Parinte, de ce le-a spus Mântuitorul ca: Despre ziua si de ceasul acela (când o sa vie sfârsitul) nimeni nu stie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal? Se putea sa nu stie Fiul, daca este de o fiinta cu Tatal?

Daca proorocii au avut atâta întelepciune duhovniceasca în trup si au stiut viitorul, cum nu putea Hristos sa stie sfârsitul lumii? Iata ce spune Sfântul Andrei si dumnezeiescul Maxim Marturisi-torul în privinta nestiintei Fiului despre sfârsitul lumii: "Ca nici Fiul nu stie, luat dupa firea omeneasca, adica dupa firea simpla, asa cum o purtam noi, fara Duhul Sfânt si fara sufletul Lui cel îndumnezeit". Cum nu stim nici noi ce are sa fie mâine, asa nu stie nici Hristos ca om.

Si alta pricina pentru care a zis Hristos ca nu stie nici Fiul, a fost aceasta: Antihrist când va veni, se va da pe sine ca este Fiul lui Dumnezeu si oamenii vor zice: Iata vine sfârsitul, ca nu ploua, ca-s necazuri, ca-s chinuri. Si atunci cei credinciosi sa nu se lase înselati de Antihrist, care va zice ca el este Fiul lui Dumnezeu si ca el stie de sfârsitul lumii, ci sa zica: "Noi stim din dumnezeiasca Scriptura ca despre sfârsitul lumii nici Fiul nu stie, si tu de unde stii?" Asa zice Sfântul Andrei. Adica de aceea a zis Fiul ca nu stie, nu pentru ca nu stia, ca nu se putea sa nu stie, daca El Însusi este Întelepciunea si Cuvântul lui Dumnezeu.

Dar, fratii mei, gândindu-ne la sfârsitul lumii, sa ne gândim la sfârsitul nostru. N-avem treaba când are sa fie sfârsitul lumii. Poate are sa fie peste 100 de ani, poate peste 1000. Când o vrea Dumnezeu. Noi sa ne gândim la sfârsitul nostru. Sfârsitul meu e sfârsitul lumii. Daca eu mor peste un ceas, ce-mi pasa mie, sau ce ma priveste ca lumea va mai trai. Daca eu ma duc la groapa mâine, pentru mine lumea s-a terminat si eu ma duc în lumea cea vesnica. Cu ce ma duc? Cu ce am pus în traista! Când pornesti la drum, ti-ai pus merinde de acasa, ti-ai pus ceapa, ti-ai pus cozonac, ti-ai pus sticla cu vin, ti-ai pus încaltari, ti-ai pus brâu, ti-ai pus caciula, ti-ai pus bundita de frig. Toate ti le-ai pus în traista. Când stai la popas, ce scoti din traista? Ce-ai pus, nu? Aceea si gasesti.

Vom gasi un pahar de apa dat în numele Domnului, o vorba buna, o milostenie facuta. Daca am ajutat pe fratele nostru, daca ne-am rugat pentru cei ce ne-au necajit sa le faca Dumnezeu bine, nu rau; daca n-am pomenit numele diavolului, daca ne-am rugat, daca am postit, daca am privegheat, daca am citit dumnezeiestile Scripturi, daca am ajutat pe cel necajit, pe cel sarman, daca am îmbracat pe cel gol, daca am primit pe cel strain. Toate le vom gasi daca le-am pus în traista, pe drumul cel vesnic.

De la nastere la mormânt - zice un filozof grec - este o clipa. Cel ce a vazut nastere, vede si groapa, negresit. Ne-am nascut, trebuie sa murim în chip sigur. Pornim de la nastere si numai pâna la groapa ajungem. De aceasta suntem siguri. A rasarit soarele, merge la amiaza, merge la apus, aceasta este viata noastra. Am rasarit în nastere. Înaintam negresit si asfintim în moarte. Aceasta sa ne fie pururea în minte. Toti murim, cum zice Isus Sirah. Toti murim, dar avem un drum la mijloc, nu stim cât.

