare blîndă, grai cumpănit, cuvînt cu bună rînduială, hrană şi băutură măsurată, înaintea celor mai mari tăcere, înaintea celor mai înţelepţi luare-aminte, la cei mai bătrîni supunere, să aveţi spre cei asemenea cu voi şi spre cei mai mici dragoste nefăţarnică, de cei răi, pătimaşi şi iubitori de trup să vă depărtaţi şi puţin să grăiţi, dar mai mult să înţelegeţi, să nu fiţi fără de socoteală în cuvînt, să nu prisosiţi cu vorba, să nu fiţi îndrăzneţi la rîs, cu sfiala să vă împodobiţi şi cu femeile cele necurate să nu vorbiţi, să aveţi în jos căutarea, iar sufletul sus, să fugiţi de cuvintele cele împotrivă; dregătorie dăscălească să nu doriţi, cinstea acestei lumi întru nimic s-o socotiţi.

Iar de ar face cineva vreun bine spre folosul altora, de la Dumnezeu plata s-o aştepte şi veşnica răsplătire de la Iisus Hristos, Domnul nostru". Acestea zicîndu-le Vasile către ucenicii lui Libaniu şi ei ascultînd nu fără de mirare, iarăşi a plecat cu Eubul în cale.

După ce au sosit în Ierusalim, toate Sfintele Locuri cu credinţă şi cu dragoste înconjurîndu-le şi într-însele închinîndu-se lui Dumnezeu, Care este peste tot, ei s-au arătat episcopului acelei cetăţi, cu numele Maxim, şi l-au rugat ca să-i boteze în Iordan. Episcopul, văzîndu-i plini de credinţă, a făcut după credinţa lor şi luînd clerul său a mers cu Vasile şi cu Eubul la Iordan, iar cînd era pe mal, Vasile a căzut la pămînt şi, cu lacrimi şi glas, s-a rugat la Dumnezeu ca să-i arate vreun semn al credinţei lui.

Deci, tremurînd, s-a sculat şi s-a dezbrăcat de hainele sale, odată cu care şi pe omul cel vechi l-a lepădat şi, intrînd în apă, se ruga. Cînd s-a apropiat arhiereul să-l boteze, iată s-a pogorît un fulger de foc spre ei, şi ieşind un porumbel din fulgerul acela, s-a pogorît în Iordan, şi, tulburînd apa, a zburat la cer; iar cei ce stăteau pe mal, văzînd aceea, s-au cutremurat şi au preamărit pe Dumnezeu.

Vasile, fiind botezat, a ieşit din apă, şi mirîndu-se episcopul de dragostea ce avea către Dumnezeu, l-a îmbrăcat în haina Învierii lui Hristos, rugîndu-se. Apoi a botezat şi pe Eubul, i-a uns pe ei cu mir şi i-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine. Întorcîndu-se în sfînta cetate, au petrecut într-însa un an; după aceasta s-au dus în Antiohia, unde Meletie arhiepiscopul a hirotonit pe Vasile diacon şi acolo a tîlcuit Pildele lui Solomon.

Nu după multă vreme, s-a dus cu Eubul în patria sa, Capadocia, apropiindu-se de cetatea Cezareei. Apoi s-a descoperit într-o vedenie de noapte lui Leontie, arhiepiscopul Cezareei, despre venirea lor şi că Vasile o să fie în vremea sa arhiepiscop al acelei cetăţi. Deci, dimineaţa, chemînd arhiepiscopul pe arhidiaconul său şi pe unii din clericii cei cinstiţi, i-a trimis la porţile cetăţii dinspre răsărit, poruncindu-le ca pe cei doi străini ce-i vor întîmpina, să-i aducă la dînsul cu cinste. Iar ei ducîndu-se şi întîmpinînd pe Vasile şi Eubul, pe cînd intrau în cetate, i-au adus la arhiepiscop.

El, văzîndu-i pe dînşii, s-a mirat, că pe unii ca aceştia îi văzuse în vedenie, şi a preamărit pe Dumnezeu. Apoi i-a întrebat arhiepiscopul de unde vin şi cum se numesc. Înştiinţîndu-se despre numele lor, a poruncit să-i aducă la masă şi să-i ospăteze. După aceea, chemînd clerul său şi bărbaţi aleşi din cetate, le-a spus toate cele ce i s-au vestit lui despre Vasile în vedenie, de la Dumnezeu. Atunci clerul cu un glas a zis: "De vreme ce pentru cinstita ta viaţă ţi-a arătat Dumnezeu pe moştenitorul scaunului tău, se cade să faci cu dînsul precum îţi este plăcerea; căci cu adevărat vrednic este omul pe care judecăţile lui Dumnezeu îl descoperă".

Apoi a chemat arhiepiscopul pe Vasile şi pe Eubul şi a început a vorbi cu ei din Scripturi, vrînd ca să afle priceperea lor; şi auzindu-i, s-a mirat de noianul înţelepciunii ce se afla într-înşii, apoi ţinîndu-i la sine, îi cinstea după vrednicie. Vasile, petrecînd în Cezareea, avea acelaşi fel de viaţă precum a văzut mai înainte la mulţi cuvioşi, pe cînd a înconjurat Egiptul, Palestina, Siria şi Mesopotamia, căutînd pe Eustatie filosoful şi cercetînd într-acele părţi pe părinţii cei nevoitori; deci, le urma bine cu chipul şi cu viaţa monahicească.

După aceea a fost hirotonit prezbiter de Ermoghen, episcopul Cezareei, care a fost după Leontie, şi era povăţuitorul monahilor. Murind Ermoghen arhiepiscopul, era cerut în scaun Sfîntul Vasile, ca un vrednic şi de Dumnezeu mai înainte însemnat; dar, fugind de cinste, s-a ascuns, şi a fost ridicat la arhiepiscopie Eusebiu, bărbat bun la obiceiuri cu adevărat, dar puţin învăţat şi întru înţelepciunea cărţii neiscusit; deci, acela ştiind pe Vasile că era de toţi foarte cinstit şi lăudat ca un mai înţelept filosof şi cu viaţa sfîntă, a început ca un om neputincios a fi biruit de zavistie şi se arăta rău-voitor lui Vasile.

Acest lucru înţelegîndu-l Sfîntul Vasile, nevrînd să fie pricinuitor de zavistie, s-a dus în pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori şi pe prietenul său, pe Sfîntul Grigorie de Nazianz; acolo, adunînd cu dînsul mulţime de monahi, a făcut rînduială de viaţă monahală, fiind luminat de Duhul Sfînt, şi petrecea viaţa îngerească pe pămînt. Le ajuta lor la o viaţă ca aceea şi fericita Emilia, maica lui Vasile, petrecînd nu departe de ei, de cealaltă parte de rîu, în sat, şi de hrana lor îngrijindu-se; apoi, rămînînd văduvă, toată sîrguinţa o avea ca să placă lui Dumnezeu.

Fiind vremea, Vasile şi Grigorie au ieşit din pustie, siliţi de trebuinţele Sfintei Biserici, care atunci era tulburată de eretici. Pentru că pe Grigorie, tatăl său, l-a luat la sine spre ajutorul drept-credincioşilor în cetatea Nazianzului, fiind bătrîn şi neputînd să se lupte acum cu lupii; iar Vasile, împăcîndu-se cu Eusebiu, arhiepiscopul Cezareii, acesta, prin scrisoare, l-a rugat să se întoarcă la dînsul şi să ajute Bisericii care lupta contra arienilor.

Văzînd fericitul Vasile o primejdie ca aceea a Sfintei Biserici, şi cinstind mai mult trebuinţa cea de obşte, decît viaţa pustnicească, a lăsat singurătatea şi a venit în Cezareea, unde foarte mult a lucrat cu cuvîntul şi cu scrisul, curăţind credinţa cea dreaptă de eresuri. Apoi arhiepiscopul Eusebiu şi-a dat sfîrşitul pe braţele lui Vasile, dîndu-şi sufletul său lui Dumnezeu; iar după dînsul, lucrînd Sfîntul Duh, marele Vasile, chiar nevrînd a fi ridicat în scaun, a fost sfinţit de mulţi episcopi, între care era şi bătrînul Grigorie, tatăl lui Grigorie de Nazianz; căci acela, fiind neputincios şi obosit de bătrîneţe, a poruncit să-l ducă în Cezareea, să silească pe Vasile a veni la arhiepiscopie, ca nu cumva arienii să ridice pe vreunul dintre ai lor în scaunul acela.

