SFANTUL IOAN CASIAN ,,DESPRE PATIMA TRISTETII SI VINDECAREA EI,,

Patima tristetii de Sfantul Ioan Casian

Sfintii Parinti incadreaza tristetea in randul patimilor principale care muncesc si il stapanesc pe om.

Spre deosebire de toate celelalte patimi tristetea paralizeaza inima si o face incapabila de a mai simti orice bucurie.

Cel stapanit de tristete isi pierde interesul pentru activitati obisnuite, chiar si pentru cele care pana atunci ii erau placute. Aceasta incremenire l-a facut pe Talasie Libianul sa defineasca tristetea ca fiind lipsa placerii - fie a celei dupa Dumnezeu, fie a celei dupa lume", iar Sfantul Ioan Casian spune ca "pe cel ce l-a cuprins, ea il zdrobeste sufleteste, paralizand orice sarguinta si dorinta de mantuire".

Spre deosebire de toate celelalte patimi care prin definitia lor urmari a satisface placerea sufletului, tristetea este singura care refuza sa aduca aceasta placere, ea aducand direct durerea.

Astfel scria si Evagrie Ponticul "toti dracii (patimile - n.ns.) fac sufletul iubitor de placeri, numai dracul intristarii nu primeste sa faca aceasta, ...uscand prin intristare orice placere a sufletului".

Tot pentru a arata efectele devastatoare pe care le are tristetea asupra inimii, Sfantul Ioan Casian foloseste urmatoarea comparatie: "ca molia pentru vesminte si cariul pentru lemn, asa este vatamatoare tristetea pentru inima omului".

Altfel spus, tristetea mananca inima omului. Nu se poate sa existe om care sa nu fi simtit cum i se topeste inima din cauza durerii provocate de tristete, sa nu fi simtit cum i se rupe sufletul in doua si nimeni nu l-ar mai putea scoate din acea stare.

Sfantul Ioan Casian, preluand aceasta impartire de la Evagrie, vorbeste despre "opt mari pacate, si anume: primul cel al lacomiei, adica al imbuibarii de mancare; al doilea, al curviei; al treilea, al iubirii de arginti, sub care se intelege zgarcenia, sau, ca sa il numim mai propriu, al patimii de bani; al patrulea, al maniei; al cincilea, al tristetii; al saselea, al descurajarii, adica al nelinistii sau al dezgustului inimii; al saptelea, al slavei desarte; al optulea, al trufiei".

Aceasta lista a patimilor e traditionala in ascetica ortodoxa. Acelasi sfant arata nu numai ca nu e om fara patima, ci merge pana la a spune ca "toti sunt loviti de toate, totusi in chip deosebit si intr-o anumita masura suferim de ele".

Adica, daca observi ca ai o patima, sa fii sigur ca ai si altele, caci patimile se nasc unele din altele, ca de exemplu: "din manie tristetea, din tristete lenea...

De aceea, ca sa fie invinsa lenea, trebuie mai intai combatuta tristetea; ca sa se alunge tristetea, trebuie distrusa mai intai mania". Patimile se afla intr-o stransa legatura intre ele, ca intr-un lant, dupa comparatia Sfantului Ioan Casian, generandu-se si intarindu-se unele pe altele. Aceasta interconditionare a patimilor este explicata de sfant ast­fel: "preaplinul uneia are ca urmare inceputul alteia", adica supraabun­denta uneia permite intrarea alteia.



Izvorul tuturor patimilor este, dupa cum afirma Sfintii Parinti filautia sau iubirea egoista de sine. Din aceasta se nasc patimile, care momesc sufletul omului si ii sustrag atentia de la Dumnezeu.

Sfantul Ioan Casian mentioneaza tristetea pe locul al cincilea, intre manie si trandavie, cu care se afla in stransa legatura, caci din manie izvoraste si, la randul sau, tristetea naste trandavia sau akedia. Akedia se inrudeste atat de mult cu tristetea, e "vecina" atat de buna cu tristetea, dupa cum spune Sfantul Ioan Casian, incat traditia apuseana nu mai face distinctie intre ele, socotindu-le una si aceeasi patima.

Patima tristetii


"Chinurile tristetii sfasietoare" zguduie din temelii intreaga fiinta umana, afectand si paralizand atat puterile sufletesti, cat si pe cele trupesti. Tristetea tulbura pacea inimii, dupa cum spune Sfantul Ioan Casian, caci tristetea e pen­tru inima ce este "molia pentru vesminte si cariul pentru lemn" sau dupa cum spune Evagrie: "vierme al inimii e intristarea care-si mananca mama (sufletul) ce-i da nastere". De aceea inteleptul Solomon a zis: "pazeste-ti inima mai mult decat orice, caci din ea tasneste viata" (Pilde 4, 23).

