Lacrima - Parintele Calistrat

Lacrimile sunt de opt feluri dupa Sfintii Parinti.

 Lacrimi din dragoste de Dumnezeu, cand omul se gandeste la frumusetea creatiei dumnezeiesti. Acestea formeaza cel mai inalt plans, numit plans de bucurie si de dor dumnezeiesc. Lacrimile dragostei ingrasa pe om.

Lacrimi din frica de Dumnezeu. Acestea au mai mica putere decat cele dintai, pentru ca plansul din dragoste de Dumnezeu este plansul fiului catre Tatal, iar plansul din frica este al slugii care mereu se teme sa nu supere pe Stapanul sau. Plansul din frica mijloceste la Dumnezeu iertarea pacatelor si este inaintemergator al celui dintai. Plansul din frica usuca pe om, asemenea clestelui care se arde in foc.

Lacrimi din mila si dragoste pentru aproapele, pentru cei bolnavi din spitale, pentru saraci, vaduve, copii orfani, pentru cei flamanzi, goi si straini, pentru toti oamenii din suferinta. Aceste lacrimi sunt sfinte si mantuitoare asemenea celor dintai.

Lacrimi din frica mortii si a muncilor iadului. Acestea sunt lacrimi bune, mantuitoare ca si cele dintai si aduc roada de pocainta.

Lacrimi din fire sau firesti, adica ale sotilor, ale rudelor, ale parintilor pentru fii si ale fiilor pentru parinti. Acestea nu sunt nici bune nici rele. Ele se pot vedea uneori si la animale.

Lacrimi din slava desarta. Acestea sunt foarte periculoase, pentru ca pe langa lacrimile cele bune, mantuitoare si smerite, pune diavolul lacrimi de slava, spre a fi vazuti si laudati de oameni. Or, plansul cel duhovnicesc trebuie sa fie totdeaun ascuns si nestiut de nimeni, afara de Dumnezeu si de duhovnic.

Lacrimi de dezmierdare, care izvorasc din pofta, din betie, din manie, din aducere aminte a celor rele, etc.

Al optulea fel sunt lacrimi pentru pagube, din saracie, din durerea ranelor, pentru tot felul de boli.

Primele patru feluri de lacrimi sunt mantuitoare ; cele firesti nu sunt nici bune nici rele ; iar ultimele trei feluri de lacrimi sunt nefolositoare si aducatoare de osanda.

Sfantul Ioan Scararul vorbeste in Scara sa despre doua feluri de strapungere ale inimii : una mincinoasa, draceasca si una adevarata, duhovniceasca.

 Exista, de asemenea, si lacrimi care in aparenta sunt bune, insa ele sunt inselatoare, dracesti. 

Despre acestea, izvorate chiar si in timpul rugaciunii vorbeste Sfantul Ignatie Briancianinov in ,,Despre inselare ,, astfel :
"Pocainta, duhul infrant, plansul, sunt semne care dau marturie despre nevointa cu bunacuviinta in rugaciune; lipsa lor este un semn al abaterii spre o directie gresita, semn al amagirii sau al sterpiciunii. Una sau cealalta, adica inselarea sau sterpiciunea (lipsa de roade), alcatuiesc o urmare cu neputinta de ocolit a indeletnicirii cu rugaciunea intr-un chip nepotrivit, iar indeletnicirea cu rugaciunea in chip nepotrivit este nedespartita de amagirea de sine.

Cel mai primejdios dintre felurile de rugaciune nepotrivita este atunci cand cel ce se roaga alcatuieste prin puterea inchipuirii sale nazariri sau himere, luandu-le, la aratare din Sfanta Scriptura, iar de fapt - din propria lui stare, din caderea sa, din pacatosenia sa; prin aceste inchipuiri isi maguleste parerea de sine, slava desarta, cugetarea semeata, trufia, se amageste pe sine insusi. Se poate vedea lesne ca toate alcatuirile inchipuirii firii noastre cazute, schimonosite de cadere, nu sunt adevarate - ele sunt nascocire si minciuna (...) .

 Visatorul, odata cu primul pas facut pe calea rugaciunii, iese din taramul adevarului, paseste pe tarimul minciunii, pe taramul satanei, se supune de bunavoie inrauririi satanei. Sfantul Simeon Noul Teolog zugraveste astfel rugaciunea visatorului si roadele ei: "El ridica spre cer mainile, ochii si mintea, isi inchipuie in mintea sa sfaturile Dumnezeiesti, bunatatile cele ceresti, cinurile sfintilor ingeri, locasurile ingerilor; pe scurt, aduna in inchipuirea sa toate cele auzite din Dumnezeieasca Scriptura, le cerceteaza in vremea rugaciunii, cauta la cer; prin toate acestea isi starneste sufletul sau catre dumnezeiasca dorire si dragoste; cateodata varsa lacrimi si plange. In acest chip, inima lui se trufeste incetul cu incetul, fara a pricepe el aceasta cu inima; i se pare ca cele savarsite de el sunt rodul harului Dumnezeiesc spre mangaierea lui, si roaga pe Dumnezeu ca sa-l invrednicesca a petrece pururea in aceasta lucrare. Acesta este semnul inselarii".

Magdalena Dobra

sursa http://www.crestinortodox.ro

PATIMA INVIDIEI - Patimile Sufletului

Sfantul Ioan Gura de Aur : 

,,Nu este nici o greşeală dacă îi numim pe invidioşi fiare şi demoni,,

 Nimic nu-i dezbină mai mult pe oameni decât invidia, care e o boală neînchipuit de grea şi mult mai primejdioasă decât iubirea de argint, căci ea este rădăcina tuturor relelor.

