Patimile de care trebuie sa ne curatim  spre a fi mantuiti

Iubirea de sine

Iubirea de sine este socotita de multi Parinti ca izvorul tuturor relelor, maica tuturor patimilor, si in primul rand a celor trei patimi primordiale, din care deriva toate celelalte: iubirea de placere, iubirea de avere si iubirea de marire.

Exista si o iubire nepacatoasa, care apartine firii umane, si pe care ne-o recomanda Mantuitorul atunci cand zice: "sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti." (Matei 19, 19; 22, 39; Luca 10, 27) si care presupune ca trebuie sa te iubesti pe tine in calitate de fiinta creata dupa chipul lui Dumnezeu, sa te iubesti pe tine in Dumnezeu si sa-L iubesti pe Dumnezeu in tine.

Iubirea de sine pacatoasa este o pervertire a acestei iubiri de sine nepacatoasa si consta in iubirea egoista de sine, in iubirea de sine cazuta, care s-a intors de la Dumnezeu la lumea sensibila, ducand o viata trupeasca.

Din acest motiv iubirea de sine este in general definita ca o iubire patimasa fata de trup si fata de gandurile patimase. Trebuie inteles aici prin trup mai putin compozitia somatica alcatuita de Dumnezeu la inceput si supusa sufletului, avandu-si toate madularele orientate spre Dumnezeu, ci mai curand trupul cazut, caruia ii este supus sufletul. Trupul care devine prin simturile sale si prin madularele sale organul primordial de cunoastere a lumii, exclusiv din punct de vedere sensibil si detasat de Dumnezeu. Trupul pe care Sfantul Pavel il numeste '"carne".

Sfantul Teodor al Edesei defineste iubirea de sine ca o "dispozitie patimasa", si ca o "satisfactie acordata vointei trupului." Sfantul Maxim explica astfel procesul care-l conduce pe om de la ignorarea lui Dumnezeu la iubirea de sine si de patimi: "Deci cu cat se ingrijea mai mult de cunostinta celor vazute numai prin simtire, cu atat isi strangea in jurul sau mai tare nestiinta de Dumnezeu. Si cu cat isi strangea mai mult legaturile nestiintei, cu atat se lipea mai mult de experienta gustarii prin simtire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cat se umplea mai mult de aceasta experienta, cu atat se aprindea mai mult patima iubirii trupesti de sine care se nastea din ea. Si cu cat se ingrijea mai mult de patima iubirii trupesti de sine, cu atat nascocea mai multe moduri de producere a placerii care este si fiica si tinta iubirii trupesti de sine".

Si, continuandu-si logic gandul, ne arata care sunt patimile ce se nasc din iubirea de sine: "Asa s-a taiat firea cea unica in nenumarate particele si noi cei ce suntem de aceeasi fire ne mancam unii pe altii ca reptilele si fiarele. Caci cautand placerea din pricina iubirii trupesti de noi insine si straduindu-ne sa fugim de durere din aceeasi pricina, nascocim surse neinchipuite de patimi facatoare de stricaciune. Astfel cand ne ingrijim prin placere de iubirea trupeasca, de noi insine, nastem lacomia pantecelui, mandria, slava desarta, ingamfarea, iubirea de arginti, tirania, fanfaronada, aroganta, nechibzuinta, nebunia, parerea de sine, infumurarea, dispretul, injuria, necuratia, usuratatea, risipa, neinfranarea, frivolitatea, umblarea cu capul in nori, molesala, pornirea de a maltrata, de a lua in ras, vorbirea prea multa, vorbirea la nevreme, vorbirea urata si toate cate mai sunt de felul acesta".

Este clar faptul ca iubirea de sine distruge comuniunea noastra cu Dumnezeu si cu semenii. Urmarile ei sunt cele amintite mai sus, ea insasi fiind o inversare contra firii a tendintei naturale a omului: aceea a iubirii nepacatoase de sine, indisolubil legata de dragostea fata de Dumnezeu si de semeni.

Lacomia pantecelui

Lacomia pantecelui poate fi definita ca o cautare a placerii de a manca sau, altfel spus, ca o dorinta de a manca in vederea placerii, ca o neinfranare a gurii si a pantecelui. Aceasta patima capata doua forme principale: poate fi preocupata de calitatea alimentelor, si atunci cauta mancaruri gustoase, fine, delicate, gatite cu grija; sau cauta in primul rand cantitatea, si atunci are dorinta de a manca mult.

In primul caz cauta placerea gurii, a gustului; in al doilea caz cauta placerea pantecelui, sau a organelor digestive in general. Intr-amandoua cazurile se cauta o placere trupeasca, de aceea lacomia pantecelui este clasificata printre patimile trupesti. Insa cu toate ca trupul este direct implicat, lacomia pantecelui nu lucreaza direct pentru nevoile trupului; in acest sens, cum ca dorinta depaseste nevoile reale ale trupului, ii putem aduce ca argument pe infometatii notorii.

"Dracul se aseaza in stomac, spune Sfantul Ioan Scararul, si nu lasa pe om sa se sature, chiar de ar manca tot Egiptul si ar bea Nilul intreg. Dupa mancare pleaca ticalosulsi ni-l trimite pe cel al curviei, vestindu-i ce s-a intamplat: ia-l, ia-l, zice, tulbura-l. Caci pantecele umplandu-se nu va lupta mult. Si acela venind zambeste. Si legandu-ne prin somn mainile si picioarele, face apoi toate cate voieste, pangareste sufletul si trupul prin intinaciuni, naluciri si curgeri. E lucru de mirare a vedea mintea netrupeasca intinata si intunecandu-se de trup; si iarasi a vedea pe cel nematerial, curatit si subtiat prin lut".

Se vede de aici ca lacomia pantecelui este si o patima a sufletului. De aceea, anticipand oarecum, il vom cita pe acelasi Parinte, care ne spune ca postul trupesc isi rasfrange actiunea binefacatoare si asupra sufletului: "Postul este o silire a firii si o taiere imprejur a dulcetii gatlejului, curmarea aprinderii, alungarea gandurilor rele si, eliberarea de visari, curatia rugaciunii, luminatorul sufletului, paza mintii, inmuierea invartosam, usa strapungerii inimii, suspinul smerit, zdrobirea vesela, incetarea multei vorbiri, inceputul linistirii, strajerul ascultarii, usurarea somnului, sanatatea trupului, pricinuitorul nepatimirii, iertarea pacatelor, usa si desfatarea raiului".

Bucatele nu sunt un lucru rau in sine, pentru ca Mantuitorul zice: "ceea ce intra in gura spurca pe om, ci ceea ce iese pe gura, aceea spurca pe om" (Matei 15, 11); iar Sfantul Pavel ii scrie lui Timotei: "orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de lepadat, daca se ia cu multumire" (1 Timotei 4, 4).

De fapt toate lucrurile au fost facute bune de catre Dumnezeu, dar omul le poate intrebuinta rau: "Nu mancarurile sunt rele, ci lacomia pantecelui; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava desarta. Iar daca-i asa, nimic nu e rau dini cele ce sunt, decat reaua intrebuintare, care vine din negrijirea mintii de a cultiva cele firesti".

Patima lacomiei pantecelui il duce pe om la rau prin faptul ca, acesta cautand voluptatea in mancare, pune mai presus dorinta, de hrana si placerea de a manca decat dorinta de a intra in comuniune cu Dumnezeu. Cel robit pantecelui devine un idolatru: "Pantecele este dumnezeul lor, iar marirea lor este intru rusinea, lor, ca unii care au in gand cele pamantesti" (Filipeni 3, 19).

Unii parinti considera ca pacatul stramosesc a constat in lacomia pantecelui. Adam mancand din pom, dorea sa se desfateze de acest fruct, care simboliza lumea sensibila in intregime, in afara lui Dumnezeu.

Lacomia pantecelui deschide poarta unei multimi de pacate si le creste pe acestea. De aceea Sfantul Ioan Scararul o socoteste, maica tuturor patimilor: "Fiul meu cel intai nascut este slujitorul curviei; al doilea dupa el este cel al invartosarii inimii; al treilea e somnul. Apoi din ei porneste o mare de ganduri; valuri ale intinaciunii, adanc de necuratii nestiute si negraite. Fiicele mele sunt: lenea, vorba multa, indrazneala, nascocirea rasului, glumele, impotrivirea in cuvant, grumazul tapan, neauzireat nesimtirea, robia, fala, cutezanta, iubirea de podoabe, carora le urmeaza rugaciunea intinata si gandurile imprastiate, dar adeseori si nenorociri deznadajduite si neasteptate, carora le urmeaza iarasi deznadajduirea cea mai cumplita dintre toate." Patima pe care o determina principal, si imediat, lacomia pantecelui, este desfranarea, asa cum am vazut din citatul amintit.

Desfranarea

Desfranarea consta intr-o intrebuintare nelegiuita si patologica a sexului. Multi dintre Parinti considera ca inainte de cadere omul traia in feciorie, iar relatia sexuala este una din urmarile caderii: "Spunem ca fecioria este de la inceput si ca dintru inceput a fost sadita in firea oamenilor. Omul a fost plasmuit din pamant virgin. Din Adam numai a fost facuta Eva. In paradis domnea fecioria. Dumnezeiasca Scriptura spune ca atat Adam cat si Eva erau goi si nu se rusinau. Cand insa au calcat porunca, au cunoscut ca erau goi si rusinandu-se, si-au cusut lor invelitori. Si dupa calcarea poruncii, cand au auzit: "Pamant esti si in pamant te vei intoarce", cand prin calcarea poruncii a intrat moartea in lume, atunci a cunoscut Adam pe Eva, femeia lui si a zamislit si a nascuf. Aceeasi parere o impartasesc si sfintii Ioan Gura de Aur si Maxim Marturisitorul.

Chiar daca relatia sexuala nu-i urmarea caderii, protoparintilor, fecioria ramane norma perfectiunii. In acelasi timp, insa, pentru ca permite dainuirea umanitatii, unirea dintre barbat si femeie este binecuvantata de Dumnezeu (Facere 9, 7), iar relatia sexuala in cadrul casatoriei nu-i deloc condamnabila si Parintii, urmand Mantuitorului, care a binecuvantat prin prezenta Sa nunta din Cana Galileii, precum si invataturii data de catre Sfantul Pavel (1 Cor. 7, 28; Evrei 13, 4), ii recunosc totala legitimitate si considera ca aceasta este chemata la aceeasi sfintenie ca si alte functiuni ale naturii umane.

In cadrul casatoriei desfraul nu consta in folosirea sexului, ci intr-o practicare a lui abuziva sau perversa. Notiunea de abuz intalnita adesea in invatatura Parintilor, n-are un inteles cantitativ ci calitativ: intr-o practicare nefireasca si fara finalitate. Bineinteles ca desfranare este relatia cu o persoana straina, a unuia dintre soti, sau a tinerilor inaintea casatoriei.

Abuz este atunci cand omul uzeaza de sexul sau avand in vedere numai placerea, atunci cand isi face din placere un scop in acest domeniu. O asemenea intelegere a legaturii sexuale este patima, din mai multe puncte de vedere. Intai de toate pentru ca este negata una dintre finalitatile principale ale relatiei sexuale: procreerea.

In acest sens Sfantul Maxim scrie: "Pacatosenia este o judecata gresita cu privire la intelesurile lucrurilor, careia ii urmeaza reaua intrebuintare a lucrurilor. De pilda cand este vorba de femeie, judecata dreapta cu privire la impreunare trebuie sa vada scopul ei in nasterea de prunci. Deci cel ce urmareste placerea, greseste in judecata, socotind ceea ce nu e bine, ca bine. Asadar unul ca acesta face rea intrebuintare de femeie, impreunandu-se cu ea. Tot asa este cu celelalte lucruri si intelesuri."

