Pr. Teofil Părăianu ,,Pr. Arsenie a fost un om de excepţie, prin structura lui,,
Preacuvioase Părinte Teofil, v-aş ruga să ne spuneţi câteva cuvinte despre Părintele Arsenie Boca. Aşa cum l-aţi cunoscut...
L-am întâlnit pentru prima dată pe părintele Arsenie în 1942, aici, la mănăstire. Am venit eu aici, iar părintele avea deja trei ani în mănăstirea de la Sâmbăta. Părintele Arsenie o făcut teologia la Sibiu şi apoi a făcut Şcoala de Belle-Arte, de arte vizuale – sculptură şi pictură – la Bucureşti. Cu bursă de la mitropolitul Nicolae Bălan. Şi, după aceea, cu cultura câtă o avut-o, cu înzestrarea – pentru că părintele, de fapt, a fost un om de excepţie prin structura lui –, cu toate acestea a venit aici, la mănăstire, şi aici a făcut treabă foarte bună, până în anul 1948, când s-a mutat la Prislop din ascultarea faţă de mitropolitul Nicolae Bălan. Adică mitropolitul Nicolae Bălan, într-un fel, a vrut să scape de el. Mitropolitul Bălan a vrut să scape de părintele Arsenie şi a găsit modalitatea aceasta să-l mute la o altă mănăstire. Şi l-a mutat. Bineînţeles că motivul oficial a fost organizarea mănăstirii de la Prislop. Şi părintele a rămas acolo 11 ani.
Între timp, a fost şi la Canal vreun an, când se făcea Canalul Dunăre – Marea Neagră, care nu s-o mai terminat... În 1959, a trebuit să plece din mănăstire. A plecat, izgonit fiind de Departamentul Cultelor, prin Episcopie. Deci Episcopia de la Arad l-a scos propriu-zis din mănăstire. Ăia de la Guvern şi de la Departament au ieşit basma curată: Noi n-am avut nimic cu părintele Arsenie. Cine v-a spus aşa ceva? Nu noi, Episcopia de la Arad! Şi adevărul acesta este: cei de la Departament au făcut presiune ca să plece părintele, şi ăştia de la Episcopie le-au făcut jocul. Ei bine, părintele, din 1959 şi până la moarte, n-o mai slujit şi n-o mai slujit pentru că nu o avut dreptul să slujească. Părintele nu a avut nimic rău în activitatea lui, nu a avut pete. Totuşi, cred că ceva a avut nefiresc: nu s-a zbătut ca totuşi să aibă dreptul să slujească – măcar mai târziu, dacă nu atunci, când era chestiunea proaspătă... Între timp a murit episcopul care l-a scos din mănăstire, Andrei, şi a venit altul după el, episcopul Teoctist. După aceea, a venit alt episcop, Visarion. Cred că părintele nu s-a interesat destul ca să poată primi dreptul să slujească. Deci el ultimii treizeci de ani din viaţă nu a mai slujit...
Până la moarte?
Până la moarte! Că după aceea...
Însă părintele Arsenie a fost un om de excepţie! Dragă, eu am dat mărturie, că n-am scris eu anume despre părintele decât într-o carte intitulată Amintiri despre duhovnici pe care i-am cunoscut. Acolo am scris şi despre părintele – mărturii mai mult, şi pozitive şi negative, că toţi oamenii au avut şi lucruri negative.
Din cele negative?
De exemplu, sunt nişte lucruri de care era bine poate să nu se ocupe. Chestiuni matrimoniale – să te căsătoreşti sau să nu te căsătoreşti cu ăla –, nişte lucruri în care poate nu ar fi trebuit să se bage el şi totuşi s-a băgat.
V-aţi apropiat de tânăr de Biserică. Ce v-a făcut pe dumneavoastră să vă apropiaţi de ea?
Măi, eu cred că faptul că n-am avut ce face altceva. Aşa cred eu că a fost conjunctura. Eu m-am trezit în Biserică, m-am dus cu părinţii la biserică, am avut o vocaţie oarecare pentru chestiuni de felul acesta. Altceva n-aveam ce face... Nu pot zice că am renunţat la ceva pentru Biserică. N-am renunţat la nimic, ci am mers pe calea asta. Şi calea călugăriei tot aşa. Am ales-o tot pentru că nu am avut ce face altceva, să zicem, mai bun. Şi totuşi mi-a plăcut! Eu întotdeauna când am avut posibilitatea să aud despre un călugăr m-am bucurat. Întotdeauna mi-a plăcut lucrul ăsta, întotdeauna m-am interesat. Voiam să ştiu ce face un călugăr, ce gândeşte, ce vorbeşte, ce mănâncă. Toate astea aş fi vrut să le ştiu şi să le am în vedere.