De aceea Hristos a spus: Luati aminte, privegheati si va rugati, ca nu stiti când va fi acea vreme! Eu stiu ca am sa mor, dar nu stiu când. Acesta-i lucru înfricosat. Poate acum, poate peste un ceas si ce am sa iau cu mine? Îngerul pazitor care m-a îndemnat sa fac bine si faptele mele bune sau rele, acelea merg cu mine si prin vami si la Hristos si la judecata. Deci, fratii mei, sunteti un grup de oameni, nu stiu de unde ati aparut. Hotarât, îngerul vostru v-a adus aici. Ati auzit o predica. Am voit sa va spun si eu ceva, sa spuneti si la altii. Fericit si de trei ori fericit este crestinul acela care în fiecare ceas si în fiecare zi pune ceva în traista pentru veacul viitor. Cele ce le pune sunt faptele lui cele bune.

Când vom calatori, când vom merge la vami, când vor veni dracii sa spuna cuvintele si lucrurile si gândurile noastre, sa putem arata si noi: da, am facut rau, dar m-am spovedit la duhovnic. Cine se spovedeste la duhovnic, Duhul Sfânt sterge de la el tot ce a facut. Sa aratam la judecata: da, am facut rau, dar am facut si milostenie, am facut si metanie, am tinut si post, m-am spovedit, am facut mila cu cel sarac, am ajutat, am vorbit de bine, am iertat pe cel ce mi-a gresit. Sa le aratam si noi acestea ca sa se puna în cumpana cele bune si cele rele.

Astfel, de trei ori fericit va fi sufletul acela care se pregateste pentru drumul cerului. Ce spune Hristos? Împaca-te cu pârâsul tau cât esti pe cale. Care este pârâsul? Constiinta noastra. Nu vezi? Daca ai facut un lucru mic, daca ai gresit cu cuvântul, constiinta te mustra. De ce ai zis rau de altul? Daca ai batut, daca ai mintit, daca ai furat, daca ai blestemat, daca ai luat lucrul altuia, în orice te mustra constiinta. Constiinta îti spune tot ce-ai facut.

Constiinta este glasul lui Dumnezeu în om. Acesta este pârâsul. El ne pâraste de pe acum si daca ne împacam cu el, este bine. Iar împacându-ne cu pârâsul acesta, ne împacam cu Dumnezeu, ca-i glasul Lui. Si cu el ne putem împaca daca ne spovedim, daca ne pare rau pentru cele ce am facut si ne hotarâm sa facem fapte bune si sa le punem în locul celor rele de mai înainte. Asa ne împacam cu pârâsul. Zice Scriptura: "Împaca-te cu pârâsul tau cât esti pe cale". O cale este viata de acum. Viata de aici se numeste cale pentru ca într-una calatorim pe ea. Milioane de milioane de oameni calatorim pe ea de la nastere la groapa. Ce spune Duhul Sfânt în catisma a saptesprezecea? Fericiti cei fara prihana în cale, care umbla în legea Domnului.

Auziti pe cine-i fericeste Duhul Sfânt: pe cei ce în aceasta cale, adica de la nastere pâna la moarte, sunt fara prihana, adica fara pacate, pe cei ce calatoresc în calea Domnului. Fericit barbatul care se teme de Domnul; întru poruncile Lui va voi foarte. Cel ce se teme de Dumnezeu în calea vietii acesteia, se teme sa gândeasca rau si sa vorbeasca rau si sa faca rau mai departe. Cel ce are frica de Dumnezeu, are toata întelepciunea. Caci spune Solomon: Frica Domnului este întelepciune. David o numeste începu-tul întelepciunii. Iar Isus Sirah zice: Frica Domnului, mai presus de toata întelepciunea a covârsit.

Omul care se teme de Dumnezeu este mai presus decât toti înteleptii veacului. Dar Sfântul Ioan Gura de Aur zice: "du-te, omule, la mormânt, stai acolo si cugeta la cel ce a murit. Ca mâine sa stii ca te vei face ca el". La mormintele din cimitir vei învata mai mult decât toate scolile filozofilor din lume. Cel mai întelept om din lume este cel care cugeta la moarte. Dar de ce? Caci spune Isus Sirah: Fiule, adu-ti aminte de cele mai de pe urma ale tale si în veac nu vei gresi.

