SFANTUL IOAN GURA DE AUR ,,CUVINTE INTELEPTE,,

               Sfantul Ioan Gura de Aur

Omul credincios trebuie sa aiba si viata curata

Plânsul dupa voia lui Dumnezeu pricinuieste mare bucurie si folos; mare rau este râsul; trebuie sa fugim de teatre

Cei ce se împartasesc cu nevrednicie se vatama pe ei însisi

Trebuie sa avem totdeauna în minte pacatele noastre si sa-L rugam pe Dumnezeu pentru ele; si despre judecata viitoare

Trebuie sa alegem binele. Dumnezeu savârseste totul.

Sa cerem lui Dumnezeu necontenit si staruitor cele duhovnicesti

Viata virtuoasa da stralucire, nu bogatia si putere

Cel virtuos nu poate fi vatamat de nimeni, dar cel vicios de toti se teme si tremura

Trebuie sa multumim totdeauna lui Dumnezeu.

Daca nu te departezi de grijile lumesti, nu te poti cunoaste pe tine însuti

Cel ce sta nu trebuie sa se încreada pâna la sfârsit si nici cel cazut sa nu se descurajeze

Oamenii care traiesc în desfatari si cei cu putere nu se deosebesc întru nimic de morti

Nu trebuie sa sfatuim cu mânie, ci cu blândete pe cei ce au o parere gresita despre Dumnezeu

Cel ce vrea sa îndrepte pe cineva pe calea virtutii trebuie sa-l sfatuiasca sa savârseasca mai întâi virtutile cele mici. Tot asa trebuie sa faca si cu femeile cele iubitoare de podoabe

Nu trebuie sa plângem pe cei ce mor

Trebuie sa rabdâm orice ispita, luând ca pilda rabdarea lui Iov

Nu trebuie sa ne ducem la teatrele cele rele; astfel de teatre îi fac pe oameni sa savârseasca multe fapte nechibzuite

Nu trebuie sa ne gândim ca ne poate ajuta virtutea altora, ci noi însine sa ducem o viata virtuoasa si împotriva camatarilor.

Jugul dreptatii este usor si duce la mântuire, pe când jugul pacatului, pe lânga faptul ca este greu, ne si pierde

Sa sarbatorim în chip adevarat Domnului, îndepartându-ne de orice pacat si savârsind dumnezeiestile virtuti

Trebuie sa facem fapte potrivnice pacatelor, de vrem sa fim învredniciti de împaratia cerurilor

Cel ce face nedreptate este mai pagubit decât cel nedreptatit

Nu trebuie sa ne pierdem curajul si sa ne nelinistim privind la trândavia altora; gândul acesta este fara de folos

Nu este de ajuns o singura virtute pentru mântuire, ci trebuie sa cautam sa le savârsim pe toate, cu toata râvna

Dumnezeu ne-a dat porunci foarte drepte; în locul marilor bunatati pe care ni le da, trebuie sa dam celor nevoiasi dupa putere chiar neînsemnate bunatati

Trebuie sa ne apropiem de preot ca de Hristos, ca El savârseste si acum Taina Sfintei Impartasanii. Mai mare este milostenia decât jertfa.

Milostenia este mai mare decât toate , fara milostenie toate se duc si se pierd

Viata e împletita din clipe placute si triste si nu poate fi om care sa fie fara dureri si bucurii. Nimic nu ne poate mângâia la plecarea noastra din aceasta viata ca o constiinta buna

Numai acela e nobil care are sufletul curat; în aceasta parte si despre a nu te bucura împreuna cu cei carora le merg toate din plin

Trebuie sa întindem o mâna de ajutor celor ce se gasesc jos; mai ales celor din casa noastra; ca nu ne e de ajuns pentru mântuire numai virtutea noastra, în acest cuvânt si despre purtarea de grija de suflet

Despre dragoste 

Suntem uniti unii cu altii mai mult pentru pricini lumesti decât pentru dragostea de Hristos; de aceea si dragostea dintre noi se spulbera repede, pe când dragostea care are temei pe Hristos ramâne vesnica

Sa nu purtam ura celor care ne ocarasc, celor care ne calomniaza si ne fac rau, ci sa înduram cu curaj; ba, mai mult, sa ne rugam pentru ei

Daca ne lipseste o singura virtute, vor veni peste noi multe rele si vom fi lipsiti si de împaratia cerurilor.