Deci, Vasile ocîrmuia Biserica lui Hristos; iar pe Petru, fratele său cel după trup, l-a sfinţit prezbiter, ca să-i ajute la ostenelile bisericeşti, iar mai tîrziu l-a pus episcop în cetatea Sevastiei. În acelaşi timp şi mama sa, fericita Emilia, după o viaţă de mai bine de 90 de ani, şi-a dat sufletul Domnului. Ea a mai avut încă un fiu, pe Grigorie, episcopul Nissei, şi pe Petru, pe care l-am pomenit, precum şi o fiică, Macrina fecioara, întîia născută, şi ceilalţi fii, crescuţi întru mari fapte bune.

După un timp oarecare, fericitul Vasile a cerut de la Dumnezeu să i se dea darul înţelepciunii, aşa încît, cu ale sale cuvinte curate, să poată săvîrşi slujba cea fără de sînge şi să vie spre el Duhul Sfînt. După şase zile, adică în ziua a şaptea, pogorîndu-se Duhul Sfînt, a început a liturghisi şi săvîrşi în toate zilele jertfa cea fără de sînge. După ce a trecut cîtăva vreme, cu credinţă şi cu rugăciune a început a scrie cu propria sa mînă tainele sfintei slujbe. Şi în acea noapte i s-a arătat Domnul în vedenie, cu apostolii, făcînd înainte punere a pîinii şi a paharului, la Sfîntul Jertfelnic; apoi, sculînd pe Vasile, i-a zis: "După a ta cerere, să se umple gura ta de laudă, ca adică, cu ale tale curate cuvinte, să aduci slujba cea fără de sînge". Iar el s-a sculat tremurînd, neputînd să privească cu ochii la arătarea Domnului cea luminoasă.

După această arătare luminoasă a mers în biserică şi, apropiindu-se de Sfîntul Altar, a început a grăi şi a scrie pe hîrtie, în limba grecească, astfel: Să se umple gura mea de laudă, ca să cînt slava Ta, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai zidit pe noi şi ne-ai adus în viaţa aceasta, rostind apoi şi celelalte rugăciuni ale Sfintei Biserici.

Iar după sfîrşitul rugăciunilor a ridicat pîinea, rugîndu-se cu dinadinsul şi zicînd: "Ia aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfînt lăcaşul Tău şi de pe scaunul măririi împărăţiei Tale, şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi; Cel ce şezi sus, împreună cu Tatăl, şi aici cu noi eşti nevăzut, învredniceşte-ne, cu puternică mîna Ta, ca să ni se dea preacuratul Tău trup şi cinstitul Tău sînge nouă, tuturor popoarelor".

Arhiereul săvîrşindu-le pe acestea, Eubul, cu cei mai întîi clerici, au văzut o lumină cerească luminînd altarul şi pe arhiereu şi nişte bărbaţi prealuminaţi în veşminte albe, înconjurînd pe acel mare arhiereu. Văzînd aceasta, s-au înspăimîntat foarte mult şi au vărsat lacrimi, lăudînd pe Dumnezeu.

În vremea aceea, marele Vasile chemînd un argintar, i-a poruncit ca din aur curat să facă o pasăre, în chipul porumbelului ce s-a arătat deasupra Iordanului, spre păzirea dumnezeieştilor Taine, şi l-a aşezat deasupra Sfintei Mese.

Altă dată, sfîntul, săvîrşind dumnezeiasca slujbă, un evreu, prefăcîndu-se creştin, vrînd să iscodească despre Sfintele Taine, s-a lipit de cei credincioşi şi a intrat în biserică; acolo a văzut pe Sfîntul Vasile că avea în mîinile sale un prunc, pe care-l sfărîma. Împărtăşindu-se credincioşii din mîinile sfîntului, a venit şi evreul; şi i-a dat arhiereul, ca şi celorlalţi creştini, o parte din Sfintele Daruri, pe care luînd-o evreul în mîini, a văzut că era adevărată carne. După aceea, apropiindu-se de pahar, a văzut că era sînge adevărat în el.

Deci a păstrat rămăşiţele Sfintei Împărtăşanii şi, mergînd acasă, le-a arătat femeii sale, şi i-a spus despre tot ce a văzut cu ochii săi; apoi crezînd cu adevărat că înfricoşată şi preaînaltă este taina creştinească, a doua zi a mers la Fericitul Vasile, rugîndu-l să-i dea Sfîntul Botez. Iar Vasile, dînd mulţumire lui Dumnezeu, nu a întîrziat a boteza pe evreu, împreună cu toată casa lui.

Altă dată, mergînd undeva sfîntul, o femeie săracă, fiind nedreptăţită de eparhul cetăţii, a căzut în cale la picioarele fericitului, rugîndu-l ca să scrie despre dînsa la acel boier, ca unul care avea multă trecere către dînsul. Sfîntul, luînd o hîrtie, a scris către boier astfel: "S-a apropiat de mine această săracă femeie, care îţi aduce scrisoarea mea, nădăjduind că mă iubeşti şi are trecere cuvîntul meu la tine; deci m-a rugat ca să-ţi scriu, să n-o mai superi. De este adevărată nădăjduirea ei, arată cu lucrul, şi fă milă cu femeia aceasta".

Scriind sfîntul hîrtia, a dat-o femeii celei sărace, iar ea luînd-o, a dus-o şi a dat-o boierului, care, citind-o, a scris înapoi sfîntului: "După scrisoarea ta, părinte sfinte, aş fi voit să fac milă acestei femei sărace, dar nu pot, de vreme ce se află sub dajdie". Iar sfîntul iarăşi a scris către dînsul: "Dacă ai voit şi n-ai putut, bine; iar de ai putut şi n-ai voit, atunci te va aduce Dumnezeu în starea celor ce au trebuinţă ca, atunci cînd vei voi să fii miluit, să nu poţi fi". Acest lucru s-a şi întîmplat, pentru că, nu după multă vreme, supărîndu-se împăratul pe acest eparh, căci auzea că face multe năpăstuiri, l-a aruncat în închisoare, ca să despăgubească pe cei pe care îi năpăstuise. Eparhul a trimis din închisoare rugăminte la Sfîntul Vasile ca să-l miluiască şi să înduplece pe împărat, prin mijlocirea sa.

Vasile grăbindu-se, a rugat pe împărat pentru dînsul şi, după şase zile, a venit poruncă pentru liberarea boierului de la închisoare. Eparhul văzînd milostivirea sfîntului către dînsul, a alergat la el spre a-i mulţumi, iar femeii sărace i-a dat îndoit din averile sale.

Altă dată, era foamete atîta de mare în eparhia sfîntului, încît mulţi oameni au murit, din lipsă de hrană. Sfîntul, văzînd pe boieri că ţin grîul în hambare şi nu-l dau săracilor, se mîhnea de învîrtoşarea inimii acestora; căci o altă neomenie mai mare decît aceasta nu este, ca într-o vreme ca aceea cei bogaţi să nu voiască a vinde grîul, ci să aştepte ca, vînzîndu-l mai scump, să adune mai mulţi bani. Dar nu ştiu ticăloşii că, cu cît aşteaptă vreme mai multă să adune bani mai mulţi şi să strîmtoreze pe cei săraci, cu atît îşi înmulţesc asupra lor mînia lui Dumnezeu; căci ce altceva este mai rău decît să păstreze grîul şi să negustorească strîmtorarea săracilor, să se lipsească şi să moară de foame? Cum să-i numească cineva pe aceştia creştini? Cum să-i numească oameni pe ei care sînt mai sălbatici decît fiarele, că fiarele iubesc pe cele asemenea lor, iar aceştia nu se milostivesc spre cei de o seminţie cu dînşii. Unii ca aceştia erau, în vremea aceea, boierii Cezareei.