Daca cugetam ca vom muri, sigur ca ne masuram cuvintele, gândurile si faptele noastre si nu avem nevoie de frica oamenilor. Stim ca Dumnezeu este pretutindeni si stie si gândurile noastre, si de frica Lui noi facem fapta buna. De trei ori fericiti sunt aceia care în viata aceasta scurta se îngrijesc de suflet si se împaca cu Dumnezeu.

A trait Adam 930 de ani si la moartea lui l-a întrebat îngerul: "Adame, cum ti s-a parut viata?" "Asa, Doamne, cum ai intra pe o usa si ai iesi pe alta". Saptezeci de ani ai nostri ca pânza unui paianjen s-au socotit, caci ce este oare mai slab ca pânza paianjenului? Zilele anilor nostri saptezeci de ani; iar de vor fi în putere optzeci de ani, si ce este mai mult decât acestia, osteneala si durere. Ati auzit aceasta în Psaltire. Viata noastra trece în foarte scurta vreme. Drumul nostru este foarte scurt.

Deci, de trei ori sunt fericiti cei care în calea aceasta scurta îsi strâng merinde pentru drumul spre cer. Amin.

Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului

DESPRE FELUL LACRIMILOR 

  De cate feluri sunt lacrimile si  ca nu toate sunt bune. Numai lacrimile din dragostea lui Dumnezeu, din frica lui Dumnezeu, din frica de moarte sau de muncile iadului il curata, il lumineaza, il apropie de Dumnezeu. Celelalte sunt sau firesti sau lacrimi rele si osanditoare.

Diavolul se amesteca in toata fapta buna. 

Ai vazut buruiana aceea numita hamei ? 

Ea se prinde de orice gaseste in cale : de gard, de stalp, de poarta, de copac, de par. Numai vezi ca se ridica. Asa face si diavolul cu toata fapta buna. Se incolaceste in jurul ei pentru a o face zadarnica, sa nu mai fie buna.
Cat de mare este darul lacrimilor ! Dar si aici diavolul aduce ispita. Si in felurile lacrimilor se baga vrajmasul, ca sa faca zadarnica lacrima omului in rugaciune, sa nu fie primita la Dumnezeu.
Lacrimile cele adevarate, care izvorasc din dragostea de Dumnezeu, atata putere au - spune Sfantul Grigorie de Nazianz - incat, izvorul lacrimilor de dupa Botez este mai mare decat insusi Botezul.

 El zice : " Stiu si al cincilea botez, care se naste din lacrimi, din pocainta cu lacrimi, si atata putere are botezul acela, incat este mai mare decat cel dintai. Pentru ca Botezul cel dintai ne sterge pacatele, dar nu ne da putere de a nu mai pacatui.
Daca am vrea noi se poate, dar vointa omului este lasata libera dupa Botez sa aleaga : sa pacatuiasca sau nu. Iar lacrimile de dupa Botez sterg si pacatele pe care le facem. 

Lacrimile de umilinta sunt mai bune decat Botezul, pentru ca sterg toate pacatele care s-au facut de la Botez pana atunci si te lasa curat.

Sunt mai multe feluri de lacrimi. Daca ai lacrimi. sa iei aminte care sunt bune, care sunt mijlocii si care sunt de la satana.

Lacrimile cele bune sunt cele din dragoste pentru Dumnezeu. Acestea ingrasa pe om, dau bucurii mari sufletului - ori de mananca, ori de nu mananca -, daca plange, el este satul. 

Aceste lacrimi tin si de foame si de sete, si omul nu are suparare pe nimeni. Sufletul lui pururea se bucura, pentru ca are dragoste de Dumnezeu; acela ce are lacrimi din dragostea lui Dumnezeu.

Auzi ce spune Sfantul Apostol Pavel : Bucurati-va, fratilor, si iarasi zic, bucurati-va !
Al doilea fel de lacrimi bune sunt cele care vin din frica lui Dumnezeu, dar acestea usuca pe om,. Lacrimile care se nasc din frica lui Dumnezeu nu ingrasa, ci usuca pe om. Deci lacrimile cele mai bune sunt lacrimile care vin din dragostea de Dumnezeu.
Omul plange si tot slabeste pentru ca lacrimile de acest fel se nasc din frica. 