Când am avut 13 ani şi jumătate, am venit la mănăstire să mă fac călugăr. Bineînţeles că nu am rămas, că au fost oamenii mai cuminţi ca mine, nu m-au păstrat ca pe un neisprăvit aici, să mă facă călugăr. Dar să ştii că mitropolitul Nicolae Bălan – nu ştiu dacă ţi-a mai spus sau dacă îţi va mai spune cineva lucrul acesta – a avut o concepţie extraordinară despre călugăr. El nu a fost de părere că un călugăr poate să fie oricine, ci poate să fie cineva care este om de excepţie. El zicea: Măi, frate, vrei să te faci călugăr? Păi atunci pregăteşte-te să te faci călugăr: du-te şi fă teologia. Faci teologia, te faci călugăr la Sâmbăta. Nu faci teologia? Nu vei fi călugăr la Sâmbăta! Aşa s-o gândit mitropolitul, numai că nu a reuşit să facă ceea ce şi-a propus.
A început mănăstirea asta cu trei oameni mari: cu părintele Arsenie, cu părintele Mladin, care o ajuns mitropolit după ce fusese profesor de teologie douăzeci şi cinci de ani, şi cu părintele Serafim Popescu. Trei oameni deosebiţi, fiecare mare în felul lui. Părintele Arsenie a plecat de aici din 1948, părintele Mladin poţi să spui că nici n-o stat aici decât foarte puţin, pentru că a mers la studii şi a fost profesor şi redactor şi nu a mai ţinut atât de mănăstire, şi părintele Serafim care, din 1940, când s-a aşezat aici, şi până în 1990, cu o întrerupere de vreun an, când a fost în Germania, la studii, a stat tot timpul aici, la mănăstire, şi a avut o activitate foarte bună şi foarte consistentă, numai nu de măsurile părintelui Arsenie, pentru că nu o avut calităţile părintelui Arsenie. Fiecare a fost mare în felul lui, în rostul lui.
ÎPS Serafim Joantă,,,„Părintele Arsenie Boca este un caz unic în toată istoria Bisericii noastre”
„Părintele Arsenie a fost un duhovnic mare”
L-aţi cunoscut personal pe Părintele Arsenie Boca.
V-aş ruga să rememoraţi acele momente.
L-am cunoscut pe Părintele Arsenie la biserica din Drăgănescu, unde am fost de două ori. Auzisem multe despre dânsul de la Părinţii din mânăstirea Brâncoveanu şi de la mulţi credincioşi din zona Făgăraşului, unde m-am născut. Întâlnirea mea cu Părintele Arsenie n-a avut nimic spectaculos. L-am întrebat câteva lucruri privitoare la calea pe care s-o urmez (eram atunci student la Teologie). Mi-a răspuns destul de lapidar, dar cu mare realism, punându-mi în faţă greutăţile pe care le voi întâmpina ca preot necăsătorit. Se referea mai cu seamă la luptele interioare la care trebuie să facă faţă un monah. Ştiam că Părintele nu recomandă uşor calea călugăriei.
Dar stând în biserică mai mult timp şi admirând pictura, eram totodată atent la cuvintele Părintelui adresate celorlalţi credincioşi care se plângeau de necazurile lor. Auzisem că Sfinţia Sa pune mare accent pe fidelitatea în familie şi pe naşterea de copii. Îl ascultam deci întrebând la rând pe cei prezenţi (îndeosebi femei): „Tu câţi copii ai?”, „Dar tu?”, „Dar tu?”... Răspunsul, îl bănuiţi, era: unul, doi sau trei. Părintele întreba mai departe: Dar ceilalţi unde sunt? Pentru ca tot el să răspundă: Mă, să ştiţi că Dumnezeu vă dă de lucru cu doi copii cât cu zece, dacă i-aţi fi avut pe toţi câţi trebuia să-i aveţi! Pentru că aţi făcut avorturi sau v-aţi ferit să mai aveţi copii, iată, acum vă plătiţi păcatele. Şi le spunea să nu se plângă de necazuri pentru că le merită; ele sunt consecinţa păcatelor, iar prin răbdarea lor se mântuiesc. N-am înţeles decât târziu, prea târziu, câtă dreptate avea Părintele în privinţa naşterii de copii. Căci iată, poporul nostru şi alte popoare creştine se sting, încetul cu încetul, din cauza scăderii drastice a natalităţii. Sociologii dovedesc că în câteva generaţii, creştinii vor reprezenta o mică minoritate în Europa, care de la începutul ei şi până de curând a fost în întregime creştină!
Mulţi dintre cei care l-au cunoscut pe Părintele Arsenie faţă către faţă mărturisesc faptul că au trăit adevărate minuni în prezenţa sa. Ce îl făcea cu adevărat „special” pe Părintele Arsenie?
