DE CE SUFERA COPIII?

 Despre pacatele parintilor si bolile copiilor

Măsura tuturor lucrurilor pe care le facem trebuie să fie iubirea. Nu sentimentalismul, nu sentimentele, ci iubirea adevărată. Iar iubirea adevărată este întotdeauna dorinţa ca oamenii pe care îi iubim să trăiască în bunăstare, în prosperitate. Ne este foarte greu să înţelegem asta. Pentru că avem impresia că, dacă iubim ceva sau pe cineva, trebuie să posedăm acel lucru sau acea persoană. Să ne agăţăm de acel om şi să nu-l mai lăsăm. Dar, după cum ştiţi, aşa ceva este imposibil. Iubirea este eliberare, nu robie. Dacă iubim un om, nu putem să-l posedăm. Trebuie să-i permitem să fie el însuşi. Dacă nu se întâmplă aşa, înseamnă că iubim în el numai ceea ce ne place. Reiese că ne iubim pe noi înşine. Cât de periculoasă e starea noastră! Domnul ne spune: „Dacă nu veţi muri faţă de voi înşivă, faţă de mândria voastră, faţă de «eul» vostru, nu veţi putea să aveţi viaţă.” Noi însă ne agăţăm de „eul” nostru, de drumurile noastre bătătorite, iar apoi ne mirăm de ce nu putem să ne rugăm, de ce viaţa noastră se transformă în ruine. Se întâmplă deoarece, în loc să-L ascultăm pe Domnul, ne ascultăm pe noi înşine. El ne spune: „Trebuie să muriţi, trebuie să renunţaţi la viaţa voastră.” Dar noi spunem: „Nu, în acest caz, El vrea să spună altceva. Asta nu se referă la mine. Pot să fac ceea ce vreau, oricum voi ajunge acolo.” 

Daca este raspunzator fiul pentru tata

Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie sustin ca faptele parintilor se rasfrang in mod tainic asupra sanatatii copiilor. Ca sa intelegem aceasta legatura, vom recurge pentru explicatii la Vechiul Testament. Dreptul Noe si-a blestemat nepotul Hanaan pentru purtarea necugetata a tatalui lui, Ham(vezi Fac. 9, 20-27). De aici a si provenit cuvantul „hamstvo” [„Bàdàran”, „necioplit” in limba rusa (n.trad.)].

Apare intrebarea: de ce din cauza pacatului a avut de suferit fiul, si nu tatal? In cazul dat, aceasta este lesne de inteles. Imediat dupa potop, Dumnezeu i-a binecuvantat pe Noe si pe cei trei fii ai sai, printre care se numara si Ham (vezi Fac. 9,1). Noe nu a indraznit sa blesteme ceea ce a fost binecu­vantat de Dumnezeu. Blestemul lui a cazut pe unul din nepoti. Dar vom sublinia ca aceasta a fost o exceptie.

Legile lui Moise explica in ce situatii copiii raspund pentru pacatele parintilor. De exemplu, imediat dupa a doua porunca („sa nu-ti faci chip cioplit”) urmatorul ver­set spune:
„… Eu, Domnul Dumnezeul tau, sunt un Dum­nezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina parinti­lor c e Ma urasc pe Mine, pana la al treilea si al patrulea neam si Ma milostivesc pana la al miilea neam catre cei ce Ma iubesc si pazesc poruncile Mele” (Ies. 20, 5-6).

Aceste randuri nu pot fi scoase din context, caci in caz contrar se denatureaza sensul lor. Prin cuvantul „copil” se au in vedere urmasii directi din prima generatie, precum si nepotii, stranepotii si ceilalti urmasi. Atottiitorul nu-i pedepseste pe toti copiii, ci numai pe cei care Il urasc si nu pentru orice fel de fapte ale parintilor, ci numai pentru incalcarea celei de a doua porunci. Mila lui Dumnezeu este promisa fiecarei generatii ca rasplata pentru implinirea tuturor poruncilor.

In celelalte noua porunci, pedeapsa pana la a treia si pana la a patra generatie nu este mentionata, ceea ce se explica in a patra carte a lui Moise:

„Parintii sa nu fie pedepsiti cu moartea pentru vina copiilor si nici copiii sa nu fie pedepsiti cu moartea pentru vina parintilor; ci fiecare sa fie pedepsit cu moartea pentru pacatul sau”(Deut. 24, 16).

Totodata se mentioneaza greselile pentru care sunt pedepsiti ei. Este interesant de mentionat ca, urcand pe tronul Iudeii, regele Amasia i-a omorat pe toti ucigasii tatalui sau, „dar pe copiii ucigasilor nu i-a ucis” (IV Regi 14, 1-6).

Dupa randuiala pamanteasca, nu intotdeauna pedeapsa urmeaza imediat dupa ce pacatul a fost savarsit. Uneori e nevoie de trecerea multor ani si a catorva generatii. Departarea pacatului de pedeapsa permite celui care a gresit sa realizeze gravitatea pacatului si sa se caiasca. Iar pe cei credinciosi rabdarea lui Dumnezeu ii invata sa cerceteze amanuntit si sa implineasca exact poruncile vietii duhovnicesti. Dumnezeu distruge lucrul celor care nu iau aminte la faptele Lui (vezi Ps. 27, 5).

Dreptatea rasplatii se pastreaza mereu:

„Iar daca nu vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tau si nu te vei sili sa implinesti toate poruncile si hotararile Lui… Blestemat sa fii tu… Blestemat sa fie rodul pantecelui tau si rodul pamantului tau… Atunci Dumnezeu te va bate pe tine si pe urmasii tai cu plagi nemaiauzite, cu plagi mari si nesfarsite si cu boli rele si necurmate… pana vei fi starpit” (Deut. 28, 15-18; 59-61).

Cu alte cuvinte, ce ai meritat aceea ai primit. Dumnezeu nu ameninta, ci doar avertizeaza. El descrie acea situatie la care poate sa ajunga omul, impreuna cu copiii lui, cand foloseste in mod gresit libertatea. Principiul pedepsirii pentru pacate este acelasi in Vechiul si in Noul Testament. Daca omul stia voia lui Dumnezeu, dar nu a implinit-o, „va fi batut mult”.


Iar daca „n-a stiut, dar a facut lucruri vrednice de bataie, va fi batut mai putin. Si oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, si cui i s-a incredintat mult, mai mult i se va cere”(Lc. 12, 47-48).

Aici nu e vorba doar de viata pa­manteasca. Judecata lui Dumnezeu are puteri asupra sufletului si dupa moartea trupului. Scriptura ne invata:

„Ca lesne este inaintea Domnului in ziua sfarsitului sa dea omului dupa caile lui” (Sirah 1,28).