El se teme de muncile iadului, se teme de Dumnezeu si din aceasta cauza plange mereu, si se usuca trupul lui chiar daca ar manca sau n-ar manca, de ar dormi sau de n-ar dormi. Aceste lacrimi au putere sa usuce firea omeneasca, din cauza scarbei pentru pacat, cum se usuca lemnul la foc.
Al treilea fel de lacrimi bune sunt cele ce se nasc din frica mortii si din frica judecatii. Cugetand omul cum va fi la moarte, cum are sa se chinuiasca, cat de greu are sa se desparta de trup, cat de greu va fi in ziua judecatii, cand va sta in fata a milioane de ingeri sa primeasca raspunsul hotararii, unde sa mearga, la bine ori la rau si, Doamne fereste, sa primeasca osanda vesnica. Deci si aceste lacrimi sunt bune.

Mai sunt lacrimi mijlocii, adica firesti, care nu-s nici bune, nici rele. Vezi ca mama plange dupa copil, copilul plange dupa mama, tata plange dupa baieti; sau plange unul dupa prietenul lui, ori plange sotia dupa sot. Lacrimi firesti sunt si cele din boala, din suferinta si din tristete.
Sunt si lacrimi care se nasc din slava desarta. Acestea sunt lacrimi rele.
Unul are darul umilintei, dar plange pentru ca-i place sa-l vada altul. Mai bine n-ar mai plange, ca satana i-a furat aceste lacrimi.
Este bine ca omul sa ascunda darul umilintei, daca-l are de la Dumnezeu. Dar si diavolul pune pe om sa planga, cand il vad altii. Daca nu poti opri aceste lacrimi, nu esti vinovat.

Daca omul plange cu scop sa-l vada cineva sau ii place sa stie cineva ca-i plangaret, aceste lacrimi sunt din slava desarta si sunt rele si chiar pagubitoare.

Mai sunt lacrimi venite din manie. Ai vazut om, cand nu se poate razbuna pe altul, plange de ciuda. Atata ii este de necaz, ca nu poate sa se razbune pe celalalt, si plange de amaraciune. Acestea sunt si mai rele ca cele din slava desarta. Acestea sunt lacrimi ucigase si rele, pentru ca el plange si inima-i stoarsa de satana, incat izvoraste lacrimi de ura. Acestea sunt lacrimi foarte grele, foarte pacatoase, satanicesti.

Altul plange din dezmierdare. A avut prietenie cu o femeie sau cu altcineva si, cand isi aduce aminte de dansa, plange. Acestea sunt aduse de dracul desfranarii.
Mai sunt lacrimi rele, care se nasc din pagube. A pierdut omul bani sau casa; i-a luat pamantul si plange dupa avere. Aceste lacrimi sunt tot de la vrajmasul, pentru ca omul crede ca Dumnezeu nu are sa aiba grija de el.

Deci, iata de cate feluri sunt lacrimile si nu toate sunt bune. Numai lacrimile din dragostea lui Dumnezeu, din frica lui Dumnezeu, din frica de moarte sau de muncile iadului il curata, il lumineaza, il apropie de Dumnezeu. Celelalte sunt sau firesti sau lacrimi rele si osanditoare.
Sfantul Dionisie Areopagitul spune ca raul adus de satana in aceasta consta : in pofta fara de minte, manie fara judecata si inchipuire sau nalucire pripita. Ai vazut care-i raul din satana si din toate slugile lui ? Pofta fara de minte, ca au poftit sa fie asemenea lui Dumnezeu; manie fara de judecata, caci se pornesc fara ratiune sa omoare pe oricine, sa se razbune, sa faca rau oricarei zidiri a lui Dumnezeu si nalucire pripita ca isi inchipuiesc sa fie intocmai cu Dumnezeu, uitand ca sunt facuti de Dumnezeu.
Daca ai lua de la diavoli aceste trei patimi, ei s-ar face inapoi ingeri. dar aceste rtei rautati ii fac pe ei draci. iar, daca ai scoate din firea lor acestea, ei ar ramane curati ca ingerii, cum au fost intai.