Părintele Arsenie a fost un duhovnic mare, care s-a distins de ceilalţi mari duhovnici contemporani cu el tocmai prin capacitatea sa deosebită de a cunoaşte psihologia umană şi de a pătrunde, cu darul lui Dumnezeu, în sufletul omului. Era un om foarte realist şi ştia prea bine că nu ne putem „juca” cu legile pe care Dumnezeu le-a pus în natură şi în firea omului. El ştia, de asemenea, că firea omului este înclinată spre încălcarea legilor lui Dumnezeu şi spre compromisuri, cu gândul că „merge şi aşa” şi că „Dumnezeu este bun şi iartă”. În această privinţă, gândirea Părintelui s-ar rezuma astfel: într-adevăr, Dumnezeu este bun şi iartă pe oricine se întoarce de la păcat, oricât de multe şi de mari ar fi păcatele, dar iertarea lui Dumnezeu nu înseamnă că suntem absolviţi de suferinţa pentru păcatele săvârşite. El repeta mereu că „nici un păcat nu rămâne neispăşit” (curăţit) prin suferinţă. Există o „lege” a compensaţiei, potrivit căreia „ceea ce seamănă omul aceea va şi secera” (Galateni 6, 7). Orice faptă atrage după sine o răsplată. Numai că cei mai mulţi nu ştiu să facă legătura între păcat şi suferinţă, mai cu seamă atunci când suferinţa nu vine imediat după săvârşirea păcatului. Căci între semănat şi secerat este un timp destul de lung. Totuşi suferinţa nu trebuie înţeleasă ca pedeapsă a lui Dumnezeu (Care nu pedepseşte pe nimeni), ci drept consecinţa logică şi naturală a păcatului. Dumnezeu iartă vina păcatului, dar îngăduie suferinţa pentru ca prin ea omul să se smerească şi să înveţe să nu mai săvârşească păcatul. Dacă n-am suferi pentru păcate, am păcătui la nesfârşit. Şi n-am învăţa nimic din realitatea tristă a păcatului. Mai mult, ne-am obişnui cu el, încât nici nu l-am mai recunoaşte ca păcat. Când însă suferim din cauza păcatului, atunci încercăm să ne ferim de a mai păcătui. Părintele cunoştea deci foarte bine cercul vicios al păcatului, descris de autorii ascetici din vechime: plăcerea păcatului te aruncă în braţele suferinţei, de care, vrând să scapi, repeţi păcatul, pentru ca să guşti din nou plăcerea. De aceea era necruţător cu păcatul, mai cu seamă cu păcatele referitoare la trup.
După cum se ştie, Părintele Arsenie avea un fel al său de a se adresa la persoana a doua, cu „tu”, iar cuvintele sale erau ca nişte sentinţe de judecată, ceea ce impresiona pe oameni şi, fără îndoială, trezea în ei o frică sfântă, frica de păcat, ceea ce nu putea fi decât un câştig duhovnicesc pentru fiecare. Părintele a fost dăruit de Dumnezeu cu o minte foarte lucidă şi cu un spirit înainte văzător. Prin harul lui Dumnezeu şi prin experienţa vieţii sale, el citea uşor în sufletele oamenilor şi uneori le spunea mai înainte anumite păcate. Pentru că omul are un comportament specific fiecărui păcat. Într-un fel sunt trăsăturile şi reacţia unui desfrânat, altele ale unui lacom de avuţie sau de mâncare, altele ale unui om mândru… Păcatul se înscrie deci în firea noastră, pe care o marchează în toate manifestările ei, mai cu seamă în privire.
L-am cunoscut pe Părintele Arsenie la biserica din Drăgănescu, unde am fost de două ori. Auzisem multe despre dânsul de la Părinţii din mânăstirea Brâncoveanu şi de la mulţi credincioşi din zona Făgăraşului, unde m-am născut. Întâlnirea mea cu Părintele Arsenie n-a avut nimic spectaculos. L-am întrebat câteva lucruri privitoare la calea pe care s-o urmez (eram atunci student la Teologie). Mi-a răspuns destul de lapidar, dar cu mare realism, punându-mi în faţă greutăţile pe care le voi întâmpina ca preot necăsătorit. Se referea mai cu seamă la luptele interioare la care trebuie să facă faţă un monah. Ştiam că Părintele nu recomandă uşor calea călugăriei.