Despre milostenie 

Trebuie sa facem milostenie înainte de a plati impozitele, pentru ca Dumnezeu ne-a daruit multe si ne va mai darui

Despre pocainta

 Cei pacatosi sa nu-si piarda nadejdea, iar cei ce stau sa nu dormiteze

Despre monahi

 Viata lor pare împovaratoare, dar e mai dulce decît viata care pare placuta si lesnicioasa

Despre judecata, despre a ne îngriji de minte si de suflet si a dispretul cele trupesti

 E cu neputinta sa-ti împodobesti si trupul si în acelasi timp sa-ti împodobesti si sufletul si mintea

Monahii mai cu seama practica smerenia. Trebuie sa ne ducem des la locuintele acestor sfinti, ca sa ne curatim multele noastre pete sufletesti

Despre cei care se împodobesc; unii ca acestia se aseamana cu mormintele. Mustrare celor care se uita dupa femeile frumoase si mai cu seama în biserica.

Când ni se îmbolnaveste sufletul, trebuie sa mergem la doctorii sufletesti ca sa fim povatuiti de ei.

Sa nu cercetezi de unde vine bogatia si saracia.

Nu foloseste la nimic daca, apropiindu-ne de Hristos, ne curatim mâinile si hainele, dar nu avem curate gura si limba de orice cuvânt murdar.

Despre acea înfricosatoare zi

 Multi, din pricina ca nu s-au ostenit si n-au asudat putin, vor fi lipsiti de slava si de bunatatile lui Dumnezeu

Despre milostenie

 Trebuie sa fim iconomi ai lui Dumnezeu; sa nu risipim averea în cheltuieli zadarnice, fie ca o avem de la parinti, fie ca am câstigat-o prin munca noastra.

Orice-ar fi, trebuie sa suferim toate cele câte vin peste noi. Se cuvine sa luam parte la durerile celor pedepsiti de Dumnezeu sau pedepsiti în alt chip

Despre iubirea de arginti

Aceasta cumplita boala se naste din pricina trândaviei. Orice pacat îsi are obârsia în iubirea de arginti.

Mai rai decât îndracitii sunt iubitorii de arginti.

Impotriva iubitorilor de argint si lacomilor. Cu cât aduna mai mult cu atât mai mult sufera

Despre rabdare si mânie; cel învins când este batjocorit, acela mai cu seama învinge.

Cei care dau milostenie din averile dobândite prin jaf si lacomie ar face mai bine sa nu dea milostenie decât sa hraneasca pe Hristos din niste averi ca acestea.

Tot aici si împotriva episcopilor care se prefac în perceptori si neglijeaza din pricina aceasta Biserica

Diavolul începe de la pacate mici si asa îl duce pe om la pacate mai mari, apoi în iad; asa au patit Cain si Saul

sursa http://www.ioanguradeaur.ro

Despre har;Despre voia lui Dumnezeu şi libertate; Despre pocăinţă; Despr...

Părintele Siluan l-a întrebat pe Igumen (Arhimandritul Misail, bărbat duhovnicesc, către care binevoia şi pe care vădit îl ocrotea Dumnezeu):
– Cum poate şti monahul voia lui Dumnezeu?
– Cel dintâi al meu cuvânt el trebuie să-l primească drept voia lui Dumnezeu. Cine va face astfel, peste acela va odihni harul lui Dumnezeu; dar dacă cineva mi se împotriveşte, eu, ca om, mă dau la o parte.
Cuvântul Igumenului Misail se înţelege precum urmează:
Duhovnicul, odată întrebat, caută prin rugăciune îndrumare de la Dumnezeu dar, om fiind, răspunde în măsura propriei credinţe, după cuvântul apostolului Pavel: «Noi credem, pentru aceea şi grăim» (2 Cor. 4: 13), însă «în parte cunoaştem, şi în parte prorocim» (1 Cor. 13: 9). În năzuinţa sa de a nu greşi, el însuşi, sfătuind sau dând povaţă, se ştie a fi sub judecata lui Dumnezeu, şi deci de cum întâlneşte împotrivire, sau măcar o lăuntrică mişcare de primire din partea celui ce întreabă, nu îndrăzneşte a stărui asupra cuvântului său, nu cutează a-l întări că fiind expresia voii lui Dumnezeu, ci «ca om, se dă la o parte».
O astfel de conştiinţă era foarte vădită în viaţa Igumenului Misail. Odată l-a chemat la sine pe un monah începător, Părintele S. (este vorba de Părintele Sofronie, căruia i se ceruse să înveţe limba greacă – n. tr.), şi, i-a încredinţat o ascultare grea şi anevoioasă. Începătorul a primit-o fără pregetare şi, făcând metania cuvenită, se îndreptă către uşă. Dintr-o dată Igumenul îl chemă înapoi. Începătorul se opri. Cu capul înclinat în piept, Igumenul îi spune liniştit, dar apăsat:
– Părinte S., nu uita: Dumnezeu de două ori nu judecă; aşadar, câta vreme vei face ceva în ascultare mie, eu sunt cel care voi fi judecat de Dumnezeu, iar tu eşti slobod de povara răspunderii.
Dacă cineva se împotrivea fie şi într-o mică măsură la ceea ce-i încredinţa ori povăţuia Igumenul Misail, acest nevoitor plin de bărbăţie, lăsând la o parte însemnătatea dregătoriei sale administrative, de obicei răspundea: «Fie, faceţi cum voiţi», şi nu-şi mai repeta cuvântul. Şi Stareţul Siluan aşijderea, dacă întâmpina împotrivire, de îndată tăcea.
De ce aşa? Pentru că, pe de-o parte, Duhul lui Dumnezeu nu rabdă nici silnicie, nici pricire; pe de altă parte, voia lui Dumnezeu este un lucru mult prea măreţ. În cuvântul duhovnicului, care întotdeauna poartă pecetea relativismului, ea nu poate încăpea, nu îşi poate primi desăvârşita expresie, şi numai cel ce primeşte cuvântul ca fiind plăcut lui Dumnezeu, fără a-l supune propriei judecăţi, sau, cum adesea se zice, «fără împotrivire», acela a aflat adevărata cale, căci el cu adevărat crede că «la Dumnezeu toate sunt cu putinţă» (Mt. 19: 26).
Iată calea credinţei, ştiută şi întărită de experienţa de veacuri a Bisericii.

Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Cuviosul Paisie Aghioritul ,, Sfaturi Mantuitoare pentru suflet,,

 Parintele Paisie Aghioritul, pe numele de mirean Arsenie Eznepidis, s-a nascut la 25 iulie 1924, la Farasa, la cateva sute de kilometri de Cezareea.

 In jurul anului 1950 incep cautarile pentru intrarea in monahism.

Ajunge la Sfantul Munte Athos, dar la rugamintea tatalui sau, revine in lume. In a doua sa calatorie la Muntele Athos, va lua hotararea de a ramane definitiv aici. 

In anul 1953 ajunge la Sfanta Manastire Esfigmenu. Dupa un an este facut rasofor, primind numele de Averchie. Dupa trei ani pleaca la manastirea Filotheu. Aici a primit schima mica si numele de Paisie.

In 1958 se muta la Sfanta Manastire a Nasterii Maicii Domnului, la Stomio - Konita, unde a ramas pana in 1962. In anul 1962, a plecat in peninsula Sinai si a locuit la Chilia Sfintilor Galaction si Epistimi. 

In 1964, a revenit la Sfantul Munte si s-a stabilit la Schitul Ivironului, la Chilia Sfintilor Arhangheli. Atunci s-a legat si mai mult duhovniceste de sfantul staret Tihon, care vietuia la chilia Cinstita Cruce a Manastirii Stavronikita, unde a primit schima mare, la 11 ianuarie 1966.

Dupa o lunga sedere in spitalul Papanicolau, unde i-a fost extirpata o mare parte dintr-un plaman, a plecat spre Katunakia (1967). Aici s-a asezat la chilia unde vietuise un roman, Ipatie. In anul 1968 ajunge la manastirea Stavronikita. Aici va face o schimbare in ceea ce priveste modul de vietuire al obstei - va face trecerea acesteia de la viata idioritmica la cea chinoviala.

In martie 1969, dupa moartea duhovnicului sau, merge la chilia Sfanta Cruce. Aici vietuieste pana in anul 1979.

Incepand cu anul 1988, starea de sanatate a parintelui Paisie s-a agravat. Paraseste pentru ultima oara Muntele Athos, pe 10 noiembrie 1993. In data de 4 februarie 1994 a fost operat la spitalul Theaghnio din Tesalonic si apoi a fost dus la manastirea „Sfantul Ioan Teologul“ de la Suroti pentru a fi ingrijit.
A trecut la cele vesnice pe 12 iulie 1994. Potrivit dorintei sale, a fost inmormantat la Sfanta Manastire a Sfantului Ioan Teologul de la Suroti (Tesalonic).

Parintele Paisie Aghioritul a fost om de rugaciune si astfel, un mare teolog. 

De regula noi ii numim teologi doar pe cei care au studii teologice. Dar Parintele Paisie este teolog in sensul patristic, pentru ca el a fost om al rugaciunii. 

Parintele Pavel Florensky spunea ca multe se scriu si multe s-au scris, dar putine ajung la sufletele oamenilor. 

Toate cartile lasate de Parintele Paisie au ajuns la sufletele credinciosilor. Cartile sale nu sunt carti care se citesc doar acum si doar o singura data. Cartile Parintelui Paisie sunt carti care se citesc si se recitesc.

