Totalul afișărilor de pagină

marți, 1 noiembrie 2016

Parintele Adrian Fageteanu-Despre Vremurile de pe Urma





Despre anii dinaintea venirii lui Antihrist (Stareţul Nikon Aghioritul)

Din totdeauna creştinii au vrut să cunoască cele de pe urmă. Această atitudine este bună şi dreaptă. Răul începe atunci când acordăm prea multă atenţie şi prea multă gravitate decât se cuvine viitorului, celor care se vor întâmpla, care vor veni, înghiţindu-ne timpul şi viaţa noastră. Este rău, pentru că diavolul vrea să ne ocupăm cu două lucruri care nu ne aparţin. Pe de o parte, vrea să ne ocupăm cu trecutul. „Dacă atunci aş fi făcut acel lucru, s-ar fi întâmplat astfel şi acum aş fi fost altfel. Dacă atunci când mi s-a spus şi când mi s-a oferit şansa, m-aş fi comportat astfel şi s-ar fi întâmplat acest lucru, mai târziu, se va fi întâmplat altceva, iar acum aş fi fost cu totul diferit”. Cu dacă, dacă şi iar dacă, am pierdut lupta. Trecutul nu ne aparţine. Ceea ce s-a întâmplat, s-a întâmplat! Diavolul îşi doreşte mult să ne ocupăm cu cele ce au trecut, la fel cum îşi doreşte să ne ocupăm şi cu cele care vor fi, cu viitorul, pe de altă parte. „Dacă se va întâmpla asta, eu trebuie să fiu pregătit pentru a reacţiona astfel sau altfel. Dacă se va întâmpla celălalt lucru, atunci eu trebuie să fac altceva”.

Şi cu asta am pus capăt poveştii noastre, pentru că astfel cădem în cursa în care vrea Lucifer: să nu ne ocupăm doar de ceea ce ne aparţine, şi anume prezentul. „Ce fac acum? Cum voi trăi? Cum voi petrece ziua cu folos?” Dacă trăim astăzi corect, vom valorifica trecutul, agonisind şi pentru viitor. Făcând astfel, nu vom pierde. Diavolul a reuşit în aşa fel încât, în loc să ne gândim la Hristos, să ne gândim la Antihrist. „Ce se va întâmpla când va veni Antihrist? Cum ne vom descurca când va veni Antihrist?” Şi de unde ştii că-l vei mai apuca pe Antihrist şi nu vei fi murit înainte ca el să vină? În loc să ne pregătim pentru Antihrist, pe care nu ştim dacă îl vom întâlni, de ce să nu ne pregătim pentru Hristos pe care sigur îl vom întâlni în clipa în care vom pleca de aici. Nu sunt înşelătoare acestea? Dacă ne vom pregătim pentru Hristos, pe Care cu siguranţă Îl vom întâlni, vom fi pregătiţi chiar şi pentru venirea lui Antihrist.

Fără îndoială, „semnele vremurilor” au început să se arate. Domnul nostru, în iubirea Sa, ne-a tăinuit „când-ul”. Însă ne-a spus: „Atunci când vedeţi că vine primăvara şi copacii înverzesc şi înmuguresc înţelegeţi că secerişul este aproape, tot aşa, după anumite semne, veţi cunoaşte că vine sfârşitul”1. Să menţionăm patru, cinci dintre aceste semne care ne arată unde ne aflăm.

Cu toţii ştim că la sfârşitul veacurilor se va arată numărul „666”. S-au spus şi s—au scris atât de multe despre acest subiect, încât orice am spune ar fi de prisos. Un singur lucru nu-l putem omite, anume că acest număr s-a arătat deja. Indiferent de importanţa şi de sensul pe care le acordă fiecare, acest număr s-a arătat. Şi dacă a provocat nelinişte şi confuzie, aceasta se datorează faptului că ne-am pierdut. Ne-am pierdut şi credem că suntem singuri, drept care, există un motiv de îngrijorare. Ne-am îngrijorat şi ne îngrijorăm deoarece ne-am separat de Tainele Bisericii. Nu putem să înţelegem faptul că nu suntem doar noi singuri. Orice s-ar întâmpla, suntem Trupul lui Hristos.

Un alt semn, care ne va face să înţelegem că suntem la sfârşitul veacurilor, este acela că „iubirea multora se va răci”2, după cum afirmă şi Sfinţii Părinţi. Iubirea dintre oameni va „îngheţa”. Oamenii vor înceta să mai aibă dragoste unul faţă de altul. Se întâmpla aşa?

Am botezat pe cineva în Sfântul Munte care avea un văr, patron al unui pub în Anglia, în Londra mai exact, şi care suferea de cancer. După botez s-a întors în Londra, unde a avut grijă de vărul său. Acesta din urmă era căsătorit, dar nu se înţelegea bine cu soţia lui. Într-o zi îi spune cu mânie soţiei: „Decât să-ţi las averea mea ţie - era milionar -, mai bine o las rinocerilor”. Se poate afirma că oricine poate spune astfel de cuvinte soţiei sale. Însă acesta, când a murit, a lăsat o întreagă avere, de ordinul milioanelor, rinocerilor din Grădina Zoologică, din Londra. Atenţie, nu este un ciudat. Putem spune că peste toţi există oameni ciudaţi. Dar nu este aşa! O jumătate de milion de britanici, nu cinci sau o sută, o jumătate de milion de britanici lasă ca moştenire averea lor animalelor de companie: câinilor şi pisicilor. Fireşte că şi în alte ţări se pot întâmpla lucruri asemănătoare, ba chiar mai multe. Ştiţi că la fiecare trei secunde –nici nu ai timp să conştientizezi că au şi trecut trei secunde - moare un copil de foame? Acum, în clipa în care vorbim, un copil moare de foame. Într-un alt stat au cheltuit douăzeci de miliarde de dolari pentru hrana animalelor de companie. Douăzeci de miliarde de dolari într-un an! Douăsprezece miliarde de dolari pentru parfumuri! Acestea se întâmplă în contextul în care există oameni care nu-şi pot lua medicamente, oameni care mor din atâtea şi atâtea motive. „Iubirea multora se va răci”3…

Al treilea semn al celor de pe urmă este acest haos sexual care a început ca o emancipare, ca o revoluţie, iar acum a ajuns să fie subjugare şi frenezie, în special pentru tineri şi pentru copii care sunt învăţaţi să revendice drepturi în permanenţă, însă niciodată nu sunt orientaţi spre îndatoririle lor. Toată greutatea propagandei sexuale a căzut pe umerii tinerilor şi ai copiilor. Nu ştim ce va urma. Într-o secvenţă televizată, am văzut un grup de tineri, cu vârste cuprinse între unsprezece şi treisprezece ani. Unul dintre ei îi spunea altuia: „Taci, măi, să nu ne audă şi ceilalţi că avem treisprezece ani şi suntem încă feciori. Vrei să ne facem de ruşine?”. Copiii „trebuie” să se ocupe de acest lucru înainte de treisprezece ani. Ştiţi cât costă ca un film să fie turnat şi difuzat? Se dau milioane peste milioane pentru ca tinerii să dobândească o astfel de mentalitate. Atunci când diavolii vor să facă un anume rău, îl pregătesc de mai înainte pentru a fi considerat ceva firesc.

În urmă cu câteva decenii, eram în biroul unei edituri ce aparţinea unui ziar de circulaţie naţională. Acolo mi-au arătat o fotografie surprinsă în timpul unei manifestaţii a unui partid, în care apărea o fată de şase ani cu o placardă în mână, având mesajul: „Jos fecioria!”. Tocmai asta o preocupa pe acea fetiţă de şase ani? Nu sunt acestea lucrurile demonice ale adulţilor cu care îi îndoctrinează pe copii, făcându-i pe cei din urmă după chipul şi după asemănarea lor?

În final, aş dori să mă opresc la al patrulea semn al vremurilor din urmă, şi anume denaturarea sexuală. Nu ne privesc opţiunile personale ale nimănui, sau ce este fiecare. E un subiect strict personal. Singurul Dumnezeu ştie de ce unul este aşa, iar celălalt altfel. Singurul Dumnezeu ştie de ce unul o consideră o reuşită, altul cruce, iar altul mândria lui. Treaba lor! Fiecare va da răspuns pentru sine atunci când va veni clipa în care va sta înaintea lui Dumnezeu, iar nu pentru altul. Să fie fiecare ce vrea! Problema noastră nu este asta. Problema este că vor să o impună şi celorlalţi. Să-i oblice pe ceilalţi să fie de acord cu ei. Altfel, eşti considerat rasist, homofob, pentru că nu îţi place homosexualitatea, şi îţi pun tot felul de astfel de etichete. Nu vă atrage atenţia această promovare exagerată, această afişare, această „înfrumuseţare” a homosexualităţii în mediul cinematografic sau în cel televizual?

Odată, când am fost plecat în afara ţării, cel care mă găzduia mi-a spus: „Gheronda, în ţara noastră -era un stat european-, unul din trei bărbaţi este gay. Nu că ar fi realmente, ci pentru că aşa e la modă. Este «frumos», este «cool», este «amuzant», este «interesant». De ce nu?” Treaba lor!

Această publicitate agresivă nu va atrage atenţia? Promovează oare altceva într-un alt fel? Fac frumos alt lucru printr-un alt fel? Să apară la TV orice făptură vrednică de plâns şi să „vuiască” pretutindeni apariţia acesteia? Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Când va veni Antihristul, patimile trupeşti vor fi slăvite”.

Homosexualii vor să se căsătorească, şi se căsătoresc. Să fie sănătoşi! E „dreptul” lor! Care este însă problema? Problema este că vor să adopte copii. De vreme ce sunt un cuplul, au „dreptul” să aibă şi copil. Bine, dar copilul nu are dreptul să aibă mamă şi tată? Cum va creşte acest copil? Ce fel de probleme psihologice va avea atunci când pe unul îl va striga „tata”, iar pe altul „mama”. Ce fel de copil vor creşte, când uneia îi va spune „mama”, iar alteia „tata”? Homosexualii au drepturi, ceilalţi nu au? Dacă reacţionezi împotrivă îţi spun că eşti homofob. Să fiţi atenţi cum sunt promovate şi cum li se face publicitate tuturor acestor lucruri.

Cu puţini ani în urmă, o mare actriţă a turnat un film extraordinar, un film care merita, un film care a adus mari încasări. Toţi aşteptau să ia Oscar-ul pentru cel mai bun actor. Actriţa singură a finanţat acest film, şi bravo ei! Însă nu i-au dat Oascar-ul. În anul următor, a jucat într-un film josnic, care făcea publicitate lesbienelor. A jucat într-un rol secundar. Din acest motiv, i-au dat Oscar-ul pentru cel mai bun rol feminin. Asta pentru a face publicitate filmului şi pentru ca lumea să meargă să vadă filmul şi să vadă că oameni de cultură celebri sunt homosexuali. Una dintre cele patru nu a fugit cu „prietena” ei, pentru că şi-a văzut copilul cum o privea de la fereastră. Acest lucru a determinat-o să se întoarcă acasă la bărbatul ei şi să-şi crească împreună copilul. Dar ce a păţit ea? Nu numai că şi-a ruinat viaţa, dar şi fiul ei, atunci când a crescut a devenit gay, s-a îmbolnăvit şi a murit. Uitaţi ce a înţeles femeia care a rămas acasă şi nu a fugit cu „iubita” ei. De ce să-şi iubească o femeie propria familie? Aţi văzut ce păţeşte femeia care îşi iubeşte familia şi copiii? Milioane au cheltuit pentru acest film! I-au dat Oscar-ul acestei mari actriţe pentru că a avut un rol în filmul relatat mai sus şi ca să se facă publicitate filmului. Sunt foarte mulţi bani! Nu vă atrage atenţia această publicitate exagerată? Asta ca să ajungem la un alt semn al vremurilor, şi anume dizolvarea legăturilor unitare, care ţin şi au ţinut de secole oamenii uniţi între ei.

Tot ceea ce i-a unit pe oameni şi îi uneşte în continuare trebuie să dispară: familia, patria, credinţa în Hristos. Aţi văzut vreodată în cinematografe vreun film care să promoveze o familie adevărată? Cineva poate să scrie o carte, şi dacă circulă în zece mii de exemplare, poate fi considerată un succes; în 100.000 de exemplare, un mare succes. Un film, la prima lui difuzare, îl văd milioane de oameni. Înţelegeţi cu ce fel de armă lovesc aceştia care pregătesc terenul pentru Antihrist, şi ce rază de acţiune are această armă? Toate familiile din cinematografe sunt familii eşuate, familii problematice, familii care te determină să-ţi pui întrebarea: „De ce să-mi doresc să întemeiez o familie?”; „De vreme ce toate s-au destrămat, de ce să întemeiez o familie?”. Şi de vreme ce familia presupune iubire şi jertfă pentru cel iubit, ţinând cont de faptul că noi trăim în vremea unui egoism demonic, toată această propagandă îşi găseşte un teren favorabil. Să vedeţi cum se destramă familiile, cum divorţează din cel mai mic motiv, şi cum după ani femeia, tânăra sau tânărul descoperă că trebuie să-şi „trăiască viaţa” chiar dacă au deja copii.

„Trebuie ca ţara să se destrame”. Nu numai a noastră. Ceea ce se întâmplă în Grecia, se întâmplă şi alte părţi. O imensă armă pentru destrămare este afluxul imigranţilor ilegali din toată lumea, în special din Asia unde există multă nefericire. Un poliţist mi-a spus că în crescătoriile de peşte din Grecia, lucrau, la început, albanezi, iar acum lucrează indieni. „Indieni ai spus? Şi cum au descoperit indienii Grecia?”, îl întreb. „Asta l-am întrebat şi eu pe unul dintre ei”. Iar indianul i-a răspuns: „Nici măcar nu cunoşteam cuvântul «Grecia»”. În adâncurile Indiei s-a apropiat de el cineva care i-a spus: „Vrei să mergi undeva unde să câştigi bani frumoşi, unde este un mediu foarte frumos, la fel şi oamenii, un adevărat paradis …?” De ce să spună „nu” acel om. „Unde este acest loc?” „În Grecia”, îi răspunde. Acolo a auzit pentru prima dată cuvântul „Grecia”, şi tot de acolo l-au adus aici. Să nu-i urâţi pe imigranţii ilegali. Ei sunt doar victimele traficanţilor de carne vie şi de suflete. Dar dacă îi ajutăm, îi ajutăm şi pe aceia care îi trimit. Ei înşişi sunt victime. „Trebuie ca ţările să fie destrămate”. Aşa stau lucrurile. Trebuie să se destrame credinţa, şi mai ales cea întru Hristos. Nu este nevoie de un spirit de observaţie rafinat ca să constataţi că în mod special Chipul lui Hristos provoacă o aşa ură, încât atinge limitele schizofreniei. Într-un anume stat, există un serial. Un om vizitează o familie de creştini (în toate filmele, în cinematografe, creştinii sunt prezentaţi ca fiind oameni cu probleme. Asta în cel mai bun caz. Se poate să existe şi un film autentic,din greşeală). Este găzduit, iar acela vrea să meargă la baie. Creştinii respectivi aveau în baie o icoană mare cu Hristos. Urinează pe ea şi iese afară strigând: „Minune, minune!” Creştinii intră acolo, văd urina de pe Faţa lui Hristos şi încep să strige şi aceştia: „Minune, minune! Icoana a izvorât mir! A lăcrimat Hristos”. Apoi încep să adune mirul cu şerveţelele. În esenţă, serialul vrea să arate cât de „imbecili” sunt creştinii. Televiziunea promovează acest lucru.

M-am dus într-o mănăstire unde am cerut să văd biblioteca. Acolo am văzut pe perete o stofă frumoasă cu Maica Domnului „Vrefokratousa”4. „Foarte frumoasă”, am spus eu. „Nu, gheronda, nu este pentru perete”. „Dar pentru ce este atunci?” „Este un covoraş de la intrarea unui magazin din Constantinopole, astfel încât oricine intra îşi curăţa încălţămintea de Chipul lui Hristos şi al Maicii Sale, ca să nu murdărească magazinul.

Am primit un e-mail cu titlul „Dervişii dansează pe Chipul lui Hristos”. Nici măcar nu l-am deschis. Nu va atrage atenţia această ură faţă de Hristos? De ce faţă de Hristos? De ce nu faţă de Buda? Aţi văzut vreodată ca Buda să fie ponegrit? Aţi văzut vreodată ca Vişnu, Şiva, Mahomed, să fie ponegriţi? De ce în mod special pe Hristos? Ştie diavolul de Cine se teme. Dar de ce să mergem atât de departe? Nu a avut loc aici, în Grecia noastră creştin-ortodoxă, o manifestaţie culturală, o expoziţie de picturi care aparţineau pictorilor din toată Europa, expoziţie finanţată din banii dumneavoastră, deoarece a fost organizată de un anume minister al Greciei? Acolo era un tablou „frumos”, foarte mare, în care Sfânta Cruce era batjocorită în cel mai josnic mod. Toţi politicienii care trăiesc din banii dumneavoastră au trecut şi au văzut tabloul. Cum au reacţionat şi câţi au reacţionat? Fac greve atunci când se simt atacaţi la buzunar de anumite grupuri de oameni, dar niciodată atunci când este atacată credinţa cuiva. Aţi văzut pe cineva vreodată să facă grevă din motive duhovniceşti, din motive ce ţin de credinţa lui? Nu! De ce? Foarte simplu: Dumnezeul lor este în buzunarul lor, şi fac grevă doar atunci când acest dumnezeu al portofelului este ameninţat. Ştie diavolul de Cine se teme! Se teme de iubire şi de Dumnezeul iubirii. Cuvântul lui Dumnezeu, prin gura apostolului, spune: „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul”5. Ştie diavolul de Cine se teme!

Iar acum am ajuns să avem două extreme de creştini, mai bine zis oameni, nu creştini, care se află în antiteză. Primii sunt cei care sunt nepăsători şi nu cred că există Antihristul. Pe toate acestea le consideră simplă „filologie” şi cale de a se îmbogăţi anumiţi oameni. Iar aceştia, fireşte, nu au nici un motiv să dorească să-şi jertfească viaţa lor şi să nu primească un număr. Ce înseamnă acest număr, de vreme ce cu el vor trăi bine, vor trăi comod şi se vor bucura de bunurile acestei vieţi? Cedează celei de a treia ispitiri a lui Hristos. Când Hristos a plecat în pustiu şi a postit, a întâmpinat anumite ispitiri. Cea de a treia a fost aşa: Diavolul l-a luat pe Hristos, arătându-I toate împărăţiile lumii şi slava lor. „Toate acestea Ţi le voi da, dacă, căzând, Te vei închina mie”6. Pentru această desfătare şi slavă se închină şi acceptă orice urmare şi înrobire a vieţii personale. Iar aceasta o păţesc încetul cu încetul prin mâna multor antihrişti care guvernează întreaga lume. Peste tot se întâmplă asta. Încă de atunci a spus-o Sfântul Apostol Ioan: „Iar acum mulţi antihrişti s-au arătat7”. Aceşti oameni, învăţând în toată viaţa lor să cedeze, să se supună şi să se închine, când va veni stăpânul cel mare, Antihristul, se vor comporta la fel şi faţă de el. Vor primi pecetea lui, pentru ca astfel să poată cumpăra şi vinde. Aceasta este prima extremă.

Cealaltă extremă, şi această ne interesează mai mult, este reprezentată de acei creştini care nu ştiu ce fel de creştini sunt. Oameni care trăiesc o viaţă cotidiană neînsemnată. Creştini care trăiesc o viaţa simplă, cărora li se pare monotonă, care poate să fie monotonă, şi, deodată, prind curaj când le vorbeşte cineva despre Antihrist, şi când îi informează despre cât de mult sunt în pericol, se entuziasmează, deoarece cineva, adică Antihristul, se va ocupa de ei: îi va prigoni, îi va chinui, îi va calomnia pentru a tăgădui credinţa în Hristos. Dar ei nu, vor sta împotrivă, nu vor primi pecetea, va trebui să lupte, de aceea trebuie să fie tot timpul informaţi, trebuie să urmărească semnele vremurilor, să fie atenţi la aceste semne. Fireşte că există semne, deja am menţionat numărul 666, care a devenit de acum atât de vizibil, încât îl vezi pretutindeni, chiar şi pe castroanele de plastic pentru bucătărie. Dar de la acest semn şi până a-l vedea pe Antihrist pretutindeni este o mare distanţă; de la a şti că va veni şi până la a recunoaşte semnele… Din acest punct i-au naştere faptele nechibzuite. Începem să-l vedem pe Antihrist în fiecare colţ şi în spatele fiecărei uşi.

De curând mi-a căzut în mâini o carte. M-a impresionat faptul că a circulat în 21 de ediţii. Despre ce vorbeşte oare, de are un aşa mare succes, m-am întrebat. O femeie necunoscută a scris-o. Chiar şi după succesul acestei cărţi a rămas necunoscută, însă banii i-a strâns. Îl vedea pretutindeni pe Antihrist şi scria în cartea ei unde se află acesta, ca să fim atenţi la el. Şi unde nu-l vedea! Chiar şi în turism! Turismul este înaintemergătorul Antihristului. Fireşte că încerca să aducă argumente pentru această afirmaţie. Am aici o pagină din cartea ei: „Noul coeficient de impozitare care s-a votat în Parlament, pe 1 ianuarie, 1987. Este pe trei nivele. Primul a plătit 6% din impozit –aici e primul şase -, al doilea nivel, 18% din impozit – nu este un simplu 18, ci 6+6+6 -, iar cel de-al treilea nivel 36%, care nu este un simplu 36, ci 2 x 18, adică de două ori Antihrist. Unde a trăit şi cum s-a apucat să scrie cartea această femeie? Ce ar fi scris despre impozitele de acum, dacă atunci vedea în coeficientul 36%, de două ori pe Antihrist? Atât timp cât există oameni naivi, deştepţii se vor îmbogăţi vânzând „antihrist”, frică şi suspans, deoarece tuturor ne place thriller-ul.

Un egumen aghiorit îmi spunea ca mulţi îşi vor câştiga pâinea şi chiar se vor îmbogăţi până să vină Antihristul. „Vine Antihristul! Cumpăraţi cartea mea ca să vedeţi pe unde vine şi să ştiţi!” De ce să fim în permanenţă într-o stare de alarmă ca să simţim că suntem vii? Nu putem să fim nişte creştini normali, paşnici şi echilibraţi? De ce trebuie să fim în priză mereu? De ce trebuie să fim în stare de panică, de sminteală strigând „Vine Antihristul, pecetea lui este pretutindeni”! Totul începe ca o glumă, dar felul în care sfârşeşte nu este deloc amuzant. Cineva îmi spunea: „Nu vedeţi, gheronda, nu vedeţi?” La care îmi deschide o conservă care avea în partea exterioară codul de bare. „Este 666! Cum pot să mănânc asta?”. Eu i-am răspuns: „Nu pot să înţeleg! Ţi-a spus cineva să-l mănânci pe Antihrist? Deschide conserva, mănâncă peştişorii şi aruncă-l pe Antihrist la gunoi. Cine ţi-a zis să mănânci cutia de tablă?”. Altă persoană, călugăr de data aceasta, nu-şi lua pastilele pentru că avea pe cutie codul de bare. „Măi părinte, ţi-a spus cineva să mesteci cartonul? Scoate pastilele, ia-le să te faci bine şi aruncă-l pe Antihrist la gunoi sau arde-l.

De ce trebuie să fim în permanenţă panicaţi, terorizaţi, devenind astfel pricina batjocoririi credinţei în Hristos? Nu putem să fim nişte creştini liniştiţi şi să ne simţim importanţi deoarece Hristos ne-a iubit şi a murit pentru noi? Trebuie să ne simţim prigoniţi de unii ca să simţim că existăm şi că avem valoare? De ce trebuie să se ocupe de noi alţii şi să ne acorde atenţie, iar noi să simţim că existăm? Asta este o boală psihică. Este o slăbiciune sufletească. Nu suntem creştini în felul acesta! Toţi vor râde de noi vânzându-ne antihrist. Anul trecut, un pastor american şi-a convins turma că în luna august va avea loc A Doua Venire. Pastorii de acolo sunt ca nişte „showmen”. Oameni care oferă spectacole. Trebuie să-şi facă numărul, trebuie să impresioneze, trebuie să aibă multe alte talente. Nu are importanţă dacă sunt creştini sau nu. Vând hristos, antihrist şi semne ale sfârşitului. Fireşte că nu a avut loc A Doua Venire. Care a fost urmarea însă? Toţi aceia, ştiind că va veni sfârşitul lumii în august, ca nişte buni creştini, şi-au vândut casele, şi-au împărţit averile săracilor ca să meargă în Rai. Acum, au rămas pe drumuri. Aici se ajunge. Trebuie să fim atenţi că diavolul nu urmăreşte să-l arunce în păcate mari pe unul care doreşte să fie creştin adevărat. Nu-i va spune „mergi la desfrânate, fură sau înşeală”, nu! Pentru că ce va răspunde creştinul? „Nu se poate, sunt creştin!” Însă ce-i va spune? „Bravo! Eşti cel mai bun dintre creştini, deoarece tu eşti atent la semnele vremurilor, pe când ceilalţi trăiesc în nepăsare! Tu l-ai descoperit pe Antihrist, îl vezi, observi lucruri pe care alţii nu le văd!”

Când am fost botezaţi, Hristos, prin mâinile preotului, ne-a pecetluit, în cadrul Tainei Bisericii, cu sfântul şi marele Mir, care este pecetea Sfântului Duh. De ce niciunul nu vă spune să nu vă temeţi, de vreme ce Hristos v-a deosebit, v-a făcut ai Lui. Avem pecetea Lui. De ce ne gândim la pecetea lui Antihrist, şi nu la pecetea lui Dumnezeu pe care am primit-o? De ce toţi vorbesc de pecetea lui Antihrist, şi trec sub tăcere alt lucru pe care îl afirmă Apocalipsa? Apocalipsa afirmă că la sfârşit veacurilor, când va veni Antihristul, va pecetlui şi Dumnezeu pe creştini. Aţi mai auzit-o pe asta până acum? „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui pe frunţile lor pe robii Dumnezeului nostru”8, spun îngerii, pentru a nu se vătăma şi pentru a nu fi în primejdie. Îngerii lui Dumnezeu ne vor pecetlui că să nu ne poată vătăma Antihristul cu antihriştii lui. De câte ori vi s-a spus că creştinii vor fi pecetluiţi de îngeri? Înţelegeţi că există ceva bolnav în toată povestea asta cu pecetea Antihristului? Că i-am dat mai mută importanţă decât merită?

Un părinte l-a văzut pe diavol. Nu-l mai văzuse până atunci, era începător. Acest părinte mi-a povestit: „Când l-am văzut în faţa mea, am îngheţat cu totul de frică şi am înţeles că nimeni, niciodată, nu mă va urî cum mă urăşte acesta care se află în clipa asta lângă mine şi mă priveşte. Pe loc am înţeles că niciodată nu voi avea un alt vrăjmaş, în afară de acesta care se află în faţa mea şi se uită la mine”. „Ce ai făcut?”, l-am întrebat. Toată această scenă se întâmpla în timpul slujbei Utreniei. „Mi-am dus mâna la gură ca să nu se audă ţipetele de frică care ieşeau din mine şi să înţeleagă ceilalţi părinţi ce se întâmplă”.