Dar stând în biserică mai mult timp şi admirând pictura, eram totodată atent la cuvintele Părintelui adresate celorlalţi credincioşi care se plângeau de necazurile lor. Auzisem că Sfinţia Sa pune mare accent pe fidelitatea în familie şi pe naşterea de copii. Îl ascultam deci întrebând la rând pe cei prezenţi (îndeosebi femei): „Tu câţi copii ai?”, „Dar tu?”, „Dar tu?”... Răspunsul, îl bănuiţi, era: unul, doi sau trei. Părintele întreba mai departe: Dar ceilalţi unde sunt? Pentru ca tot el să răspundă: Mă, să ştiţi că Dumnezeu vă dă de lucru cu doi copii cât cu zece, dacă i-aţi fi avut pe toţi câţi trebuia să-i aveţi! Pentru că aţi făcut avorturi sau v-aţi ferit să mai aveţi copii, iată, acum vă plătiţi păcatele. Şi le spunea să nu se plângă de necazuri pentru că le merită; ele sunt consecinţa păcatelor, iar prin răbdarea lor se mântuiesc. N-am înţeles decât târziu, prea târziu, câtă dreptate avea Părintele în privinţa naşterii de copii. Căci iată, poporul nostru şi alte popoare creştine se sting, încetul cu încetul, din cauza scăderii drastice a natalităţii. Sociologii dovedesc că în câteva generaţii, creştinii vor reprezenta o mică minoritate în Europa, care de la începutul ei şi până de curând a fost în întregime creştină!
Mulţi dintre cei care l-au cunoscut pe Părintele Arsenie faţă către faţă mărturisesc faptul că au trăit adevărate minuni în prezenţa sa. Ce îl făcea cu adevărat „special” pe Părintele Arsenie?
Părintele Arsenie a fost un duhovnic mare, care s-a distins de ceilalţi mari duhovnici contemporani cu el tocmai prin capacitatea sa deosebită de a cunoaşte psihologia umană şi de a pătrunde, cu darul lui Dumnezeu, în sufletul omului. Era un om foarte realist şi ştia prea bine că nu ne putem „juca” cu legile pe care Dumnezeu le-a pus în natură şi în firea omului. El ştia, de asemenea, că firea omului este înclinată spre încălcarea legilor lui Dumnezeu şi spre compromisuri, cu gândul că „merge şi aşa” şi că „Dumnezeu este bun şi iartă”. În această privinţă, gândirea Părintelui s-ar rezuma astfel: într-adevăr, Dumnezeu este bun şi iartă pe oricine se întoarce de la păcat, oricât de multe şi de mari ar fi păcatele, dar iertarea lui Dumnezeu nu înseamnă că suntem absolviţi de suferinţa pentru păcatele săvârşite. El repeta mereu că „nici un păcat nu rămâne neispăşit” (curăţit) prin suferinţă. Există o „lege” a compensaţiei, potrivit căreia „ceea ce seamănă omul aceea va şi secera” (Galateni 6, 7). Orice faptă atrage după sine o răsplată. Numai că cei mai mulţi nu ştiu să facă legătura între păcat şi suferinţă, mai cu seamă atunci când suferinţa nu vine imediat după săvârşirea păcatului. Căci între semănat şi secerat este un timp destul de lung. Totuşi suferinţa nu trebuie înţeleasă ca pedeapsă a lui Dumnezeu (Care nu pedepseşte pe nimeni), ci drept consecinţa logică şi naturală a păcatului. Dumnezeu iartă vina păcatului, dar îngăduie suferinţa pentru ca prin ea omul să se smerească şi să înveţe să nu mai săvârşească păcatul. Dacă n-am suferi pentru păcate, am păcătui la nesfârşit. Şi n-am învăţa nimic din realitatea tristă a păcatului. Mai mult, ne-am obişnui cu el, încât nici nu l-am mai recunoaşte ca păcat. Când însă suferim din cauza păcatului, atunci încercăm să ne ferim de a mai păcătui. Părintele cunoştea deci foarte bine cercul vicios al păcatului, descris de autorii ascetici din vechime: plăcerea păcatului te aruncă în braţele suferinţei, de care, vrând să scapi, repeţi păcatul, pentru ca să guşti din nou plăcerea. De aceea era necruţător cu păcatul, mai cu seamă cu păcatele referitoare la trup.
După cum se ştie, Părintele Arsenie avea un fel al său de a se adresa la persoana a doua, cu „tu”, iar cuvintele sale erau ca nişte sentinţe de judecată, ceea ce impresiona pe oameni şi, fără îndoială, trezea în ei o frică sfântă, frica de păcat, ceea ce nu putea fi decât un câştig duhovnicesc pentru fiecare. Părintele a fost dăruit de Dumnezeu cu o minte foarte lucidă şi cu un spirit înainte văzător. Prin harul lui Dumnezeu şi prin experienţa vieţii sale, el citea uşor în sufletele oamenilor şi uneori le spunea mai înainte anumite păcate. Pentru că omul are un comportament specific fiecărui păcat. Într-un fel sunt trăsăturile şi reacţia unui desfrânat, altele ale unui lacom de avuţie sau de mâncare, altele ale unui om mândru… Păcatul se înscrie deci în firea noastră, pe care o marchează în toate manifestările ei, mai cu seamă în privire.
citeste mai multe aici http://www.arsenieboca.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu