PARINTELE ARSENIE BOCA

Piedicile din calea mântuirii

Pe o asemenea mărită CALE, nimeni nu poate merge singur de nu va veni în obştea Sfintei Biserici Ortodoxe şi să fie dus de mână, de mâna nevăzută a Mântuitorului, prin preoţi, ucenicii săi văzuţi în fiecare rând de oameni.
Deci, în calea Duhului, nu poţi merge fără ucenicie la preotul duhovnic. 

Mulţimea ispitelor, vicleniile potrivnicului nevăzut, războindu-se prin lucrurile sau oamenii văzuţi, oricând ar putea scoate pe ucenicul Domnului din calea mântuirii şi să-l rătăcească, dacă preotul duhovnic n-ar avea meşteşugul, ştiinţa şi puterea de la Dumnezeu, ca să împrăştie şi mereu să strice lucrăturile potrivnicului diavol. 

Pricepem prin urmare că ucenicul sau credinciosul, e dator cu ascultarea din dragoste către duhovnicul său, căci fără darul acestuia e cu neputinţă izbăvirea de necazuri şi mântuirea. 

De aceea au zis Sfinţii, că cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească. Aceasta pentru că oricine, - luaţi aminte - care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor, sau gâlceava fărădelegilor, se va trezi, deodată, că i se ridică împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul: lumea, trupul şi diavolul.

Lumea este primul vrăjmaş şi prima piedică în calea mântuirii. 

Prin lume se înţeleg oamenii necredincioşi, e lumea celor ce din toată voia s-au unic cu sfaturile dracilor, e lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul (Ioan 17:9). 

E gura satului, gura vecinului şi de multe ori gura şi faptele celor din casă cu tine (Duşmanii tăi sunt casnicii tăi - Matei 10: 36 ). 

Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea îi arde şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase.

Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai te-ai încăpăţâna cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun.

Lumea e veacul viclean (Galateni 1:4); placul oamenilor (Efeseni 6:6) şi slava deşartă (1 Ioan 2:16). Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei (1 Ioan 5:9), diavolul. 

De aceea avem poruncă: Nu iubiţi lumea, nici cele din lume; pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl (1 Ioan 2:15-16).

Cine vrea să biruie prima piedică în calea mântuirii - lumea -, are la îndemână aceste trei virtuţi: răbdarea, iertarea şi rugăciunea.

Cu răbdarea suntem datori, pentru că mai înainte de a veni la ostenelile mântuirii sau la calea lui Dumnezeu făceam şi noi ale lumii, înmulţind păcatele şi ne-am băgat datori, iar acum trebuie să plătim cu durere cele ce le-am făcut atunci cu plăcere.

 Deci acum trebuie să plătim păcatele noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Pe urmă, cine vrea să biruie lumea e dator cu iertarea, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii, ca unul ce ştie că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi. 

Iar în al treilea rând, cine biruie lumea, se roagă Tatălui în ascuns sau în gând pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de rea purtare ar avea şi oricâte rele ţi-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu şi pentru ele biruie El şi schimbă spre bine pe cel ce te necăjeşte. Iar cu acestea, te-ai făcut pricină de mântuire pentru fratele tău din lume. Căci zice Sfânta Scriptură: Până la o vreme va răbda cel cu îndelungă răbdare şi pe urmă i se va răsplăti lui cu bucurie... 

„Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă n-a venit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că este de folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel arătându-se nemulţumit, nu primeşte decât bâta“.

În rugăciunea cu gândul să fii smerit, să-ţi aduci aminte de greşalele tale, şi zi: Doamne, iartă-i vorbele şi mie faptele! Căci asupra smereniei desăvârşite, vrăjmaşul nu poate nimic; şi făcând aşa ori de câte ori împrejurarea o cere, dar şi când nu o cere, cu ajutorul lui Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a vrăjmaşului pe care ţi-o ridică fraţii tăi din lume, mai slabi de înger.

Cine are darul sau „Duhul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit“, în vreme ce se luptă după lege (2 Timotei 2:5), iar legea este dragostea, poate vedea lucruri minunate.

 Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu, pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte.

- dacă se va mântui cel ce se sălbăticeşte asupra ta, atunci prin răbdarea ta, iertarea din inimă (Matei 18:35) şi rugăciunea ta îl va birui Dumnezeu, şi cu smerenia ta va alunga dracii dintr-însul;

- dacă, însă, fratele acela mai are de chinuit în robie străină sau îşi va pierde sufletul, atunci  răutatea lui va creşte şi desăvârşit se va sălbătici împotriva lui Dumnezeu.

Vezi! Ia aminte! 

Nicidecum să nu uiţi că ostaş al lui Dumnezeu eşti de la Sfântul Botez! 

Prin urmare, fii destoinic ştiind Cui crezi, cu ale Cui arme lupţi şi Cine îţi ajută - ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscusinţa ta. Că, zic Sfinţii Părinţi: „pricina mântuirii este aproapele“. 

De aceea, cei ce biruie lumea nu sunt o adunare de leneşi, de neputincioşi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ostaşi ai lui Dumnezeu; şi precum le este lupta aşa le este şi mântuirea.