Parintele Cleopa
Viata Parintelui Cleopa - de Arh. Ioanichie Balan
Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000

Arhim Arsenie Papacioc ,,Despre Sfarsitul lumii ,,

A doua venire a lui Hristos şi sfârşitul lumii. Când va veni ceasul acela?

Sfânta Evanghelie după Matei

Capitolul 24

1. Şi ieşind Iisus din templu, S-a dus şi s-au apropiat de el ucenicii Lui, ca să-I arate clădirile templului.
2. Iar El, răspunzând, le-a zis: Vedeţi toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească.
3. Şi şezând El pe Muntele Măslinilor, au venit la El ucenicii, de o parte, zicând: Spune nouă când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?
4. Răspunzând, Iisus le-a zis: Vedeţi să nu vă amăgească cineva.
5. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi.
6. Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul.
7. Căci se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri.
8. Dar toate acestea sunt începutul durerilor.
9. Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu.
10. Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii.
11. Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi.
12. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci.
13. Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui.
14. Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul.
15. Deci, când veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt - cine citeşte să înţeleagă -
16. Atunci cei din Iudeea să fugă în munţi.
17. Cel ce va fi pe casă să nu se coboare, ca să-şi ia lucrurile din casă.
18. Iar cel ce va fi în ţarină să nu se întoarcă înapoi, ca să-şi ia haina.
19. Vai de cele însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea!
20. Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta.
21. Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi.
22. Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile.
23. Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi.
24. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.
25. Iată, v-am spus de mai înainte.
26. Deci, de vă vor zice vouă: Iată este în pustie, să nu ieşiţi; iată este în cămări, să nu credeţi.
27. Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului.
28. Căci unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii.
29. Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui.
30. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă.
31. Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini.
32. Învăţaţi de la smochin pilda: Când mlădiţa lui se face fragedă şi odrăsleşte frunze, cunoaşteţi că vara e aproape.
33. Asemenea şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi.
34. Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta, până ce nu vor fi toate acestea.
35. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.
36. Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.
37. Şi precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi venirea Fiului Omului.
38. Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie,
39. Şi n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi venirea Fiului Omului.
40. Atunci, din doi care vor fi în ţarină, unul se va lua şi altul se va lăsa.
41. Din două care vor măcina la moară, una se va lua şi alta se va lăsa.
42. Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru.
43. Aceea cunoaşteţi, că de-ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte vine furul, ar priveghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa.
44. De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni.
45. Cine, oare, este sluga credincioasă şi înţeleaptă pe care a pus-o stăpânul peste slugile sale, ca să le dea hrană la timp?
46. Fericită este sluga aceea, pe care venind stăpânul său, o va afla făcând aşa.
47. Adevărat zic vouă că peste toate avuţiile sale o va pune.
48. Iar dacă acea slugă, rea fiind, va zice în inima sa: Stăpânul meu întârzie,
49. Şi va începe să bată pe cei ce slujesc împreună cu el, să mănânce şi să bea cu beţivii,
50. Veni-va stăpânul slugii aceleia în ziua când nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l cunoaşte,
51. Şi o va tăia din dregătorie şi partea ei o va pune cu făţarnicii. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

Pr. Teofil Părăianu ,,Pr. Arsenie a fost un om de excepţie, prin structura lui,,

Preacuvioase Părinte Teofil, v-aş ruga să ne spuneţi câteva cuvinte despre Părintele Arsenie Boca. Aşa cum l-aţi cunoscut...