Sfîntul îi învăţa în fiecare zi despre milostenie, îi sfătuia, îi ruga, le scria, le aducea aminte de iubirea de străini a lui Avraam, de primirea de străini a lui Lot, de istoria lui Iosif cel preafrumos, cum a hrănit pe egipteni, şi mai ales cuvintele acestea: Surpa-voi hambarele mele şi mai mari le voi zidi. Acestea făcîndu-le şi zicîndu-le sfîntul, de-abia i-a înduplecat să-şi deschidă hambarele. Atunci, urmînd lui Hristos, care a spălat picioarele ucenicilor, slujea singur la împărţirea grîului, singur fierbea seminţe, singur le împărţea săracilor hrana; şi aşa făcînd multe zile, a potolit primejdia foametei.
sursa http://sfantulvasilecelmare.info/viata.php

DESPRE CURSELE DIAVOLULUI

 Diavolul nu se multumeste cu faptul ca ataca omul, ci foloseste cele mai potrivite modalitati ca sa-l invinga. Foloseste multe siretenii. Sub aspectul razboinic este cel mai priceput strateg al veacurilor. Sfantul Nicodim Aghioritul spune privitor la acest fapt: "Trei sunt cauzele, datorita carora a devenit diavolul foarte priceput si foarte siret in razboiul impotriva omului: a) deoarece acesta si slujitorii lui, demonii, sunt duhuri firesti, subtiri si sunt inventivi in toate, si in stratageme de neinteles, si in scorniri; b) diavolul impreuna cu demonii, fiind de sapte mii trei sute de ani, datorita acestei vechimi a devenit foarte invatat in inselaciuni; si c) deoarece diavolul si demonii, atacand pe toti oamenii de la Adam si pana acum, si mai ales pe sfintii si pustnicii luminati prin asceza si contraatacati de acestia, au invatat prin experienta si prin razboi mai multe inselaciuni si uneltiri, s-au exersat si au devenit foarte priceputi, precum spun acest lucru si Sfantul Isaac, si Sfantul Simeon Noul Teolog, si Macarie cel Mare.

Astfel diavolul este foarte inventiv si foarte priceput luptator. Foloseste multe inselaciuni. De aceea spune Sfantul Apostol Pavel: "Imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu ca sa puteti sta impotriva uneltirilor diavolului" (Efes. 6,11). Dar, chiar daca acela este foarte inventiv si foarte priceput, si experienta Bisericii este mare. Cea mai mare experienta o ofera Biserica noastra in razboiul impotriva diavolului. Sfintii, care sunt madularele Bisericii, nu numai au cunoscut toate "mijloacele" celui viclean, dar au si reusit prin harul lui Dumnezeu si prin lupta lor personala sa le neutralizeze si sa ajunga la indumnezeirea lor dupa har.

Din experienta si invatatura sfintilor vom vedea in partea aceasta unele din atat de multele inselaciuni pe care le foloseste diavolul. Vom enumera unele din inselaciunile lui.

1) Foloseste multe capcane impotriva crestinului si se lupta sa gaseasca metoda potrivita pentru orice. Apostolul Pavel vorbeste despre aceste curse pe care le intinde diavolul omului. Vrea ca episcopul sa nu fie de curand botezat, "ca nu cumva trufindu-se sa cada in osanda diavolului. Dar el trebuie sa aiba si marturie buna de la cei din afara, ca sa nu cada in ocara si in cursa diavolului" (I Tim. 3, 6-7). De asemenea, in alt loc vorbeste despre cum "sa scape din capcana diavolului" (II Tim. 2, 26). Imaginea capcanei porneste de la vanarea animalelor salbatice. Astfel si diavolul ca vanator al sufletului omului, foloseste multe capcane ca sa-l prinda. De aceea Sfantul Ioan Sinaitul sustine ca este preferabil sa luptam cu oamenii, care uneori sunt salbatici si alteori se caiesc, decat cu demonii, "cu cei pentru totdeauna infuriati si inarmati impotriva noastra". In mod obisnuit, noi oamenii ne intristam cand ne supara semenii nostri si consideram mare incercare razboiul lor impotriva noastra si in acelasi timp nu dam nici o importanta razboiului interior care vine de la demoni, care sunt mai groaznici. Si totusi, experienta Bisericii a demonstrat ca trebuie sa dam o mai mare atentie si greutate razboiului provenit de la demoni.


La inceput diavolul nu cunoaste exact prin ce patimi este infrant sufletul. Ataca prin diferite patimi omul. "Seamana, dar nu stie daca va secera". Seamana ganduri de curvie, ganduri de defaimare, ganduri ale tuturor celorlalte patimi. Si carei patimi vede sufletul ca se inclina, cu aceasta il si hraneste (avva Matei). Sfanta Sinclitichia invata ca, ori de cate ori diavolul nu poate sa schimbe un suflet prin saracie, atunci prezinta ca momeala bogatia. Daca nu poate sa faca nimic prin ofense si ocari, promoveaza laude si faima. Cand este infrant prin sanatate, atunci imbolnaveste trupul. Cand nu poate sa insele omul prin placeri, se straduieste s-o faca prin suferinte involuntare, adica prin dureri. Si astfel creeaza multe boli ca sa constranga omul sa inceteze sa iubeasca pe Dumnezeu. Prin acestea se vede ca diavolul ataca metodic omul. Se straduieste sa gaseasca punctul slab, apoi in acel punct intoarce intreaga lui furie razboinica. Si in acest mod stapaneste omul, daca fireste, ultimul nu cunoaste modalitatile potrivite ca sa il opreasca.

2) Inselaciunile si scornirile diavolului sunt proportionale cu modul de viata pe care il duce omul. Nu ataca in acelasi mod pe toti oamenii. Adica, intr-un fel ataca pe cel casatorit si in alt fel pe cel necasatorit. Intr-un fel pe isihast si in alt fel pe chinovit. Intr-un fel pe cel incepator si in alt fel pe cel avansat in viata duhovniceasca. Pentru fiecare mod de viata are si ispita corespunzatoare. Atanasie cel Mare in viata lui Antonie cel Mare scrie ca, atunci cand Antonie a vrut sa urmeze viata monahala, diavolul s-a straduit sa il abata "prezentand amintirea bogatiilor, tutela surorii, familiaritatea neamului, lacomia iubirii de slava, felurita placere a hranei, comoditati ale vietii si in sfarsit, asprimea virtutii si ca mult este chinul acesteia. Sugera boala trupului si lungimea timpului". Diavolul in aceasta situatie creeaza multe piedici, simpatia multor persoane, dificultatea virtutii, nereusita etc. Este bine cunoscut faptul ca aproape toti oamenii sunt stingheriti sa inainteze in viata duhovniceasca de asemenea ganduri ca, adica, este de nereusit virtutea si pastrarea poruncilor lui Hristos. Gandul ca acestea nu sunt pentru noi, ca nu pot sa fie realizate astazi este clar diavolesc.

Sfantul Ioan Sinaitul spune ca monahii chinoviti sunt atacati si, desigur, trebuie sa se lupte mai mult in patimile mancarii si irascibilitatii, adica ale furiei. Prin aceste modalitati ataca diavolul aici.

In cei supusi pune dorinta dobandirii de mari virtuti, care sunt pentru isihasti. Slujitorilor neincercati diavolul le pune ganduri sa caute cu ardoare lucruri exagerate. Daca, spune Sfantul Ioan, analizezi gandirea slujitorilor neincercati, vei gasi multe intelesuri ratacite, precum "dorinta de liniste, de post excesiv, de rugaciune nevisatoare, de limita a nedesertaciunii, de amintire a unei iesiri de neuitat, de priveghere permanenta, de calm desavarsit, de tacere adanca, de puritate exagerata". Si, desigur, nu sunt nedemne de cautare asemenea izbanzi, dar cand sunt cautate inoportun, si mai ales fara binecuvantare de la un parinte cu darul deosebirii, sunt capcanele diavolului. In timp ce pe slujitori ii supara diavolul prin cautarea linistii, dimpotriva la isihasti vine si cu ganduri prin care "fericeste ospitalitatea supusilor, slujirea, iubirea frateasca, instruirea impreuna, ajutorarea celor bolnavi".

Inca pe slujitori diavolul ii ataca in diferite moduri. Uneori ii pangareste prin infectii trupesti si ii face insensibili si alteori ii face nelinistiti. Uneori ii conduce la uscaciune si nerodnicie, ii arunca in lacomie, in trandavie pentru rugaciune si alteori ii face somnolenti si plictisiti. Si asta o face ca sa creeze impresia ca nu au nici un folos din ascultare (Sfantul Ioan Sinaitul). In consecinta, corespunzator cu modul vietii noastre, primim si atacurile celui viclean.