Iata un exemplu din istoria biblica. Dumnezeu i-a spus dinainte necredinciosului rege Ieroboam ca ii va nimici casa. Insa in fiul regelui „s-a gasit ceva bun inaintea Domnului Dumnezeului lui Israel”si de aceea el va fi singurul care „va fi ingropat in mormantul” stramosilor lui si va primi speranta vietii vesnice (III Regi 14, 13).

Asa se proceda in timpurile vechi-testamentare. Inainte de venirea Mantuitorului Hristos, Dumnezeu isi pregateste poporul pentru a primi o noua invatatura.

„Pentru ce spuneti voi in tara lui Israel pilda aceasta si ziceti: Parintii au mancat agurida si copiilor li s-au strepezit dintii? Precum este adevarat ca Eu sunt viu, zice Domnul Dumne­zeu, tot asa este de adevarat ca pe viitor nu se va mai grai pilda aceasta lui Israel” (Iezechiel 18, 2-3).

Via si agurida inseamna responsabilitatea omului fata de propriile lui pacate si fata de cele straine.

La intrebarea „de ce fiul sa nu poarte nedreptatea tata­lui sau?”, Dumnezeu raspunde:

„Pentru ca fiul a facut ceea ce era drept si legiuit si toate legile Mele le-a tinut si le-a implinit; de aceea va trai”.

Dupa Dumnezeu, sufletul pacatosului moare daca acesta nu se caieste. Dar Dumnezeu nu doreste moartea pacatosului, ci ca „sa se intoarca de la caile sale si sa fie viu”. Dumnezeu promite ca

„fiul nu va purta nedreptatea tatalui si tatal nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rau, rautatea sa” (Iez. 18, 18-23).

Aceeasi idee o gasim si in Cartea prorocului Ieremia:

„… Fiecare va muri pentru faradelegea sa; cine va manca agurida aceluia i se vor strepezi dintii” (Ier. 31, 30).

De remarcat ca acest verset este urmat de altul care vorbeste despre Legea Noua a Domnului nostru Iisus Hristos.

Morala crestina a asimilat cuvintele prorocilor vechi-testamentari si le-a dat un sens aparte. Este vorba de Jertfa de pe Cruce a Mantuitorului.Dupa Cuviosul Isaac Sirul, nu Il putem numi pe Dumnezeu drept, deoarece, pen­tru pacatele lumii, El nu L-a crutat pe Fiul Sau Unul-Nascut. Cel drept a patimit fara sa aiba vreo vina pentru paca­tosi. Apostolul Pavel afirma:

„Dumnezeu isi arata dragostea Lui fata de noi prin aceea ca, pentru noi, Hristos a murit cand noi eram inca pacatosi” (Rom. 5, 8).

Suferintele Fiului lui Dumnezeu sunt mai presus de orice ima­gine omeneasca despre dreptate. El Si-a dat viata de bunavoie nu ca plata pentru pacatele personale, ci pentru rascumpararea neamului omenesc.


“… Caci ati fost cumparati cu pret”, spune Apostolul Pavel (I Cor. 6, 20).

Cugetand la unele texte biblice si patristice, gasim cheia pentru intelegerea multor probleme vitale, mai ales pentru intrebarea: In ce masura suferintele copiilor depind de pacatele parintilor?

Intre pacatele parintilor si bolile copiilor observam le­gaturi evidente. Sa analizam cateva exemple concrete. Dumnezeu condamna cu asprime inchinarea la idoli, pentru ca ea vatama sufletele si este insotita de ritualuri imorale, chiar si de jertfe sangeroase. Astfel, indepartandu-se de credinta adevarata, evreii „au slujit idolilor…, au jertfit pe fiii lor si pe fetele lor idolilor; au varsat sange nevinovat…” (Ps. 105,36-38).

„Una si aceeasi boala, spune episcopul Varnava (Beleaev), poate aparea la un om din cauza necinstirii parintilor, la altii pentru furt, si chiar la unul si acelasi om, o data pentru un pacat si alta data pentru un alt pacat.”

Stiinta traditionala nu se ocupa cu aceasta parte a vietii omenesti. De aceea, este mai logic sa apelam la izvoarele crestine, fara trimiteri la practica si teoria stiintei. Avem dreptul sa meditam asupra factorilor concreti, mai ales, din Sfanta Scriptura si Traditie. Veridicitatea exemplelor extrase din ele este sfintita de autoritatea traditiei Bisericii Ortodoxe.

Un exemplu biblic avem in viata regelui David. El s-a lasat ademenit de frumusetea Virsaviei, sotia comandantului ostirii sale, Urie. David l-a trimis pe Urie la moarte sigura si, eliberandu-i locul, a induplecat-o pe Virsavia sa se casatoreasca cu el. Pentru omor premeditat, pentru desfranare, pentru nepocaire de cele savarsite, Dumnezeu l-a pedepsit pe rege. Prorocul Natan i-a deschis ochii si, astfel, regele si-a recunoscut vina.Natan i-a spus:

„… Domnul a ridicat pacatul de deasupra ta si tu nu vei muri. Dar fiindca tu prin aceasta fapta ai dat vrajmasilor Domnului pricina sa-L huleasca, de aceea va muri fiul ce ti se va naste… Iar Domnul a lovit pe copilul pe care i-l nascuse femeia lui Urie si acela s-a imbolnavit” (II Regi 12, 13-15).

David s-a cait mult. La rugaciunea fierbinte, el a adaugat si post aspru. Regele credea ca Dumnezeu se va milostivi de el si copilul va ramane in viata. Strigatul sufletului indurerat s-a personificat in minunatul Psalm 50. Insa copi­lul a murit… S-a implinit cuvantul Scripturii:

„… Fiecare este ispitit cand este tras si momit de insasi pofta sa. Apoi pofta, zamislind, naste pacat, iar pacatul, odata savarsit, aduce moarte” (Iac. 1, 14-15).

Cu toate acestea, iubirea dintre David si Virsavia nu s-a sfarsit pe aceasta nota tragica. Dupa ce ei s-au pocait, Dum­nezeu a sfintit casnicia lor si le-a daruit un fiu, legendarul rege Solomon. „Domnul l-a iubit pe acesta”, precizeaza Sfanta Scriptura (II Regi 12, 24). Regele Solomon a intrecut pe toti regii pamantului prin bogatie, slava si intelepciune. Datorita credintei tatalui lui, el a trait multi ani si fericit. Dar, cu toate acestea, spre sfarsitul vietii, sotiile lui i-au intors inima ca sa se inchine la idoli. Pentru aceasta, Dumnezeu l-a pedepsit pe Solomon: i s-a nascut un fiu, „Roboam cel cu putina intelepciune”, care prin nebunia lui a facut multe rele poporului (III Regi 11,43 51, Sirah 47, 28).

Sa cugetam putin: cel mai intelept dintre oameni a avut un copil slab la minte! Aceasta s-ar putea explica printr-o intamplare fatala sau prin cunoscuta zicala: „Natura se odihneste in copiii geniului”. Insa aici este vorba de Pronia lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu-i este greu sa binecuvanteze pe toti urmasii pentru credinta parintilor.

Un caz asemanator il descrie si Sfantul Ignatie (Briancianinov). Cand era inca un copil, viitorul Avva Elisei s-a imbolnavit si a fost la un pas de moarte. Cu toate eforturile medicilor, ii mai ramasesera de trait mai putin de trei zile. Tatal sau, desi ii ura foarte mult pe calugari s-a grabit sa ajunga la Biserica Sfantului Evanghelist Marcu. Acolo, l-a intampinat un sfant parinte si l-a intrebat: “Ce ti s-a intamplat, domnule Procopie? Ce necaz iti apasa sufletul?” Tatal i-a raspuns: „Cel Care ti-a descoperit numele meu iti va descoperi si pricina necazului meu”. Nevoitorul clarvazator, impreuna cu tatal, l-a vizitat pe muribund si a invitat-o in camera si pe mama copilului, care era o femeie credincioasa. Dupa aceea, placutul lui Dumne­zeu i-a spus tatalui: „Dumnezeu cere de la tine implinirea a trei porunci si, daca le vei pazi, El va lasa in viata pe fiul tau”. Tatal a chemat ca martor pe Sfantul Evanghelist Marcu si a jurat ca va face intocmai. Batranul a continuat:

„Sunt 15 ani de cand traiesti in desfranare, spurcand patul sotiei tale. De aceea, Dumnezeu a chemat la El pe cei cinci copii ai tai. Aceasta este in primul rand. In al doilea rand, sa nu-i impui fiului tau sa se insoare, ci sa-l lasi sa primeasca calugaria. Si, in al treilea rand, sa nu mai stai de vorba cu ereticii”.

Tatal a ascultat cu atentie si a spus staretului: „Voi implini cuvintele tale pana la sfarsitul vietii”.Batranul calugar s-a rugat lui Dumnezeu, iar a treia zi copilul s-a vindecat. Se pare ca pricina duhovniceasca a bolii copilului au fost pacatele grele ale tatalui – desfranarea, educatia gresita data fiului, in urma careia el putea sa cada si sa urmeze calea tatalui,precum si conceptiile anticrestine .

Intr-adevar, nerespectarea de catre parinti a poruncii „sa nu desfranezi” se rasfrange negativ asupra sanatatii urmasilor. Odata, Cuviosul Leonid de la Optina a fost vi­zitat de doi soti care aveau un copil bolnav psihic. Sfantul le-a explicat ca prin aceasta boala Dumnezeu i-a pedepsit pentru neinfranarea lor de la relatiile intime in ajunul marilor sarbatori bisericesti.

La fel, si Cuviosul Serafim de Sarov atentiona ca pentru nerespectarea curatiei dintre soti in timpul posturilor si in zilele de post, li se nasc copii morti. Mai multe femei mor in timpul nasterii din cauza nerespectarii sarbatorilor bisericesti si a duminicilor.

Sa nu uitam ca Sfantul Serafim a spus aceste cuvinte la inceputul secolului al XIX-lea unui tanar care se pregatea sa se casatoreasca. Mirele a venit la Cuviosul din Sarov pentru a primi binecuvantare si, de asemenea, si un sfat. Probabil ca sfantul a intrezarit frica de Dumnezeu si credinta mare a tanarului si de aceea i-a dat o povata ascetica atat de grea.

*[Parerea celor doi mari Batrani este confirmata indirect de faptul ca Biserica Ortodoxa nu savarseste cununii in vremea posturilor, a Saptamanii branzei si a Saptamanii luminate, de la Nasterea pana la Botezul Domnului, in zilele de dinaintea sarbatorilor mari (inclusiv a hramului bisericii parohiei), precum si in ajunul zilelor de miercuri, vineri si duminica de peste an, n.ed.].

Fiind oameni slabi duhovniceste, sa ne amintim dialogul dintre Apostoli si Mantuitor care se refera la porunca „Sa nu desfranezi”:

„Ucenicii I-au zis: Daca astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos sa se insoare. Iar El le-a zis: Nu toti pricep cuvantul acesta, ci aceia carora le este dat… Cine poate intelege sa inteleaga” (Mt. 19, 10-12).

Sensul acestui raspuns este explicat in „Bazele conceptiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”:

“Perpetuarea neamului omenesc este unul din scopurile fundamentale ale intemeierii casatoriei… Refuzul intentionat de a naste copii din sco­puri egoiste depreciaza casatoria si este un pacat. Pe langa aceasta, sotii sunt raspunzatori inaintea lui Dumnezeu pen­tru cresterea copiilor”.

Una din caile de realizare a unei atitudini responsabile in ceea ce priveste nasterea de copii este abtinerea de la relatii sexuale pentru o anumita perioada.

Trebuie amintite cuvintele Apostolului Pavel cand se adreseaza sotilor crestini:

«Sa nu va lipsiti unul de altul, decat cu buna invoiala pentru un timp, ca sa va indeletniciti cu postul si cu rugaciunea, si iarasi sa fiti impreuna, ca sa nu va ispiteasca satana, din pricina neinfranarii voastre» (I Cor. 7, 5).

La aceasta hotarare sotii trebuie sa ajunga de comun acord, apeland la sfatul duhovnicului. Cel din urma va lua in considerare conditiile vietii lor, varsta, starea sanatatii, masura maturizarii lor duhovnicesti si altele, facand diferenta dintre cei care «pot pricepe» cerintele infranarii si cei carora «nu le este dat» (Mt. 19, 11), ingrijindu-se, in primul rand, de pastrarea si intarirea familiei. Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, prin decizia din 28 decembrie 1998, a indicat preotilor care poarta slujirea duhovniceasca «inadmisibilitatea impunerii sau indemnarii credinciosilor, impotriva voii lor, …la refuzul implinirii obligatiilor sotilor» si le-a amintit necesitatea «respectarii neintinarii si atentie mare in discutiile cu credinciosii, in legatura cu anumite aspecte ale vietii lor. »

Din pacate, de cele mai multe ori, din cauza pacatelor parintilor, copiii devin bolnavi psihic si chiar indraciti.Vom da cateva exemple. Intr-o zi, la Avva Amun, care locuia in pustia Nitriei, a fost adus un copil in lanturi. El a fost muscat de un caine turbat si, istovit de dureri insuportabile, s-a muscat pe sine pana la sange. Vazandu-i pe parintii care au venit la el sa ceara ajutor pentru fiul lor, Avva le-a spus:

„De ce ati venit la mine, cerand ceea ce este pes­te puterile mele? Chiar in mainile voastre veti gasi ajutorul necesar. Rasplatiti pe vaduva de la care ati luat pe ascuns boul si astfel fiul vostru se va vindeca”.

cititi continuarea aici- http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/09/09/de-ce-sufera-copiii-despre-pacatele-parintilor-si-bolile-copiilor/

Sfântul Efrem Sirul ,,Fericit cel ce...,,

Fericit cel ce-și zidește aproapele cu frica de Dumnezeu și nu amăgește sufletul său, temându-se în tot ceasul de toiagul din fier al Păstorului Celui Mare.

Fericit cel ce ascultă de aproapele său așa cum place lui Dumnezeu și rabdă cu recunoștință necazurile, că va fi încununat, făcându-se mărturisitor în Domnul.

Fericit cel ce iubește înfrânarea cea cu dreaptă socotință, care nu va fi supus osândei pentru pântecele său ca un iubitor de plăceri și un necurat, că va fi mărit în Domnul.

Fericit cel ce nu se îmbată de vin, ci totdeauna se veselește cu aducerea-aminte de Domnul, de Care se veselesc necurmat toți Sfinții.

Fericit cel ce își iconomisește averea așa cum place lui Dumnezeu, că nu va fi osândit de Mântuitorul ca un iubitor de arginți și nemilostiv către aproapele său.

Fericit cel ce are trezvie în rugăciuni, în citirea cuvântului lui Dumnezeu și în faptele cele bune, că se va lumina și nu va adormi întru moarte.

Fericit cel ce s-a făcut minunată mreajă duhovnicească și pe mulți i-a vânat Stăpânului Celui Bun, că Domnul îl va lăuda pe el foarte.

Fericit cel ce s-a făcut minunată pildă pentru aproapele și nu a rănit conștiința semenilor cu fapte netrebnice, că va fi binecuvântat în Domnul.

Fericit cel ce s-a făcut milostiv și mărinimos, și care nu s-a făcut rob întărâtării celei sălbatice, adică mâniei celei rele, că pe acesta Domnul îl va mări.

Fericit cel ce, înălțându-se în dragoste, s-a făcut ca o cetate clădită pe munte, pe care văzând-o vrăjmașul se depărtează cu frică, temându-se de tăria ei cea în Domnul.

Fericit cel a strălucit cu credința în Domnul ca o făclie limpede într-un sfeșnic înalt și a luminat sufletele cele întunecate care urmau învățăturii necredincioșilor și răucredincioșilor.

Fericit cel ce iubește adevărul întotdeauna și nu a dat buzele sale minciunii ca unealtă a păgânătății, temându-se de porunca ce ne oprește să rostim chiar și un singur cuvânt deșert.

Fericit cel ce nu-și osândește ca un nechibzuit aproapele, ci, ca un om înțelept și duhovnicesc, se străduiește să scoată mai întâi bârna din ochiul său.

Fericit cel ce a înfrânat ochii săi și nu s-a amăgit nici prin gând, nici prin simțuri de frumusețea trupului, care în curând o să putrezească.

Fericit cel ce are în fața ochilor ziua ieșirii din acest trup și care a urât trufia mai înainte ca fireasca noastră nimicnicie să fie dată în vileag prin putrezirea cea din mormânt.

Fericit cel ce se gândește la mulțimea celor care odihnesc în morminte și a lepădat toată pofta cea puturoasă, că se va scula întru slavă atunci când va răsuna trâmbița cerească ce o să-i scoale pe toți fiii oamenilor.

Fericit cel ce are nădejde nu în om, ci în Domnul, Care va să vină iarăși, cu slavă multă, să judece lumea întru dreptate, că va fi ca un pom care crește lângă izvoarele apelor și nu va înceta să aducă roadă.

Fericit cel a cărui minte s-a făcut, prin har, ca un nor plin de ploaie si adapă sufletele muritorilor ca să odrăslească roadele vieții, că harul îi va fi lui spre laudă veșnică.

Fericit cel ce se trezește întotdeauna în Dumnezeu, că în Ziua Judecății va fi apărat de Dumnezeu Însuși și, făcându-se fiu al cămării de nuntă, îl va vedea pe Mire întru bucurie și veselie.

Fericit cel ce urât și a părăsit toată viețuirea lumească și ale cărui gânduri sunt toate la Dumnezeu.

Fericit cel a urât păcatul vătămător și se îngrețoșează de el, iubindu-L numai pe Dumnezeu, Cel Unul Bun și de oameni iubitor.

Fericit cel ce pe pământ se aseamănă unui înger ceresc și urmează serafimilor, avânt mereu gânduri neatinse de întinâciune.

Fericit cel ce s-a făcut neprihănit înaintea Domnului și curat de toată spurcăciunea pe care o aduc faptele și gândurile viclene.

Fericit cel ce s-a făcut slobod în Domnul de toate lucrurile vieții celei deșarte.

Fericit cel ce are în minte Înfricoșata Judecată ce va veni și se străduiește prin lacrimi să tămăduiască rănile sufletului său.

Fericit cel ce prin lacrimi s-a asemănat unui nor și stinge prin ele zilnic văpaia relelor patimi.

Fericit cel ce sporește în bunele rânduieli ale nevoinței, nădăjduind că va primi de la Dumnezeu Împărăția Cerurilor.

Fericit cel ce este aprins de dragoste ca de foc și a ars în sine toate gândurile spurcate și toată întinăciunea sufletului.

Fericit cel ce a găsit mărgăritarul ceresc ales și, vânzând tot ce avea pe acest pământ, l-a cumpărat numai pe acesta.

Fericit cel ce a aflat comoara ascunsă în țarină și, bucurându-se, a lăsat toate ca să o dobândească doar pe aceasta.

Fericit cel ce își amintește totdeauna de ziua ieșirii sale din acest trup și se străduiește să fie gata de acel ceas.

Fericit cel ce a aflat îndrăznire în ceasul când sufletul se va despărți de trup cu frică și cu cutremur, fiindcă vor veni îngerii să ia sufletul și să-l așez înaintea tronului Judecătorului fără moarte.

Fericit cel ce și-a deschis ochii minții și privește cu ei fără încetare bunătățile viitoare, că acela le va moșteni.

Fericit cel ce necontenit are Ziua Judecății în fața ochilor și se străduie să se arate plăcut lui Dumnezeu când va veni ea.

Fericit cel ce a biruit plăcerile trupului, că va afla îndrăznire în Ziua cea de pe urmă.

Fericiți toți aceștia, căci cu îndrăznire se vor înfățișa atunci Judecătorului și vor primi din mâna Lui răsplata cea sfântă.

Fericiți cei ce L-au îndrăgit pe Dumnezeu și din dragoste pentru El nesocotesc toate cele pământești.

Fericiți cei ce plâng zi și noapte, că aceia se vor izbăvi de mânia ce va să vină.

Fericiți cei ce se smeresc pe sine de bunăvoie, că aceia vor fi înălțați.

Fericiți cei înfrânați, că îi așteaptă bucuriile Raiului.

Fericiți cei ce istovesc trupul lor cu privegherea și nevoințele, că le-a fost gătită lor veselia Raiului.

Fericiți cei ce s-au curățit de gândurile necurate, că în aceia locuiește Duhul Cel Sfânt.

Fericiți cei ce-L iubesc pe Dumnezeu, din tot sufletul, mai mult decât lumea întreagă, că aceia vor fi recunoscuți ca prieteni ai lui Hristos.

Fericiți cei de bunăvoie au purtat crucea și au urmat lui Hristos în chip lucrător, că aceia vor ajunge în Ierusalimul cel de sus.

Fericiți cei ce au încins cu adevărul coapsele lor și au pregătite candelele în așteptarea Mirelui Ceresc, că aceia vor împărăți împreună cu El în Împărăția cerurilor.

Sfântul Efrem Sirul

sursa www.cuvantul-ortodox.ro

Pilde 1 dublat In romana

                 PILDE SI INVATATURI ALESE

Mă supăr doar când vreau eu 

  Un călugar era irascibil. Se supăra foarte repede, aproape din orice. Deşi se ruga neîncetat lui Dumnezeu să îl scape de supărare, de fiecare dată când se ridica de la rugăciune, se mânia pe unul dintre fraţi. La un moment a îndrăznit să-I spună lui Dumnezeu: "Doamne, nu Te-am rugat eu să mă scapi de supărare? De ce mă laşi să mă cert cu fraţii aşa des?". Dumnezeu i-a răspuns: “Cum vrei tu să exersezi refuzul supărării fără materie primă? Nu Mi-ai spus tu să te scap de supărare? De aceea îţi trimit mereu pe cineva, ca să ai ocazie să nu te superi chiar dacă îţi dă motiv. Tu poţi să înveţi să înoţi într-un bazin fără apă? Tot aşa este şi cu răspunsul Meu la rugăciunile tale! Numai tu eşti stăpân pe reacţiile tale”. Călugărul s-a luminat şi de atunci îşi spunea mereu: "Mă supăr doar când vreau eu". Şi aşa a scăpat călugărul de supărare.

" Te caut, nu Te simt, dar Te întâlnesc mereu "

   În miezul unei nopți de primăvară, un tânăr creștin-ortodox, care se ruga în fața unui altar, în genunchi, lângă câteva icoane și cărți sfinte, într-o cămăruță mică foarte sărăcăcioasă, atât de umilă, încât avea o gaură mare în tavan şi era neîncălzită și neelectrificată, printre lacrimi, aprinzând 7 lumânări, deznădăjduit din cauza faptului că niciodată nu L-a putut simți pe Dumnezeu, deși dintotdeauna L-a căutat, a început să se roage timid: „Doamne, dacă într-adevăr exiști, permite-mi să Te simt, să Te întâlnesc, să Te găsesc; Doamne, vorbește-mi!” Afară a început să plouă; picăturile de ploaie acompaniau suav o pasăre, care s-a oprit din zbor în dreptul ferestrei camerei băiatului, cântând, însă băiatul nu a auzit-o. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit”!
Neauzind nimic, tânărul s-a rugat iar: „Doamne, vorbește-mi!” Și pasărea a ciocănit de trei ori geamul, atât de puternic, încât sunetul a răsunat în toată cămăruța lui, dar băiatul nu a ascultat-o. Era prea concentrat să audă doar ce considera el ca trebuind. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit” a doua oară.
Cu durere în suflet tânărul a murmurat în tihnă: „Doamne, Te implor, vorbeşte-mi!”. Vântul a început să bată lin, afară, părând a fi o adevărată simfonie, la pătrunderea lui printre crăpăturile ferestrei măcinate de trecerea timpului, dar băiatul nu i-a dat importanţa cuvenită, ci l-a tratat cu ignoranță. Se aștepta la altceva. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit” pentru a treia oară!
Stingând 3 lumânări, trist, tânărul a spus cu voce parcă lipsită de viaţă: „Doamne, arătă-mi-Te, vreau să Te văd!”. Pasărea a zburat de la geamul lui. Un fulger a brăzdat toată bolta cerească, dar tânărul nu a observat măreția lui. Dumnezeu, astfel, i s-a „arătat”!
Nedumerit, tânărul a început să strige fierbinte, printr-o rugă lăuntrică: „Doamne, Dumnezeul meu, lasă-mă să Te miros!”. O floare de pe icoana Sfintei Treimi a căzut lângă genunchii băiatului, iar nectarul ei s-a împrăştiat pe hainele lui. El, însă, nu i-a perceput mirosul îmbietor. Aştepta altceva. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „mirosit”.
Stingând încă 2 lumânări, tânărul continuă să converseze cu Dumnezeu: „Până când mă vei lăsa zadarnic, să Te chem, oare vrei puțina credinţa-n Tine să mi-o pierd? Doamne, vreau să Te întâlnesc, să Te găsesc, să pun mâna pe Tine, să Te ating!”. Prin gaura din tavanul cămăruţei sale, dintr-un stup, din podul casei, veni pe aripile aerului o albină şi se puse pe umărul drept al băiatului, dar el a lovit-o cu mâna stângă; a gonit fragila insectă. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „atins”!
Apăsat de o profundă povară, pe băiat l-a cuprins somnul, dar în ultimul moment a apucat să stingă încă o lumânare și să mai spună câteva cuvinte, înainte să adoarmă: „Doamne, Doamne, Doamne, lasă-mă să Te gust!”. Adormi, gemuit fiind lângă altar, cu capul sub candela care ardea pâlpâind. O picătură de untdelemn din candelă s-a scurs ușor și a căzut pe obrazul lui. S-a prelins și a ajuns în gura băiatului. Pulsul inimii lui s-a accelerat, iar tânărul s-a trezit având în gură un gust dulce parfumat, dar nu l-a simțit, pentru că s-a grăbit să se pună în pat, pentru a-și continua somnul. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „gustat”!
Ajuns în pat şi continuându-şi somnul, băiatul a avut un vis: S-a visat pe el însuşi, în faţa altarului, în genunchi, vorbind cu Dumnezeu, şi spunându-i: „Nu Te simt, Doamne, nu Te întâlnesc, nu Te găsesc, cred că nu exişti, sau dacă exişti m-ai părăsit, nu mă mai iubeşti”. Cuvintele lui au fost urmate de un vuiet puternic. Dintr-o dată un înger frumos foarte, a apărut stând lângă singura lumânare, care încă mai ardea, şi i-a spus, privindu-l: „Băiatule, eu sunt Rafael, unul din cei şapte sfinţi îngeri, care ridică rugăciunile oamenilor dreptcredincioși şi le înalţă înaintea slavei Celui Sfânt. Am fost trimis la tine de Cel Preaînalt. Nu te teme! Eu îţi voi spune ce-mi este îngăduit, iar tu vei păstra toate cuvintele mele în inima ta. Binecuvântează-l pe Dumnezeu, slăveşte-L şi cunoaşte slava Lui; mărturiseşte înaintea tuturor celor vii ce a făcut El pentru tine. Dar ce a făcut El pentru tine, în această noapte? La toate rugăciunile ţi-a răspuns, dar tu nu ţi-ai dat seama. De ce? Nu ţi-ai lăsat inima și trupul să-L simtă pe Dumnezeu, doar pentru că mintea ta nu a înţeles felul în care El ţi s-a făcut cunoscut. L-ai fi simţit dacă ai fi avut iubire și credinţă puternice, în inimă și suflet, pentru că cel care iubeşte și crede în El, cu adevărat, nu are cum să nu-L simtă, de vreme ce Dumnezeu este iubire. Dar tu ai avut îndoieli și, mai mult decât atât, ai îndrăznit chiar să ceri semne de la Dumnezeu, ispitindu-L. Le-ai primit pe toate, băiatule, dar, chiar şi așa, tu nu le-ai înțeles. Iubirea de oameni a lui Dumnezeu, însă, este mare. Priveşte către icoana Sfintei Treimi”. Tânărul, vizibil uimit de cuvintele Sfântului Înger, se uită către icoană. O voce blândă şi-a făcut simţită prezenţa, rezonând din spatele icoanei, care era total învăluită într-un nor de lumină albă-aurie: „Fiule, îi zise vocea, nu te teme, Eu ştiu demult că inima ta geme. Eu sunt Dumnezeu, Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul, Cel dintâi și Cel de pe urmă; Eu exist! Nu te-am uitat, nu te-am părăsit. Să nu crezi că aş putea să te uit vreodată, că aș putea să te părăsesc. Lângă tine stă mereu unul dintre îngerii Mei, la fiecare pas al tău. Să nu te simţi singur niciodată, ai toată dragostea Mea”. Pe băiat îl bufni plânsul. Dumnezeu continuă să-i vorbească: „ Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fii plăcut Mie, căci cine se apropie de Mine trebuie să creadă că Eu exist şi că Mă fac răsplătitor celui care Mă caută „. Dar ce este credința, Doamne, întrebă băiatul, căci eu am trăit tot timpul cu senzația că am credință în Tine?! „ Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Altfel spus este încrederea sau crezarea în ceva nevăzut ca și cum ar fi văzut, şi dorirea şi sperarea celor aşteptate ca şi cum ar fi de faţă, ca și cum ar fi primite. Oh, fiule, credința ta în Mine a fost prea mică și nestatornică. Te-ai îndoit de existența Mea. Să știi că dacă aş fi dorit, Eu aş fi putut pur şi simplu să apar în faţa ta, în trecut, pentru a demonstra că exist, însă dacă aş fi făcut acest lucru, tu nu ai mai fi avut nevoie de credinţă. Fericiți sunt cei ce nu au primit nicio dovadă a existenţei Mele, dar au crezut în Mine!
Fiule, există o mulţime de dovezi cu privire la existenţa Mea. Biblia, Cuvântul Meu, spune: „ Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă „ (Psalmul 19:1, 2). Aşadar, minunăţiile naturii demonstrează existenţa Mea, tocmai de aceea Eu ţi-am trimis pasărea, albina, fulgerul...; semnele de la Mine. Prin ele M-am revelat ție, dar tu nu te-ai așteptat la o altfel de revelație, tocmai de aceea nici nu le-ai luat în seamă. Nu Mă poți vedea, înțelege, fiule, pentru că Eu locuiesc în lumină neapropiată. Pe Mine nu M-a văzut niciun om, niciodată, nici nu M-a înțeles. A încerca să Mă vezi, să Mă înțelegi, să Mă atingi, îți este și îți va fi întotdeauna cu neputință. Acum știi că Eu exist, însă. Credința ta prea mică în Mine s-a transformat în convingere. Cunoaşte-Mă și vorbește despre Mine prin antinomie, pe cale apofatică și pe cale catafatică. Calea apofatică înseamnă să Mă cunoşti prin negaţie, evitând să gândești și să spui ceva despre Mine, din toate ce nu pot fi gândite și spuse. Eu sunt necuprins, nemărginit, necunoscut pe calea raţiunii, căile Mele sunt necercetate şi nepătrunse. Calea catafatică înseamnă să recunoști și să susții existenţa Mea prin afirmaţii: Dumnezeu este bun, atotputernic, înţelept, milostiv și așa mai departe. Eu, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, adică Cel viu, Singurul, dar în trei ipostasuri: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, Care lucrez în creaţia Mea, Eu, Care M-am revelat lui Moise, în rugul aprins, Mă fac cunoscut prin opera Mea, prin tot ce există şi am creat numai de natură pozitivă, căci nu Eu am creat răul, dar sunt de necunoscut în fiinţa Mea. Prin opera Mea, Eu pot fi numit creator, dar prin fiinţa Mea nu am nume grăit, pentru că sunt de negrăit. Apropie-te întotdeauna de Mine, în mister divin, fiind mulţumit să Mă întâlnești şi să realizezi, în acelaşi timp, neputinţa minţii umane de a Mă înţelege. Te iubesc!”.
Vocea şi norul de lumină aurie dispărură. Îngerul Rafael a zâmbit, a stins ultima lumânare aprinsă, cea de-a șaptea, şi, îndată, visul băiatului a luat sfârșit.
Era dimineaţă! Trezit din somn, tânărul şi-a adus aminte de visul pe care l-a avut și se simţea pe deplin fericit că Dumnezeu i-a vorbit. Cuprins de o iubire de nedescris, s-a dat jos din pat, s-a spălat pe faţă, s-a îmbrăcat şi a început să facă metanii în faţa altarului, în semn de recunoștință. Era convins de existența Celui pe Care l-a căutat mult timp și pe Care l-a întâlnit tot de atâtea ori, însă fără să realizeze. În timpul celei de-a treia metanii a observat Biblia deschisă, deşi tot timpul era închisă, pentru că așa obișnuia să o lase. S-a oprit, şi a început să citească: „De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 4:17; 5:44, 45, 48; 6:19-21; 7:21). Emoțiile l-au invadat. O lacrimă i s-a scurs din ochiul drept, gâdilându-i și umezindu-i pielea uscată. A închis gentil Biblia, a pus-o pe altar, şi a deschis fereastra, ca să admire frumuseţea dimineţii. O adiere de vânt l-a mângâiat. A închis fereastra şi, din nou, a observat Biblia deschisă. A luat-o în braţe şi a început să citească: „”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta". Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă” (Marcu 12:30, 31). Uluit de ce a citit, a închis Biblia, a pus-o pe altar şi a plecat afară, contemplând la cele citite. Ajuns afară un gând îi tot reverbera insistent în minte: „întoarce-te în camera ta, degrabă, întoarce-te”. S-a întors şi a observat pentru a treia oară consecutiv Biblia deschisă. S-a pus în genunchi, fiind oarecum speriat de ce i se întâmpla, şi a început să citească: „Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale „ (Matei 16:24-27). Un fior cald l-a traversat din cap până în picioare. Atunci a înţeles că Dumnezeu a făcut în așa fel, încât Biblia să se deschidă în numele Sfintei Treimi, ca el să citească unele dintre cele mai importante versete, cu scopul de a-și da seama ce să facă mai departe cu viaţa lui.
Emoţionat fiind, negăsindu-şi cuvinte de slavă, ca să-L laude pe Dumnezeu, a închis Biblia şi a deschis-o la întâmplare, pe la sfârşit, sperând că va găsi acolo cuvintele prin care să-și poată arăta recunoștința față de nemăsurata bunătate a lui Dumnezeu; şi le-a găsit, cu îngăduița Lui: „Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut” (Apocalipsa 4:11).
Din acel moment băiatul și-a predat inima în mâinile lui Dumnezeu și, ducând o viață bineplăcută Lui, s-a mântuit ajungând în Raiul în care ceata sfinţilor îngeri şi a arhanghelilor, cu toate cereştile puteri, Îl laudă pe Dumnezeu, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Ta ".

Timpul schimbării 

 La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:
- Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. Îmi pierd uşor răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercat să mă schimb, dar nu am putut. Totuşi, eu sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i aşa?
- Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!
L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:
- Vezi acest vlăstar, ştii ce este?
- Da, părinte, un puiet de brad.
- Smulge-l!
Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brăduţ ceva mai înalt, aproape cât un om.
- Acum, scoate-l pe acesta.
S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus:
- Smulge-l acum pe acela.
- Dar e destul de mare, nu pot singur.
- Du-te şi mai cheamă pe cineva.
Întorcându-se tânărul cu încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom şi, cu multă greutate, au reuşit, în sfârşit, să-l scoată.
- Acum scoateţi bradul falnic de acolo.
- Părinte, dar acela este un copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-l smulgem din rădăcini, chiar de-am fi şi o sută de oameni.
- Acum vezi, fiule ? Ai înţeles că şi relele apucături din suflet sunt la fel? Orice viciu sau orice neputinţă pare, la început, inofensivă şi fără mare importanţă, dar, cu timpul, ea prinde rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mică, o poţi scoate şi singur. Mai târziu, însă, vei avea nevoie de ajutor, dar fereşte-te să laşi răul să ţi se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ţi-l scoată. Nu amâna niciodată să-ţi faci curăţenie în suflet şi în viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu.

"Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care vor creşte din nou".

Greşeala 

  În timp ce mergea pe drum, un călător a văzut într-o grădină un pom frumos, de crengile căruia atârnau nişte mere mari şi roşii de-ţi lăsa gura apă. Văzând omul că nu-i nimeni prin preajmă, ce s-a gândit ? Bine ar fi dacă ar gusta şi el câteva, aşa, de poftă!
Dar cum să facă? Până la pom trebuia să treacă de un gard înalt şi de o mare băltoacă. A stat el ce-a stat, s-a sucit, s-a învârtit, dar, nemaiavând răbdare, şi-a zis: "Fie ce-o fi!" şi a-nceput să se caţăre pe gard. Cu greu, a reuşit să ajungă în curte, dar supărat nevoie mare, fiindcă într-un ghimpe din gard îşi agăţase haina şi o rupsese. Acu, ce să mai facă!
Nu mai putea schimba nimic. Ba, mai mult, grăbindu-se, a uitat de băltoaca plină cu noroi şi s-a afundat în mâl.
Când, în sfârşit, a ajuns sub pomul cu pricina, a luat câteva mere, dar, uitându-se la ele cum arată, şi-a spus:
- E drept că am obţinut eu ce-am vrut, dar a meritat oare? Haina mea cea bună e ruptă, încălţările şi pantalonii murdari...
Cum stătea el aşa şi îşi plângea singur de milă, apare în curte stăpânul casei. Când l-a văzut pe călător cum arăta, i-a spus:
- Bine, omule, trebuia să te munceşti atâta pentru câteva mere? Uite ce-ai păţit! Ca să nu mai spun că nu înţeleg de ce-ai încercat să le iei pe furiş? Dacă ai fi bătut la mine în poartă şi mi-ai fi cerut câteva mere, eu ţi-aş fi dat cu drag. Acum, haide în casă să te speli şi să te odihneşti şi apoi îţi vei vedea de drum!
Tare bucuros şi mulţumit a fost călătorul, văzând bunătatea gazdei sale, dar, în acelaşi timp, şi-a promis sieşi că altădată nu va mai fi atât de nesăbuit.
În viaţă, nu este important doar să obţii, ci şi cum obţii! Sunt oameni care vor să aibă mai mult şi, atunci muncesc fără tihnă. Alţii, însă, fură, gâdindu-se mereu cum să fugă de muncă şi să înşele. Aceştia, păcătoşii, singuri se înşeală, fiindcă nu este totul să ai un lucru; contează şi cum l-ai obţinut!

"În cele trecătoare, nu poţi deveni bogat decât sărăcind pe altul. În cele duhovniceşti, nu poţi deveni bogat decât îmbogăţind pe altul".

sursa romanidiaspora.blogspot.com

Păcatul ne desparte de Dumnezeu, însă pocăinţa ne întoarce spre El, iar Sfânta Împărtăşanie ne uneşte cu Dumnezeu Fiul, Mântuitorul lumii


Păcatul, în limba greacă (hamartia), are înţelesul de eşec, şi anume de a rata o ţintă, de a pierde un ţel, de a nu ajunge la o destinaţie. În limba ebraică însă păcatul (hattat) înseamnă ruperea unei alianţe, unui legământ, unei înţelegeri,de fapt, ruperea comuniunii omului cu Dumnezeu. Aşadar, când omul păcătuieşte rupe legătura cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, pentru că păcatul se opune sfinţeniei. Adesea păcătuim prin uitare, prin neglijenţă, prin nebăgare de seamă, prin lenevire duhovnicească. Cărţile ortodoxe de cult arată că Dumnezeu nu este indiferent faţă de păcat, chiar dacă este iertător al păcătoşilor care se pocăiesc. 

În rugăciunea din timpul Trisaghionului sau al cântării Sfinte Dumnezeule, se spune: "Cel Ce dai înţelepciune şi pricepere celui care cere şi nu treci cu vederea pe cel ce greşeşte, ci pui pocăinţa spre mântuire" 

 Deci Dumnezeu Cel Milostiv nu trece cu vederea păcatul, ci El cere pocăinţă spre îndreptare, spre ridicare din păcat. Ori de câte ori păcătuim cădem din comuniunea cu Dumnezeu, ne despărţim de Dumnezeu. 

Sunt două feluri de căderi: căderea din dreapta credinţă (e-rezia sau ateismul),când nu mai mărturisim credinţa ortodoxă, şi căderea din dreapta vieţuire (viaţa păcătoasă), când nesocotim porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele. 

Când ne culcăm fără să ne rugăm, când ne trezim din somn fără să ne rugăm, când mâncăm fără să ne rugăm, atunci păcătuim împotriva iubirii faţă de Dumnezeu prin uitare şi neglijenţă. Iar când nu-l iubim pe aproapele nostru, când îl supărăm, când îl batjocorim, când nu-l ajutăm, deşi am putea să-l ajutăm, atunci cădem din iubirea faţă de aproapele. Însă Dumnezeu vrea ca noi să trăim în iubire faţă de El şi faţă de semenii noştri: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (cf. Luca 10, 27 şi Marcu 12, 30). 

Dacă nu arătăm iubire faţă de Dumnezeu prin rugăciune şi iubire faţă de semeni prin săvârşirea de fapte bune, păcătuim şi pierdem mântuirea. De aceea, este nevoie de pocăinţă ca lepădare de păcate şi de refacerea comuniunii cu Dumnezeu, Izvorul iubirii şi al vieţii veşnice.

Pocăinţa, în limba greacă (metanoia), înseamnă schimbarea modului de a gândi. Sfântul Ioan Damaschin spune că pocăinţa este întoarcerea de la rău la bine, de la păcat la Dumnezeu, de la cele neplăcute lui Dumnezeu spre cele plăcute lui Dumnezeu. 

Deci este necesară o schimbare a modului de-a gândi, de-a fi şi de-a făptui. În acest sens, trebuie să medităm asupra gândurilor, cuvintelor şi faptelor noastre înainte de a ne spovedi, asupra a tot ceea ce în viaţa noastră nu este potrivit cu voia lui Dumnezeu exprimată în Sfintele Scripturi, în scrierile şi în vieţile sfinţilor. Examinarea interioară a conştiinţei omului este necesară ca fiind o conştientizare a stării noastre duhovniceşti de cădere şi, în acelaşi timp, o dorinţă de ridicare şi de vindecare. 

Pocăinţa omului aduce bucurie lui Dumnezeu, îngerilor şi Bisericii întregi. Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că mare bucurie se face în ceruri când un păcătos se întoarce la Dumnezeu (cf. Luca 15, 10). De ce? Pentru că omul care se pocăieşte se eliberează de robia păcatelor şi a duhurilor rele sau a demonilor. Demonii sunt mulţumiţi când oamenii păcătuiesc şi nu se mai pocăiesc, sau nu-L mai iubesc pe Dumnezeu şi nici pe semenii lor, deoarece ei caută să-i piardă pe oameni, adică să-i despartă de Dumnezeu prin tot felul de păcate săvârşite cu gândul, cu vorba, cu fapta.

 Există păcate sau patimi egoiste majore prin care diavolii îi ispitesc pe oameni, şi care, într-un anumit fel, le conţin şi le generează pe toate celelalte. 

Astfel, Evagrie Ponticul spune că "gândurile cele mai generale, în care se cuprind toate celelalte, sunt în număr de opt. Primul este gândul lăcomiei; după el vine cel al curviei; al treilea este al iubirii de arginţi; al patrulea, gândul tristeţii; al cincilea, al mâniei; al şaselea, al akediei (lenevirii); al şaptelea, al slavei deşarte; al optulea, al mândriei " 3. Toate acestea trebuie mărturisite în Taina Spovedaniei, pentru a fi smulse din sufletul omului, şi a fi înlocuite cu gândurile bune ale virtuţilor: înfrânarea, curăţia, dărnicia, bucuria, pacea, hărnicia, cumpătarea şi smerenia.


Taina Spovedaniei sau a Pocăinţei este Taina căinţei sau regretului pentru păcate, a mărturisirii păcatelor şi primirii iertării de păcate. 

În limba română, cuvântul spovedanie, provenit din slavonă, nu acoperă toate aspectele Sfintei Taine a Pocăinţei, care cuprinde nu numai mărturisirea păcatelor de către om, ci şi iertarea păcatelor acestuia, precum şi împăcarea omului cu Dumnezeu şi cu Biserica. 

Aşadar, Taina Spovedaniei, ca Taină a Pocăinţei, trebuie înţeleasăatât ca Taina mărturisirii şi iertării păcatelor, cât şi ca Taina împăcării sau a reconcilierii omului pocăit cu Dumnezeu şi cu Biserica. Într-una din rugăciunile Tainei Pocăinţei sau Spovedaniei se spune: "Împacă-l şi-l uneşte pe el cu Sfânta Ta Biserică" 

4. De fapt, când păcătuim, ne îndepărtăm de Dumnezeu şi de Biserica Lui, deoarece rupem comuniunea cu Hristos - Capul Bisericii şi cu Sfinţii Lui, care sunt centrul vieţii Bisericii.

sursa ziarullumina.ro