Nimeni nu ne va urî asemenea diavolului. De ce? Deoarece putem să facem ceva ce el nu a putut să facă: să devenim dumnezei, să devenim mădulare ale Trupului lui Hristos, să ajungem acolo unde el nu a putut să ajungă. Sfântul Maxim afirmă că omul poate să dobândească toate câte are Dumnezeu. Poţi deveni atotînţelept, atoateştiutor, nemuritor, asemenea lui Dumnezeu, exceptând identitatea de esenţă (ousia). Lucrurile acestea nu poate să le „înghită” diavolul, pentru că el n-a reuşit, chiar dacă era curat, era doar duh, pe când noi reuşim chiar dacă avem trup şi oase. Ura lui nu se poate spune!

Un stareţ mi-a zis că dacă Dumnezeu ar lăsa liber, nu pe Lucifer, ci pe un drăcuşor căruia să-i spună că este liber cinci minute şi că poate face ce doreşte pe pământ, nu va rămâne niciunul dintre noi viu. Un singur drăcuşor să lase! Însă, noi trăim. Nu este aşa? Aşadar, diavolul nu ne poate face nimic. Trăim, ne nevoim, încercăm, cum vom izbuti? Ce-l împiedică pe diavol de nu ne prăpădeşte? Virtuţile noastre? Ştim noi ce fel de virtuţi avem. Şi oricâte am avea, virtuţi ca ale diavolului nu vom avea niciodată. El are mult mai multe virtuţi decât noi. Niciodată nu vom posti cum posteşte el; el nu mănâncă niciodată pentru că nu are trup; niciodată nu vom fi mai feciorelnici decât el; chiar dacă ar vrea să desfrâneze, nu poate, pentru că nu are trup; niciodată nu vom priveghea cum priveghează el. Nu ne păzesc virtuţile noastre, nici „sfinţenia” noastră. Fiecare dintre noi ştim ce fel de „sfinţenie” avem înlăuntrul nostru. Ce ne păzeşte? Dragostea lui Hristos. Acela Care Şi-a vărsat sângele Său, Care a fost omorât pentru noi. Aşadar, Cel Care ne păzeşte acum, ne va păzi şi atunci, la sfârşitul veacurilor. Ce spune Sfânta Scriptură? „Mai mare este Cel Ce este în voi, decât cel ce este în lume”9. Dumnezeu, Care este în noi, este mai mare decât diavolul din lume. „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?”10 Nu ne temem nici măcar de Lucifer! De Antihrist ne vom teme? De slujitorul lui personal? De stăpân nu ne temem, de slugă să ne temem? Haideţi să ne revenim în fire!

Un arhimandrit deosebit spunea: „Nu ne temem de un număr, adică de 666, ci de nenumăratele noastre păcate”. 
Un sfânt al bisericii spunea că nimeni nu te poate vătăma dacă tu nu te vei vătăma mai întâi pe tine. Poate să vină Antihristul! Este problema lui, nu a noastră. 
Să fiţi cu luare aminte la asta! Sieşi îşi va face rău când va veni. Nu ştim oare cum se termina întreaga istorie? „Domnul Hristos îl va ucide cu suflarea gurii Sale”, îl va lovi şi-l va arunca în foc. 
Aşadar, cu cât Antihristul întârzie să vină, cu atât este mai bine pentru el. Dacă va veni, „îşi va pierde capul”. Ce ne priveşte pe noi? Întârzie să vină? Este în folosul lui. Nouă ne este de folos dacă vine, deoarece ni-L va aduce pe Hristos.Dar sa ne preocupe si pe noi, santem gata de venirea lui Iisus ? De judecata de Apoi ? Suntem liberi de pacat, de patimi si smeriti ? Sau traim cu iluzia sugerata de diavol ,, lasa, ca va fi bine,, care ne va duce la osanda vesnica.

Extras din video conferinţa Stareţului Nikon, din data de 19. 03. 2012:

http://www.ortodoxiatinerilor.ro

Despre cele patru virtuti ale sufletului. Sf. Petru Damaschin



Ce este virtutea crestina?


Virtutea crestina este deprinderea si staruinta statornica de a implini, cu ajutorul harului dumnezeiesc, legea morala intreaga, din dragoste curata fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Virtutea crestina inseamna deci taria si statornicia pe calea binelui, in savarsirea faptelor bune si biruinta neintrerupta asupra raului. Ea trebuie sa cucereasca intreaga fiinta a crestinului si sa-i fie intotdeauna podoaba cea mai aleasa.

Care sunt insusirile virtutii crestine?

Virtutea crestina trebuie sa fie:

1) Tare. Taria in implinirea faptelor bune se castiga prin incordarea neintrerupta a puterilor sufletesti impotriva poftelor si a ispitelor care indeamna mereu la fapte rele. Cu privire la aceasta, Mantuitorul spune: "Din zilele lui Ioan Botezatorul pana acum imparatia cerurilor se ia prin staruinta si cei ce se silesc pun mana pe ea" (Matei 11, 12);

2) Staruinta pe calea binelui sa fie de buna voie, nu de sila, precum spune Sfantul Apostol Pavel: "Caci daca fac aceasta de buna voie, am plata; iar daca o fac fara voie, am numai o slujire incredintata" (I Cor. 9, 17);

3) Staruinta pe calea binelui sa fie si cu stiinta, adica omul sa savarseasca faptele bune nu in necunostinta, ci cu silinta de a cunoaste tot mai bine voia lui Dumnezeu: "Ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu, ce este bun si placut si desavarsit" (Rom. 12, 2). Aceasta inseamna putinta, dar si datoria crestinului de a se desavarsi in virtute.

4) Virtutea trebuie sa se arate prin fapte, caci nu e de ajuns a cunoaste binele, ci trebuie a-l si face. "Nu cei ce aud legea sunt drepti la Dumnezeu, ci cei ce implinesc legea vor fi indreptati" (Rom. 2, 13);

5) Virtutea crestina trebuie sa fie insufletita de dragoste curata catre Dumnezeu si catre aproapele, precum cere porunca dragostei (Matei 22, 37). In Sfanta Scriptura, cuvantul virtute este foarte rar folosit. In locul sau, insa, sunt intrebuintate cuvintele: dreptate, evlavie, fapta buna.

Care sunt roadele virtutii?

Evagrie Monahul spune: "Virtutea este hrana sufletului". Virtutea potoleste pornirile rele ale omului, inlatura ispitele, il face pe crestin slobod de pacate si rodeste in sufletul lui binele cel dstigator de mantuire. Ea il face pe crestin placut lui Dumnezeu, multumit in viata pamanteasca si feridt in viata viitoare. "Traind in virtute, suntem ai lui Dumnezeu", spune Sfantul Antonie cel Mare.

De ce insa cei virtuosi nu sunt feriti de necazurile pamantesti?

Uneori vedem ca oamenii cu o viata pacatoasa traiesc in indestulare sau chiar in risipa, in desfatare si multumire, pe cand cei virtuosi sunt bantuiti de necazuri si stramtorari.

Trebuie sa stim insa ca multumirea adevarata nu ne-o da numai indestularea pamanteasca, ci si judecata constiintei. Pacatosul, chiar daca traieste in situatiile cele mai bune, este mustrat de constiinta pentru faradelegile savarsite, se teme mereu de pedepse si este nelinistit, cu toate ca altii il cred fericit.

Cel virtuos, dimpotriva, chiar daca traieste in stramtorare pamanteasca, avand constiinta curata, indura toate, cu nadejdea in bunurile vietii viitoare si este linistit in inima sa. Necazurile pe care le indura dreptii sunt pentru dovedirea virtutii lor. Dumnezeu trimite adesea celor virtuosi incercari grele, ca pedeapsa pamanteasca pentru unele greseli si pentru ca rasplata in ceruri sa le fie cu atat mai mare. Iar rautatile unora fata de altii Dumnezeu le ingaduie, fiindca El nu impiedica libertatea vointei omenesti.

Insusi Mantuitorul a suferit din partea oamenilor, ramanand si in acest chip pilda mareata pentru Ucenicii Sai (Ioan 15, 20). Pilda Mantuitorului este menita sa fie, deci, crestinilor mangaiere in suferintele lor. Apoi trebuie stiut ca rasplata adevarata se da abia in viata viitoare, cand, precum spune Sfantul Apostol Pavel, "Cel ce seamana cu zgarcenie, cu zgarcenie va si secera, iar cel ce seamana cu darnicie, cu darnicie va si secera" (II Cor. 9, 6). Iar Sfantul Ambrozie spune: "Odihna lor (a nelegiuitilor) este in iad, iar a ta in ceruri; casa lor este in mormant, iar a ta in rai".

Virtutea este una singura?