Totusi aceasta finalitate logica a relatiei sexuale, procreerea, nu-i singura ratiune a comuniunii trupesti dintre soti, ci este si un mod de unire a barbatului cu femeia, este un mod de manifestare a dragostei reciproce, dragoste ce se rasfrange si pe plan trupesc. Dragostea conjugala, din perspectiva crestina, este conceputa ca o unire integrala a celor doua persoane, unire pecetluita de harul Duhului Sfant, conferit la cununie.

In acest sens relatia sexuala este subordonata, ca si toate celelalte moduri de unitate dintre miri, dimensiunii spirituale a dragostei lor. Unirea sexuala trebuie, in mod ontologic, sa fie precedata de unirea duhovniceasca care-i confera un sens si o valoare. Atunci cand legatura trupeasca este traita independent de contextul sau spiritual, cautand doar placerea, il mutileaza pe om si perverteste raportul normal cu Dumnezeu si cu semenii.

Dorinta exclusiva de placere, care caracterizeaza desfranarea, mobilizeaza simtirea sufletului in aceasta directie si o deturneaza de la Dumnezeu, care ar trebui sa fie tinta sa esentiala. Intunecandu-i-se sufletul de placerea pe care i-o procura patima, omul este lipsit de bucuria duhovniceasca, cu mult superioara, ce i-o poate oferi comuniunea cu Dumnezeu.

Desfranarea, ca si alte patimi, duce la o rasturnare de valori: Dumnezeu trece pe al doilea plan, sau chiar e uitat si negat, iar pe primul plan trece placerea trupeasca. Ca si orice alta patima, ea distruge virtutea, nascand in suflet tot felul de atitudini pacatoase si alunga frica de Dumnezeu.

Desfranatul are oroare de rugaciune, este iubitor de sine, insensibil, legat de lumea aceasta si lipsit de nadejde. Rezumand, vom spune ca desfranarea este pricinuita si favorizata indeosebi, de alte trei patimi: mandria si slava desarta; judecarea semenilor; imbuibarea cu mancare si bautura precum si somnul.

Iubirea de arginti si lacomia de avere

Iubirea de arginti si lacomia de avere definesc in general atasamentul fata de bani si dorinta nesabuita de a aduna bunuri materiale. Chiar daca cele doua reprezinta nuante diferite, totusi pot fi studiate impreuna pentru ca amandoua presupun un atasament patimas fata de bunurile materiale, pe de o parte, iar pe de alta parte pentru ca de obicei le gasim impreunate, una implicand-o pe cealalta.

O remarca analoaga celor facute la patimile anterioare trebuie facuta si aici: ceea ce-i rau in aceasta patima nu-s nici banii si nici averile ci este atitudinea pervertita a omului fata de acestea. Banii si bunurile materiale sunt necesare omului pentru a subzista.

Lacomul si zgarcitul nu se opreste la aceasta finalitate ci, in mod nefiresc, adopta fata de ele o atitudine patologica, conferindu-le o valoare in sine, in locul unei valori utilitare, si se bucura nu de folosul ce il aduc ci de posedarea lor. Aceasta atitudine patologica constituie caracterul pacatos al iubirii de arginti si al lacomiei de avere. Ea afecteaza relatia cu Dumnezeu si cu semenii.

In starea originara omul avea intreaga sa dorinta indreptata spre Dumnezeu si era preocupat de pastrarea bogatiilor duhovnicesti primite de la El pe care se straduia sa le inmulteasca, conformandu-se intru toate acestea finalitatii naturale a facultatii doritoare a sufletului. Cazut in patimi el si-a deturnat dorinta de la aceasta finalitate normala, pentru a o intoarce spre cele materiale.

Dragostea de Dumnezeu si atasamentul fata de bunurile duhovnicesti pe de o parte, iubirea de arginti si atasamentul fata de bunurile materiale pe de alta parte, se intemeiaza pe aceeasi facultate doritoare a sufletului omului, pe simtirea lui si de aceea ele sunt incompatibile una cu alta: "Nimeni nu poate sa slujeasca la doidomni, caci sau pe unul il va uri si pe celalaltil va iubi, sau de unul se va lipsi si pe celalalt il va dispretui; nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui mamona" (Matei 6, 24).

Pe cat se ataseaza omul de bunurile materiale, pe atat se indeparteaza de Dumnezeu. "Daca doresti sa fii prietenul lui Hristos, vei ura aurul si bogatiile, caci ele intorc, inspre ele gandul celui ce le iubeste, si-l intorc de la preadulcea dragoste de Iisus".

Asa se face ca in viata zgarcitului si lacomului banii, si diferitele bunuri, ocupa locul lui Dumnezeu, si devin pentru el idoli. Si chiar daca iubirea de arginti si lacomia nu sunt foarte dezvoltate, pentru a-L exclude total pe Dumnezeu, acestea sunt un semn al lipsei de credinta si de incredere in El.

"Iubitorul de placeri iubeste argintul, ca sa-si procure desmierdari printr-insul; iubitorul de slava desarta, ca sa se slaveasca printr-insul; iar necredinciosul, ca sa-l ascunda si sa-l pastreze, temandu-se de foamete, de batranete, de boala sau de ajungerea intre streini. Acesta nadajduieste mai mult in argint decat in Dumnezeu, Facatorul lucrurilor si proniatorul tuturor, pana si a celor mai de pe urma si mai mici vietati".

Iubirea de arginti si lacomia de avere are urmari nefaste si in raporturile omului cu sine insusi. Inlantuit de aceste doua patimi, omul nu va avea cea mai mica grija de sine. Va iubi mai mult banii si averile decat propriul sau suflet. Preocupat de a le pastra si inmulti, nu va avea grija de mantuire.

"Mintea prinsa in plasa unor asemenea ganduri, isi face socoteala, cum sa poata castiga macar un dinar. Apoi isi framanta mintea aprig sa afle o munca speciala, pe care s-o faca. Vanzandu-si munca si ajungand in sfarsit in stapanirea banului ravnit, se chinuie mai amarnic si mai inversunat cum sa-l sporeasca, nelinistit unde sa-l ascunda si cui sa-l incredinteze. Este apasat apoi de o mai strivitoare grija, ce sa cumpere cu el, sau prin ce negot ar putea sa-si dubleze castigul. Cand si acest lucru i-a reusit dupa dorinta, o mai lacoma foame de aur se trezeste in inima, si-l atata cu atat mai inversunat cu cat acum pune deoparte un mai mare castig. Caci, odata cu sporirea banilor, se dezlantuie o salbatica lacomie in el. Atunci, in sfarsit, isi fagaduieste o viata lunga, batraneti garbovite, betesuguri multe si felurite, care n-ar putea fi suportate la batranete fara o suma mai mare de bani, stransa la tinerete. Asa este prins in incolacirea de sarpe bietul suflet. In timp ce arde de dorinta de a-si spori cu o si mai ticaloasa graba aceasta avutie, rau stransa, el se aprinde inauntrul lui de o boala ce-l sfasie mai cumplit. Stapanit numai de dorinta de castig, vazul inimii lui nu-i indreptat spre nimic altceva, decat de unde ar putea castiga bani. Nici o credinta nu i se mai vede in clipa cand i-a zambit vreo speranta de castig. De acum nu se mai infwara de nici o minciuna, de nici un juramant, de nici un furt; nu mai sovaie sa-si calce cuvantul dat, sa rabufneasca in vijelia unei manii pierzatoare, daca din vina cuiva a pierdut vreun castig sperat si nu sta in cumpana sa treaca peste masura la care-l obliga cinstea si umilinta. Aurul si speranta de castig ajung sa tina loc de Dumnezeu pentru el in toate momentele".

Lacomia care-l cuprinde, spune Sfantul Pavel "este o inchinare la idoli" (Coloseni 3, 5). Iar lui Timotei ii scrie ca "cei ce vor sa se imbogateasca, dimpotriva, cad in ispita si in cursa si in multe pofte nebunesti si vatamatoare; ca unele care cufunda pe oameni in ruina si in pierzare. Ca iubirea de argint este radacina tuturor relelor si cei ce au poftit-o cu infocare au ratacit de la credinta si s-au strapuns cu multe dureri" (1 Timotei 6, 9-10). Toate aceste lucruri, scrise intr-un alt context social, sunt foarte actuale - daca nu mai actuale decat atunci - in lumea capitalismului salbatic dominat de un singur stapan atotputernic: banul.

Iubirea de arginti si lacomia de avere perturbeaza grav si relatiile cu semenii. Acumularea bogatiilor se face intotdeauna, dupa parerea Parintilor, in detrimentul altora. "Bogatii considera averile, care sunt comune tuturor oamenilor, ca ale lor, pentru ca ei au pus mana mai intai pe ele. Daca fiecare om si-ar opri pentru sine numai atat cat ii trebuie pentru satisfacerea nevoilor sale si daca ar da ce-i prisoseste celui nevoias, atunci nimeni n-ar mai fi bogat, nimeni sarac. Oare nu esti lacom, nu esti hot cand iti insusesti cele ce ti-au fost date in administrarea ta? Cel ce dezbraca pe cel imbracat se numeste borfas. Merita oare alt nume cel care nu imbraca pe cel gol, odata ce poate face aceasta? Painea, pe care o tii tu, este a celui flamand; haina, pe care o pastrezi in lazile tale, este a celui dezbracat; incaltamintea, care se strica in casele tale, este a celui descult; argintul pe care-l tii ingropat, este al celui nevoias. Deci, pe atatia oameni nedreptatesti cator ai putea sa le dai din avutiile tale".

Caracterul patologic al iubirii de arginti si al lacomiei de avere se vadeste si din multimea patimilor pe care le naste. Urmand Sfantului Pavel (1 Timotei 6, 10), Parintii afirma ca iubirea de arginti este radacina tuturor relelor.

Astfel Nichita Stithatul intreaba: "Daca aceasta boala este un asemenea rau incat a primit numele de a doua idolatrie, de ce patima nu va fi napadit sufletul care este cuprins de ea? Iubirea de arginti si lacomia distrug comuniunea si mila. Ele sunt radacina tuturor relelor: a nesimtirii, a urii, a aversiunii, a spiritului de razvratire, a uciderilor, etc. Ele produc in suflet teama si tristetea. Apoi mai pot naste in suflet mania, violenta, lenea, orgoliul, mandria, aerul de superioritate, dispretul fata de aproapele, insolenta, aroganta."

Incheind vom spune ca "trei sunt pricinile dragostei de bani:iubirea de placere, slava desarta si necredinta. Cea mai rea dintre acestea este necredinta". Sfantul Ioan Gura de Aur, la randul sau, face urmatoarea legatura logica: "lacomia de avere n-are alta cauza decat mandria, ura fata de oameni si dispretul".

Mania

Mania este patima care izvoraste din facultatea irascibila a sufletului si cuprinde toate manifestarile patologice ale agresivitatii. "Mocnind aceasta tainuit in inima voastra si orbind cu tulburari intunecate ochii inimii nu putem dobandi puterea de a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici patrunderea cunostintei duhovnicesti. Puterea irascibila o are omul de la creatie si face parte din fiinta lui. Ea avea drept scop sa-i termita omului sa lupte impotriva ispitelor si a ispititorului, pentru a evita pacatul. Dar, dupa caderea in pacat, omul a deturnat aceasta finalitate si in loc sa-si utilizeze puterea irascibila in lupta cu raul, deturnat-o in lupta cu aproapele, a ajuns sa foloseasca aceasta putere impotriva firii, ajungand la manie, sub diversele ei forme, mania este o patima si pentru ca maniosul vede in semenul sau un obiect.