3) De asemenea, suntem atacati potrivit cu timpul zilei, intr-un fel suntem atacati dimineata, altfel seara si altfel ziua. Exista un demon special care este "premergatorul duhurilor" si ne ataca imediat ce abia ne trezim din somn "de primul gand pangarindu-ne noi". Primul gand este prima cugetare care vine in mintea noastra dupa trezire (Sfantul Ioan Sinaitul). Parintii invata ca primul gand trebuie sa-l dam lui Dumnezeu. Pentru ca daca omul invata imediat dupa trezire sa se roage, adica sa dea primul gand lui Dumnezeu, atunci toata ziua va avea amintirea lui Dumnezeu. Diavolul cunoaste acest lucru si se straduieste sa murdareasca primul gand. Exista insa si alt demon, dupa cum spune Sfantul Ioan Sinaitul, care abia ce ne intindem in pat tinteste impotriva noastra viclene si spurcate reamintiri, incat sa dormim cu ganduri murdare si sa vedem vise spurcate si din trandavie sa nu ne ridicam pentru rugaciune. Inca, si in timpul somnului vin demoni si se straduiesc prin vise sa pangareasca omul si sa-l faca sa se scoale indispus: Se intampla si urmatorul paradox. Demonii in timpul in care dormim aduc in noi cuvinte ale psalmilor pe care le studiem, pe durata somnului, "ca sa ne inalte spre trufie" (Sfantul Ioan Sinaitul). Desigur, acest lucru este si din harul lui Dumnezeu, dar si din continuu studiu al psalmilor pe durata zilei. Dar diavolul exploateaza acest lucru si creeaza propria lui ispita, incat sa ne arunce in trufie. Si Sfintii Parinti invata ca, oricare izbanda care nu creeaza trufie si vanitate este de Ia Dumnezeu, in timp ce orice creeaza ingamfare este de la diavol.

Un razboi este ziua si altul noaptea. Sfantul Nil mentioneaza ca noaptea demonii urmaresc sa tulbure pe invatatorul duhovnicesc cu aparitia lor. Ziua insa il supara prin oameni, prin situatii, prin calomnii si diferite primejdii. Din aceasta se vede clar ca pe oamenii duhovnicesti si in principal pe invatatori si indrumatori ii ataca diavolul fie personal, fie prin alte persoane, deoarece ii distrug planurile.

4) Scornirile diavolului sunt inca proportionale cu treapta vietii duhovnicesti, in principal in rugaciune. Un scop mai adanc al demonilor este "ca de Dumnezeu nenorocitii sa-i desparta pe oameni". Astfel se lupta incat acestia care se roaga cu rugaciunea mintii si a inimii sa nu intipareasca simple sensuri ale lucrurilor simtite. Cu alte cuvinte, se lupta si ataca ca sa creeze inchipuiri ale lucrurilor perceptibile, incat mintea sa nu fie curata pe durata rugaciunii. Pe acestia care au cunoastere duhovniceasca ii ataca "ca sa invedereze acestora patimasele ganduri". In continuare ii ataca ca sa ramana in ei patimasele ganduri. Si pe oamenii practici, adica pe acestia care se afla in primul stadiu al vietii duhovnicesti, ii ataca ca sa ii arunce in pacat dupa lucrare (Sfantul Maxim).

5) Exista insa diferenta potrivit cu starea in care se afla omul. Adica intr-un fel este atacat omul cand se afla inainte de pacat si intr-alt fel este atacat cand infaptuieste pacatul Efrem Sirul spune ca, inainte sa fie savarsit pacatul, "dusmanul il micsoreaza pe acesta foarte mult". Mai ales pacatul placerii trupesti atat de mic il prezinta, inainte desigur sa fie facut, "incat aproape sa-i apara fratelui acest pacat cu nimic diferit de greseala de-a varsa un pahar cu apa rece pe pamant". Dar dupa comitere il prezinta foarte mare si ridica valuri de ganduri, incat sa constranga omul sa cada in deznadejde.

Nu numai pacatul il prezinta demonii altfel inaintea caderii si dupa cadere, dar si pe Dumnezeu. Spune Sfantul Ioan Sinaitul ca inainte de pacat inumanul dusman al mantuirii prezinta pe Dumnezeu foarte filantrop si ca are atata dragoste, incat il va ierta pentru cadere. Dar dupa infaptuire il prezinta pe Dumnezeu "judecator drept" si "nemilos".

Multe modalitati scorneste diavolul ca sa ne insele. Sfantul Ioan Sinaitul spune ca in mod obisnuit diavolul sapa trei gropi, intai si-ntai "lupta ca sa impiedice sa fie facut binele", adica ne impiedica sa savarsim binele, implinirea unei porunci a lui Hristos. Cand nu reuseste sa ne convinga sa nu inaintam in realizarea binelui, atunci vine si ne indeamna "ca sa nu fie facut acest lucru dupa Dumnezeu". Urmareste adica sa nu fie facut conform vointei lui Dumnezeu. Dar cand nu reuseste nimic nici prin aceasta modalitate, atunci vine si "ne fericeste pe noi ca pe unii ce ne comportam in toate dupa Dumnezeu". Se straduieste sa ne doboare prin trufie.

Exista insa si situatia in care se lupta si ne forteaza fie sa pacatuim, fie, daca nu izbutesc lucrul precedent, sa judecam pe cei care pacatuiesc (Sfantul Ioan Sinaitul).

6) Diavolul totusi este foarte iscusit. Foloseste orice, numai sa-si atinga scopul. In arta lui razboinica sunt cuprinse si cursele de dreapta. Cu alte cuvinte, se straduiesc sa induca ganduri de spre asceza exagerata. Diavolul se straduieste sa ne conduca la faptul sa facem cele peste putere, incat, dupa ce nu ne va mai pasa de acelea, sa si cadem in puterea lor (Sfantul Ioan Sinaitul).

Sfintilor Parinti le este cunoscuta aceasta metoda a diavolului, de aceea avva Pimen spune ca "toate cele peste masura, ale demonilor sunt". Sfantul Nil, priceput in razboiul acesta, spune ca ori de cate ori mintea omului se roaga curat si fara patimire, atunci nu vin demonii din stanga, adica nu urmaresc sa induca ganduri murdare, ci vin din dreapta. "Caci ii sugereaza acestuia slava lui Dumnezeu si un oarecare chip, prin simtirea prietenilor, ca sa creada in cele din urma ca el a fost facut pentru scopul rugaciunii. Ii ofera vederi care nu sunt adevarate ca sa il faca sa se infumureze cu ideea ca a ajuns la rugaciunea inimii si a dobandit scopul rugaciunii. Experienta Bisericii a demonstrat ca nu trebuie sa dam nici o importanta unor asemenea vederi si inchipuiri si chiar, cand ne rugam curat, sa nu existe nici cel mai mic gand ca in putin timp va fi invrednicita mintea sa vada lumina necreata. Rugaciunea trebuie sa fie legata cu cea mai adanca pocainta.

7) Daca reuseste sa convinga omul sa comita pacatul, atunci foloseste alta scornire. Se straduieste sa il convinga ca nu trebuie sa-l declare duhovnicului sau, fiindca acest lucru nu inseamna nimic si, prin urmare, nu este necesara spovedania. De altminteri, ii spune, atatia oameni fac lucruri mai fele. Gandul blasfemiei "a urzit pentru multi". Insa cunoastem ca nimic nu intareste demonii si gandurile impotriva noastra, "incat acest lucru sa hraneasca si sa tainuie pe acesti tainuitori in inima" (Sfantul loan Sinaitul). Acest lucru care se face prin gandul blasfemiei se face prin tiecare gand si prin fiecare patima. Diavolul face orice ca sa ramana tainuite. Si cu cat raman nemarturisite, cu atat mai mult se intaresc patimile, dar si stapanirea diavolului in noi.