L-am întâlnit pentru prima dată pe părintele Arsenie în 1942, aici, la mănăstire. Am venit eu aici, iar părintele avea deja trei ani în mănăstirea de la Sâmbăta. Părintele Arsenie o făcut teologia la Sibiu şi apoi a făcut Şcoala de Belle-Arte, de arte vizuale – sculptură şi pictură – la Bucureşti. Cu bursă de la mitropolitul Nicolae Bălan. Şi, după aceea, cu cultura câtă o avut-o, cu înzestrarea – pentru că părintele, de fapt, a fost un om de excepţie prin structura lui –, cu toate acestea a venit aici, la mănăstire, şi aici a făcut treabă foarte bună, până în anul 1948, când s-a mutat la Prislop din ascultarea faţă de mitropolitul Nicolae Bălan. Adică mitropolitul Nicolae Bălan, într-un fel, a vrut să scape de el. Mitropolitul Bălan a vrut să scape de părintele Arsenie şi a găsit modalitatea aceasta să-l mute la o altă mănăstire. Şi l-a mutat. Bineînţeles că motivul oficial a fost organizarea mănăstirii de la Prislop. Şi părintele a rămas acolo 11 ani.

Între timp, a fost şi la Canal vreun an, când se făcea Canalul Dunăre – Marea Neagră, care nu s-o mai terminat... În 1959, a trebuit să plece din mănăstire. A plecat, izgonit fiind de Departamentul Cultelor, prin Episcopie. Deci Episcopia de la Arad l-a scos propriu-zis din mănăstire. Ăia de la Guvern şi de la Departament au ieşit basma curată: Noi n-am avut nimic cu părintele Arsenie. Cine v-a spus aşa ceva? Nu noi, Episcopia de la Arad! Şi adevărul acesta este: cei de la Departament au făcut presiune ca să plece părintele, şi ăştia de la Episcopie le-au făcut jocul. Ei bine, părintele, din 1959 şi până la moarte, n-o mai slujit şi n-o mai slujit pentru că nu o avut dreptul să slujească. Părintele nu a avut nimic rău în activitatea lui, nu a avut pete. Totuşi, cred că ceva a avut nefiresc: nu s-a zbătut ca totuşi să aibă dreptul să slujească – măcar mai târziu, dacă nu atunci, când era chestiunea proaspătă... Între timp a murit episcopul care l-a scos din mănăstire, Andrei, şi a venit altul după el, episcopul Teoctist. După aceea, a venit alt episcop, Visarion. Cred că părintele nu s-a interesat destul ca să poată primi dreptul să slujească. Deci el ultimii treizeci de ani din viaţă nu a mai slujit...

Până la moarte?

Până la moarte! Că după aceea...

Însă părintele Arsenie a fost un om de excepţie! Dragă, eu am dat mărturie, că n-am scris eu anume despre părintele decât într-o carte intitulată Amintiri despre duhovnici pe care i-am cunoscut. Acolo am scris şi despre părintele – mărturii mai mult, şi pozitive şi negative, că toţi oamenii au avut şi lucruri negative.

Din cele negative?

De exemplu, sunt nişte lucruri de care era bine poate să nu se ocupe. Chestiuni matrimoniale – să te căsătoreşti sau să nu te căsătoreşti cu ăla –, nişte lucruri în care poate nu ar fi trebuit să se bage el şi totuşi s-a băgat.

V-aţi apropiat de tânăr de Biserică. Ce v-a făcut pe dumneavoastră să vă apropiaţi de ea?

Măi, eu cred că faptul că n-am avut ce face altceva. Aşa cred eu că a fost conjunctura. Eu m-am trezit în Biserică, m-am dus cu părinţii la biserică, am avut o vocaţie oarecare pentru chestiuni de felul acesta. Altceva n-aveam ce face... Nu pot zice că am renunţat la ceva pentru Biserică. N-am renunţat la nimic, ci am mers pe calea asta. Şi calea călugăriei tot aşa. Am ales-o tot pentru că nu am avut ce face altceva, să zicem, mai bun. Şi totuşi mi-a plăcut! Eu întotdeauna când am avut posibilitatea să aud despre un călugăr m-am bucurat. Întotdeauna mi-a plăcut lucrul ăsta, întotdeauna m-am interesat. Voiam să ştiu ce face un călugăr, ce gândeşte, ce vorbeşte, ce mănâncă. Toate astea aş fi vrut să le ştiu şi să le am în vedere.