De aceea nimic n-o poate justifica. "Nu va putea sa alunge de la sine amintirile patimase, omul care n-a avut grija de pofta si manie, pe una stingand-o cu posturi, cu privegheri si cu culcat pe jos; iar pe cealalta imblanzind-o cu indelunga rabdare, cu suferirea raului, cu nepomenirea de rau si cu milostenii. Caci dintr-aceste doua patimi se tes mai toate gandurile dracilor, care duc mintea la primejdie si pierzanie" pentru ca "nu este nici o manie dreapta impotriva aproapelui. Caci de vei cauta vei afla ca este cu putinta sa randuiesti lucrul bine si fara manie".

Doar impotriva raului este justificata mania. Sfantul Pavel ne spune ca "lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduhuri" (Efeseni 6, 12).

In relatiile cu semenii, dupa povata parintilor, nu trebuie sa ne maniem pe cei ce gresesc, ci pe greseala si pe incepatorul greselilor. Maica Singlitichia ne invata: "Bine este a nu te mania. Iar daca se va intampla, nici o parte din zi sa nu ti se lase spre patima, zicand: sa nu apuna soarele; dar tu sa astepti pana ce toata vremea ta apune. De ce urasti pe omul care te-a mahnit? Nu este el cel ce ti-a facut strambatate, ci diavolul. Uraste boala, iar nu pe cel ce boleste!"

Prin manie, in traditie ascetica, nu sunt intelese doar iesirile turbulente si agresive, ci toate formele de agresivitate interiorizate si nemanifestate, care vad in aproapele un obiect. Resentimentele sunt o forma de agresivitate interiorizata si ascunsa, care au la temelie tinerea de minte a raului, ranchiuna, ura, ostilitatea, lipsa de iubire. Si umorul de prost gust, acreala, iritarea si nelinistea fac parte din aceasta patima. Am mai putea adauga ironia fata de ceilalti si reaua vointa exprimate printr-o rautate evidenta sau, subtil, printr-o bucurie neexteriorizata fata de necazurile semenului sau printr-o parere de rau fata de realizarile acestuia.

Sfantul Ioan Casian spune ca felurile maniei sunt trei: unul, care este inlauntrul nostru si altul, care se dezlantuie, in vorbe sau fapte, despre care spune si Apostolul: acum lasati si voi toate: mania, iutimea. Al treilea, care nu fierbe si nu se consuma intr-o ora, ca acela, ci se pastreaza zile si vreme indelungata. Toate acestea trebuiesc osandite de noi cu acelasi dispret".

Si Sfantul Ioan Scararul face o legatura de interdependenta intre manie si multe alte patimi ascunse: "Tinerea de minte a raului este sfarsitul la care duce mania, pazitoarea pacatelor, urarea dreptatii, pierzania virtutilor, veninul sufletului, viermele mintii, rusinea rugaciunii, curmarea cererii, instrainarea iubirii, piron infipt in suflet, simtire neplacuta, iubita ca o dulceata a amaraciunii."

Aceasta "dulceata a amaraciunii prins fiind in nebunia maniei, se cere satisfacuta. Ea nu naste neaparat mania, ci o antreneaza: cel fara de minte, fiind purtat de patimi, cand se tulbura impins de manie, se grabeste fara judecata sa ocoleasca pe frati, iar cand e aprins de pofta, razgandindu-se, fuge sa-i intalneasca. Iar cel intelept lucreaza in amandoua imprejurarile cu totul dimpotriva: caci in vreme de manie, taind pricinile tulburarii, se scutura de scarba fata de frati, iar in vreme de pofta, se retine de la pornirea spre intalnirea nesocotita."

Patimasul, pentru a-si implini pofta, este in stare sa loveasca, sa pagubeasca, sa se pomeasca cu o furie nestavilita impotriva celui ce i-ar sta in cale ajungand uneori pana la crima.

Parintii socot ca mania, ca si celelalte patimi, este o boala a sufletului. in virtutea dereglarilor pe care le provoaca este considerata adesea ca o forma a nebuniei. "Intre manie si nebunie, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, nu este nici o deosebire".

Sfantul Ioan Scararul o califica drept epilepsie spirituala. Grigorie cel Mare face un tablou realist al maniosului: "Intepat de acul maniei, ii bate inima, ii tremura corpul, ii bolboroseste limba, i se aprinde fata, ii scanteiaza ochii: omul devine de nerecunoscut pentru cei apropiati. Gura scoate sunete, dar mintea nu mai urmareste ce i spune. Si atunci un om care nu-i constient de ce spune, se deosebeste oare de un nebun?"

Omul cuprins de asemenea stari patimase nu mai are pace si se afla intr-o stare permanenta de neliniste. Mania il desparte pe om de Dumnezeu. Nu numai ca se substituie "maniei sfinte", care-ti da ravna sa te lupti cu raul, ci ea distruge "blandetea si smerenia inimii (Matei 11, 29), care-l face pe om asemenea cu Dumnezeu.

Mania alunga si rugaciunea, care este "vlastarul blandetii si al lipsei de manie". Consecintele maniei sunt catastrofale pentru om. Mania il duce la moartea duhovniceasca. Ea distruge il el toate virtutile, si in primul rand dragostea. Apoi naste in locul lor o multime de pacate: tristetea, acedia, lasitatea si mandria.

Intristarea

Intristarea este o patima care intuneca sufletul si nu-i permite sa aiba nici o vedere duhovniceasca, oprindu-l de la orice lucrare buna. Omul cuprins de intristare peste masura nu se mai poate ruga, nu poate face lectura duhovniceasca, n-are rabdare cu semenii, este irascibil, n-are ravna sa mai faca nimic.

"Precum molia roade haina si cariul lemnul, asa intristarea intuneca sufletul omului." Duhul intristarii impinge sufletul la deznadejde.

In conditia sa paradisiaca omul nu cunostea tristetea. Aceasta a aparut in urma greselii lui Adam si este legata de conditia umana datorita caderii. Ea, deci, nu facea parte din firea fundamentala a omului. In acelasi timp trebuie sa spunem ca tristetea nu este in mod mecanic o patima rea. Parintii ne spun ca sunt si patimi "firesti si neprihanite" pe care le mai numim afecte, care au fost integrate naturii umane dupa cadere, dar care nu sunt rele.

Referitor la intristare Sfantul Pavel ne spune ca "intristarea cea dupa Dumnezeu aduce pocainta spre mantuire, fara parere de rau; iar intristarea lumii aduce moarte" (2 Cor. 7, 10). Intristarea dupa Dumnezeu ii ingaduie omului sa-si planga pacatele, sa se necajeasca pentru pierderea perfectiunii de la inceput, sa sufere pentru ca s-a indepartat de Dumnezeu, si-l transpune in starea de pocainta care-si gaseste implinirea in lacrimi.

Intristarea ca patima, in adevaratul sens al cuvantului, nu-i dupa voia lui Dumnezeu, ci-i o boala sufleteasca. In loc sa-si foloseasca intristarea pentru a-si plange pacatele, omul se necajeste ca si-a pierdut bunurile materiale care-i puteau satisface placerile. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca "intristarea este o dispozitie din care lipseste placerea. Iar lipsa placerilor e adusa de osteneala. Osteneala la randul ei, e provocata de lipsa deprinderii naturale, sau de pierderea ei. Iar lipsa deprinderii naturale e produsa de imbolnavirea puterii ce se afla prin sine la dispozitia deprinderii. Aceasta boala a puterii ce se afla prin fire la dispozitia deprinderii vine din reaua intrebuintare a lucrarii ei naturale. In sfarsit, reaua intrebuintare a lucrarii ei consta in miscarea puterii spre ceea ce nu e potrivit cu firea si nu are consistenta".

Omul covarsit de patima tristetii isi manifesta in comportamentul sau o indoita pacatosenie: pe de o parte nu se mahneste, cum ar fi normal, pentru starea sa de cadere, de pacat, de boala; iar pe de alta parte se necajeste pentru pierderea bunurilor, demnitatilor, situatiilor privilegiate, pe care de fapt nici nu le merita.

Intristarea, dincolo de starea sufleteasca pe care o exprima acest cuvant, apare ca o descurajare, ca o apasare si durere psihica, ca o stare de opresiune sau de depresiune, de disperare insotita adesea de neliniste si ingrijorare. Aceasta stare poate avea cauze nenumarate, insa intotdeauna este provocata de o reactiune patologica a facultatilor irascibile si doritoare ale sufletului, intristarea este provocata de pierderea bunurilor si placerilor, de catre manie, sau alteori de-a dreptul de catre diavoli.

Efectele intristarii nu sunt de neglijat. De aceea Isus Sirah da urmatorul sfat: "nu da spre intristare sufletul tau si nu te necaji cu sfatul tau. Veselia inimii este viata omuluui si bucuria este indelungarea zilelor lui" (30, 21-22).

Sfantul Ioan Gura de Aur ne spune ca intristarea poate intuneca sufletul mai mult decat toate ispitele dracilor. Intristarea nu numai ca este un obstacol in calea virtutilor, ci este si cauza a multor rele. Ea naste disperarea, morocaneala, rautatea, ranchiuna, amaraciunea. Si in cel mai rau caz, disperarea poate duce la sinucidere.

Acedia

Acedia este vecina cu intristarea, in asa masura incat unii Parinti, ca Sfantul Grigorie cel Mare le unesc. In rasarit insa au fost tratate separat. Termenul grecesc este tradus prin acedia, desi e greu de a-i face o traducere simpla si completa: cuvantul "plictiseala", prin care adesea este redat, nu exprima decat o parte din realitatea complexa pe care o exprima.

Acedia este o stare de lene si de intunecare sufleteasca, dar si o stare de dezgust, de aversiune, de oboseala, de abatere, de descurajare, de melancolie, de depresiune, de nepasare, de toropeala, de somnolenta, de apasare sufleteasca si trupeasca. Acedia il poate face pe om sa doarma chiar daca nu-i, in mod real, obosit. Acedia cuprinde in sine o stare generala de nemultumire.

In aceasta stare omul nu mai are chef sa faca nimic. Aceasta stare "vecina cu tristetea, spune Sfantul Ioan Casian, si incercata mai ales de cei insingurati, este un vrajmas mai inversunat, obisnuit celor ce traiesc in pustiu".

Acedia il face pe om nestatornic. Nu se poate lega cu sufletul de o indeletnnicire sau alta. Cauta motive de a-si parasi casa, de a iesi, de a pleca intr-un loc sau altul, de a se intalni cu o persoana sau alta. Iar aceste intalniri nu-i sunt neaparat trebuincioase, desi cauta sa le justifice. Cel cuprins de patima acediei nu-i multumit cu locul si cu starea in care se gaseste si-i mereu in cautare.

Daca, in primul rand, este avizat la aceasta incercare omul duhovnicesc; monahul care in virtutea votului este legat de un loc si de o ascultare, nu-i scutit de ea nici cel ce n-are nici o randuiala spirituala. Numai ca, in cazul acestuia, se manifesta sub alte forme. Acestuia ii vine trandavia, care e vadita tuturor si e despartita prin felurile ei de cele spuse inainte si de cele asemenea lor.

Acedia, in cazul lui, capata forma unui sentiment confuz de nemultumire, de dezgust fata de toti si de toate. In amandoua cazurile "insanatosirea si leacul ei izvorasc din liniste. Aceasta este mangaierea celui ispitit de ea. Dar din intalniri nu primeste niciodata lumina mangaierii si convorbirile cu oamenii nu-l tamaduiesc, ci-l odihnesc pentru o vreme, dupa aceea se ridica impotriva lui cu mai multa tarie. El are neaparat nevoie de un om luminat, cercat in astea, ca sa1 fie luminat de el si intarit in toata vremea de credinta". Omul acesta este duhovnicul.

Acedia, spre deosebire de alte patimi, nu este cauza anumitor pacate, ci le naste pe toate. 'Toate patimile, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, tin sau numai de iutimea sufletului, sau numai de partea poftitoare a lui, sau de cea rationala, cum e uitarea sau nestiinta.

Dar acedia, facandu-se stapana peste toate puterile sufletului, starneste deodata aproape toate patimile. De aceea este si cea mai grea dintre toate celelalte patimi. Bine zice asa Domnul, cand da doctoria impotriva ei: "Intru rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre" (Luca 21, 19).

Dar nici ea nu poate fi considerata ca luand nastere, cum era cazul celorlalte patimi, prin pervertirea unei anumite facultati, sau prin intrebuintarea aceleia in mod nefiresc. Ea poate fi inteleasa ca o amortire si o inactivare pe de o parte, iar pe de alta parte ca o distragere a tuturor facultatilor care alcatuiesc viata duhovniceasca a omului. Mai poate fi considerata ca o absenta a zelului pe care Duhul Sfant i l-a dat primului om creat, si il da omului reinnoit in Hristos.

Frica

Frica este socotita de catre Parinti si ea patima, ca de altfel si alte stari apropiate ei, cum ar fi teama, spaima, groaza, dar si ingrijorarea, nelinistea, disperarea. in general frica ia nastere atunci cand esti amenintat de o suferinta, sau esti pus in situatia de a pierde un lucru sau o stare la care tii si de care esti atasat.

Frica poate fi in acelasi timp si o virtute. Astfel este o virtute frica sadita in firea omului de a nu-si pierde sufletul si trupul, de a nu-si pierde viata, de a se impotrivi fortelor care incearca sa o ruineze si sa o duca in nefiinta.

"Este o teama fireasca atunci cand sufletul nu vrea sa se desparta de trup, din pricina dragostei naturale si familiaritatii puse in el de la inceput de creator, in virtutea careia, in chip firesc, se teme, agonizeaza si evita moartea."

Un al doilea mod sublim al fricii este "frica de Dumnezeu", care pe treapta sa inferioara te face sa te inflori gandindu-te ca pentru pacate te poate pedepsi Dumnezeu iar pe treapta superioara ai teama de a nu-L pierde pe Dumnezeu, de a nu fi despartit de Dumnezeu. Adam, inainte de cadere, avea aceasta frica virtuoasa, sub amandoua aspectele, fiind unul dintre mijloacele pe care omul le primise ca ajutor pentru a nu incalca poruncile lui Dumnezeu. In acest sens va scrie si Solomon ca "frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii" (Pilde 1, 7).

Frica, ca si patima, este o consecinta a pacatului. Ea se manifesta intotdeauna ca o repulsie in fata a ceea ce ti-ar putea curma existenta, dar nu existenta in Dumnezeu, ci existenta in starea cazuta, care este coplesita de iubirea de sine. Aceasta patima scoate in evidenta un atasament grozav fata de lumea trecatoare si de poftele ei. Ca si celelalte, patimi, frica este o boala pentru ca insumeaza o multime de tulburari si naste o sumedenie de pacate. Ea este favorizata de catre alte patimi, in primul rand fiind legata de mandrie.

"Cel ce nu-si cunoaste slabiciunea sa, spune Sf. Isaac Sirul, e lipsit de smerenie. Iar cel lipsit de smerenie e lipsit si de desavarsire. Si cel lipsit de aceasta e pururea infricat". Iar Sfantul Ioan Scararul adauga: "Sufletul mandru este robit fricii lase, pentru ca se bizuiepe sine si se teme de zgomotele lucrurilor si de umbre."

In general spus, frica se naste, dintr-o stare de pacatosenie: "necaz si stramtorare peste sufletul oricarui om care savarseste raul" (Romani 8, 9). Ea este legata si de lucrarea dracilor: ei o starnesc, profita de existenta ei ca de o stare. favorabila actiunii lor; ei au in frica pacatoasa un aliat.

Invidia

Invidia este una dintre patimile "nenorocite", dupa spusa Sfantului Vasile cel Mare, care raneste putin pe ceilalti, si foarte mult pe cel ce o are. Ea se manifesta printr-o parere de rau fata de binele si fericirea aproapelui si printr-o bucurie fata de necazurile lui. Ea devine foarte grava, pacat impotriva Duhului Sfant, atunci cand il pizmuim pe aproapele pentru viata lui duhovniceasca, pentru inaintarea lui in virtute.

Cauza principala a invidiei este mandria. Iar din ea se nasc multe alte patimi: ura fata de aproapele, vorbirea de rau, defaimarea, ocara, inselaciunea, uciderea, etc. Din aceasta legatura blestemata se poate iesi numai recastigandu-ne comuniunea intru dragoste cu semenii nostri.

Mandria este patima cea mai urata de Dumnezeu si cu ea incheiem aceasta analiza a gandurilor rautatii, a caror numar variaza de la un Parinte la altul, in functie de criteriile dupa care le imparte.

Adevarul insa, care iese clar in evidenta la toti, este acela ca pacatul este o boala pentru suflet si pentru trup, ducand la consecinta fatala: ruperea comuniunii cu Dumnezeu si cu oamenii.

Mandria

Mandria este foarte apropiata de slava desarta, in asa masura incat multi Parinti nici nu le separa; si in loc de opt pacate de capetenie, sau ganduri ale rautatii, apar numai sapte. Cei ce analizeaza subtilitatea inlantuirii patimilor, vad ca mandria apare ca o urmare a slavei desarte. "Ele au numai atata deosebire intre ele, spune Sfantul Ioan Scararul, cata are pruncul prin fire fata de barbat si graul fata de paine. Caci primul e inceputul, iar al doilea sfarsitur". Acelasi lucru il afirma si Sfantul Ioan Casian: "cresterea uneia aduce aparitia celeilalte".

Dintr-un alt punct de vedere, cand este vorba de o ierarhizare a patimilor, mandria apare pe primul loc, dand apoi nastere slavei desarte si multor alte pacate. "Acest monstru foarte crud si mai mare decat toate pacatele de mai inainte, ii pierde cu o muscatura cumplita indeosebi pe cei desavarsiti si ajunsi aproape de ultima treapta a virtutilor".

Mandria, ca si slava desarta, comporta doua forme de manifestare: una fata de oameni, iar cealalta fata de Dumnezeu. "Doua sunt felurile trufiei, una care ii asalteaza pe monahii duhului si pe cei mai ridicati, iar alta care pune stapanire chiar pe incepatori, inca legati de carne. Si desi pe ambele semetia le ridica atat impotriva lui Dumnezeu, cat si a oamenilor, totusi | cea dintai se refera cu deosebire la Dumnezeu, iar cealalta ii priveste mai propriu pe oameni".

Prima forma a mandriei sta in aceea ca omul se considera superior semenilor sau macar unora dintre ei. Daca i se pare ca inca n-are aceasta superioritate, o cauta. In orice caz omul mandru cauta sa se inalte, cu motive sau fara. Iar inaltandu-se se autoevalueaza si se admira pe sine, se felicita si se lauda. Aceasta atitudine este prezenta si atunci cand este vorba de slava desarta, numai ca in cazul mandriei omul asteapta si laudele si aprecierile celorlalti. Omul mandru, inaltandu-se, cauta sa-i injoseasca pe semenii sai. ii priveste de sus, ii pizmuieste si merge pana acolo incat ii dispretuieste total, ca si cum n-ar exista.

Mandria il determina pe om sa se compare cu semenii sai si afirmandu-si superioritatea, raportandu-se la ei, se crede esentialmente diferit de acestia: "Dumnezeule iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri." (Luca 18, 11).

Aceasta forma de mandrie se defineste printr-o seama de atitudini. Omul cuprins de ea face parada de calitatile pe care le are, ba se sforteaza sa para mai mult decat este in realitate. Este arogant, infatuat, multumit de sine, plin de siguranta. Crede ca stie totul, ca are ntotdeauna dreptate, se contrazice cu altii, are dorinta de a-i invata pe altii si tendinta de a-i judeca. Mandrul este orb atunci cand este vorba de greselile sale, refuza din principiu orice critica, i-accepta sa fie povatuit si nu se supune nimanui.

Daca prima forma a mandriei il ridica pe om deasupra semenilor sai, a doua il ridica pe om in raport cu Dumnezeu si-l porneste impotriva Lui. In acest caz, mandria este o patima foarte grava, mai rea decat oricare alta, pentru ca ea l-a facut pe Lucifef sa cada si pe Adam sa iasa din rai. Patima acestei mandrii este un mare tiran: "Si ca sa putem cunoaste puterea acestui atat de apasator tiran, aflam ca ingerul acela, care pentru uimitoarea, lui stralucire si frumusete a fost numit Lucifer, n-a fost alungat din cer pentru nici un alt motiv decat acesta: ranit de sageata trufiei a cazut din acel fericit si sublim lacas al ingerilor".

Mandria aceasta se manifesta ca o negare sau ca un refuz al lui Dumnezeu, care poate uneori, ca si in cazul lui Lucifer, sa ia forma unei razvratiri deschise. Ispita draceasca, mereu repetata, ii sopteste; omului in acelasi chip ca lui Adam: "veti fi ca Dumnezeu" (Facere, 3, 5).

Inchipuindu-si ca devine Dumnezeu, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, omul cade si din starea in care se gaseste. Omul ajuns in aceasta stare de mandrie refuza sa-l considere pe Dumnezeu ca si creator al naturii, ca si principiu al existentei sale si ca izvor al tuturor bunurilor pe care le are, atribuindu-si toate acestea siesi.

"Cea dintai mandrie, spune Avva Dorotei, este cand cineva dispretuieste pe fratele, cand il socoteste ca nefiind nimic si pe sine ca fiind mai presus de el. Acesta de nu se va trezi repede si de nu se va sargui sa scape de ea, vine incetul pe incetul si la a doua mandrie, prin care se mandreste si impotriva lui Dumnezeu, si-si pune pe seama ispravile savarsite, nu pe seama lui Dumnezeu".

Cele doua forme sub care se manifesta mandria, fiind foarte bine conturate fiecare, totusi nu sunt separate si independente. Sunt ca doua fete ale aceleiasi patimi, intotdeauna prezente in omul cazut, uneori parandu-se ca este mai evidenta o forma, alteori inlocuind-o cealalta.

Daca prima il pune pe om in conflict cu semenii, a doua in conflict cu Dumnezeu, in realitate cel cuprins de mandrie se impotriveste concomitent si lui Dumnezeu si semenului. "Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca. Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau" (1 Ioan 4, 20-21).

Ne punem poate intrebarea in ce consta tragedia acestei patimi? Ea consta intr-o pervertire a nazuintei fundamentale pe care o are firea omeneasca: aceea de a urca inspre Dumnezeu, de a ajunge asemenea cu El, de a se uni in final cu El in plenitudinea comuniunii de dragoste si cunoastere. Aceasta urcare inspre Dumnezeu, pentru a realiza asemanarea cu El prin cultivarea virtutilor rasadite in firea omeneasca si prin conlucrarea cu harul Sfantului Duh, omul trebuia sa o faca in Dumnezeu.