8) De multe ori se intampla si retragerea demonilor si, in general, a razboiului vizibil. Sfantul Isihie Presbiterul spune ca invidiosii demoni "uneori las si ascund si retrag din noi razboiul inteligibil. Fac acest lucru incat sa nu ne ingrijim si la o ocazie data sa rapeasca mintea noastra". Este groaznica siretenia lor. Cum spune Sfantul loan Sinaitul, pentru un anumit timp demonii se ascund si nu ne ataca, incat sa nu ne ingrijim, considerand marile patimi ca mici si astfel "deci sa ne imbolnavim iremediabil". Se intampla chiar sa plece toti demonii, si omul sa nu simta nici un razboi, sa aiba liniste trupeasca si sufleteasca si totusi atunci se lasa demonul infumurarii, "care suplineste locul tuturor". Adica, numai demonul trufiei este capabil sa inlocuiasca toti ceilalti demoni.

9) Este foarte ciudat acest lucru pe care il vom spune in continuare, dar ni l-a dezvaluit Sfantul Ioan Sinaitul si astfel nu putem sa-l contestam. Diavolul creeaza si anomaliile trupesti. Adica, de multe ori vine si se aseaza deasupra stomacului si nu lasa omul sa se sature, chiar daca ar manca tot Egiptul si ar bea intreg Nilul. Si dupa mancare "porneste necuratul si pe cel al curviei, anuntandu-i acestuia faptul". Demonul acesta al inrobirii pantecelui merge la intalnirea demonului curviei si ii spune: "cuprinde-l, cuprinde-l, nelinisteste-l; caci pantecul acestuia fiind ingreunat, nu te vei osteni mult". Si intr-adevar, pantecul fiind plin, nu va gasi nici o dificultate demonul curviei sa lucreze pierderea omului.

10) In razboiul de dreapta, pe care l-am mentionat anterior, trebuie sa incerce si intelesurile bune pe care le creeaza pe durata rugaciunii. Adica, se intampla cand ne rugam, si mai ales mental, sa vina diavolul si sa ne aduca ganduri bune, lucrari filantropice, ganduri bune pentru ca tinteste sa reuseasca in indepartarea mintii de rugaciunea curata. Si acest lucru este foarte viclean si criminal. Sfantul Nil invata ca, atunci cand demonii vad omul ca are dorinta pentru adevarata rugaciune, atunci "inchipuie ganduri "ale unor lucruri, chipurile necesare". Dar dupa rugaciune tot el atata din amintire aceste lucruri pe care le-a gandit anterior in rugaciune, "miscand mintea spre cautarea acestora, si deoarece nu le gaseste, tare se mahneste si se intristeaza". Alta data demonii aduc ganduri bune si in continuare nu sunt de acord cu acestea. Pentru ce insa aceasta lucrare a lor ? Ca sa ne convinga ca "si sincerele amintiri ale noastre le cunoaste" (Sfantul Ioan Sinaitul). Astfel, diavolul se straduieste sa se prezinte omului ca profet care cunoaste multe adevaruri si chiar multe evenimente ;ale viitorului. Dar aceasta este o arta a diavolului. Demonii nu cunosc viitorul omului. Cum spune Sfantul Ioan Sinaitul, "nimic din cele viitoare nu cunosc demonii din previziune; deoarece nici magicienii moartea n-ar putea sa ne prezica". ; Sfintii cunosc bine acest lucru. Cati se supun in mod obisnuit diavolului au impresia ca sunt profeti: "Cel supus acestui demon de multe ori profet a devenit" (Sfantul Ioan Sinaitul).

11) Socotesc ca, dincolo de acestea pe care le-am mentionat, trebuie sa vedem scornirile speciale pe care le foloseste diavolul ca sa indeparteze omul de Dumnezeu. Poate, desigur, unele din acestea sa para inteligente, dar sunt atat de inteligente pe cat de inteligent e diavolul. in realitate diavolul este prost. Crestinii care se lupta sunt mult mai inteligenti decat el si pot sa-l nimiceasca precum au facut sfintii. Sfintii cu harul lui Hristos au distrus toate scornirile si inselaciunile diavolului. Mai mult, unii dintre sfinti ajung intr-un asemenea punct, incat, vazand demonii ca fac atatea lucruri ridicole, rad.
La inceput vom vedea inselaciunile diavolului care sunt descrise de Sfantul Ioan Sinaitul, suficient de experimentat in razboiul impotriva demonilor.
Demonii lucreaza si sa straduiesc prin diferite modalitati sa rataceasca omul. Unii ne inalta si altii ne umilesc. Unii ne inaspresc si altii ne roaga. Unii ne intuneca si altii se prefac lumina. Unii ne fac molai si altii rautaciosi. Unii ne fac mohorati si altii veseli. Drept care este necesar omul sa cunoasca de fiecare data care demon lucreaza.
Multora le creeaza demonii lacrimi in mijlocul cetatii si al zgomotelor "ca astfel unii necrezand ca sunt vatamati de zgomote, sa se alature lumii". Fac acest lucru ca sa creeze iluzia ca .este posibil sa traiasca cineva cucernicia si in zgomote. Aceasta cucernicie este curat satanica ! Nu este sigur ca nu poate cineva sa se afla in lume si sa aiba asemenea experiente. Dar aici are, in principal, in atentia lui pe monahii care cu iluzia aceasta parasesc sihastriile lor si se muta in locuri foarte zgomotoase si lumesti.
Demonii ne ataca printr-un razboi ridicol. Cand suntem satui ne jignesc si cand postim ne inaspresc. Acest lucru este ca sa fie creata impresia ca poate oricine sa manance si sa aiba cucernicie. Dar aceste lacrimi sunt false.
Viclenia diavolilor este mare. Ne induc ganduri sa nu ne despartim de oamenii lumesti, indeosebi acest lucru este valabil pentru aceia care au ganduri sa se calugareasca, "spunand ca multa rasplata castigam noi daca vazand femeia ne stapanim pe noi insine". Creeaza gandul ca ramanand in locuri unde sunt satisfacute simturile vom avea mai multa rasplata daca ne stapanim pe noi insine. Aceasta, desigur, ca sa amane omul plecarea si mai tarziu sa fie inrobit acestor lucruri la care credea ca ar putea sa fie indiferent.

Un parinte vizionar a povestit urmatoarele: Cand s-a aflat intr-o adunare au venit doi demoni, adica demonul slavei desarte si demonul trufiei si s-au asezat la dreapta si la stanga lui. Si primul il atata sa mentioneze o vedere sau o fapta oarecare pe care a reusit-o in pustiu. Cand respingea acest indemn, atunci celalalt demon il lauda pentru aceasta izbanda: "Si mare ai devenit invingand pe mama mea cea mai nerusinata". Un demon invinuia pe celalalt ca sa aduca ascetul in pacat.
A vazut Sfantul Ioan demonul slavei desarte unui frate ca-i sugereaza ganduri si altui frate ca ii dezvaluie gandurile primului frate, ca sa fie fericit ca vizionar. Mai mult, demonul slavei desarte atinge trupul omului si creeaza palpitatii ca sa creeze simtamantul venirii lui Hristos.
Un demon prigoneste alt demon. Un monah era manios. Si cand au sosit vizitatori; atunci s-a aratat ca bland acestora. Astfel, un demon, adica demonul slavei desarte prigonea demonul maniei.
De multe ori, demonul avaritiei mimeaza umilinta in timp ce demonul slavei desarte indeamna omul la milostenie. Acelasi fapt il face si demonul iubirii de placeri. Adica exista situatia cand demonul avaritiei sa recomande sa nu fie milostiv omul, pentru ca va cadea in vanitate si astfel mimeaza smerenia. Precum, de asemenea, demonul vanitatii si al senzualitatii ne indeamna sa dam milostenie, pentru ca astfel poate sa lucreze mai bine. Adevaratamilostenie se face cand omul se purifica de demonul avaritiei, al vanitatii si al senzualitatii.
De multe ori demonii ne impiedica sa infaptuim cele mai usoare si folositoare fapte si ne indeamna sa lucram pe cele mai obositoare. Fac acest lucru deoarece cunosc ca ori de cate ori suntem obositi, atunci suntem descurajati sa continuam calea noastra duhovniceasca.
Cineva a povestit Sfantului Ioan o vicleana scornire a diavolului. De multe ori demonul carnii se strecoara si se asunde pe el insusi si sugereaza monahului gandul ca are evlavie, in timp ce ii da si izvorul lacrimilor, mai ales cand discuta cu femei si ii sugereaza ganduri sa converseze cu acestea despre amintirea mortii, a judecatii si a intelepciunii. Si toate acestea le face diavolul ca sa convinga femeile sa provoace monahul si sa apropie astfel lupul ca pastor. Si dupa ce a fost castigata obisnuinta si curajul, "atunci nefericitul sufera caderea". Foloseste chiar si cele mai sfinte lucruri, scopul fiind sa arunce omul in pacatul trupesc.
Cand ne straduim sa plecam dintr-o adunare in care cineva povesteste lucruri hazlii, atunci demonii ne ataca in doua moduri. "Sa nu mahnesti pe povestitor" sau "Sa nu te arati pe tine insuti mai pios decat cei prezenti", ca sa ne faca sa ramanem. Si celalalt gand este sa fugim,dar asta ca sa ne conduca spre iubirea de slava. Adica ne spune al doilea gand: "indeparteaza-te, sa nu intarzii; daca nu, in rugaciunea ta vei intipari sensuri ale unor lucruri ridicole". Ne indeamna nu numai sa fugim, dar si sa ne straduim sa dizolvam vicleana adunare, mentionand cele ale Judecatii si amintirea mortii. in aceasta situatie trebuie sa preferam pe al doilea, adica sa preferam sa ne ude anumite picaturi ale iubirii de slava, care poate sa devina cauza a folosului celorlalti. Si in Pateric exista exemple asemanatoare care arata deosebitele scorniri ale diavolului. Sfantul Macarie a mers candva sa doarma intr-un sanctuar in care existau schelete de idolatri. Si-a pus drept perna un schelet de idolatru. Demonii l-au invidiat pe sfant pentru curajul sau. Si atunci au vrut sa-l inspaimante. Strigau ca unei femei: "Cutare, hai cu noi in baie". Si alt demon a raspuns cu voce femeiasca, ca si cand inainta dintre morti: "Am un oaspete deasupra mea si nu pot sa vin". Si acest lucru il faceau ca sa inspaimante sfantul. "Si batranul nu s-a inspaimantat".