Tristetea ii afecteaza omului intreaga sa viata si-l cufunda in deznadejde adanca. Se observa o lipsa de interes in orice directie de activitate, mergand uneori pana la dezinteres de orice preocupare fata de lucrurile sau de persoanele de care este legat prin diferite obligatii.

Tristetea strecoara in sufletul omului nepasare fata de ce se intampla in jurul lui sau chiar fata de ce se intampla cu propria sa per­soana, nepasare la care se adauga neincrederea ca cineva l-ar putea ajuta sa iasa din acea stare. Nepasarea si neincrederea culmineaza in "grea deznadejde", facandu-l pe om sa isi piarda speranta in Dumnezeu si in oameni, chiar si in el insusi. Sub efectul deznadejdii, omul, din dorinta de a iesi din starea in care se afla, se deda altor patimi sau poate ajunge pana la sinucidere.

Tristetea se manifesta ca fiind "morocanoasa, fara rabdare, neindura­toare, pizmasa, de o stearpa amaraciune si de o dureroasa disperare. Pe cel ce l-a cuprins, ea il zdrobese sufleteste, paralizandu-i orice dorinta de man­tuire, caci este fara noima". Ea reuseste sa-i anuleze omului capacitatea de a mai dori ceva, nu numai mantuirea la care se refera in acest text Sfan­tul Ioan Casian, ci orice dorinta de orice natura, mergand chiar pana acolo incat sa ii anuleze si dorinta de a mai trai. Tristetea cand este urmata de deznadejde inseamna moarte spirituala, iar in unele cazuri poate duce si la moarte trupeasca, impingandu-l pe om la suicid, caci, potrivit cuvintelor lui Isus Sirah: "pe multi i-a omorat intristarea" (30, 24).

Cauzele tristetii

Principala cauza care produce tristetea este, folosind cuvintele Sfantu­lui Ioan Casian, "neimplinirea vreunei pofte, ori a vreunui castig atunci cand cineva a vazut spulberata speranta ce-si faurise in minte despre aces­te lucruri" si ca aceasta ia nastere atunci cand "ni s-a zadarnicit o do­rinta".

Si intrucat, dupa cum arata Evagrie, "pofta e legata de orice patima", rezulta ca tristetea se afla in stransa legatura cu patimile.

Sfantul Maxim Marturisitorul afirma in mod cat se poate de clar ca placerea pe care omul o cauta prin aceste patimi "are ca urmasa in chip sigur durerea...

Caci in placere e amestecat chinul durerii, chiar daca pare ascuns celor ce o gusta, prin faptul ca domina patima placerii. Pentru ca aceea ce domina iese intotdeauna deasupra, acoperind simtirea a ceea ce sta alaturea". Omul patimilor intodeauna va gusta din tristete, caci dupa cum "cel dus in robie de barbari e legat in fiare, si cel dus in robie de patimi e legat de in­tristare", invata Evagrie.

Omul se intristeaza cand ii lipseste ceea ce iubeste. Daca iei omului obiectul iubirii, e normal ca el sa se intristeze. Problema este ce anume iu­beste omul. Caci nu de putine ori, acesta isi indreapta privirea precumpa­nitor spre bunurile materiale. O alta pricina a intristarii o reprezinta necazurile care se abat asupra omului, cum sunt boala, accidentele sau moartea cuiva apropiat. Omul se intristeaza cand constata disproportia dintre efort si rezultat, adica atunci cand cunoaste sentimentul esecului, al zadarniciei muncii sale. Se intris­teaza cand incearca sentimentul inutilitatii sau cand nu isi mai gaseste fi­nalitatea propriilor sale activitati. Se intristeaza de bunastarea semenilor lui, care, parca nu muncesc mai mult decat el, dar castiga mai mult si sfar­seste prin a fi stapanit de invidie fata de bunurile materiale sau morale ale celorlalti. Se intristeaza cand munca sa nu e apreciata la valoarea ei ade­varata; exemplele pot continua.

Tristetea se dovedeste a fi si "urmarea unei manii anterioare", cum am mai spus cand am vorbit despre interconditionarea patimilor. Astfel, tristetea se afla in stransa legatura cu tinerea de minte a raului, cu supararea pricinuita de aproapele si cu dorinta de a te razbuna pe el, caci "daca dorinta de razbunare nu e satisfacuta, in suflet se instaleaza mahnirea, in­tristarea, sentimentul de frustrare". Tristetea, si in general patimile sufle­tului - mania, tristetea si akedia - sunt cele care reusesc cel mai bine sa tul­bure relatiile dintre oameni.