Parintele Paisie a fost un om simplu, dar in acelasi timp un om harismatic, un om care a adunat in el chipul apostolului, al teologului, al omului duhovnicesc, a adunat in el chipul parintelui.

A spus ca cel mai mare dusman al lui a fost numele lui. La un moment dat, cand a venit cineva si a incercat sa-i spuna cat de mare este el in lume si cat de mult il apreciaza oamenii, el a spus: " 

Venind spre coliba mea, ati trecut pe langa o gramada de gunoi. Si acolo ati vazut si niste cutii de conserve goale. Si cand v-ati apropiat de ele ati vazut ca straluceau in lumina soarelui. Ei bine, sa stiti ca eu nu sunt altceva decat acele cutii de conserve goale."

Parintele Paisie Aghioritul - Invataturi

"Incercarile pe care le ingaduie Dumnezeu sunt potrivite cu puterea noastra de a rabda, dar, din pacate, de multe ori la ele se adauga si batjocurile si grosolaniile oamenilor nemilostivi si atunci ne incovoiem. Vantul puternic de obicei rupe copacii sensibili si dezradacineaza pe cei ce nu au radacini adanci. Iar celor ce au radacini adanci le ajuta sa inainteze si sa se inradacineze inca mai adanc,,

Bunului Dumnezeu insa nu ii place modul salbatic si nemilostiv prin care unii sunt dezradacinati, iar altii rupti, ci modul milostiv (pentru ca si El este milostiv) prin care sunt ajutati semenii nostri cu dragoste si compatimire, deoarece oamenii nu sunt copaci, ci chipuri ale lui Dumnezeu.

Fireste, nimeni nu poate vatama sufletul omului, decat numai el insusi.

In incercarile pe care le ingaduie Dumnezeu, fiecare este probat si isi vede singur starea lui duhovniceasca. Si astfel este nevoit sa se smereasca, dupa care primeste har de la Dumnezeu, atunci cand in chip smerit primeste incercarile cu bucurie, ca pe niste medicamente pentru sufletul sau si cu rabdare il slaveste si ii multumeste.

 Bine este noua ca ingaduie Dumnezeu sa fim incercati, pentru ca altfel am fi avut patimi ascunse si pretentii nesabuite in Ziua Judecatii.

Caci daca le-ar trece cu vederea pe acestea si ne-ar lua in rai asa cum suntem, am crea si acolo probleme. 

  

De aceea ingaduie aici ispitele, ca sa ne curete de praf, sa se purifice sufletul nostru cu intristarile si plansetele si astfel sa fini nevoiti sa scapam la Dumnezeu si sa ne aflam mantuirea.

Cand pacatul se invecheste in om, diavolul in mod firesc dobandeste mai multe drepturi si ca sa plece, va trebui sa stricam casa veche si sa o zidim pe cea noua.

Cel care cauta dreptatea omeneasca este fara de minte, dar mai neghiob este cel care nu uita nedreptatile pe care i le-au facut altii si binele pe care l-a facut el altora.

Din pacate, duhul lumesc mereu ascute mintea in viclenie, iar cel care nedreptateste pe semenul sau considera aceasta o izbanda. Unuia ca acestuia i se spune: "Acesta este diavol. Pe toate le reuseste", in timp ce launtric sufera mustrarea constiintei (micul iad).

Nu exista foc mai mare ca arderea launtrica a sufletului de catre constiinta, care il chinuie si-l roade mereu ca un cariu inca din aceasta viata. Iar in cealalta, cea vesnica, il va roade si mai mult viermele cel neadormit, daca omul nu se va pocai in aceasta viata si nu va cauta sa indrepte nedreptatile facute semenilor lui, fie numai si cu buna sa intentie, in cazul ca nu poate in alt fel.

Omul nepocait este cel mai fara de minte din lume, deoarece pe langa faptul ca este chinuit de o necontenita neliniste, pentru ca nu se pocaieste ca sa scape de acest mic iad, care-l va duce in cel mai mare, cel vesnic, se lipseste si de bucuriile paradisiace de pe pamant, care vor fi cu mult mai mari in rai, alaturi de Dumnezeu."

,,Rezultatul muncii omului este pe potriva stării în care se află atunci când o face. Dacă este nervos, se mânie și înjură, ceea ce face nu va avea binecuvântare, iar de cântă, de rostește Rugăciunea, se sfințește lucrul său. Unul este lucru diavolesc, iar celălalt dumnezeiesc”.

„Cel neliniștit chiar și în pustie va duce starea lui de neliniște. Mai întâi de toate sufletul va trebui să dobândească liniștea lăuntrică în neliniștea exterioară pentru a se putea liniști în liniștea pustiei”. 

Oamenii contemporani care trăiesc cu acest duh de neliniște îl transmit mai departe prin tot ceea ce fac. 

 „Atunci când lucrează cineva cu liniște își păstrează pacea și își sfințește întreaga zi. Din păcate, n-am înțeles că atunci când lucrăm ceva prea repede dobândim nervozitate, iar lucrarea care se face cu nervozitate nu este sfințită. 

Scopul nostru nu trebuie să fie a face multe și să fim într-o continuă neliniște. Căci aceasta este o stare diavolească,,

Sfantul  Cuvios Paisie Aghioritul

http://www.crestinortodox.ro

SFANTUL IOAN CASIAN ,,DESPRE PATIMA TRISTETII SI VINDECAREA EI,,

Patima tristetii de Sfantul Ioan Casian

Sfintii Parinti incadreaza tristetea in randul patimilor principale care muncesc si il stapanesc pe om.

Spre deosebire de toate celelalte patimi tristetea paralizeaza inima si o face incapabila de a mai simti orice bucurie.

Cel stapanit de tristete isi pierde interesul pentru activitati obisnuite, chiar si pentru cele care pana atunci ii erau placute. Aceasta incremenire l-a facut pe Talasie Libianul sa defineasca tristetea ca fiind lipsa placerii - fie a celei dupa Dumnezeu, fie a celei dupa lume", iar Sfantul Ioan Casian spune ca "pe cel ce l-a cuprins, ea il zdrobeste sufleteste, paralizand orice sarguinta si dorinta de mantuire".

Spre deosebire de toate celelalte patimi care prin definitia lor urmari a satisface placerea sufletului, tristetea este singura care refuza sa aduca aceasta placere, ea aducand direct durerea.

Astfel scria si Evagrie Ponticul "toti dracii (patimile - n.ns.) fac sufletul iubitor de placeri, numai dracul intristarii nu primeste sa faca aceasta, ...uscand prin intristare orice placere a sufletului".

Tot pentru a arata efectele devastatoare pe care le are tristetea asupra inimii, Sfantul Ioan Casian foloseste urmatoarea comparatie: "ca molia pentru vesminte si cariul pentru lemn, asa este vatamatoare tristetea pentru inima omului".

Altfel spus, tristetea mananca inima omului. Nu se poate sa existe om care sa nu fi simtit cum i se topeste inima din cauza durerii provocate de tristete, sa nu fi simtit cum i se rupe sufletul in doua si nimeni nu l-ar mai putea scoate din acea stare.

Sfantul Ioan Casian, preluand aceasta impartire de la Evagrie, vorbeste despre "opt mari pacate, si anume: primul cel al lacomiei, adica al imbuibarii de mancare; al doilea, al curviei; al treilea, al iubirii de arginti, sub care se intelege zgarcenia, sau, ca sa il numim mai propriu, al patimii de bani; al patrulea, al maniei; al cincilea, al tristetii; al saselea, al descurajarii, adica al nelinistii sau al dezgustului inimii; al saptelea, al slavei desarte; al optulea, al trufiei".

Aceasta lista a patimilor e traditionala in ascetica ortodoxa. Acelasi sfant arata nu numai ca nu e om fara patima, ci merge pana la a spune ca "toti sunt loviti de toate, totusi in chip deosebit si intr-o anumita masura suferim de ele".

Adica, daca observi ca ai o patima, sa fii sigur ca ai si altele, caci patimile se nasc unele din altele, ca de exemplu: "din manie tristetea, din tristete lenea...

De aceea, ca sa fie invinsa lenea, trebuie mai intai combatuta tristetea; ca sa se alunge tristetea, trebuie distrusa mai intai mania". Patimile se afla intr-o stransa legatura intre ele, ca intr-un lant, dupa comparatia Sfantului Ioan Casian, generandu-se si intarindu-se unele pe altele. Aceasta interconditionare a patimilor este explicata de sfant ast­fel: "preaplinul uneia are ca urmare inceputul alteia", adica supraabun­denta uneia permite intrarea alteia.



Izvorul tuturor patimilor este, dupa cum afirma Sfintii Parinti filautia sau iubirea egoista de sine. Din aceasta se nasc patimile, care momesc sufletul omului si ii sustrag atentia de la Dumnezeu.

Sfantul Ioan Casian mentioneaza tristetea pe locul al cincilea, intre manie si trandavie, cu care se afla in stransa legatura, caci din manie izvoraste si, la randul sau, tristetea naste trandavia sau akedia. Akedia se inrudeste atat de mult cu tristetea, e "vecina" atat de buna cu tristetea, dupa cum spune Sfantul Ioan Casian, incat traditia apuseana nu mai face distinctie intre ele, socotindu-le una si aceeasi patima.