Sfantul Nil Ascetul scrie ca in timp demonii se "impart pe ei insisi". Si in timp ce unii dintre ei supara omul, ceilalti in chip de inger alearga in ajutorul lui, daca cere. Si aceasta in scopul sa insele omul ca, intr-adevar au fost ingeri. Alteori demonii arunca ganduri impotriva noastra si, in acelasi timp, ne atata sa ne rugam, chipurile impotriva lor sau sa nu fim de acord cu ei. Si atunci se retrag. Si acest lucru il fac ca sa creeze in noi impresia ca am inceput sa-i invingem si ca acum se tem de noi.

Sfantul Nichita Stethatos spune: "inaintea incaierarii si a infrangerii, de multe ori demonii agita simtirea sufletului si rapesc somnul din pleoape". Adica iau somnul din pleoapele noastre ca sa creeze tulburare. Deoarece cunoastem ca in starea nesomnului omul se infurie cand nu cunoaste sa foloseasca aceasta stare pentru rugaciune. De multe ori "si prin anumite spasme iau somnul din pleoapele lor, sa faca viata acestora mai chinuitoare si plina de durere prin nascocirile de acest fel". Insa alteori diavolul creeaza somn, cand omul se roaga. Deoarece cunoaste ce rau ii face rugaciunea, creeaza somnolenta.
Am mentionat numai unele invataturi ale sfintilor privitoare la tehnica diavolului. in orice caz, exista mult mai multe. Cine se lupta in aceasta lupta, va verifica in orice caz salbaticele atacuri ale diavolului. Va simti prezenta lui. Ascetii au sa descrie multe evenimente de acest fel. Nu este vorba despre iluziile lor si personificari ale unor trairi interioare. Este vorba despre o realitate, pentru ca diavolul exista si este cel mai mare dusman al mantuirii noastre. Un ascet la Sfantul Munte imi spunea: "Daca se asaza cineva zece ani in Sfantul Munte, atunci va intelege ce este diavolul". Noi care traim in lume nu putem sa intelegem acest lucru, pentru ca printr-o foarte mica putere ne tine aproape de el. Nu este nevoie sa depuna o stradanie deosebita. Ne-a facut robii lui prin atatari exterioare, creand chiar si iluzia ca nu exista.

Cine insa se lupta sa se curete de patimi si exerseaza in rugaciunea mentala,  va cunoaste vicleana putere a diavolului. Exact in acea clipa il ataca diavolul, si  cunoscand  foarte bine cat ne iubeste Dumnezeu, diavolul ,,ne innebuneste de dragostea Lui,,. Si intelege bine ca, orice ar face diavolul, in realitate este colaborator la mantuirea noastra. il uram mai mult si astfel il atacam cu mai multa putere. De aceea scrie Sfantul Grigorie Palama: "Caci colaborator este diavolul totdeauna la vointa lui Dumnezeu, dar el nevoind acest lucru, si neprivind catre acest lucru"'.

Mitropolitul Hierotheos Vlachos

sursa http://www.crestinortodox.ro

Antihristul va fi inscaunat la Ierusalim la cel de al 3 lea templu al lu...

\

HARUL DUHULUI SFANT – SINGURA ARMA A CREDINCIOSILOR in fata lui Antihrist si a inaintemergatorilor lui

1. În Prima sa Epistolă Sobornicească, Sfântul Ioan Evanghelistul vorbeşte despre venirea Antihristului şi de asemenea despre activitatea antihriştilor; într-adevăr, el scrie creştinilor că s-a apropiat ceasul.

Mai exact, el scrie:
“Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă”. (I Ioan 2:18).
Potrivit tâlcuirii Sfântului Nicodim Aghioritul, care foloseşte texte ale scriitorilor ecleziastici, în afară de Antihrist, care va veni spre sfârşitul lumii şi aproape de A Doua Venire a lui Hristos, există, de asemenea, mai mulţi antihrişti, care implementează deja lucrarea lui Antihrist, atât în vremea sa, cât şi în orice epocă, şi care “sunt înainte-mergători şi vestitori al celui ce este numit intrinsec, mai ales şi cu adevărat Antihrist”.
La fel cum au existat Profeţi înainte de venirea lui Hristos, aşa, înainte de venirea lui Antihrist, vor apărea de asemenea proprii lui înainte-mergători, falşii profeţi.
Astfel, potrivit interpretării multora, antihriştii sunt numiţi “necucernicii ereziarhi”, care susţin şi apără “învăţăturile profane ale lui Antihrist”.
Acesta este motivul pentru care Sfântul Ioan Evanghelistul, în versetul următor spune:

“Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit” (I Ioan 2:19).
Aceştia au fost creştinii care au aflat adevărul revelat şi modul de viaţă îngeresc, dar, de vreme ce au fost înrobiţi de plăcerile senzuale, au fost incapabili să înţeleagă “măreţia bunătăţilor cereşti, frumuseţea lumii noetice şi fericirea şi bucuria inefabilă a veacurilor ce vor veni”, potrivit Sfântului Nicodim Aghioritul.
Prin urmare, ei s-au întors la o viaţă de apostazie “şi nu au dorit să devină următori ai vieţii pure în Hristos”.
În consecinţă, înainte de venirea Antihristului, se vor manifesta mergătorii lui înainte: adică diferiţii eretici, dar şi acei creştini care, în loc să trăiască viaţa întru Hristos cu inimă curată şi credinţă adevărată în minte, traiesc în patimi şi slăbiciuni, fără rugăciune lăuntrică sau credinţă adevărată în Dumnezeu.

2. Totuşi, Sfântul Ioan Evanghelistul nu se mărgineşte la a vorbi doar despre Antihrist şi mergătorii lui înainte, ci şi despre cum să ne confruntăm cu Antihrist şi premergătorii lui. Acesta este motivul pentru care scrie imediat după rândurile anterioare: “Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate” (I Ioan 2:20).
Cu alte cuvinte, creştinii au primit ungere de la Dumnezeu şi ştiu cum să distingă energiile Antihristului de energiile lui Hristos. Aceasta nu vine din citirea cărţilor, ci prin ungerea care există în inimă şi care ne învaţă.