Uneori tristetea apare si ca un sentiment de nemultumire privind in­treaga existenta a omului, nemultumire pe care el o intelege mai mult sau mai putin si care arata "faptul ca nu sunt implinite dorintele profunde si fun­damentale ale persoanei, chiar daca ea nu stie limpede care sunt acestea". Sfantul Ioan Casian vorbeste si despre o tristete fara motiv: "Cateodata insa, chiar fara sa existe vreun motiv, care sa ne pricinuiasca aceasta ca­dere, din imboldirea vicleanului vrajmas, suntem apasati de o atat de neas­teptata tristete, incat nu mai putem primi cu bunavointa de altadata nici pe cei dragi noua, sau pe prietenii sositi". Intre acest fel de tristete si akedie e foarte greu de facut o diferentiere, intrucat ceea ce distinge esential akedia de tristete este faptul ca ea, spre deosebire de patima tristetii, nu are un motiv precis.

Demonii au si ei un rol important in aducerea tristetii si, in general, a patimilor. Asa este cazul acelei tristeti fara o cauza precisa, cum e aceea a neimplmirii vreunei pofte, care este in exclusivitate lucrarea diavolilor.

Insa, cu toate cauzele mai mult sau mai putin intemeiate, adevaratul motiv al producerii patimilor nu se gaseste in afara omului, adica in relatia cu semenii sau in actiunea demonilor, ci el trebuie cautat in propria fire, adica in sufletul omului, caci "noi avem ascunse in noi si cauzele greselilor, si semintele patimilor, care, o data ce ploaia ispitelor le-a udat in mintea noastra, indata incoltesc si dau roade". Diavolii sau chiar omul insusi aduce asupra sa ploaia ispitelor care nu rodeste patimi decat daca omul are in sufletul sau semintele patimilor.

Ispita nu reprezinta decat "prilejul care a impins la suprafata bolile ascunse, tainuite in adanc".

 

Omul are in el acesti germeni ai patimii, iar ispita nu face altceva decat sa scoata la iveala ceea ce zace in sufletul sau, caci "niciodata nu s-ar vatama omul de om, daca nu ar avea mocnind inauntru pricinile patimilor". De aceea, omul, ca sa se fereasca de patimi, trebuie sa inlature hotarat aceste seminte ale pa­timilor pe care le are in sufletul sau, pentru ca altfel momeala castiga in in­tensitate, incat cu greu i se mai poate rezista. Caci daca pamantul sufletu­lui nostru este lipsit de semintele patimii, evident ca ploaia ispitelor nu va produce roade, adica patimi.

. Atitudinea de intristare si vindecarea ei

Sfantul Ioan Casian spune despre tristete ca trebuie inlaturata, ca altfel ea "aduce moarte si trebuie data afara din adancul inimii noastre si alungata". Am spus ca o prima cauza care duce la tristete e "neimplinirea unei pofte" si ca pofta e legata de patima, deci tristetea apare cand omul nu isi mai poate satisface placerile, adica atunci cand este lipsit de un bun material sau de indeplinirea unei dorinte.

Pentru ca tristetea sa fie evitata, omul trebuie sa renunte la satisfacerea placerilor, sa respinga de fiecare data ispita placerii, caci "cine n-a invatat mai intai sa-si ucida vrerile, nu va fi in stare in nici un chip sa-si stinga nici mania, nici tristetea".

Nu de putine ori omul sfarseste prin a se alipi de bunurile materiale atat de mult incat, daca este lipsit de acestea, tristetea il cuprinde in asa masura incat ii poate dezechilibra intreaga viata.

  

De aceea, Sfintii Parinti vorbesc despre dispretuirea lucrurilor materiale, caci devenim dependenti de ele, devenim robi ai bunurilor materiale.

Evagrie da un exemplu, zicand ca atunci "cand este pagubit, iubitorul de arginti se intristeaza amar, dar cine dispretuieste banii va fi neintristat". Se observa astfel ca omul, mai intai este robul altor patimi, in cazul de fata filarghiria, iar neimplinirea patimilor il face si robul intristarii. Astfel, tristetea este evitata daca mai intai ne-am vindecat de celelalte patimi. De aceea, Sfintii Parinti vorbesc despre dispretuirea lucrurilor materiale, caci cel ce iubeste acestea, cu siguranta nu va scapa de intristare.