Dupa nazuinta launtrica spre bine, virtutea este una singura. Intrucat insa trebuintele vietii omenesti si legaturile dintre oameni sunt multe si felurite, este firesc ca si virtutea cea una, care calauzeste trebuintele si legaturile vietii omenesti, sa ia mai multe infatisari si astfel sa vorbim de mai multe virtuti.Cum se impart virtutile?
Sfanta noastra Biserica Ortodoxa imparte virtutile in: virtuti teologice (religioase) si virtuti morale.

Ce sunt virtutile teologice?

Virtutile teologice sunt acelea care prind tarie in sufletul credinciosului cu ajutorul harului dumnezeiesc si sunt indreptate nemijlocit catre Dumnezeu, apropiindu-l pe credincios de izvorul vietii religioase, care este Dumnezeu.

Virtutile teologice le sadeste Dumnezeu in suflet impreuna cu harul sfintitor; de aceea ele sunt virtuti suprafiresti sau insuflate. Ele indreapta viata crestinului catre Dumnezeu si-i intaresc pornirea fireasca de a implini fapte bune. Fara ele nimeni nu se poate mantui.

Virtutile teologice sunt: credinta, nadejdea si dragostea (I Cor. 13, 13). Despre ele s-a vorbit mai inainte.

. Ce sunt virtutile morale?

Virtutile morale sunt acelea care calauzesc viata crestinului fata de sine si fata de semenii sai. Ele au drept scop moralizarea credinciosului si a raporturilor cu semenii lui, adica intocmirea vietii si a randuielilor dintre oameni dupa legile morale. Aceste virtuti se mai numesc si cardinale, fiindca ele stau la temelia celorlalte virtuti si deci pe ele se reazema viata cinstita.

Virtutile morale se pot castiga si prin puterile firesti cu care este inzestrat omul; de aceea ele se mai numesc virtuti firesti sau castigate. Radacina acestor virtuti sta in legea morala fireasca, sadita in firea omului chiar de la creare. Dupa invatatura Bisericii noastre, insa, aceasta fire slabind prin pacatul stramosesc, a adus cu sine si slabirea puterii morale firesti a omului. De aceea, virtutile rasarite din ea sunt firave si slabe si au nevoie de intarire prin harul dumnezeiesc, pentru a rodi fapte bune, necesare mantuirii.

Care sunt virtutile morale?

Virtutile morale cele mai de seama sunt: intelepciunea, dreptatea, cumpatarea si barbatia.

. Ce este intelepciunea crestina?

Intelepciunea crestina este judecata si chibzuirea crestinului de a se purta astfel in viata, incat sa nu supere prin fapta sau vorba pe Dumnezeu si pe semenii sai. Ea este virtutea calauzirii cinstite si pricepute a vietii si de aceea in Sfanta Scriptura se vorbeste foarte des despre ea. Mantuitorul spune: "Fiti intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii" (Matei 10, 16), ceea ce talmaceste Sfantul Apostol Pavel in cuvintele: "Umblati cu intelepciune fata de cei ce sunt din afara (de Biserica), pretuind vremea. Vorba voastra sa fie totdeauna placuta, cu sare dreasa, ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia" (Col. 4, 6). Iar Sfantul Antonie cel Mare zice: "Omul cu judecata, luand aminte la sine, cumpaneste cele ce i se cuvin si-i sunt spre folos. Acela cugeta care lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului sau si care nu. Asa se fereste el de cele nepotrivite, care i-ar vatama sufletul si l-ar desparti de nemurire". Asadar, crestinul intelept se fereste de rau, lucreaza dupa adevar si dreptate si se ingrijeste de mantuirea sufletului. Intelepciunea crestina socoteste si pretuieste orice fapta, numai dupa masura de sfintenie cuprinsa in ea. Ea se adapa din intelepciunea dumnezeiasca, intrucat Mantuitorul a zis: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata" (Ioan 14, 6). Pilda de intelepciune sunt fecioarele din Sfanta Scriptura, care, prevazand ca Mirele poate veni in orice clipa, s-au pregatit din vreme si L-au primit cum se cuvine (Matei 25, 1-13). Din virtutea intelepciunii crestine rasar: prevederea, ascultarea de sfatul bun al altuia si paza buna. Iar impotriva ei se pacatuieste prin: graba la fapte, nebagarea in seama a sfaturilor bune si nestatornicia in lucru.

Ce este dreptatea crestina?

Dreptatea crestina este virtutea prin care crestinul isi implineste, cu constiinta si voie hotarata, toate indatoririle sale fata de Dumnezeu si fata de oameni, fiind ajutat de harul dumnezeiesc. in Sfanta Scriptura gasim cuvantul dreptate in intelesul de sfintenie, adica de traire dupa poruncile lui Dumnezeu. In acest inteles, batranul Simeon este numit "drept si temator de Dumnezeu" (Luca 2, 25), deoarece el se silea sa traiasca Intru totul dupa poruncile lui Dumnezeu. La fel se spune si despre Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, ca era drept (Matei 1, 19).

A trai dupa poruncile lui Dumnezeu inseamna insa implinirea datoriilor nu numai fata de Dumnezeu, ci si fata de semeni. Pentru aceea dreptatea crestina cere sa respectam drepturile fiecaruia, sa dam fiecaruia ce este al sau, fara privire la folosul nostru si sa nu cerem nimic pentru noi din ceea ce nu ni se cuvine. Astfel, in viata de obste si in legaturile dintre oameni, dreptatea este pazitoarea drepturilor fiecaruia si prin aceasta ea este temelia bunei randuieli dintre oameni, aducandu-le propasire in toate. Iata cum din virtutea crestina a dreptatii rasare, pentru credinciosi, si ideea de dreptate sociala, care calauzeste legaturile dintre oameni, dupa cele ce se cuvin fiecaruia (Matei 22, 21; Rom. 13, 7). Fara dreptate sociala nu este cu putinta o asezare temeinica a vietuirii omenesti.

Ce este cumpatarea crestina?

Cumpatarea crestina este virtutea prin care credinciosul pune cuvenita masura in toate faptele vietii sale: in mancare, bautura, imbracaminte, in vorbe si in toata purtarea sa. "Sa umblam cuviincios, ca ziua; nu in ospete si in betii, nu in desfranari si in fapte de rusine, nu in cearta si in pizma. Ci imbracati-va in Domnul Iisus Hristos si grija de trup sa nu o faceti spre pofte" (Rom. 13, 13-14), spune Sfantul Apostol Pavel. Virtutea cumpatarii cere stapanirea poftelor. "Sa va feriti de poftele cele trupesti, care se razboiesc impotriva sufletului" (I Petru 2, 11). Sfantul Apostol Petru mai spune ca pe langa stiinta, omul trebuie sa aiba si cumpatare (II Petru 1, 6).

Cumpatarea nu ingaduie mai multe trebuinte decat cele pe care le avem in firea noastra si impiedica crearea de trebuinte prisositoare. Prin aceasta, cumpatarea se arata foarte folositoare atat trupului, cat si sufletului, caci ea pune frau si indemnului la pacat. Calcarea cumpatarii se rasfrange uneori foarte greu asupra trupului, pricinuindu-i boli indelungate, chin si chiar moarte. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Lipsa de infranare in mancare consuma si putrezeste trupul omenesc si-l roade cu suferinte, pana ce e distrus printr-o boala indelungata". Roadele virtutii cumpatarii sunt: blandetea, smerenia, buna cuviinta in vorba si purtare, sanatatea trupeasca si sufleteasca.

Ce este barbatia crestina?

Barbatia sau curajul este insusirea sufleteasca a crestinului de a-si implini cu statornicie indatoririle sale si a infrunta cu hotarare toate greutatile si primejdiile vietii. Ea se arata deci ca tarie sufleteasca de a implini cuvantul Sfintei Evanghelii in viata, caci taria sufleteasca este necesara atat pentru infruntarea suferintelor trupesti, cat si celor morale. Lupta impotriva ispitelor se duce cu puterea barbatiei crestine. Sfantul Apostol Pavel spune: "Fratilor, intariti-va in Domnul si intru puterea tariei Lui. Imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva uneltirilor diavolului" (Efes. 6, 10-11).

. Gasim in Sfanta Scriptura pilde pentru barbatia crestina?

Da. Astfel, pilda de tarie da crestinului dreptul Iov, care a suferit fara murmur si a strigat: "Oare omul nu este pe pamant ca intr-o slujba ostaseasca?" (Iov 7, 1). Dar cea mai mare pilda de tarie ne-a dat-o Mantuitorul, Care a biruit toate suferintele si ispitele. Pilda Lui au urmat-o toti sfintii si martirii si trebuie sa o urmeze orice crestin. Roadele virtutii barbatiei sunt: rabdarea si statornicia. Impotriva barbatiei se pacatuieste prin:

1) Sfiala, care face pe credincios sa se teama prea mult de greutatile vietii;

2) Lasitate, care-l face sa fuga de greutatile vietii;

3) Indrazneala, care-l face sa nu vada si nici sa cantareasca primejdia, sa se duca la ea, impotriva judecatii mintii sanatoase.

Din cele spuse despre virtutile morale, intelegem deci ca ele sunt o lucrare vazuta a iubirii fata de Dumnezeu. Impodobindu-se cu ele, crestinul va folosi si in viata pamanteasca, si in cea viitoare, caci "sufletele oamenilor primesc pentru virtute rasplata, iar pentru greseli, pedepse", zice Sfantul Antonie cel Mare.

Dar, dupa cum crestinul are datoria sa se impodobeasca cu frumusetea vietii crestine si sa faca fapte bune, tot asa are si datoria sa se fereasca de fapte rele, de pacat, caci: "Cine stie sa faca ce e bine, si nu face, pacat are" (Iacov 4, 17).,

Ce este ispita?

Ispita este indemnul la pacat. Ea trezeste pofta spre a dobandi ceva prin calcarea legii morale. Aceasta pornire vine sau dinauntrul cuiva, adica din firea lui slabita de pacatul stramosesc, sau din afara. Ispita dinauntru este prilejuita de:

1) Pofta trupului (mancare, bautura, desfranare);

2) Pofta ochilor (bogatie); si

3) Pofta inimii (trufia vietii, mandrie), dupa cum citim in Sfanta Scriptura: "Pentru ca tot ce este in lume, adica pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume" (I Ioan 2, 16). Ispita din afara vine de la diavol si de la lume.

Ca ispitele vin de la diavol, ne arata insasi Sfanta Scriptura. Astfel, Mantuitorul zice: "Simone, Simone, iata Satana v-a cerut sa va cearna ca pe grau" (Luca 22, 31). Iar Sfantul Apostol Petru spune lui Anania, care ascunsese o parte din pretul unui ogor vandut: "Anania, de ce a umplut Satana inima ta, ca sa minti tu Duhului Sfant?" (Fapte 5, 3). Chipul in care ispiteste diavolul este mai ales atatarea gandului omului cu felurite inchipuiri, care in locul binelui adevarat infatiseaza un bine inselator si pierzator de suflet. Ispitele de la lume inseamna indemnul la pacat venit din partea oamenilor rai, care atata in altii felurite pofte si porniri pacatoase, fie prin cuvinte, fie prin fapte.

http://www.crestinortodox.ro

Cine mă desparte de Hristos? (întrebări) - Monahia Siluana Vlad



„Cine ma desparte de Hristos?

In realitate de Hristos nu ne poate desparti nimeni, decat noi.

Noi suntem uniti cu Hristos pe vecie, atata timp cat nu ne lepadam de El intr-o ceremonie la fel ca cea in care ne-am unit (Botezul).

Noi suntem in Hristos atata timp cat nu ne lepadam de El in mod liber si constient, asa cum ne-am unit cu El.

Cum ma despart eu de Hristos, datorita alegerii mele si voii mele libere, chiar daca nu sunt constienta de asta ?

Dusmanul meu este dorinta mea.

Dorintele omenesti sunt cele care l-au despartit pe om de Dumnezeu.

Aceasta putere a sufletului, prin care noi dorim ceea ce dorim, e facuta din om si este ” dorul”, nu este „dorinta”; ci este ” a dori” si nu „a avea dorinte”.

Aceasta deosebire intre dor si dorinte este fundamentala.

Pe om il uneste cu Dumnezeu:

– Harul lui Dumnezeu care este Iubire  si

– raspunsul omului care este o iubire nesatula, nesaturata.

Noi suntem insetati de o iubire care niciodata nu ne ajunge, suntem flamanzi de dragoste, suntem insetati de iubire, de respect, de atentie… pentru ca suntem facuti, plamaditi dintr-o dragoste care e infinita, care este absoluta…

Iubirea dinte om si Dumnezeu nu se termina niciodata, pentru ca omul nu ajunge sa se contopeaca cu Dumnezeu, sa fuzioneze cu El. Omul nu se va dizolva, cum ne indeamna anumite mistici orientale, de alta spiritualitate decat crestina, sa ne topim in Oceanul acela care este Iubire, sa disparem… Principiul divin-om ar fi ca relatia dintre picatura de apa si ocean; parintii nostri spun ca este ca o picatura de ulei intr-un ocean, picatura de ulei ramane picatura, nu se dizolva niciodatata intr-un ocean cu apa…

Nu este posibila fuziunea dintre Dumnezu si om si deci mereu ramane o distanta.

De ce nu e posibila? Pentru ca Dumnezeu si omul sunt Persoane si persoanele nu dispar, nu se topesc una in alta, si atunci cat ar fi de mare apropierea, comuniunea, ele nu fuzioneaza.

Dragostea omului se imbolnaveste pentru ca doreste sa se contopeasca, sa fie una cu celalalt…

Distanta dintre Persoana lui Dumnezeu si persoana umana niciodata nu este absoluta, Dumnezeu ramane unit cu omul ca Persoana, merge cu el mereu si Este mereu cu el, prin lucrarea dumezeiasca, numita pronie.

Intre oameni distanta poate sa fie foarte mare. Dragostea omeneasca e vulnerabila pentru ca se zbate intre aceste doua capete:

– ” dispari”, „nu mai vreau sa te vad”, „esti mort”, „pentru mine nu mai exista”, si  „esti una cu mine”, „esti a mea”, esti al meu”- contopire.

Ca sa fie si ea dupa chipul iubirii lui Dumnezeu, oamenii ar avea nevoie mereu sa existe o distanta intre cei doi, o distanta destul de mica ca sa nu se piarda unul pe altul si destul de mare cat sa nu fuzioneze intre ei.

Ce curge dinspre om spre Dumnezeu si dinspre Dumnezeu spre om in aceasta distanta care ne uneste? Iubirea care are forma de „dor”.

Pentru ca nu e posesiune; este mereu un dor tot mai mare de Dumnezeu si aflam intr-un loc in Sf Scriptura ca El ne doreste pe noi.

Este cutremurator cand spune: „Cu dor am dorit sa mananc aceasta cina cu voi”.

In momentul in care preotul iese cu sfantul potir, te cutremuri, gandind: ‹‹Hristos cu dor doreste sa manance cu mine aceasta cina, cu dor doreste sa ma impartasesc cu El››. Si cand eu doresc sa ma impartasesc, fara sa-mi dau seama, adancul meu aude acest dor si ii raspunde. Dorinta mea de a fi bun, de a ma impartasi, de a ierta, de a iubi pe aproapele, de a face binele este raspuns la dorul lui Dumnezeu catre mine. Aceasta este forma cea mai sanatoasa a dorintei umane.

Dorintele noastre sunt cioturi, ramasitele inglodate in sange, in pacate, in mizerie ale dorului nostru de Dumnezeu. Dorim sa avem casa, daca imi iau masina, daca ma insor, daca ma marit, daca termin facultatea, ma duc si eu la biserica. Deci, aman intalnirea cu Dumnezeu pentru ca acum am o multime de treaba cu dorintele prin care eu ma despart de Dumnezeu.

Dorinta este aceea care ne face sa, care ne „ajuta” sa ne unim, suntem atrasi datorita unor dorinte comune, dar aceasta dorinta face ca relatia noastra sa fie bolnava.

Orice as dori, acela devine obiectul dorintei mele si daca un obiect este privit in sine, el este idol si ma desparte de Dumnezeu. Eu insami ma despart de Dumnezeu investindu-mi intreaga energie, inteligenta si creativitate -intreaga viata, in dorinte. Ca parinti, e important sa nu ne dorim ca proprii copii sa fie intr-un anume fel, ci sa le dorim sa fie ocrotiti si condusi de Dumnezeu, sa fie luminati de El si pe noi sa ne lumineze sa-i crestem ca pe copiii Lui…

Noi ne unim cu Dumnezeu chemandu-L acolo unde suntem. Iar daca cineva spune: intai sa nu mai ai ganduri rele, sa nu mai faci pacate si pe urma te vei întalni cu Dumnezeu – sa nu-l credeti. Sa-L chemam pe Dumnezeu acolo unde suntem: ‹‹Doamne, uite ce dorinta nerusinata am, vindeca-ma!››, ‹‹Doamne, uite ce pacat fac acum, ridica-l de la mine! ››, ‹‹Doamne, pune dor in aceasta dorinta a mea, Doamne, da-mi sa simt dorul Tau ››

Sa meditam mai des la aceasta rugaciune:

Indulcitu-m-ai cu dorul Tau, Hristoase, si m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste; ci arde cu focul cel fara de materie pacatele mele si ma invredniceste de desfatarea care este intru Tine, ca de amandoua veselindu-ma, sa slavesc Bunule, venirea Ta.

Sa spunem: Doamne, da-mi si mie sa ma indulcesc cu dorul Tau, aprinde dorul acesta in mine. Schimba-ma, Doamne, uite cum sunt, schimba-ma cu dragostea Ta.”

Monahia Siluana Vlad, 25 martie 2014 (fragmente)




Maica Siluana-Despre cum ne mantuim(I)



Invataturi despre mantuirea sufletului




Fii evlavios. Pe parintii duhovnicesti, pe tatal tau si pe mama ta, pe conducatori si pe toti oamenii de bine cinsteste-i si urmeaza sfaturile lor folositoare. Respecta-i pe oamenii in varsta. Fata de mai-marii tai fii respectuos, cu cei de-o seama cu tine fii amabil, cu cei mai mici, binevoi­tor. Iubeste nu doar pe prieteni si pe cei ce-ti fac bine, ci si pe vrajmasii tai, si roaga-te pentru ei. Aminteste-ti ca rostul tau in lume este ca in orice imprejurare sa faci bine aproa­pelui tau, pe cat iti sta in putere. Nu te certa si nu te invraj­bi cu nimeni.

Bun lucru este sa-ti infranezi mania, sa ierti celui ce ti-a gresit si sa dai celui care iti cere. Te-a suparat cineva? Iarta-l. Ai suparat pe cineva? Impaca-te cu el. Fereste-te nu doar de faptele rele, ci si de cuvintele necuviin­cioase. Cand vorbeste cineva dintre cei mai mari, taci si asculta. Nu crede oricarui zvon. Nu dori tot ce vezi. Fii drept, nu dori nimic din ce nu este al tau. Cu atat mai mult nu fura si nu deposeda, ci fii multumit cu ceea ce ai tu. Cele de care ai nevoie dobandeste-le prin propria munca. Da inapoi ceea ce ai luat cu imprumut. Implineste ceea ce ai promis. Nu te lauda niciodata. Fii curajos, gata de munca, lasand la o parte nepasarea celor lenesi. Dragostea de munca este placuta lui Dumnezeu, iar tie de folos.

Nu deznadajdui la necaz. La bucurie nu-ti pierde cumpatarea. Celui care cere da-i, daca ai; pe cel sarac ajuta-l pe cat poti. Nu invidia pe nimeni, fii binevoitor fata de toti. Nu fi egoist si mandru. Fii prietenos fata de toti, dar nu te purta lingusitor fata de nimeni. Saluta-i pe toti cei pe care-i intalnesti. Asemenea si celor care te saluta, raspunde-le la salut. Celui care te intreaba raspunde-i, pe cel nestiutor indruma-l. Pe cei tristi mangaie-i. Slu­jeste oricui poti.
Scurta regula folositoare de suflet, care duce la mantuire

– sa te insemnezi corect cu semnul sfintei cruci;

– sa taci intelept;

– sa ai duh binevoitor fata de toti;

– deasa pocainta in fata lui Dumnezeu cu rugaciunea: „Doamne, iarta-ma si ajuta-ma! Duhul Tau cel Sfant nu-L lua de la mine!”;

– sa urmaresti gandurile potrivnice lui Dumnezeu si sa le alungi cu Numele lui Dumnezeu;

– sa treci de la lucrurile vazute la Numele nevazut al lui Dumnezeu (a se vedea Comoara duhovniceasca a Sfantului Tihon de Zadonsk);

– marturisirea trebuie sa fie sincera;

– sa te consideri pe tine mai rau si mai pacatos decat toti;

– taierea voii si a gandirii proprii, chiar cand ea pare buna (fa totul cu sfat, adica cu sfatul parintelui duhovnicesc);

– deasa cugetare la plecarea ta din lumea aceasta in viata vesnica.

Indeplinind acestea, cu harul lui Hristos te vei mantui.
Pentru dobandirea fericirii vesnice sunt necesare:
credinta in Iisus Hristos;
dragostea de Dumnezeu si de aproapele;
pazirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu;
impartasirea cu Sfantul Trup si Sange ale Domnului Iisus Hristos;
faptele bune;
sa fii membru al Sfintei Biserici Ortodoxe;
pocainta sincera pentru pacatele proprii.
1. Credinta in Iisus Hristos

Dumnezeu este Duh Sfant. Lucrarea Sa este prezenta in tot ceea ce a creat. Stramosii nostri, care au trait inainte de venirea lui Hristos, credeau in Cel ce va sa vina. Ei citeau Scriptura, dar nu intelegeau, pentru ca nu erau luminati de Duhul Sfant. Cu toate acestea, ei duceau o viata morala si sunt un exemplu pentru noi.

Noe si-a construit arca timp de aproape 100 de ani, i-a avertizat pe oameni despre mania lui Dumnezeu care se va abate asupra lor, i-a chemat la pocainta, in ciuda faptului ca multi il luau in ras.

Enoh se purta cu evlavie in fata lui Dumnezeu, isi inchi­puia ca Domnul il priveste zi si noapte si vede faptele lui. Atat de mult a bineplacut el lui Dumnezeu, incat a fost inal­tat la cer.

Iar Iov, cate a rabdat prin ingaduinta lui Dumnezeu! Cat au incercat sa-l convinga sa cedeze, insa el a ramas credin­cios si statornic! Chiar si atunci cand zacea in gunoi si praf, parasit de toti, el Il lauda pe Dumnezeu.

Dreptul Avraam, facand voia lui Dumnezeu, a lasat toa­te si a mers in tara pe care i-a aratat-o El. Avraam ne invata adevarata credinta. Ne invata de asemenea ospitalitatea. El ii primea pe toti strainii, intre care S-a aflat si Domnul. Avraam era atat de credincios si de ascultator de Dumne­zeu, incat nu a pregetat sa se pregateasca a-l aduce jertfa pe fiul sau unul-nascut, cand Domnul i-a cerut-o. El ne inva­ta ascultarea pe noi, preotii, pe conducatori, pe parinti etc. Prorocul David ne invata credinta, pocainta si rugaciunea.

In viata trebuie sa ca­utam compania oamenilor credinciosi, intelepti, placuti lui Dumnezeu, tari in credinta. Sa vorbim cu ei despre Dumne­zeu. Sa citim cuvantul lui Dumnezeu.

Lectura ne intareste in viata duhovniceasca. Credinta insasi apare din citirea si ascultarea cuvantului lui Dumnezeu. Fiecare carte duhovniceasca ne ofera ceva nou in cunoasterea lui Dumnezeu. Cerceteaza-te si alege-ti lectura in functie de necesitatea si setea pe care le descoperi in inima: un acatist, Psaltirea, Evanghelia, o opera a unui Sfant Parinte sau altceva. Ci­teste, indrepteaza-ti viata pas cu pas, ca sa dobandesti cre­dinta tare.

A-ti zidi fericirea interioara inseamna a lucra la dobandirea Duhului Sfant in credinta si in adevar. Printr-o viata buna dobandeste o inima buna, umple-o de har. Pen­tru aceasta, invata cuvantul lui Dumnezeu in trei feluri:

1) din Evanghelie;

2) din explicarea lui in scrierile Sfintilor Parinti, nevoitori ai Bisericii Ortodoxe,

3) din vietile sfin­tilor, luand aminte la viata lor si la felul cum au slujit lui Dumnezeu.

Multi nevoitori sunt trecuti in randul sfintilor. Nu este, oare, acesta un exemplu de credinta sfanta pentru noi?

Obisnuieste-te sa citesti: dimineata din Evanghelie, in timpul zilei talcuirile Sfintilor Parinti, iar seara din vietile sfintilor. Fie ca sufletul tau sa devina pamant binecuvanat pentru a primi samanta – cuvantul lui Dumnezeu. Sa te faci placut lui Dumnezeu cu intelegere.

Se spune ca exista oameni trupesti si oameni duhovnicesti. Care e deosebirea dintre ei? Cel trupesc traieste implinind poftele trupului sau, iar cel duhovnicesc traieste in credinta, lucrand pentru a se face placut lui Dumnezeu. Dupa roadele lor ii veti cunoaste. Cel trupesc face raul si uita ca l-a facut, dar tine minte atunci cand cineva ii face lui rau; cel duhovnicesc iarta. Cel trupesc fura, cel duhovnicesc se leapada de ale sale etc. Cel duhovnicesc dobandeste Duhul Sfant, isi intareste credinta; cel trupesc dobandeste duhul rau, prin faptele sale rele devenind salas al acestui duh. Duhul rau il duce in cele din urma la pierzanie, daca acel om nu-si vine in fire.

Soarbe intelepciunea duhovniceasca, ce intareste credin­ta. Pentru aceasta exista:

1) Biserica lui Dumnezeu;

2) car­tile sfinte;

3) oamenii duhovnicesti.

Pentru aceasta am primit darul timpului, care este mai de pret decat toate comorile. Trebuie sa-l pretuim asa cum il pretuiau vechii negustori. Cat de mult timp pierdem in zadar in convorbiri desarte, curiozitati, fantezii, somn pes­te masura etc! Mult folos dobandim in schimb de la timpul petrecut in rugaciune, in citirea sfintelor carti, in cugetarea la vesnicie, in savarsirea faptelor bune etc. Cand sarbato­resti Anul Nou, gandeste-te intotdeauna la darul timpului incredintat tie si la felul in care il folosesti.

Cauta sa-ti pe­treci viata in credinta, dupa legea data noua de Domnul Iisus Hristos si in comuniune cu El. Sa crezi si sa stii ca Hristos Se gaseste in cei care sufera fara vina si fara cartire, se afla in cei care cred in El, cand vorbesc despre Dumnezeu. Acolo unde sunt doi sau trei adunati in numele Domnului, este prezent si Dumnezeu. El este prezent in cei placuti Lui. Este prezent in chip deosebit in noii mucenici rusi. Omul care L-a cunoscut pe Duhul Sfant prin credinta simte pre­zenta Lui: asa cum curentul electric trece nevazut prin fire, tot asa si harul nevazut vine in om, iar acesta ii simte pre­zenta ca bucurie care ii cuprinde intreaga fiinta.