Sfântul Nicodim Aghioritul, explicând din nou ce este această ungere, scrie:
“adică aţi primit Harul şi puterea Sfântului Duh în inimile voastre de la Domnul Hristos, cel Sfânt între Sfinţi”.
Şi mai departe, referindu-se la modul în care cineva primeşte Sfântul Duh, scrie:
“Creştinii primesc Harul şi puterea Sfântului Duh prin Sfântul Botez, şi într-adevăr prin ungerea cu Sfântul Mir, şi poate acesta este motivul pentru care Harul Sfântului Duh este numit ungere şi pecetluire, având acelaşi nume ca şi ungerea şi pecetluirea cu Sfântul Mir; din acest motiv atunci când preotul îi unge pe creştini cu el, încheie cu aceste cuvinte: ‘pecetea darului Sfântului Duh'”.

Ungerea Sfântului Duh este pecetea Sfântului Duh care are loc în timpul Tainei Mirungerii cu Sfântul Mir, în aceeaşi zi cu Botezul nostru.
În continuare, în acelaşi capitol, Sfântul Ioan Evanghelistul afirmă încă o data că sfânta ungere primită de un creştin la Sfântul Botez îl învaţă să distingă între adevăr şi minciună.

El scrie:
“Cât despre voi, ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva, ci precum ungerea Lui vă învaţă despre toate, şi adevărat este şi nu este minciună, rămâneţi întru El, aşa cum v-a învăţat” (I Ioan 2:27).
Potrivit interpretării Sfântului Nicodim, care foloseşte texte ale Părinţilor şi scriitorilor Bisericii, ungerea pe care omul a primit-o este Harul Sfântului Duh, care sălăşluieşte în inima creştinilor, iar potrivit cuvintelor Sfântului Ioan Evanghelistul, creştinii sunt îndrumaţi “să rămână neschimbaţi şi nestricăcioşi pentru totdeauna în Sfântul Duh, în dragoste şi credinţă adevărate”.
Şi, aşa cum îi este obiceiul, Sfântul Nicodim scrie: “cum şi în ce fel” rămâne omul neschimbător cu privire la darul Sfântului Duh? Aceasta se întâmplă atunci când omul rămâne ferm asupra învăţăturilor teologice şi ale Iconomiei Întrupării, nu doar raţional, dar şi existenţial.

Prin urmare, oricine ar vorbi despre Antihrist şi mergătorii lui înainte ar trebui să facă referire la toate pasajele Sfântului Ioan Evanghelistul şi ar trebui să specifice mai ales ceea ce spune Sfântul Ioan despre modul în care trebuie să îi înfruntăm pe Antihrist şi pe înainte-mergătorii lui.
Creştinii disting adevăraţii profeţi de cei falşi şi pe Hristos de Antihrist doar prin activarea Mirungerii, pe care au primit-o de la Dumnezeu şi care lucrează în inimile lor.
3. Sfântul Apostol Pavel, de asemenea, vorbeşte despre ungerea Sfântului Duh, care este de asemenea numită pecete.
Mai precis, în Epistola [A Doua] Către Corinteni, acesta scrie:
“Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre” (II Corinteni 1:21-22).
Aici apare cel mai clar faptul că Dumnezeu este Cel Care acordă Mirungerea creştinilor. El este Cel care ne miruieşte. Miruirea este identificată cu pecetluirea, iar aceasta este făcută de Dumnezeu, Care ne dă arvuna Duhului în inimile noastre.
Dacă cineva ar examina alte pasaje similare ale Sfântului Apostolul Pavel pentru a descoperi înţelesul arvunei Duhului şi ce înseamnă pentru cineva să cânte imnuri şi cântece duhovniceşti în inima sa, atunci el va înţelege că această ungere şi pecetluire este rugăciunea cu înţelegere a inimii, care este expresia dragostei pe care omul o simte pentru Dumnezeu.
Numele lui Hristos a fost înscris în persoana care a primit pecetea Sfântului Duh.
Sfântul Ioan Evanghelistul menţionează acest subiect în Apocalipsă:
“Şi am văzut un alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea, Zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru. Şi am auzit numărul celor pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii de pecetluiţi, din toate seminţiile fiilor lui Israel” (Αpocalipsa 7:2-4).
Este lipsit de ambiguitate faptul că Îngerul care avea “pecetea Viului Dumnezeu” a pecetluit robii lui Dumnezeu pe frunţile lor.
Un pasaj similar se găseşte într-un alt capitol al Apocalipsei:
“Şi m-am uitat şi iată Mielul stătea pe muntele Sion şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau numele Lui şi numele Tatălui Lui, scris pe frunţile lor” (Apocalipsa 14:1).
Cu alte cuvinte, cei mântuiţi, care stăteau cu Mielul – Hristos –, aveau Numele lui Hristos şi al Tatălui Său scrise pe frunţile lor.
Şi, precum spune apoi textul, ei au cântat o “cântare nouă” înaintea tronului lui Dumnezeu, al cărei conţinut doar ei îl ştiau.

Prin urmare, pecetluirea creştinilor cu Numele lui Hristos şi al Tatălui Lui este legată de “cântarea nouă”; adică rugăciunea minţii, ce este necunoscută oamenilor care nu au experimentat această stare.
4. Toate acestea înseamnă că, odată cu Taina Sfintei Mirungeri, care este legată de Taina Sfântului Botez, am primit darul Sfântului Duh în inimile noastre, prin pecetluirea mădularelor trupului nostru, atunci când preotul spune: “pecetea darului Sfântului Duh. Amin”.
Această miruire în inimă acţionează ca o iluminare a minţii: precum inspiraţia, dragostea de Dumnezeu, rugăciunea, nădejdea în viaţa veşnică şi precum arvuna Duhului.
Mărturisirea dată de mucenici şi martiriul care urmează este activarea Sfintei Mirungeri, prin care mucenicul îl vede pe Dumnezeu; acesta este motivul pentru care martiriul Sfinţilor nu este o chestiune simplă precum un proces raţional, exuberanţă sentimentală sau o acţiune nesăbuită, ci este o roadă a vederii lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii.

Totuşi, atunci când comitem un păcat, ungerea din adâncurile inimilor noastre este [re]activată prin pocăinţă. Cu alte cuvinte, pocăinţa, care este exprimată ca o înclinare spre a ne schimba viaţa, ca dragoste de Dumnezeu şi ca rugăciune, este activarea Harului Sfintei Mirungeri. În plus, această ungere este activată de rugăciunea minţii în inimă, care este “cântarea cea nouă” ce este intonat de cei care sunt regeneraţi de Sfântul Duh.
Totuşi, atunci când o persoană îl neagă pe Hristos, se depărtează de Biserica Ortodoxă şi adoptă o confesiune sau religie eretică, aceasta pierde acest dar. Iar atunci când se întoarce în Biserica Ortodoxă trebuie să primească din nou ungerea Sfântului Duh prin Taina Mirungerii.

Prin urmare, Păstorii Bisericii nu trebuie să vorbească doar despre Antihrist şi mergătorii lui înainte, dar trebuie în primul rând şi în special să ajute creştinii să trăiască în aşa fel încât Harul Botezului şi al Mirungerii să fie activ, prin ţinerea poruncilor şi a învăţăturilor lui Hristos, prin punerea în practică într-o manieră ortodoxă a acestora în viaţa lor, prin pocăinţă şi prin rugăciunea înţelegătoare a inimii; pentru că în acest mod vor putea să distingă energiile lui Hristos de energiile Antihristului.
Altfel, aceştia vor confunda energiile necreate cu cele create şi, ceea ce este mai grav, vor privi energiile lui Antihrist ca energii ale lui Hristos, şi invers.

* * *

Toţi cei care s-au învrednicit de ungerea inimilor lor de către Sfântul Duh — adică scrierea Numelui Mielului  şi a Tatălui Lui în inimile lor — vor scăpa de pecetluirea Fiarei Apocalipsei şi a tatălui ei, precum vor scăpa şi de mergătorii lor înainte.

(Sursa: Ἐκκλησιαστικὴ Παρέμβαση, Navpaktos, Nr. 122 (iunie 2006), pag. 1 şi 8; Ὀρθόδοξος Τύπος, Nr. 1654 (4 august 2006), pag. 3 şi 4)
sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro

Soborul Maicii Domnului - Parintele Calistrat [26.12.1997]

In ziua de astazi, 26 decembrie, praznuim sarbatoarea cu numele de "Soborul Maicii Domnului."