Când am avut 13 ani şi jumătate, am venit la mănăstire să mă fac călugăr. Bineînţeles că nu am rămas, că au fost oamenii mai cuminţi ca mine, nu m-au păstrat ca pe un neisprăvit aici, să mă facă călugăr. Dar să ştii că mitropolitul Nicolae Bălan – nu ştiu dacă ţi-a mai spus sau dacă îţi va mai spune cineva lucrul acesta – a avut o concepţie extraordinară despre călugăr. El nu a fost de părere că un călugăr poate să fie oricine, ci poate să fie cineva care este om de excepţie. El zicea: Măi, frate, vrei să te faci călugăr? Păi atunci pregăteşte-te să te faci călugăr: du-te şi fă teologia. Faci teologia, te faci călugăr la Sâmbăta. Nu faci teologia? Nu vei fi călugăr la Sâmbăta! Aşa s-o gândit mitropolitul, numai că nu a reuşit să facă ceea ce şi-a propus.

A început mănăstirea asta cu trei oameni mari: cu părintele Arsenie, cu părintele Mladin, care o ajuns mitropolit după ce fusese profesor de teologie douăzeci şi cinci de ani, şi cu părintele Serafim Popescu. Trei oameni deosebiţi, fiecare mare în felul lui. Părintele Arsenie a plecat de aici din 1948, părintele Mladin poţi să spui că nici n-o stat aici decât foarte puţin, pentru că a mers la studii şi a fost profesor şi redactor şi nu a mai ţinut atât de mănăstire, şi părintele Serafim care, din 1940, când s-a aşezat aici, şi până în 1990, cu o întrerupere de vreun an, când a fost în Germania, la studii, a stat tot timpul aici, la mănăstire, şi a avut o activitate foarte bună şi foarte consistentă, numai nu de măsurile părintelui Arsenie, pentru că nu o avut calităţile părintelui Arsenie. Fiecare a fost mare în felul lui, în rostul lui.

ÎPS Serafim Joantă,,,„Părintele Arsenie Boca este un caz unic în toată istoria Bisericii noastre”

„Părintele Arsenie a fost un duhovnic mare”

L-aţi cunoscut personal pe Părintele Arsenie Boca. 

V-aş ruga să rememoraţi acele momente.

L-am cunoscut pe Părintele Arsenie la biserica din Drăgănescu, unde am fost de două ori. Auzisem multe despre dânsul de la Părinţii din mânăstirea Brâncoveanu şi de la mulţi credincioşi din zona Făgăraşului, unde m-am născut. Întâlnirea mea cu Părintele Arsenie n-a avut nimic spectaculos. L-am întrebat câteva lucruri privitoare la calea pe care s-o urmez (eram atunci student la Teologie). Mi-a răspuns destul de lapidar, dar cu mare realism, punându-mi în faţă greutăţile pe care le voi întâmpina ca preot necăsătorit. Se referea mai cu seamă la luptele interioare la care trebuie să facă faţă un monah. Ştiam că Părintele nu recomandă uşor calea călugăriei.

Dar stând în biserică mai mult timp şi admirând pictura, eram totodată atent la cuvintele Părintelui adresate celorlalţi credincioşi care se plângeau de necazurile lor. Auzisem că Sfinţia Sa pune mare accent pe fidelitatea în familie şi pe naşterea de copii. Îl ascultam deci întrebând la rând pe cei prezenţi (îndeosebi femei): „Tu câţi copii ai?”, „Dar tu?”, „Dar tu?”... Răspunsul, îl bănuiţi, era: unul, doi sau trei. Părintele întreba mai departe: Dar ceilalţi unde sunt? Pentru ca tot el să răspundă: Mă, să ştiţi că Dumnezeu vă dă de lucru cu doi copii cât cu zece, dacă i-aţi fi avut pe toţi câţi trebuia să-i aveţi! Pentru că aţi făcut avorturi sau v-aţi ferit să mai aveţi copii, iată, acum vă plătiţi păcatele. Şi le spunea să nu se plângă de necazuri pentru că le merită; ele sunt consecinţa păcatelor, iar prin răbdarea lor se mântuiesc. N-am înţeles decât târziu, prea târziu, câtă dreptate avea Părintele în privinţa naşterii de copii. Căci iată, poporul nostru şi alte popoare creştine se sting, încetul cu încetul, din cauza scăderii drastice a natalităţii. Sociologii dovedesc că în câteva generaţii, creştinii vor reprezenta o mică minoritate în Europa, care de la începutul ei şi până de curând a fost în întregime creştină!