Sinergia dintre propriile sale fapte si harul dumnezeiesc, sau altfel spus conlucrarea cu Dumnezeu, ii dau omului posibilitatea urcusului duhovnicesc. Acest urcus trebuia sa-l strabata in comuniune cu semenii sai, ba mai mult, sa integreze cosmosul intreg in acest proces de induhovnicire. Ori, omul a pervertit aceasta nazuinta fireasca, dorind sa devina, dupa promisiunea diavolului, "un dumnezeu prin sine insusi, fara Dumnezeu si in afara lui Dumnezeu".

Pe de alta parte, in loc de a face acest efort de imbunatatire, dimpreuna cu semenii sai, omul se porneste impotriva lor, faramitand astfel unitatea firii omenesti. Apoi omul mandru nu este in stare sa vada, in toate bunurile primite, darul lui Dumnezeu.

Ba mai mult, omul mandru nici nu-L poate cunoaste intr-un mod corect pe Dumnezeu: "inceputul trufiei omului este de a parasi pe Dumnezeu si a-si intoarce inima sa de la Cel care l-a facut" (Sir. 10, 12). Omul trufas nu se cunoaste nici pe sine, atribuindu-si calitati pe care nu le are. Iar pe semenul sau il subestimeaza.

Mandria este o sursa nesfarsita de conflicte intre oameni si o intretinatoare a acestora. Nu trebuie uitat un fapt important in iscarea si amplificarea acestei patimi diavolul joaca un rol important.

Am facut o analiza sumara a patimilor, boli ale sufletului, urmand traditia statornicita in viata duhovniceasca a Bisericii. In vremurile noastre varietatea, subtilitatea si modul lor de a-l inlantui t pe om sunt mult mai rafinate. Mijloacele tehnice perfectionate, televiziunea, casetele video, presa, literatura pornografica, muzica de inspiratie satanica, casele de prostitutie, ca sa pomenim doar o parte din ele, fac mult mai usoara actiunea nefasta a patimilor ce l-au incercat pe om de-a lungul istoriei, de la caderea lui in pacat.

Dar esenta, obarsia si rezultatul lor este acelasi: distrugerea comuniunii dintre oameni, distrugerea comuniunii dintre om si; Dumnezeu - izvorul vietii, moartea trupeasca si sufleteasca.

Proorocul declara cu dojana: "Doua rele a facut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au parasit si si-au sapat fantani sparte, care nu pot tine apa" (Ieremia 2, 13); iar Sfantul Pavel: afirma: "Printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea" (Romani 5, 12).

+ Andrei - Episcopul Alba Iuliei
Repere de morala crestina, Editura Reintregirea

   PILDA  

   Cele trei cuvinte

 Odată, un călugăr pios, care dorea să-şi îmbunătăţească necontenit viaţa duhovnicească, căzu în adâncă rugăciune şi ceru lui Dumnezeu să-i dea cuvânt de poruncă:
- "Doamne, spune-mi ce trebuie să fac, pentru a-Ţi împlini mai desăvârşit voia?"
Avu atunci călugărul o vedenie în vis, aşa. Văzu pe peretele chiliei lui în lumină de aur aceste trei cuvinte:
"Crede, împlineşte, foloseşte". A doua zi, călugărul stătu la cugetare asupra acestor trei cuvinte prin care Dumnezeu îi răspundea la chemare. Dar nu putea înţelege totul. Atunci, în altă noapte, glasul lui Dumnezeu se făcu auzit duhului călugărului. Zise aşa: Crede tot ceea ce ţi-am făcut cunoscut, împlineşte toate poruncile ce ţi-am dat şi foloseşte toate mijloacele de sfinţire pe care le-am statornicit pentru mântuirea ta. Şi de-atunci, călugărul acela duse o viaţă intru totul plăcută lui Dumnezeu.

O singura viata ai, traieste-o in SFINTENIE ca sa te poti bucura o vesnicie sus in cer cu Dumnezeu. Fa o diferenta intre cativa ani traiti aici pe pamant dupa poftele tale si o vesnicie sus in CER, fara de care nu o poti vedea daca nu traiesti in sfintenie aici pe pamant. Nu merita nici o secunda din viata ta s-o pierzi lasandu-te dus de firea pamanteasca !

Orice fiinta umana asupra careia se proiecteaza o faza din transcendenta divina, in care salasluieste Dumnezeu, datorita efortului de curatire si de statornicire in "constiinta prezentei lui Dumnezeu, devine sfant. "Ca Sfant esti Dumnezeul nostru si intru sfinti te odihnesti", se spune in cultul Bisericii Ortodoxe. 

Sfantul Chiril al Alexandriei a legat strins sfintenia de jertfire. Cine se transpune in starea de jertfa, se transpune in starea de sfintenie. Cuvantul "ieron" inseamna "jertfa" si "sacru" in acelasi timp. Prin insusi faptul ca, crestinii se daruiesc lui Dumnezeu, sau se jertfesc Lui, devin sfinti, sunt invaluiti in sfintenia ce iradiaza din Dumnezeu. Da. ei se pot jertfi in mod curat, sau total, numai pentru ca se impartasesc de jertfa curata sau totala a lui Hristos care, jertfindu-se, s-a sfintit ca si noi sa ne sfintim unindu-ne cu El in stare de jertfa si avand astfel intrare la Dumnezeu. "Si pentru ei Eu ma sfintesc pe Mine insumi, ca si ei sa fie sfintiti in adevar" (Ioan XVII, 19).

Sfintenia vine astfel din ruperea de lumesc si predarea totala a omului in slujba lui Dumnezeu. .In indemnul spre puritatea si delicatetea launtrica e implicat indemnul de a fi pur sl delicat in relatiile cu ceilalti, de a te preda lor total. Dar predarea absoluta nu o poti realiza decat in favoarea unei persoane absolute. Si puterea de predare absoluta nu o poti primi decat unit cu o persoana absoluta care se preda si ea. 

Sfintenia vine de la Dumnezeu, dar vine si prin faptul ca noi aspiram, ca persoane sa ne predam total unei persoane absolute si realizam aceasta predare prin Fiul lui Dumnezeu care s-a predat ca om, cu intensitatea absoluta. Daca te-ai preda cu intensitatea absoluta numai unei persoane lipsita de caracterul absolut, ai face din acea persoana un idol.

Sfintenia vine numai de la o persoana absoluta, pentru ca numai in fata ei te poti rusina in mod absolut si poti simti indemnul spre o puritate absoluta, datorita iubirii absolute si deci puritatii absolute cu care te intimpina.  Pentru ca o persoana neabsoluta prin ea insasi are atitea imperfectiuni, care o tin la nivelul tau. Numai iertarea de la Persoana absoluta iti poate da linistirea totala si definitiva a constiintei prin iertarea definitiva a pacatelor, sau prin curatirea de intinaciuni. Si numai printr-o persoana care vorbeste in numele lui Dumnezeu si confirma prin smerenia ei ca numai Dumnezeu vorbeste prin ea.

Numai un absolut ca Persoana poate fi curat prin fiinta, si-ti poate da pornirea spre o delicatete a puritatii totale. Daca in paganisim, sacrul era o calitate a lucrurilor, in Vechiul Testament ea a devenit o calitate a persoanei absolute, iar in crestinism si a persoanei umane, in masura in care aceasta se umple de Duhul Sfant, se pnevmatizeaza. Si aceasta datorita faptului ca Persoana absoluta a devenit in Hristos si persoana umana, comunicind celor ce cred in El pe Duhul Sau cel Sfant, sau salasluindu-se in ei. U

Predarea aceasta in seama Persoanei absolute este o autojertfire sfintitoare, pentru ca e o autotranscendere absoluta peste tot ce este relativ; orice fiinta umana care se smereste, renunta la sine, calcand peste ceea ce e egoist, meschin, interes ingust, pofta indreptata pasionat spre un lucru marginit si patima pentru el, se sfinteste. Se sfinteste pentru ca se auto-transcende spre persoana absoluta si din puterea acesteia spre toate persoanele a caror valoare o vede in persoana absoluta. Dar intrucat aceasta autotranscendere e implinirea a ceea ce formeaza aspiratia cea mai intima a fiintei umane, se poate spune ca sfintenia e dintr-un punct de vedere-realizarea cea mai proprie a umanului, descoperirea sanctuarului intim al fiintei sale.

Fiinta umana este sfinta, sau devine sfinta, intrucat se daruieste, se "consacra" Persoanei absolute si prin aceasta se consacra slujirii a tot ce tine ca absolut de Dumnezeu (binele curat, adevarul real, dreptatea adevarata etc.).

Toti credinciosii sunt chemati deci sa se imbrace in sfintenia din Dumnezeu, prin fiinta umana, prin deprinderea acesteia de a realiza transcenderea sa spre Persoana absoluta de la toate lucrurile lumii, dar prin toate lucrurile lumii, pe care le foloseste, le priveste si le cerceteaza, dar nu ca si cand ar fi ultimele. Fata de toate ea castiga o delicata puritate in ganduri, in acte, in simtiri, sporind in delicatetea puritatii launtrice, a dezinteresului, a iubirii. Toate isi descopera prin aceasta atitudine a noastra legatura lor misterioasa cu Dumnezeu, toate apar ca daruri ale iubirii de Dumnezeu, facute in noua, pentru ca noi sa vedem aceasta iubire si sa-i raspundem intorcand darul ce ni s-a facut cu pecetea iubirii noastre, iarasi lui Dumnezeu, in mod direct sau prin semenii nostri. Prin painea, apa, vinul, untdelemnul, graul, sfintite in biserici, se sfinteste in modul acesta toata painea, apa, vinul, necesare vietii oamenilor si intrebuintate de oameni. Se sfintesc apele raurilor, marilor, lanurile campului, animalele, rodurile pamantului, curtile, casele. Painea euharistica proiecteaza o aura de sfintenie peste orice paine. Daca sunt vase liturgice cu o sfintire speciala, ele primesc aceasta sfintire numai ca instrumente de cult, pentru ca prin cultul adus lui Dumnezeu si deci prin ele sa se sfinteasca toate. Iar preotii primesc o sfintire in calitate de slujitori ai sfintirii tuturor, ca puncte active din care iradiaza sfintenia peste toti. Sfintenia e destinata sa devina o calitate a tuturor si a cosmosului intreg.

In sfant nu exista nimic trivial, nimic grosolan, nimic josnic, nimic cinic, nimic tocit, in el e actualizata delicatetea, sensibilitatea si nobletea cea mai autentica a umanului. El se caracterizeaza printr-o delicatete ireprosabila, prin cea mai fina sensibilitate, care sesizeaza stari pe care nu le pot sesiza ceilalti, printr-o retinere de la tot ce este impur si neautentic, care s-ar putea numi buna cuviinta exemplara, printr-o atentie fara gres fata de semeni ;  din el iradiaza continuu un duh de daruire, de generozitate, de jertfelnicie fata de toti, fara nici o grija de sine, un duh care incalzeste pe ceilalti si le da siguranta ca nu sunt singuri.

Sfantul este cel  mai smerit, mai simplu, mai neartificial, mai neteatral, mai negrandilocvent, mai "natural" in comportarea lui, acceptand tot ce e cu adevarat omenesc, creand o atmosfera de cuceritoare familiaritate. Uneori isi manifesta faimiliaritatea si intelegerea printr-un umor de-aceeasi delicatete. Nimic de poza, de distanta, aroganta fata de situatiile, de lucrurile si de persoanele cele mai simple socotindu-le pe toate lasate de Dumnezeu ca pe niste daruiri de mare pret si cu un rost pentru noi; nimic de ordinul prezumtiei si al pretentiozitatii, al vointei de a se reliefa, de a se impune. Se face aproape neobservat, aparand numai cand e lipsa de o mangiiere, de o incurajare, de un ajutor. El este cea mai umana si cea mai smerita fiinta si in "acelasi timp o aparitie neobisnuita, uimitoare, prilejuind celorlalti sentimentul descoperirii adevarate a umanului in el si in ei. Caci este cel mai apropiat si in acelasi timp, fara sa vrea, cel mai impunator, cel ce atrage atentia cel mai mult, fara sa vrea. Iti devine cel mai intim dintre toti si cel mai intelegator si te simti cum nu se poarte mai bine linga el, sau mai la larg, si in acelasi timp te strimtoreaza, facindu-te sati vezi slabiciunile si greselile tale, te copleseste cu maretia simpla a puritatii si cu caldura -bunatatii Lui si te face sa te rusinezi de starea ta coborita de la umanitatea adevarata, de artificialitatea si nedelicatetea ta, si sa te temi de impuritatea, nevrednicia si (meschinaria ta, care iese puternic in relief, in comparatia ce o faci, fara sa vrei, intre tine si el. Nu exercita nici o forta lumeasca, nu da nici o porunca cu severitate, dar simti in El o fermitate si o neincovoiere mai presus de orice tensiune si crispare in convingerile Lui, in viata Lui, in opiniile si in sfaturile pe vare le da, incit parerea Lui despre ceea ce ar trebui sa faci, exprimata cit se poate de voalat si delicat, iti devine o porunca pentru a carei implinire esti in stare de orice efort si sacrificiu.

Aceasta pentru ca o simti ca o adevarata dezlegare de neincrederea pe care o aveai in tine, ca lamurirea sigura a adevaratului drum pe care trebuie sa umbli ; pentru ca simti ca prin implinirea recomandarii Lui poti scapa de chinuitoarea constiinta ca esti definitiv pierdut. Te temi de privirea lui in sufletul tau, dar o astepti si o cauti ca privirea unui prieten sigur si a unui medic de indubitabila destoinicie, care-ti da diagnosticul si leacul sigur al salvarii tale dintr-o boala de moarte, intarindu-te cu asistenta lui reconfortanta. Extrem de delicat si de smerit, in acelasi timp simti ca nici o putere din lume nu-L poate incovoia, nu-L poate abate din puritatea Lui blinda, din iubirea Lui de Dumnezeu si de oameni, din predarea Sa totala lui Dumnezeu si din vointa de a sluji semenilor pentru a-i ajuta sa devina cu adevarat oameni si sa se mantuiasca. Cine se apropie de sfint, descopera in el maretia de taina a simplitatii, a puritatii intentiilor, a fermitatii in bunatate si blandete, a faptelor si iubirii, nepretentioase si netrambitate, ba chiar acoperite.

Trebuie sa te straduiesti ca sa descoperi faptele mari ale sfantului, dar maretia lui se impune dintr-o data chiar fara a i se cunoaste faptele concrete prin care se manifesta. Din sfant-iradiaza o imperturbabila liniste si in acelasi timp o calda participare la durerile celorlalti. El se odihneste in stabilitatea iubitoare si suferitoare a lui Dumnezeu cel intrupati. El a intrat in acea "odihna", in care nu vor initra cei neascultatoiri (Evrei III, 18). Dar odihna lui are forta de a atrage si pe altii spre ea si in ea si de a-i ajuta astfel sa-si invinga in mare masura durerea. De aceea sfantul e un inainte mergator al umanitatii, care avanseaza spre viitorul perfectiunii eshatologice.

El a biruit oarecum timpul, fiind totusi puternic prezent in timp. Paul Evdochimov spune ca in sfant existenta e identica cu esenta, adica esenta sa umana s-a realizat; el nu mai are lipsa de iesirea continua din sine spre a se realiza. Prin aceasta el a castigat o maxima asemanare cu Dumnezeu. Caci existenta consta in lansarea omului inaintea sa, in intervalul mobil al timpului, pentru a realiza esenta sa in Dumnezeu. Noi ne umplem fiinta noastra numai inaintand spre Dumnezeu. Sfantul a ajuns in Dumnezeu si la deplinatatea fiintei sale umane.

A iesit el prin aceasta din acel urcus interminabil, din acea suita de "epectaze", de care vorbeste Sfantul Grigore de Nisa? Sfantul a gasit "locul", in care se adanceste, sau in care se inalta continuu trecand din treapta in treapta. El este in "miscarea stabila", de care vorbeste acelasi. "Locul" pe unde se inalta cosmonautul este ingust, dar el se inalta intre astri.

Sfantul deplin nu ar trebui sa fie retras din lume, ci focar activ de adevarata umanitate, de umanitate eshatologica in lume. In comunitatile cu viata superioara de la inceputul crestinismului, toti membrii lor erau sfinti si nici unul din ei nu se retragea din comunitate. Sfintenia era sustinuta de ambianta generala a comunitatii. Crestinii dornici de viata superioara s-au retras din comunitatile din lume, cind nivelul de viata spirituala a acestora a coborit si vointa unei vieti imbunatatite in mijlocul ei a inceput sa intimpine multe ispite. O ridicare generala a umanitatii pe plan etico-spiritual ar insemna o ridicare a ei la un nivel in care sfintenia ar deveni tot mai frecventa.

Sfantul reprezinta umanul purificat de zgura subumanului, sau inumanului, sau umanului pervertit ; el reprezinta umanul subtiat pana la starea unei fete de extrema transparenta si sensibilitate, peste caldura abisului de iubire al persoanei absolute. El " un chip viu al absolutului viu si personal, un virf ametitor de apropiat si ametitor de inalt sau de sublim, al umanitatii.

In sfintenia de care ajung sa se impartaseasca unii din semenii nostri, El apare acelasi paradox al inaltimii transcendente si al coborarii lui Dumnezeu la noi, facandu-ne si pe noi, cand voim si cand depunem eforturi in acest sens, partasi de acelasi paradox. Prin pilda lor de fiinte umane spiritual subtiate, autentice si delicate, dar ferme in cele bune, prin rugaciunea staruitoare catre Dumnezeu in care se topesc si se parasesc pe ei pentru semeni, prin slujirea lor dezinteresata, sfintii anticipeaza cuceritor umanitatea desavarsita a veacului viitor.

Dar in acelasi timp sfintii fac eficienta si reveleaza in ei uimitoarea, umanitate a lui Hristos, fiind o raza a ei. Ba mai mult, intrucat Dumnezeu este modelul fiintei umane, ei fac eficienta si reveleaza "umanitatea lui Dumnezeu".

Din cele de mai sus rezulta ca sfintenia lui Dumnezeu e legata de caracterul de persoana, mai bine-zis de tri-personalitate a Lui. Subiectul sfinteniei nu poate fi decit persoana. Si sfintenia persoanei e simtita de o alta persoana. Sfintenia e relatia de suprema delicatete de la persoana la persoana. Sfintenia se realizeaza in puritatea si delicatetea relatiei desavarsite a unei persoane fata de alta. Caci puritatea si delicatetea este, in altii termeni, fidelitatea desavarsita si atentia suprema a unei persoane fata de altele, autotranscenderea totala spre celelalte persoane. Fidelitatea si autotranscenderea aceasta isi are gradul suprem din eternitate intre persoanele divine. Duhul, ca Duh al Tatalui si al Fiului, ca, acelasi Duh in amandoi exprimand ca persoana aceasta fidelitate desavarsita intre el, se numeste in mod special Sfant.

Din fidelitatea si atentia reciproca treimica ni se impartaseste puterea fidelitatii si atentiei prin Duhul Sfant si noua, in primul rand fata de Dumnezeu si prin aceasta si intre noi. De aceea, cel ce se dedica cu fidelitate deplina lui Dumnezeu, se "consacra", se "sfinteste", iar aceasta se realizeaza prin primire-a Duhului Sfant. Aceasta ne face sa fim intr-un Duh cu Tatal si cu Fiul. Se pot consacra si lucruri intrebuintarii fidele pentru Dumnezeu, dar cel ce le intrebuinteaza fidel pentru Dumnezeu e omul. Prin ele se manifesta credinciosia totala a omului fata de Dumnezeu. Omul total credincios lui Dumnezeu, devine total fidel si semenilor sai. Caci si Hristos s-a facut total fidel si prieten oamenilor ("Eu ma sfintesc pentru ei"). Dar a facut-o aceasta, ca si acestia sa-i devina total fideli si prieteni Lui. "Fiti sfinti, precum si Eu, Dumnezeul vostru, Sfant sunt". De aceea se aseamana legatura fiintei umane cu Dumnezeu, cu legatura, dintre mireasa si mire: Iar Biserica e sfanta prin faptul ca e mireasa lui Hristos. Sfintenia cere reciprocitate in fidelitate, se intareste in reciprocitatea fidelitatii. De aceea cere Dumnezeu atat de staruitor in Vechiul Testament poporului Israel fidelitate, fidelitatea unei sotii, pentru a raspunde fidelitatii Lui. Sfintenia lui Dumnezeu e (realizata in Sine, in fiinta Sa, prin fidelitatea reciproca a persoanelor treimice. Dar pe temeiul ei Dumnezeu poate fi fidel si oamenilor.

Dar omul care e total fidel lui Dumnezeu si prin aceasta si semenilor sai, e si umanizat intr-un grad superior. De aceea a se sfinti inseamna a se umaniza si orice adevarata umanizare, e in acelasi timp sfintire.

Sfintenia deplina, preotia deplina, s-a realizat in Hristos. Iar prin aceasta si umanizarea in gradul suprem, in sensul in care am vazut-o la sfinti. Pentru ca El s-a daruit total lui Dumnezeu prin jertfa sa, dar s-a daruit tot asa de total si noua. Si se afla in aceasta stare de daruire totala pina la sfirsitul veacurilor, indeosebi prin Euharistie. In Hristos a coborat intre noi fidelitatea intertreimica printr-o persoana divina, pentru ca sa devina proprie si unui om fata de Dumnezeu si ca Dumnezeu sa ne-o arate si noua si sa ne comunice puterea ei, pentru ca si noi sa ne-o insusim in amindoua directiile. Pentru aceasta ipostasul divin al fidelitatii desavarsite eterne a devenit si ipostas al umanitatii, sau si ipostas uman al acestei fidelitati.

In Hristos e sursa puterii de fidelitate sau de legatura in puritate desavarsita, sau de sfintenie, a noastra fata de Dumnezeu si de semenii nostri. El ne transmite aceasta putere prin Duhul Sau cel Sfant, care din Treime s-a coborat si in El ca om. In jertfa lui e puterea jertfei noastre, in preotia Lui, puterea preotiei noastre. "Dat fiindca omul nu e decat in masura in care se abandoneaza (se sfinteste, am zice noi), intruparea lui Dumnezeu se prezinta ca supremul si unicul caz al desavarsirii esentiale a realitatii umane".

El e nu numai sfintenia suprema in forma umana, ci si omul-pentru noi in gradul suprem. Daca sfantul e un om pentru oameni, intirucat e in primul rand un om pentru Dumnezeu, Hristos e omul pentru oameni in gradul suprem, dar e aceasta nu pentru ca noi sa profitam in mod pasiv de sfintenia lui ca in invatatura protestanta, ci pentru ca sa dobandim si noi sfintenia sau fidelitatea activa fata de Dumnezeu si fata de semenii nostri.

Sfantul Chiril de Alexandria a pus in relief, in opera sa, "inchinare in Duh si adevar", faptul ca noi nu putem deveni sfinti decat in Hristos, intrucat El ne ia in Sine, in jertfa Sa adusa lui Dumnezeu, intrucat ne insufla acelasi act si aceeasi stare de jertfa, sau de autotranscendere, sau de fidelitate totala fata de Dumnezeu, in care se afla El insusi. Dumnezeu, cu sfintenia Sa, ia forma umana a ei, pentru ca sa ne faca si pe noi sfinti sau fideli Siesi, dar si intre noi, ca sa ne umanizeze cu adevarat. Sfintenia e sensibilizarea desavarsita a relatiei intre fiinta umana si Dumnezeu si intre noi insine, ca o imitatie a supremei delicatete dintre persoanele Sfintei Treimi, ca o impartasire din ea.

Dumnezeu vrea ca toata lumea sa se umple de sfinti; devenind cer nou si pamant nou, in care locuieste dreptatea, sau fidelitatea, sau sfintenia, prin extensiunea: ei din Sfanta Treime. Criza actuala a occidentului crestin se explica, credem, prin faptul ca acest crestinism a pierdut capacitatea revelarii sacrului. Dupa ce romano-catolicismul a conceput sacralitatea Bisericii ca un factor de putere lumeasca fata de oameni si fata de lume, ca un factor de distanta si de superioritate, iar Protestantismul, obsedat de acest inteles al sacrului, l-a respins cu totul, afirmand cu pasiune pacatosenia si egoitatea iremediabila a tot ce e manifestare umana, fie ea cat de bisericeasca, azi acest crestinism cauta sa inlature instrainairea lumii fata de el, ca raspuns la distanta Bisericii sau la egoismul vietii crestine, prin accentuarea comuniunii dintre crestini si chiar dintre crestini si necrestini.

Dar prin aceasta crestinismul occidental ramane tot in planul pur lumesc, neputind oferi lumii categoria sacrului, ca ceva deosebit de ea si capabil s-o imbogateasca cu ceva ce n-are ea si sa raspunda-la o alta necesitate a ei. (Preotii din occident nu mai au curajul sa poarte haina preoteasca, spunand ca trebuie sa se comporte ca niste oameni intre oameni, caci altfel apar lumii ca niste figuri mobile de muzeu. Bisericile lor au devenit ca niste case obisnuite, Liturghia lor a pierdut aproape orice element sacru, promovand numai aspectul comuniunii. Crestinismul occidental vrea sa se secularizeze, devenind intru totul asemenea lumii, ducand pina la capat o tendinta care a fost de altfel totdeauna proprie acestui crestinism. Dar prin aceasta secularizare lumea simte si mai mult inutilitatea acestui crestinism, sau o utilitate de natura altor institutii si activitati lumesti.

Ortodoxia n-a parcurs acest drum al secularizarii, cel putin in Liturghia, in slujbele, in traditiile ei, caci teologia si comportarea slujitorilor ei se resimt de multe ori de influenta occidenitala secularizanta, de un complex de inferioritate fata de crestinismul occidental, care ar fi, chipurile, cult si modern, fata de ortodoxia "inapoiata".

Credinciosii, mai mult decat slujitorii bisericesti, traind ortodoxia nediminuata in Liturghia si in slujbele ei, a pastrat experienta sacrului si prin aceasta Biserica ii satisface sau le satisface o necesitate, pe care nu le-o poate satisface nimeni si de aceea nu asistam in ortodoxie la criza din crestinismul occidental, la contestarea Bisericii de catre credinciosi.

Experienta sacrului este identica cu experienta eshatologica a iradierii celuilalt plan in planul lumii. Liturghia are caracter eshatologic. Credinciosii traiesc in, cadrul ei, cu anticipare, infatisarea inaintea judecatii din urma, pregustarea vietii vesnice, tasnirea prezentei divine in planul vietii pamantesti; preotul poate purta rasa caci prin aceasta nu apare ca o figura de muzeu, ci ca o prezenta care aminteste oamenilor eshatologicul, (faptul ca viata pamanteasca nu e totul si nu e ultima. Si lucrul acesta apare credinciosilor ca o imbogatire de experienta, ca o bucurie ca peste viata pamanteasca, uneori apasata de grele probleme si nu fara o oarecare monotonie, li se deschide perspectiva unei alte vieti superioare. Iar aceasta le da o putere sporita in suportarea greutatii vietii terestre, in implinirea intr-un mod constiincios a indatoririlor legate de ea si in purtarea luptei pentru bine, stiind ca de aceasta depinde viata lor de fericire vesnica. Prezenta sacrului da astfel un sens vietii acesteia.

Prin sacrul pastrat de ortodoxie, lumea se transfigureaza, credinciosii fac eforturi spre sfintenie si, astfel, prin el se transmite credinciosilor o putere si pentru viata pamanteasca, pentru realizarea adevaratei comuniuni si a pacii intre oameni.

Numai in experienta sacrului, fiinta umana, umplandu-se de prezenta eficace a lui Dumnezeu, umplandu-se de categoria sacrului, cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu. "Urmariti pacea cu totii, si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evrei XII, 14). In felul acesta, cel ce se afla in sfintenie, se afla in adevar, in cunoasterea adevarata, prin experienta, a lui Dumnezeu, "Sfinteste-i pe ei in adevarul Tau" (Ioan X, 36). Sfintenia lui Dumnezeu ne-a devenit cu adevarat accesibila, ca o modalitate de viata umana superioara, in Hristos. "Eu ma sfintesc pe Mine pentru ei, ca sa fie si ei sfintiti in adevar" (Ioan XVII, 19). Caci nimeni nu a-fost sfant ca Iisus Hristos si prin nimeni nu ni se comunica sfintenia ca prin EL "Cel ce se va naste din Tine, sfant se va chema" (Luca I, 35). "Stiu cine esti, sfantul lui Dumnezeu" (Marcu I, 24 ; Ioan VI, 29).

Parintele Dumitru Staniloae

PARINTELE ARSENIE BOCA

Piedicile din calea mântuirii

Pe o asemenea mărită CALE, nimeni nu poate merge singur de nu va veni în obştea Sfintei Biserici Ortodoxe şi să fie dus de mână, de mâna nevăzută a Mântuitorului, prin preoţi, ucenicii săi văzuţi în fiecare rând de oameni.
Deci, în calea Duhului, nu poţi merge fără ucenicie la preotul duhovnic. 

Mulţimea ispitelor, vicleniile potrivnicului nevăzut, războindu-se prin lucrurile sau oamenii văzuţi, oricând ar putea scoate pe ucenicul Domnului din calea mântuirii şi să-l rătăcească, dacă preotul duhovnic n-ar avea meşteşugul, ştiinţa şi puterea de la Dumnezeu, ca să împrăştie şi mereu să strice lucrăturile potrivnicului diavol. 

Pricepem prin urmare că ucenicul sau credinciosul, e dator cu ascultarea din dragoste către duhovnicul său, căci fără darul acestuia e cu neputinţă izbăvirea de necazuri şi mântuirea. 

De aceea au zis Sfinţii, că cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească. Aceasta pentru că oricine, - luaţi aminte - care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor, sau gâlceava fărădelegilor, se va trezi, deodată, că i se ridică împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul: lumea, trupul şi diavolul.

Lumea este primul vrăjmaş şi prima piedică în calea mântuirii. 

Prin lume se înţeleg oamenii necredincioşi, e lumea celor ce din toată voia s-au unic cu sfaturile dracilor, e lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul (Ioan 17:9). 

E gura satului, gura vecinului şi de multe ori gura şi faptele celor din casă cu tine (Duşmanii tăi sunt casnicii tăi - Matei 10: 36 ). 

Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea îi arde şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase.

Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai te-ai încăpăţâna cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun.

Lumea e veacul viclean (Galateni 1:4); placul oamenilor (Efeseni 6:6) şi slava deşartă (1 Ioan 2:16). Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei (1 Ioan 5:9), diavolul. 

De aceea avem poruncă: Nu iubiţi lumea, nici cele din lume; pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl (1 Ioan 2:15-16).

Cine vrea să biruie prima piedică în calea mântuirii - lumea -, are la îndemână aceste trei virtuţi: răbdarea, iertarea şi rugăciunea.

Cu răbdarea suntem datori, pentru că mai înainte de a veni la ostenelile mântuirii sau la calea lui Dumnezeu făceam şi noi ale lumii, înmulţind păcatele şi ne-am băgat datori, iar acum trebuie să plătim cu durere cele ce le-am făcut atunci cu plăcere.

 Deci acum trebuie să plătim păcatele noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Pe urmă, cine vrea să biruie lumea e dator cu iertarea, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii, ca unul ce ştie că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi. 

Iar în al treilea rând, cine biruie lumea, se roagă Tatălui în ascuns sau în gând pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de rea purtare ar avea şi oricâte rele ţi-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu şi pentru ele biruie El şi schimbă spre bine pe cel ce te necăjeşte. Iar cu acestea, te-ai făcut pricină de mântuire pentru fratele tău din lume. Căci zice Sfânta Scriptură: Până la o vreme va răbda cel cu îndelungă răbdare şi pe urmă i se va răsplăti lui cu bucurie... 

„Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă n-a venit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că este de folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel arătându-se nemulţumit, nu primeşte decât bâta“.

În rugăciunea cu gândul să fii smerit, să-ţi aduci aminte de greşalele tale, şi zi: Doamne, iartă-i vorbele şi mie faptele! Căci asupra smereniei desăvârşite, vrăjmaşul nu poate nimic; şi făcând aşa ori de câte ori împrejurarea o cere, dar şi când nu o cere, cu ajutorul lui Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a vrăjmaşului pe care ţi-o ridică fraţii tăi din lume, mai slabi de înger.

Cine are darul sau „Duhul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit“, în vreme ce se luptă după lege (2 Timotei 2:5), iar legea este dragostea, poate vedea lucruri minunate.

 Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu, pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte.

- dacă se va mântui cel ce se sălbăticeşte asupra ta, atunci prin răbdarea ta, iertarea din inimă (Matei 18:35) şi rugăciunea ta îl va birui Dumnezeu, şi cu smerenia ta va alunga dracii dintr-însul;

- dacă, însă, fratele acela mai are de chinuit în robie străină sau îşi va pierde sufletul, atunci  răutatea lui va creşte şi desăvârşit se va sălbătici împotriva lui Dumnezeu.

Vezi! Ia aminte! 

Nicidecum să nu uiţi că ostaş al lui Dumnezeu eşti de la Sfântul Botez! 

Prin urmare, fii destoinic ştiind Cui crezi, cu ale Cui arme lupţi şi Cine îţi ajută - ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscusinţa ta. Că, zic Sfinţii Părinţi: „pricina mântuirii este aproapele“. 

De aceea, cei ce biruie lumea nu sunt o adunare de leneşi, de neputincioşi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ostaşi ai lui Dumnezeu; şi precum le este lupta aşa le este şi mântuirea.

 Căci în lupte sau în nevoinţe se dovedeşte „răbdarea şi credinţa Sfinţilor“ (Apocalipsa 13:10).

Trupul cu firea lui stricată şi cu iubirea de sine este al doilea vrăjmaş sau piedica a doua.

Când diavolul, duşmanul cel mai înverşunat al omului, se vede bătut la prima piedică, lumea, cea mai uşoară ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu, le ridică piedica a doua, adică: propriul lor trup, cu firea lui stricată

Însemnătatea mântuirii

Mântuirea veşnică este desigur lucrul cel mai însemnat pentru noi, însă tocmai ea este mai nebăgată în seamă de către oameni. Oamenii îşi dau toată silinţa, folosesc toate mijloacele, uneori uită de foame şi de somn, numai ca să câştige cine ştie ce lucru vremelnic. 