Patima tristetii


"Chinurile tristetii sfasietoare" zguduie din temelii intreaga fiinta umana, afectand si paralizand atat puterile sufletesti, cat si pe cele trupesti. Tristetea tulbura pacea inimii, dupa cum spune Sfantul Ioan Casian, caci tristetea e pen­tru inima ce este "molia pentru vesminte si cariul pentru lemn" sau dupa cum spune Evagrie: "vierme al inimii e intristarea care-si mananca mama (sufletul) ce-i da nastere". De aceea inteleptul Solomon a zis: "pazeste-ti inima mai mult decat orice, caci din ea tasneste viata" (Pilde 4, 23).

Tristetea ii afecteaza omului intreaga sa viata si-l cufunda in deznadejde adanca. Se observa o lipsa de interes in orice directie de activitate, mergand uneori pana la dezinteres de orice preocupare fata de lucrurile sau de persoanele de care este legat prin diferite obligatii.

Tristetea strecoara in sufletul omului nepasare fata de ce se intampla in jurul lui sau chiar fata de ce se intampla cu propria sa per­soana, nepasare la care se adauga neincrederea ca cineva l-ar putea ajuta sa iasa din acea stare. Nepasarea si neincrederea culmineaza in "grea deznadejde", facandu-l pe om sa isi piarda speranta in Dumnezeu si in oameni, chiar si in el insusi. Sub efectul deznadejdii, omul, din dorinta de a iesi din starea in care se afla, se deda altor patimi sau poate ajunge pana la sinucidere.

Tristetea se manifesta ca fiind "morocanoasa, fara rabdare, neindura­toare, pizmasa, de o stearpa amaraciune si de o dureroasa disperare. Pe cel ce l-a cuprins, ea il zdrobese sufleteste, paralizandu-i orice dorinta de man­tuire, caci este fara noima". Ea reuseste sa-i anuleze omului capacitatea de a mai dori ceva, nu numai mantuirea la care se refera in acest text Sfan­tul Ioan Casian, ci orice dorinta de orice natura, mergand chiar pana acolo incat sa ii anuleze si dorinta de a mai trai. Tristetea cand este urmata de deznadejde inseamna moarte spirituala, iar in unele cazuri poate duce si la moarte trupeasca, impingandu-l pe om la suicid, caci, potrivit cuvintelor lui Isus Sirah: "pe multi i-a omorat intristarea" (30, 24).

Cauzele tristetii

Principala cauza care produce tristetea este, folosind cuvintele Sfantu­lui Ioan Casian, "neimplinirea vreunei pofte, ori a vreunui castig atunci cand cineva a vazut spulberata speranta ce-si faurise in minte despre aces­te lucruri" si ca aceasta ia nastere atunci cand "ni s-a zadarnicit o do­rinta".

Si intrucat, dupa cum arata Evagrie, "pofta e legata de orice patima", rezulta ca tristetea se afla in stransa legatura cu patimile.

Sfantul Maxim Marturisitorul afirma in mod cat se poate de clar ca placerea pe care omul o cauta prin aceste patimi "are ca urmasa in chip sigur durerea...

Caci in placere e amestecat chinul durerii, chiar daca pare ascuns celor ce o gusta, prin faptul ca domina patima placerii. Pentru ca aceea ce domina iese intotdeauna deasupra, acoperind simtirea a ceea ce sta alaturea". Omul patimilor intodeauna va gusta din tristete, caci dupa cum "cel dus in robie de barbari e legat in fiare, si cel dus in robie de patimi e legat de in­tristare", invata Evagrie.

Omul se intristeaza cand ii lipseste ceea ce iubeste. Daca iei omului obiectul iubirii, e normal ca el sa se intristeze. Problema este ce anume iu­beste omul. Caci nu de putine ori, acesta isi indreapta privirea precumpa­nitor spre bunurile materiale. O alta pricina a intristarii o reprezinta necazurile care se abat asupra omului, cum sunt boala, accidentele sau moartea cuiva apropiat. Omul se intristeaza cand constata disproportia dintre efort si rezultat, adica atunci cand cunoaste sentimentul esecului, al zadarniciei muncii sale. Se intris­teaza cand incearca sentimentul inutilitatii sau cand nu isi mai gaseste fi­nalitatea propriilor sale activitati. Se intristeaza de bunastarea semenilor lui, care, parca nu muncesc mai mult decat el, dar castiga mai mult si sfar­seste prin a fi stapanit de invidie fata de bunurile materiale sau morale ale celorlalti. Se intristeaza cand munca sa nu e apreciata la valoarea ei ade­varata; exemplele pot continua.