Pentru omul din lume, dispretuirea nu trebuie inteleasa ca neglijenta fata de cele necesare vietii. De pilda, modul de a se imbraca al omului nu trebuie sa lase de dorit pentru ca hainele nu inseamna mare lucru pentru el.

Dispretul fata de haine nu inseamna a fi neglijent fata de modul tau de a te imbraca, ci inseamna a te imbraca cu bun gust, insa fara a face din ima­ginea exterioara centrul universului tau spre care iti indrepti intreaga aten­tie, voind sa contrazici proverbul care spune ca nu haina face pe om.

Nu tre­buie sa uite vreo clipa ca el e proprietarul acelor lucruri, si nu lucrurile sunt proprietarul sau. Omul ar trebui sa aiba constiinta ca in orice clipa poate pierde aceste lucruri; iar daca pierderii ii dai un raspuns cum ca cele in­tamplate sunt o ispita sau ca s-au intamplat din cauza pacatelor lui, omul nu intelege acest raspuns sau refuza sa il inteleaga.

El nu trebuie sa puna un pret prea mare pe bunurile materiale; sa fie in stare ca in orice moment in care ar pierde totul sa o ia de la inceput, avand doar credinta in Dumnezeu.

Sa avem mereu in minte imaginea lui Iov: a avut totul, a pierdut totul, dar el a ramas neschimbat pentru ca nu si-a pierdut credinta in Dumnezeu.

Spuneam ca omul se intristeaza cand incearca sentimentul inutilitatii sau cand nu isi mai gaseste finalitatea propriilor activitati. Aceste stari si sentimente cu care se chinuie omul nu sunt altceva decat urmarile haosului pe care patimile il produc in sufletul sau Caci patimile tocmai aceea ur­maresc ca sa il faca pe om sa-si piarda ratiunea existentei sale.

Omul tre­buie sa isi fixeze in viata cateva mici tinte, cum sunt terminarea unei scoli, gasirea unei slujbe, a caror realizare nu inseamna o mare implinire sau a caror nerealizare nu inseamna o mare tragedie, dar niciodata el nu trebuie sa uite tinta suprema a existentei sale, anume mantuirea sa.

In acest sens Sfantul Ioan Casian spune ca daca vom avea privirea indreptata spre Dum­nezeu, ingrijindu-ne de viata noastra duhovniceasca, "nu vom fi doborati de nenoricirile prezente si nici inflacarati de izbanzile avute, privindu-le pe toate ca pe niste lucruri nefolositoare si pieritoare". Mantuirea e, de fapt, principalul lucru de care trebuie sa se ingrijeasca omul in viata sa, iar ade­varata finalitate a vietii sale trebuie sa fie intrarea in imparatia cerurilor.

Tristetea se iveste si atunci cand se constata disproportie intre efort si rezultat. Nedreptatea care rezulta din diferenta dintre munca depusa si re­zultatul obtinut nu provoaca tulburare in fiinta omului smerit, deoarece el considera rezultatul ca fiind meritat. Omul smerit are intotdeauna in minte un gand bun prin care accepta rezultatul nedrept, evitand intristarea.

De asemenea, omul a uitat ca totul se intampla cu voia si cu ingaduinta lui Dumnezeu si ca El, Care e Iubire, nu i-ar da niciodata mai mult decat ar putea sa indure. Totul se intampla prin pronia lui Dumnezeu spre folo­sul nostru, dar lipsa noastra de credinta ne face orbi in fata acestui adevar.

Sfantul Ioan Casian, voind sa dea un remediu patimii tristetii dupa lume, scrie ca "toate felurile de tristeti, fie cea izvorata dintr-o manie ante­rioara, sau din pierderea unui castig, ori din vreo paguba suferita sau prici­nuita de vreo jignire, de vreo tulburare fara noima a mintii, sau cele care ne imping la o disperare de moarte, vor putea fi biruite, cand avand privirea indreptata spre lucrurile vesnice, care vor veni, vom ramane mereu voiosi si neclintiti". 

 

Iar in fraza anterioara acesteia spune ca "vom putea goni din noi aceasta patima ucigatoare numai daca, sustinuti de speranta celor viitoare si de contemplarea fericirii fagaduite, vom pastra mintea noastra stapanita de o necontenita meditatie spirituala".

Asadar, de tristete se scapa printr-o permanenta meditatie la Dum­nezeu, printr-o atentie neintrerupta asupra propriei vieti si asupra relatiei personale pe care o ai cu Dumnezeu. 

COSTEL DUMITRACHE
http://www.crestinortodox.ro