Dar pentru dobândirea fericirii veşnice nu fac mai nimic sau mai degrabă spus fac totul ca s-o piardă. Cea mai mare parte a oamenilor, ca să nu mai zic creştinilor, trăieşte ca şi când, moartea, judecata, iadul, raiul, veşnicia, n-ar fi adevăruri de credinţă, ci poveşti pentru adormit copiii. 

Se zbat oamenii aprig pentru cele vremelnice, dar puţin se ostenesc pentru cele nepieritoare, veşnice.

 Să ne convingem deci, că grija pentru mântuirea noastră veşnică este pentru noi problema cea mai de preţ: este unică şi ireversibilă.

Este lucrul cel mai de preţ, pentru că este vorba de suflet, pe care dacă-l pierdem am pierdut totul. Noi trebuie să preţuim sufletul mai mult decât toate bunurile lumii acesteia; şi ca să înţelegem mai deplin aceasta este suficient să ne gândim numai la faptul că Dumnezeu a dat morţii pe Unicul Său Fiu, ca să mântuiască sufletele noastre. 

Are mare dreptate Fericitul Augustin când afirmă că: „Răscumpărarea oamenilor s-a ridicat la un preţ aşa de mare, încât se pare că omul preţuieşte cât Însuşi Dumnezeu“. De aceea spune Iisus Hristos: „Ce va da omul pentru sufletul său?“ (Matei 16:26).

Cu toate că sufletul este nemuritor, totuşi oamenii îşi dau sufletul pierzării pentru plăcerile ticăloase ale acestei lumi. Cum se poate - întreba cineva - că toţi creştinii cred în judecată, în iad şi în veşnicie, şi, totuşi trăiesc fără a se teme de ele?

Problema mântuirii veşnice nu este numai cea mai de preţ, ci este şi unica ce-o avem în viaţa aceasta. Iată ce-i spune Mântuitorul Martei: „Marto, Marto, pentru multe te îngrijeşti şi te sileşti, dar un lucru trebuieşte“. Adică tot ce faci, trebuie să faci pentru mântuirea sufletului. Căci în altă parte Domnul spune: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?“ (Matei 16:26).

Problema mântuirii este unică, deoarece avem un singur suflet. 

Un Sfânt spunea că în lume există un singur bine şi un singur rău; unicul bine este mântuirea, iar unicul rău este osânda.

 Cine nu se cutremură şi nu se teme de osânda veşnică, acela nu se va mântui.

 Deci ca să ne mântuim trebuie să ne ostenim, căci şi Sfânta Scriptură spune: „Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea“ (Matei 11:12). Mântuirea sufletului este lucrul cel mai important pentru om, este unicul, dar este şi ireparabil şi ireversibil, adică o dată pierdut nu se mai poate îndrepta; sau odată nefăcut nu se mai poate face. Nici o greşeală nu este mai mare, decât aceea de a nesocoti mântuirea. (Lupta împotriva lui Satan, Protos. Nicodim Măndiţă, Editura Agapis, Bucureşti 1994).

Dacă doreşti Împărăţia cerului, urăşte bogăţia şi caută răsplata lui Dumnezeu (Avva Isidor). Începutul mântuirii este cunoaşterea de sine. Foarte important este să nu pierdem trenul mântuirii.

Până la ultima suflare, nu-ţi pierde nădejdea de îndreptare şi de mântuire

Să încercăm a ne îndrepta şi de nu putem, să ne osândim pe noi pentru toate şi să ne smerim. Eu însumi vieţuiesc cu nepăsare, dar ce să fac, să deznădăjduiesc din pricina asta?

 Niciodată! „Până la ultima suflare, nu-ţi pierde nădejdea de îndreptare şi de mântuire“. Noi păcătoşii îl avem pentru asta chezaş şi îndemnător pe tâlharul cel credincios. 

Că iată, Sfinţi mari ai lui Dumnezeu ca Noi, Avraam, Daniel, Moise, împăratul David, şi alţii tot atât de mari, mulţime, zăceau în iad, iar tâlharul intră înaintea lor în Rai

preluare din -Părintele Arsenie Boca, Despre durerile oamenilor vol. 1
(Povăţuiri de suflet ziditoare, Sfântul Anatolie de la Optina, E.I.B.M., Bucureşti, 2008)

Care este cea mai grea probă pentru un monah?

În cazul meu, poate neputinţa fizică. Şi acum parcă aud sirena de la maşina care ne aduna şi ne ducea la ascultare. Şi până când ajungeam la locul unde trebuia să lucrăm mai luam o porţie mică de somn, pe drum, în maşină. Că stăteam uneori până foarte târziu, când puneam bureţii pentru iarnă, de exemplu, şi ne trezeam, la fel, foarte devreme. Era obositor, dar frumos. Era multă mărinimie sufletească, multă dragoste, multă râvnă, credinţă, pace, armonie. Era entuziasmul acesta, de masă, care ne ţinea tari. Nimeni nu se dădea înapoi de la nimic. Împreună a fost uşor. Singură nu ar fi fost la fel.
Când m-am îmbolnăvit, am început să mă îngrijorez că nu mai pot lucra. Mă gândeam că la obşte n-o să pot face faţă, la viaţa de sine aveam impresia că nu e la fel, că nu e linişte, că maicile primesc închinători... Dar Dumnezeu m-a ajutat. Şi nu a fost aşa. La viaţa de sine te chiverniseşti singur şi ai griji în plus, dar viaţa ţi-o faci, la fel, singur, în sensul că te nevoieşti după putere, dar faci în continuare ascultare de maica stareţă.
Cum se ridică monahul din ispite?
Aleargă la duhovnic, se mai sfătuieşte cu o maică îmbunătăţită, în cazul nostru. Face Paraclisul, citeşte la Psaltire, posteşte, se smereşte. Şi are permanent în minte că toate se fac după voia Domnului, că El vede şi îngăduie totul numai spre binele nostru.

„Pentru toate păcatele există pocăinţă“

Îi îndemnaţi pe tineri să vină la mănăstire?
Eu totdeauna am îndemnat, dar depinde, de la caz la caz. Trebuie să stai de vorbă cu omul, să vezi cum gândeşte şi, mai ales, să-l pui în faţa unei realităţi. Să meargă să stea o lună, de exemplu, la mănăstire, să fie cot la cot, în toate, cu vieţuitorii mănăstirii. Să vadă dacă îi prieşte şi clima, dacă se acomodează cu felul de viaţă, cu totul... Cel care vrea să meargă la mănăstire să se roage, să citească cărţi duhovniceşti, să ceară sfat de la părintele duhovnic, pentru că aşa, treptat, se conturează o chemare, care ajunge la o anumită intensitate, când se plineşte vremea. Spunea un părinte: „Ce mai stai, ia-ţi lucrurile şi treci puntea!“. Iar când îţi împlineşti gândul şi chemarea şi ai bucurie, e un semn de la Dumnezeu, şi asta te odihneşte.
Acum, tinerii nu mai vin la mănăstire. Consideră că nu pot duce o viaţă aşa de aspră, că nu pot face faţă. Deşi îşi doresc, nu au curajul. Sunt nehotărâţi şi temători. Oricum, trebuie multă chibzuinţă pentru un astfel de pas.
Cât este de greu să faci faţă gândului de regret că ai intrat în mănăstire, care îi luptă mai ales pe începători?
Cei mai mulţi care au ales această cale şi pleacă în altă parte o fac pentru o năzuinţă, de exemplu, de a fi la Ierusalim sau în Grecia etc. Cei care pleacă însă în lume, după părerea mea, nu au avut vocaţie.
Şi cât este de gravă întoarcerea în lume?
Dumnezeu gândeşte altfel decât noi, nu pot să spun eu cât este de grav, dar pot spune că e ca o trădare... dovedeşte neseriozitate, nesinceritate. Poate şi-au făcut o altă idee despre mănăstire şi îşi dau seama, după o scurtă perioadă, că nu corespund. Se spune că trei ani e ispitirea canonică, să stai să te lămureşti...
Asta presupune să nu faci nici un pas spre călugărie, rasoforie, de pildă, în aceşti trei ani.
La noi, în mănăstire, se călugăreşte după zece-doispreceze ani, poate chiar mai mult. Dacă eşti rasofor şi te căsătoreşti ulterior, e ca şi cum ai face căsătoria a doua, iar dacă eşti călugăr şi te căsătoreşti, ţi se socoteşte preacurvie. Pentru toate păcatele, desigur, există pocăinţă, dar depinde dacă ajungi să conştientizezi că ai greşit şi să te pocăieşti.

Deprinderea de a fi cu Dumnezeu în cuget

Cum poate omul în lume să se roage, chiar la locul de muncă?
Trebuie să simţim şi să fim conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu. Să ne gândim mereu că Hristos e de faţă, şi dacă te aude, ce faci? Dacă te vede, ce te faci? Să spunem neîncetat: „Doamne, Doamne..., ajută-mă, miluieşte-mă, luminează-mă, nu mă lăsa“. Chiar dacă nu spunem rugăciuni întregi, să avem deprinderea aceasta de a fi cu Dumnezeu în cuget.
Cum să facă oamenii faţă stresului zilnic?
Să nu ne neliniştim! Numai că în primul rând trebuie credinţă, în al doilea credinţă şi în al treilea iar credinţă. Dumnezeu te izbăveşte, te scoate din multe. Încă se fac minuni, zilnic, chiar dacă nu le sesizăm. Să ai mare încredere în ajutorul lui Dumnezeu. Credinţa şi rugăciunea ne liniştesc, stresul însă îmbolnăveşte.
Spuneţi-ne câte ceva despre lupta cu patimile. Cum trebuie să luptăm eficient?
Lupta cu patimile durează toată viaţa. Şi unele sunt foarte subtile, precum tulburarea, orgoliul. Patimile pot fi adormite, nu trebuie să credem atunci că am ajuns la despătimire. Uneori atunci când te retragi din lume, începi să te cunoşti mai bine. Şi, de asemenea, atunci când vine ispita. Să ne înfrânăm şi să cerem cu credinţă şi insistenţă ajutorul lui Dumnezeu. Patimile se pot estompa, dar important e să stai în trezvie. Să ne spovedim cât mai des şi să ne căim pentru păcate. Nici călugării nu sunt maeştri în războiul cu patimile, dar se luptă, cu apucăturile, cu lenea, amânarea, lipsa de râvnă ş.a.
Cum să înlăturăm rutina din rugăciune? Totuşi Paraclisul este acelaşi, la fel şi acatistele...

Şi Tătăl nostru e acelaşi, şi Sfânta Liturghie. Trebuie să spunem toate rugăciunile ca şi cum le-am rosti prima dată. Şi cu simţire şi zdrobire a inimii, ca şi cum ţi-ai pleca fruntea în faţa lui Dumnezeu. Să ne închidem mintea în cuvintele rugăciunii. Şi mai schimbi, Paraclisul cu al doilea Paraclis, cu Bogorodicina... Să te smereşti şi să te rogi să-ţi pătrundă la inimă cuvintele rugăciunii, pentru că dacă îţi pătrund la inimă înviezi. Rugăciunea e ziditoare în măsura în care o trăieşti. Iar Dumnezeu apreciază fiecare efort. Dacă spui de patruzeci de ori Doamne miluieşte, poate numai o dată ai spus din inimă... Şi când te rogi, să te gândeşti la toată lumea, nu numai la tine.

preluare-ziarul lumina, interviul cu maica Maria Balan