Tristetea se dovedeste a fi si "urmarea unei manii anterioare", cum am mai spus cand am vorbit despre interconditionarea patimilor. Astfel, tristetea se afla in stransa legatura cu tinerea de minte a raului, cu supararea pricinuita de aproapele si cu dorinta de a te razbuna pe el, caci "daca dorinta de razbunare nu e satisfacuta, in suflet se instaleaza mahnirea, in­tristarea, sentimentul de frustrare". Tristetea, si in general patimile sufle­tului - mania, tristetea si akedia - sunt cele care reusesc cel mai bine sa tul­bure relatiile dintre oameni.

Uneori tristetea apare si ca un sentiment de nemultumire privind in­treaga existenta a omului, nemultumire pe care el o intelege mai mult sau mai putin si care arata "faptul ca nu sunt implinite dorintele profunde si fun­damentale ale persoanei, chiar daca ea nu stie limpede care sunt acestea". Sfantul Ioan Casian vorbeste si despre o tristete fara motiv: "Cateodata insa, chiar fara sa existe vreun motiv, care sa ne pricinuiasca aceasta ca­dere, din imboldirea vicleanului vrajmas, suntem apasati de o atat de neas­teptata tristete, incat nu mai putem primi cu bunavointa de altadata nici pe cei dragi noua, sau pe prietenii sositi". Intre acest fel de tristete si akedie e foarte greu de facut o diferentiere, intrucat ceea ce distinge esential akedia de tristete este faptul ca ea, spre deosebire de patima tristetii, nu are un motiv precis.

Demonii au si ei un rol important in aducerea tristetii si, in general, a patimilor. Asa este cazul acelei tristeti fara o cauza precisa, cum e aceea a neimplmirii vreunei pofte, care este in exclusivitate lucrarea diavolilor.

Insa, cu toate cauzele mai mult sau mai putin intemeiate, adevaratul motiv al producerii patimilor nu se gaseste in afara omului, adica in relatia cu semenii sau in actiunea demonilor, ci el trebuie cautat in propria fire, adica in sufletul omului, caci "noi avem ascunse in noi si cauzele greselilor, si semintele patimilor, care, o data ce ploaia ispitelor le-a udat in mintea noastra, indata incoltesc si dau roade". Diavolii sau chiar omul insusi aduce asupra sa ploaia ispitelor care nu rodeste patimi decat daca omul are in sufletul sau semintele patimilor.

Ispita nu reprezinta decat "prilejul care a impins la suprafata bolile ascunse, tainuite in adanc".

 

Omul are in el acesti germeni ai patimii, iar ispita nu face altceva decat sa scoata la iveala ceea ce zace in sufletul sau, caci "niciodata nu s-ar vatama omul de om, daca nu ar avea mocnind inauntru pricinile patimilor". De aceea, omul, ca sa se fereasca de patimi, trebuie sa inlature hotarat aceste seminte ale pa­timilor pe care le are in sufletul sau, pentru ca altfel momeala castiga in in­tensitate, incat cu greu i se mai poate rezista. Caci daca pamantul sufletu­lui nostru este lipsit de semintele patimii, evident ca ploaia ispitelor nu va produce roade, adica patimi.

. Atitudinea de intristare si vindecarea ei

Sfantul Ioan Casian spune despre tristete ca trebuie inlaturata, ca altfel ea "aduce moarte si trebuie data afara din adancul inimii noastre si alungata". Am spus ca o prima cauza care duce la tristete e "neimplinirea unei pofte" si ca pofta e legata de patima, deci tristetea apare cand omul nu isi mai poate satisface placerile, adica atunci cand este lipsit de un bun material sau de indeplinirea unei dorinte.

Pentru ca tristetea sa fie evitata, omul trebuie sa renunte la satisfacerea placerilor, sa respinga de fiecare data ispita placerii, caci "cine n-a invatat mai intai sa-si ucida vrerile, nu va fi in stare in nici un chip sa-si stinga nici mania, nici tristetea".

Nu de putine ori omul sfarseste prin a se alipi de bunurile materiale atat de mult incat, daca este lipsit de acestea, tristetea il cuprinde in asa masura incat ii poate dezechilibra intreaga viata.

  

De aceea, Sfintii Parinti vorbesc despre dispretuirea lucrurilor materiale, caci devenim dependenti de ele, devenim robi ai bunurilor materiale.

Evagrie da un exemplu, zicand ca atunci "cand este pagubit, iubitorul de arginti se intristeaza amar, dar cine dispretuieste banii va fi neintristat". Se observa astfel ca omul, mai intai este robul altor patimi, in cazul de fata filarghiria, iar neimplinirea patimilor il face si robul intristarii. Astfel, tristetea este evitata daca mai intai ne-am vindecat de celelalte patimi. De aceea, Sfintii Parinti vorbesc despre dispretuirea lucrurilor materiale, caci cel ce iubeste acestea, cu siguranta nu va scapa de intristare.