Mulţi dintre cei care l-au cunoscut pe Părintele Arsenie faţă către faţă mărturisesc faptul că au trăit adevărate minuni în prezenţa sa. Ce îl făcea cu adevărat „special” pe Părintele Arsenie?

Părintele Arsenie a fost un duhovnic mare, care s-a distins de ceilalţi mari duhovnici contemporani cu el tocmai prin capacitatea sa deosebită de a cunoaşte psihologia umană şi de a pătrunde, cu darul lui Dumnezeu, în sufletul omului. Era un om foarte realist şi ştia prea bine că nu ne putem „juca” cu legile pe care Dumnezeu le-a pus în natură şi în firea omului. El ştia, de asemenea, că firea omului este înclinată spre încălcarea legilor lui Dumnezeu şi spre compromisuri, cu gândul că „merge şi aşa” şi că „Dumnezeu este bun şi iartă”. În această privinţă, gândirea Părintelui s-ar rezuma astfel: într-adevăr, Dumnezeu este bun şi iartă pe oricine se întoarce de la păcat, oricât de multe şi de mari ar fi păcatele, dar iertarea lui Dumnezeu nu înseamnă că suntem absolviţi de suferinţa pentru păcatele săvârşite. El repeta mereu că „nici un păcat nu rămâne neispăşit” (curăţit) prin suferinţă. Există o „lege” a compensaţiei, potrivit căreia „ceea ce seamănă omul aceea va şi secera” (Galateni 6, 7). Orice faptă atrage după sine o răsplată. Numai că cei mai mulţi nu ştiu să facă legătura între păcat şi suferinţă, mai cu seamă atunci când suferinţa nu vine imediat după săvârşirea păcatului. Căci între semănat şi secerat este un timp destul de lung. Totuşi suferinţa nu trebuie înţeleasă ca pedeapsă a lui Dumnezeu (Care nu pedepseşte pe nimeni), ci drept consecinţa logică şi naturală a păcatului. Dumnezeu iartă vina păcatului, dar îngăduie suferinţa pentru ca prin ea omul să se smerească şi să înveţe să nu mai săvârşească păcatul. Dacă n-am suferi pentru păcate, am păcătui la nesfârşit. Şi n-am învăţa nimic din realitatea tristă a păcatului. Mai mult, ne-am obişnui cu el, încât nici nu l-am mai recunoaşte ca păcat. Când însă suferim din cauza păcatului, atunci încercăm să ne ferim de a mai păcătui. Părintele cunoştea deci foarte bine cercul vicios al păcatului, descris de autorii ascetici din vechime: plăcerea păcatului te aruncă în braţele suferinţei, de care, vrând să scapi, repeţi păcatul, pentru ca să guşti din nou plăcerea. De aceea era necruţător cu păcatul, mai cu seamă cu păcatele referitoare la trup.

După cum se ştie, Părintele Arsenie avea un fel al său de a se adresa la persoana a doua, cu „tu”, iar cuvintele sale erau ca nişte sentinţe de judecată, ceea ce impresiona pe oameni şi, fără îndoială, trezea în ei o frică sfântă, frica de păcat, ceea ce nu putea fi decât un câştig duhovnicesc pentru fiecare. Părintele a fost dăruit de Dumnezeu cu o minte foarte lucidă şi cu un spirit înainte văzător. Prin harul lui Dumnezeu şi prin experienţa vieţii sale, el citea uşor în sufletele oamenilor şi uneori le spunea mai înainte anumite păcate. Pentru că omul are un comportament specific fiecărui păcat. Într-un fel sunt trăsăturile şi reacţia unui desfrânat, altele ale unui lacom de avuţie sau de mâncare, altele ale unui om mândru… Păcatul se înscrie deci în firea noastră, pe care o marchează în toate manifestările ei, mai cu seamă în privire.

citeste mai multe aici http://www.arsenieboca.ro