 Căci în lupte sau în nevoinţe se dovedeşte „răbdarea şi credinţa Sfinţilor“ (Apocalipsa 13:10).

Trupul cu firea lui stricată şi cu iubirea de sine este al doilea vrăjmaş sau piedica a doua.

Când diavolul, duşmanul cel mai înverşunat al omului, se vede bătut la prima piedică, lumea, cea mai uşoară ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu, le ridică piedica a doua, adică: propriul lor trup, cu firea lui stricată

Însemnătatea mântuirii

Mântuirea veşnică este desigur lucrul cel mai însemnat pentru noi, însă tocmai ea este mai nebăgată în seamă de către oameni. Oamenii îşi dau toată silinţa, folosesc toate mijloacele, uneori uită de foame şi de somn, numai ca să câştige cine ştie ce lucru vremelnic. 

Dar pentru dobândirea fericirii veşnice nu fac mai nimic sau mai degrabă spus fac totul ca s-o piardă. Cea mai mare parte a oamenilor, ca să nu mai zic creştinilor, trăieşte ca şi când, moartea, judecata, iadul, raiul, veşnicia, n-ar fi adevăruri de credinţă, ci poveşti pentru adormit copiii. 

Se zbat oamenii aprig pentru cele vremelnice, dar puţin se ostenesc pentru cele nepieritoare, veşnice.

 Să ne convingem deci, că grija pentru mântuirea noastră veşnică este pentru noi problema cea mai de preţ: este unică şi ireversibilă.

Este lucrul cel mai de preţ, pentru că este vorba de suflet, pe care dacă-l pierdem am pierdut totul. Noi trebuie să preţuim sufletul mai mult decât toate bunurile lumii acesteia; şi ca să înţelegem mai deplin aceasta este suficient să ne gândim numai la faptul că Dumnezeu a dat morţii pe Unicul Său Fiu, ca să mântuiască sufletele noastre. 

Are mare dreptate Fericitul Augustin când afirmă că: „Răscumpărarea oamenilor s-a ridicat la un preţ aşa de mare, încât se pare că omul preţuieşte cât Însuşi Dumnezeu“. De aceea spune Iisus Hristos: „Ce va da omul pentru sufletul său?“ (Matei 16:26).

Cu toate că sufletul este nemuritor, totuşi oamenii îşi dau sufletul pierzării pentru plăcerile ticăloase ale acestei lumi. Cum se poate - întreba cineva - că toţi creştinii cred în judecată, în iad şi în veşnicie, şi, totuşi trăiesc fără a se teme de ele?

Problema mântuirii veşnice nu este numai cea mai de preţ, ci este şi unica ce-o avem în viaţa aceasta. Iată ce-i spune Mântuitorul Martei: „Marto, Marto, pentru multe te îngrijeşti şi te sileşti, dar un lucru trebuieşte“. Adică tot ce faci, trebuie să faci pentru mântuirea sufletului. Căci în altă parte Domnul spune: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?“ (Matei 16:26).

Problema mântuirii este unică, deoarece avem un singur suflet. 

Un Sfânt spunea că în lume există un singur bine şi un singur rău; unicul bine este mântuirea, iar unicul rău este osânda.

 Cine nu se cutremură şi nu se teme de osânda veşnică, acela nu se va mântui.

 Deci ca să ne mântuim trebuie să ne ostenim, căci şi Sfânta Scriptură spune: „Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea“ (Matei 11:12). Mântuirea sufletului este lucrul cel mai important pentru om, este unicul, dar este şi ireparabil şi ireversibil, adică o dată pierdut nu se mai poate îndrepta; sau odată nefăcut nu se mai poate face. Nici o greşeală nu este mai mare, decât aceea de a nesocoti mântuirea. (Lupta împotriva lui Satan, Protos. Nicodim Măndiţă, Editura Agapis, Bucureşti 1994).

Dacă doreşti Împărăţia cerului, urăşte bogăţia şi caută răsplata lui Dumnezeu (Avva Isidor). Începutul mântuirii este cunoaşterea de sine. Foarte important este să nu pierdem trenul mântuirii.

Până la ultima suflare, nu-ţi pierde nădejdea de îndreptare şi de mântuire

Să încercăm a ne îndrepta şi de nu putem, să ne osândim pe noi pentru toate şi să ne smerim. Eu însumi vieţuiesc cu nepăsare, dar ce să fac, să deznădăjduiesc din pricina asta?

 Niciodată! „Până la ultima suflare, nu-ţi pierde nădejdea de îndreptare şi de mântuire“. Noi păcătoşii îl avem pentru asta chezaş şi îndemnător pe tâlharul cel credincios. 

Că iată, Sfinţi mari ai lui Dumnezeu ca Noi, Avraam, Daniel, Moise, împăratul David, şi alţii tot atât de mari, mulţime, zăceau în iad, iar tâlharul intră înaintea lor în Rai

preluare din -Părintele Arsenie Boca, Despre durerile oamenilor vol. 1
(Povăţuiri de suflet ziditoare, Sfântul Anatolie de la Optina, E.I.B.M., Bucureşti, 2008)