Pentru omul din lume, dispretuirea nu trebuie inteleasa ca neglijenta fata de cele necesare vietii. De pilda, modul de a se imbraca al omului nu trebuie sa lase de dorit pentru ca hainele nu inseamna mare lucru pentru el.

Dispretul fata de haine nu inseamna a fi neglijent fata de modul tau de a te imbraca, ci inseamna a te imbraca cu bun gust, insa fara a face din ima­ginea exterioara centrul universului tau spre care iti indrepti intreaga aten­tie, voind sa contrazici proverbul care spune ca nu haina face pe om.

Nu tre­buie sa uite vreo clipa ca el e proprietarul acelor lucruri, si nu lucrurile sunt proprietarul sau. Omul ar trebui sa aiba constiinta ca in orice clipa poate pierde aceste lucruri; iar daca pierderii ii dai un raspuns cum ca cele in­tamplate sunt o ispita sau ca s-au intamplat din cauza pacatelor lui, omul nu intelege acest raspuns sau refuza sa il inteleaga.

El nu trebuie sa puna un pret prea mare pe bunurile materiale; sa fie in stare ca in orice moment in care ar pierde totul sa o ia de la inceput, avand doar credinta in Dumnezeu.

Sa avem mereu in minte imaginea lui Iov: a avut totul, a pierdut totul, dar el a ramas neschimbat pentru ca nu si-a pierdut credinta in Dumnezeu.

Spuneam ca omul se intristeaza cand incearca sentimentul inutilitatii sau cand nu isi mai gaseste finalitatea propriilor activitati. Aceste stari si sentimente cu care se chinuie omul nu sunt altceva decat urmarile haosului pe care patimile il produc in sufletul sau Caci patimile tocmai aceea ur­maresc ca sa il faca pe om sa-si piarda ratiunea existentei sale.

Omul tre­buie sa isi fixeze in viata cateva mici tinte, cum sunt terminarea unei scoli, gasirea unei slujbe, a caror realizare nu inseamna o mare implinire sau a caror nerealizare nu inseamna o mare tragedie, dar niciodata el nu trebuie sa uite tinta suprema a existentei sale, anume mantuirea sa.

In acest sens Sfantul Ioan Casian spune ca daca vom avea privirea indreptata spre Dum­nezeu, ingrijindu-ne de viata noastra duhovniceasca, "nu vom fi doborati de nenoricirile prezente si nici inflacarati de izbanzile avute, privindu-le pe toate ca pe niste lucruri nefolositoare si pieritoare". Mantuirea e, de fapt, principalul lucru de care trebuie sa se ingrijeasca omul in viata sa, iar ade­varata finalitate a vietii sale trebuie sa fie intrarea in imparatia cerurilor.

Tristetea se iveste si atunci cand se constata disproportie intre efort si rezultat. Nedreptatea care rezulta din diferenta dintre munca depusa si re­zultatul obtinut nu provoaca tulburare in fiinta omului smerit, deoarece el considera rezultatul ca fiind meritat. Omul smerit are intotdeauna in minte un gand bun prin care accepta rezultatul nedrept, evitand intristarea.

De asemenea, omul a uitat ca totul se intampla cu voia si cu ingaduinta lui Dumnezeu si ca El, Care e Iubire, nu i-ar da niciodata mai mult decat ar putea sa indure. Totul se intampla prin pronia lui Dumnezeu spre folo­sul nostru, dar lipsa noastra de credinta ne face orbi in fata acestui adevar.

Sfantul Ioan Casian, voind sa dea un remediu patimii tristetii dupa lume, scrie ca "toate felurile de tristeti, fie cea izvorata dintr-o manie ante­rioara, sau din pierderea unui castig, ori din vreo paguba suferita sau prici­nuita de vreo jignire, de vreo tulburare fara noima a mintii, sau cele care ne imping la o disperare de moarte, vor putea fi biruite, cand avand privirea indreptata spre lucrurile vesnice, care vor veni, vom ramane mereu voiosi si neclintiti". 

 

Iar in fraza anterioara acesteia spune ca "vom putea goni din noi aceasta patima ucigatoare numai daca, sustinuti de speranta celor viitoare si de contemplarea fericirii fagaduite, vom pastra mintea noastra stapanita de o necontenita meditatie spirituala".

Asadar, de tristete se scapa printr-o permanenta meditatie la Dum­nezeu, printr-o atentie neintrerupta asupra propriei vieti si asupra relatiei personale pe care o ai cu Dumnezeu. 

COSTEL DUMITRACHE
http://www.crestinortodox.ro