Omul care nu crede traieste ca un orb. Evanghelia ne vorbeste despre Zaheu, care dorea atat de mult sa-L vada si sa-L cunoasca pe Dumnezeu, incat s-a catarat intr-un dud, netinand cont de functia sa importanta. Tot asa si noi trebuie sa credem in Dumnezeu si sa tindem spre El. Scopul oricarei cunoasteri este Dumnezeu!

Evanghelia ne vorbeste despre vremea in care israelitii, ca popor ales, s-au invrednicit sa-L vada cu ochii lor pe Mesia. Au vazut minuni si vindecari, au auzit cuvantul din gura Domnului Insusi, insa nu au crezut in El, ci au strigat:


„Rastigneste-L, rastigneste-L!”

Atunci harul lui Dumnezeu s-a luat de la ei.[1]

Rusia este un pamant binecuvantat cu un har deosebit. Credinta ne mantuieste. Noi ne adunam acum in aceasta ve­che biserica, pe pamantul sfant al Pskovului, care a fost ho­tar in fata dusmanilor ce au incercat sa cucereasca Rusia de la apus, fapt amintit si de cronicari. Catolicii au incercat sa cucereasca si sa distruga duhul Ortodoxiei, insa fara izban­da, pentru ca sfintii nostri s-au rugat pentru Rusia.

Noi preamarim pe Sfanta intocmai cu apostolii cneghina Olga si pe Sfantul cneaz binecredincios Alexandru Nevski, in schima Alexie, care, cu sfintele lor rugaciuni, pana astazi sustin si intaresc poporul rus. Preamarim pe Sfantul cuvios Nicandru, pe Sava de Krapetk, pe Cornelie de Pecerska, pe Cornelie de Krapetk, pe Ioasaf de Snetogorsk, pe Onufrie de Malsk si alti sfinti, tari in credinta, care au stralucit pe pamantul Pskovului. Sfanta Biserica ne invata sa mergem pe calea Ortodoxiei, privind la viata sfintilor.

Acestia au trait pe pamantul sfant al Pskovului, au fost oameni ca si noi, cu ajutorul lui Dumnezeu s-au curatit de pacate si au dobandit indrazneala la El, Caruia se roaga pentru noi, pacatosii. Evanghelia ne indeamna pe noi, cei credinciosi, sa nu ne ingrijim foarte mult de cele pamantesti, ci sa cautam mai in­tai Imparatia cerurilor, iar celelalte se vor adauga noua. Pe primul loc trebuie sa fie dorinta de a bineplacea lui Dumne­zeu, iar toate celelalte – pe planul al doilea. Unde este inima noastra, acolo este si comoara noastra.

Este bine sa nazuim la hrana duhovniceasca, asemenea Mariei, dar, traind pe pamant, trebuie sa implinim si cele ale Martei. Nu trebuie sa exageram, cum a facut monahul care a mers intr-o manastire doar pentru a se ruga; iar cand nu l-au chemat la masa nici prima, nici a doua si nici a treia zi, a inteles ca trebuie sa si munceasca.

In vremea noastra s-a raspandit foarte mult necredinta. Ea exista si inainte, dar nu era atat de multa. Din cauza ne­credintei poporului, Domnul nu a facut minuni in Nazaret, spunand ca nici un proroc nu este bine primit in patria sa. Vazandu-L zi de zi, ani de-a randul, poporul era obisnuit cu El, devenind surd si mut, desi auzea despre minuni si des­coperiri facute de El in alte locuri. Deseori, suntem si noi ca acei oameni: nu ne folosim de apa cea vie care este aproape de noi (in Biserica), ci bem din balti murdare (secte, eresuri, superstitii). Exemple gasim si in trecutul nostru. Astfel, Se­rafim de Sarov nu era cinstit ca facator de minuni in sfanta lui manastire, ci, dimpotriva, el a fost prigonit. Asemenea s-a intamplat si cu Cuviosul Nicandru. Nici Ambrozie de la Optina nu era pretuit.

Astfel, oameni care vin de departe la un staret induhovnicit primesc comoara duhovniceasca, o primesc in inima si o duc cu ei, iar cei din jurul sau nu cunosc aceasta comoa­ra. Trebuie sa-i pretuim pe cei din jurul nostru; nu doar pe preoti, ci pur si simplu pe oamenii duhovnicesti. Pe Iacob, fratele Domnului, nu-l cinsteau ca pe un facator de minuni, dar il cinsteau pentru credinta, pentru sfintenia lui, pentru viata lui fara de pacat.

Unii oameni ii intreaba despre problemele lor pe preoti, dar fara folos, pentru ca nu implinesc ceea ce li se spune si n-au credinta. Daca gaseste credinta la om, Domnul indrepteaza si corecteaza toate. Dar fara credinta, chiar si cel mai intelept staret nu-l va putea mantui pe om. Asa s-a intam­plat si cu locuitorii Nazaretului: desi Domnul era cu ei, nu erau ei in stare sa primeasca cele spre mantuire. La fel es­te si in manastirile de azi. Cum a spus un monah:


„Serafimi sunt multi, dar nu este nici un Serafim de Sarov.”

Din cauza necredintei au aparut foarte multe boli duhovnicesti, multi demonizati. Vrajmasul isi gaseste salas in sufletele care nu se afla sub ocrotirea harului lui Dumnezeu. Conform profe­tiilor staretilor, la sfarsitul veacurilor cei bolnavi duhovniceste vor fi atat de multi, incat oamenii si diavolii vor fi una, iar iadul va ramane pustiu.

Cand omul traieste dupa voia lui Dumnezeu, demonii n-au putere asupra lui. Fara o viata dupa voia lui Dumne­zeu ramane doar forma exterioara a credintei. Viata paca­toasa nu exclude intotdeauna credinta, dar te indeparteaza de Dumnezeu. Pot fi bolnavi duhovniceste chiar si preotii si monahii, daca ei duc o viata pacatoasa.

In Evanghelie sunt descrise unele intamplari minunate, cand demonii il recunosc pe Dumnezeu si se cutremura, in timp ce contemporanii Sai nu-L cunosc, nu-L inteleg, nu cred in El si nu se tem de El. Demonii Ii spun Domnului: „De ce ne chinui inainte de vreme?”, adica inainte de jude­cata lui Dumnezeu. Oamenii insa permit sa fie chinuiti de demoni. Vrajitorii contemporani, extrasensii[2] si magii sunt slujitori ai demonilor. Ei pot trimite demonii la om, dar de­monii nu pot pune stapanire pe om fara motiv. Motivele sunt urmatoarele: nu-L cunosti pe Dumnezeu, nu crezi, nu porti cruce, nu te impartasesti, nu citesti Psaltirea, Evan­ghelia, faci fapte rele.

Daca omul este aparat de credinta si de faptele ei, nu trebuie sa se teama de demoni. Demonii n-au putere nici macar asupra porcilor fara ingaduinta lui Dumnezeu.Vietile Sfintilor Ciprian si Justina ne vorbesc despre puterea credintei, despre biruinta lui Hristos. Cipri­an era un vrajitor puternic, avand in subordinea lui o legiu­ne de demoni. Cu toate acestea, cand tanarul aprins de dra­goste fata de fecioara Justina i-a cerut sa-l ajute s-o seduca, Ciprian n-a putut face nimic, pentru ca fecioara era o cresti­na cu credinta tare si care se ruga lui Dumnezeu. Atunci Ci­prian insusi s-a intors la Dumnezeu, dar fiind chinuit de de­moni nu si-a gasit linistea pana nu si-a facut cruce. Atunci vrajmasul s-a retras. Acest lucru ne incredinteaza de pute­rea semnului crucii. Fa-ti cruce des, fa-o corect, inchipuind exact semnul crucii asupra ta. Aminteste-ti ca aceasta es­te arma noastra duhovniceasca. Insemneaza-te cu evlavie, atent, cu rugaciune.

Cuviosul Ambrozie de la Optina spunea ca nu toti ajung generali in viata duhovniceasca, dar soldat este obligat sa fie fiecare crestin. Nu toti pot atinge sfintenia Mariei Egip­teanca, care, cu darul lui Dumnezeu, stia cuvintele Scrip­turii fara sa le fi invatat vreodata. Mai demult existau si in Rusia astfel de carti vii – staretii. Acum ne-au ramas doar cartile, in care gasim toate indrumarile de care avem nevo­ie. Trebuie doar sa ne folosim de ele.

Printre multele minuni ale Domnului se afla si vindeca­rea unui surd si mut. De multe ori si noi suntem surzi. Suntem surzi la spovedanie, cand nu stim ce sa spunem si lasam pe seama noastra pacate nemarturisite. Suntem surzi cand este hulita credinta si Biserica, iar noi tacem si nu aparam slava lui Dumnezeu. Cand trebuie sa invatam, sa devenim mai iscusiti, sa adunam stiinta duhovniceasca, cat de des suntem surzi! In schimb cand ar trebui sa tacem, ca de pilda in cazul in care suntem jigniti de cineva, atunci nu o facem, desi acest lucru este necesar pentru smerirea noastra si pen­tru dobandirea blandetii.




(Din: Pr. Valentin Mordasov, duhovnicul de la Pskov:Invataturi si intamplari minunate, Editura Sophia, 2011)

http://www.cuvantul-ortodox.ro