 Cuvant bisericesc, "sobor" insemneaza "adunare de oameni" si in imprejurarea de acum el vrea sa spuna doua lucruri: intai, cuvantul acesta este o chemare catre cei credinciosi, sa ne adunam astazi, in cinstea Maicii Domnului, aici pe pamant; dar, pe de alta parte, cuvantul "sobor" ne aduce aminte ca Maica Domnului se afla preaslavita, fara de asemanare, in mijlocul tuturor Sfintilor fericiti din ceruri si ca, asa fiind, adunarea noastra de astazi, de pe pamant este, de fapt, o impreuna-praznuire a noastra cu cetele tuturor Sfintilor si Ingerilor din ceruri. 

Adunarea cea cereasca, adica, se uneste, astazi, cu adunarea noastra pamanteasca, la cinstirea Maicii Domnului. 

Si, este drept sa fie asa, dupa ce am praznuit ieri Taina in care Maica Domnului este aceea care uneste pe veci toata omenirea cu Dumnezeu, nascand ca mama pe Domnul Hristos, adica pe Dumnezeu cel intrupat si ascuns intr-un prunc de om. 

E ca si cand Maica Domnului, privind la Domnul Iisus, in primul rand, si apoi la noi toti, cei credinciosi, "frati mai mici" ai Domnului, care-i aducem aceasta cinstire, ar spune astazi, catre Tatal ceresc, cuvantul acesta de fericita si adanca multumire, de la Apostolul din ajunul Craciunului; "Iata, Doamne, eu si toti pruncii pe care mi I-ai dat, fii binecuvantat in veci! Amin." 

"Aparatoare Doamna, pentru biruinta, multumiri, izbavindu-ne din nevoi, aducem tie, Nascatoare de Dumnezeu, noi, robii tai. Ci, ca ceea ce ai stapanire nebiruita, izbaveste-ne pe noi din toate nevoile, ca sa strigam tie: Bucura-Te, Mireasa, pururea Fecioara."

Întru aceastã zi, pomenirea Sfântului Preacuviosului Pãrintelui nostru Nicodim cel Sfintit, Arhimandritul, din Lavra sfintei Mãnãstiri Tismana(+1406).

Intr-aceasta zi, in care se praznuieste Soborul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, sfanta noastra Biserica a oranduit sa se faca praznuirea Cuviosului Nicodim cel Sfintit de la Tismana, Sfantul care a trait pe pamant romanesc si s-a nevoit a intemeia cele dintai asezari calugaresti din partile acestea (1370).
Cuviosul Nicodim s-a nascut in satul Prilep si se tragea dintr-o familie de aromani.

 Istet de minte de mic copil, Nicodim a invatat citirea Sfintelor Scripturi si s-a umplut de ravna pentru slujirea lui Hristos. Iar cand parintii sau au inceput a cugeta sa-l aseze in dregatorii, dupa avutia si rangul ce aveau, Nicodim s-a lepadat de toata averea parinteasca si de toata slava lumii acesteia. Imbracat in haine saracacioase, a fugit intr-ascuns din casa parinteasca si s-a dus la Sfantul Munte, unde, dupa trei ani de ucenicie, s-a invrednicit a fi tuns calugar intr-o manastire de acolo. 

Dovedindu-se adanc cunoscator al dumnezeiestilor invataturi, smerit si evlavios, in putina vreme a ajuns diacon, apoi egumen si staret al acelei manastiri. Plin de dragoste pentru poporul sau, Nicodim a mijlocit impacarea intre scaunul patriarhal din Constantinopol si Biserica sarbeasca si, ascultand rugamintea cneazului Lazar, a parasit Sfantul Munte si a venit in tara sa. Repede ducandu-se vestea despre evlavia si smerenia sa, preotii si credinciosii voiau sa-l inalte patriarh al Bisericii sarbesti, dar Sfantul s-a socotit pe sine nevrednic de asemenea cinste.
In timpul domniei voievodului roman Vlaicu, Sfantul a trecut Dunarea si, venind in Tara Romaneasca, a zidit manastirea Vodita, cea dintai asezare manastireasca temeinica si cu buna randuiala din tara noastra, despre care s-au pastrat dovezi si hrisoave. Dupa oarecare trecere de vreme, Sfantul a parasit ctitoria lui de la Vodita, unde a lasat staret pe un ucenic al sau, anume Agaton, a mers prin munti in sus si, ajungand la locul unde apa Tismanei cade cu zgomot de la inaltime, a ridicat acolo o manastire mai mare si mai trainica. Aici s-a asezat Cuviosul Nicodim, cu cativa din ucenicii sai, dar numarul acelor ce veneau sa slujeasca lui Hristos, sub povatuirea si indrumarea vrednicului staret, sporea fara incetare. Pe toti ii invata cu blandete si-i calauzea spre implinirea voii lui Dumnezeu. Sfantul Nicodim a fost un mare intemeietor si indrumator al vietii monahale la noi, dupa randuielile de la Athos, iar ucenicii lui sunt cei ce au ctitorit cu ajutor de la binecredinciosii domni si voievozi romani, cele dintai manastiri mari in Tara Romaneasca. Vremea insa, cand a venit la noi Sfantul Nicodim, era o vreme de mari framantari in lumea manastirilor ortodoxe. Miezul framantarilor era Muntele Athos, tocmai locul de unde venise Sfantul Nicodim. Este vorba de marea framantare pentru "rugaciunea mintii." Sfantul venea la noi, intre altele, tocmai pentru ca a gasit aici un loc de liniste si singuratate, prielnic lucrarii duhovnicesti a rugaciunii.
Dar Sfantul Nicodim si manastirile zidite de el, dupa tipicul din Sfantul Munte, au luat parte si la nevoile duhovnicesti ale crestinilor din aceasta tara. Schimbul de scrisori, de curand descoperit, dintre Sfantul Nicodim si marele Patriarh bulgar Eftimie de la Tarnova si intrebarile pe care staretul Tismanei le pune marelui Patriarh, ni-l arata pe Sfantul Nicodim dornic sa se inarmeze cu acele cunostinte trebuitoare in lupta impotriva ratacirii bogomililor, secta din Bulgaria, care tocmai trecuse in Tara Romaneasca si bantuia tara. El si manastirea lui erau ca o obste de apostoli ai dreptei credinte. Prin de dragoste pentru popor, Sfantul s-a nevoit intru invatarea tuturor si pentru lucrarea treburilor bisericesti in preajma manastirii sale.
A trait si a lucrat pe pamantul romanesc sub patru domnitori: Vlaicu, Radu, Dan si Mircea, fiind cinstit si pretuit, dupa cuviinta, de toti patru. Scriitorul, din vremea lui, a cartii Viata lui Isaia de la Hilandar, vede in Sfantul Nicodim, pe "barbatul cinstit si sfant, tare in carti si mai tare la judecata, in cuvinte si raspunsuri, intemeietor de manastiri, puternic la rugaciune si luptator pentru dreapta credinta". Pe langa frumoasa manastire Tismana, care e ctitoria lui, de la Sfantul Nicodim ne-a ramas si o Evanghelie, numita Tetravanghelul lui Nicodim de la Tismana, scrisa in limba slavona, chiar de mana Sfantului.
A adormit cu pace in Domnul la anul 1406, la 26 de zile ale lunii decembrie, pentrecut cu jale de calugari si de multime de credinciosi. Si a fost ingropat in mormantul pe care singur si-l pregatise in manastirea sa Tismana. Dupa oarecare vreme, dovedindu-se ca trupul sau a ramas nestricacios, a fost scos din mormant si asezat cu cinste intr-o racla din biserica manastirii. Din pricina tulburarilor si vitregiei trecutelor vremi, sfintele lui moaste au fost ascunse apoi in locuri tainice, pe care nu le stia decat staretul manastirii; cu timpul insa li s-a pierdut urma si au ramas intr-un loc, pe care numai unul Dumnezeu il mai stie.
Pentru dragostea lui catre Domnul si pentru toata slujirea si osteneala lui intru slava Bisericii Ortodoxe, dreptcredinciosii din tara noastra cinstesc pe Sfantul Nicodim cu multa evlavie, ca pe unul din marii indrumatori ai nostri pe calea mantuirii. Cu ale carui rugaciuni, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

sursa http://www.ortodoxism.ro