 Iubitorul de argint este mulţumit atunci când el dobândeşte ceva, pe când cel care invidiază nu se mulţumeşte decât atunci când semenul său nu dobândeşte nimic.

 Fericirea sa este nefericirea celuilalt.

 Există o nebunie mai mare ca aceasta? 

 Omul invidios se topeşte ca o lumânare văzând că vecinului său îi merge bine. 

 Astfel, el nu numai că se lipseşte de bunătăţile cereşti, dar nici în această viaţă nu are linişte.

 Molia nu roade lâna şi nici viermele carnea aşa cum invidia roade şi distruge inima şi măruntaiele omului invidios.

Nu este nici o greşeală dacă îi numim pe invidioşi fiare şi demoni.

 Aşa sunt invidioşii sau chiar mai răi, pentru că fiarele se năpustesc asupra noastră numai când sunt flămânde sau când noi le stârnim, însă invidioşii, de multe ori chiar şi atunci când le facem bine, se poartă ca şi cum i-am fi nedreptăţit. 

Demonii simt duşmănie faţă de noi, dar nu şi faţă de ceilalţi demoni, în vreme ce oamenii invidioşi nu ţin cont de nimic.

 Aceştia nu se îngrijesc de mântuire şi îşi dau sufletul la iad, umplându-şi inimile cu tristeţe şi tulburare fără nici un motiv.

 Rău mare este invidia. 

Există ceva mai rău decât ea? Poate preacurvia.

 Dar cel care săvârşeşte preacurvie măcar, pe de o parte, simte o anumită plăcere, iar pe de altă parte, păcătuieşte doar câteva minute, pe când cel care invidiază nu se odihneşte zi şi noapte, căci invidia este un vierme care îi roade inima fără încetare.

Aşa cum porcul este mulţumit când se tăvăleşte prin noroi, şi diavolul, când ne face rău, la fel se bucură omul invidios de răul semenului său. Se simte foarte bine când cineva din jurul său păţeşte o nenorocire. Nefericirea celuilalt este fericirea sa şi fericirea celuilalt este nefericirea sa. Aşa cum scarabeul se hrăneşte cu murdărie, la fel se hrăneşte şi omul invidios cu suferinţele altora.

Oamenii văd cum este înjunghiat un animal şi le pare rău de el. Însă cel invidios vede că semenul său are parte de binefaceri, şi suferă, se face fiară sălbatică şi se îngălbeneşte de ciudă. 

Ce nebunie mai e şi asta? Spu- ne-mi: de ce faci astfel? Ce te-a apucat? Te necăjeşte faptul că fratele tău este fericit, important şi faimos? Dimpotrivă, pentru acestea ar trebui să te bucuri şi să-I mulţumeşti lui Dumnezeu. Toţi creştinii suntem un trup, iar capul nostru este Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora (Rom. 12, 5).

 De aceea, atunci când se întristează şi suferă un mădular, şi celelalte suferă cu el, iar când unul dintre mădulare se bucură şi este fericit, atunci şi celelalte sunt bucuroase (1 Cor. 12, 26), căci printr-un mădular se slăveşte întreg trupul, dar şi capul, adică Hristos. Cu toate acestea, tu, în loc să te bucuri, suferi. Suferi pentru că este slăvit Dumnezeu. Iată până unde te duce patima ta!

Îmi vei spune: „Am vrut doar ca Dumnezeu să Se slăvească prin mine”.

 Însă atunci când te bucuri pentru fericirea aproapelui tău, Dumnezeu Se slăveşte prin tine. Iar dacă Dumnezeu Se slăveşte prin aproapele tău, iar acesta îţi este duşman, este un motiv în plus să ţi-l faci prieten. Dar tu, dimpotrivă, faci din prieten duşman, pentru că Dumnezeu Se slăveşte prin acela. În ce fel ţi-ai mai putea arăta duşmănia faţă de Dumnezeu?

Iată de ce, chiar dacă ai face minuni sau ai fi curat cu trupul, dacă ai posti şi te-ai nevoi şi dacă ai ajunge la virtuţile îngerilor, nu eşti decât un păcătos, pentru că a pus stăpânire pe tine patima invidiei. Nu te deosebeşti cu nimic de închinătorii la idoli, dacă îi iubeşti pe cei care te iubesc. 

Gândeşte-te atunci care este starea ta dacă îi urăşti pe cei care te iubesc. Este mai rău să invidiezi decât să duşmăneşti, pentru că cel care duşmăneşte se potoleşte dacă dispare pricina duşmăniei lui şi chiar şi-l face prieten pe duşmanul său, pe când cu cel care invidiază aşa ceva nu se întâmplă niciodată. Cel care duşmăneşte îşi arată pe faţă patima, pe când invidiosul o ţine ascunsă. Cel care duşmăneşte are un anumit motiv pentru care se comportă astfel, pe când invidiosul nu are nici un motiv, în afară de patima sa şi de îndemnul satanei.

Află că cine doreşte rău semenului său sau îl nedreptăţeşte, sie însuşi îşi face rău. Pe când cine doreşte binele pentru semenul său sau îi face bine, sie îşi face bine.

 Cel care este vorbit de rău, nu numai că nu va fi nedreptăţit, dar va primi şi o mare răsplată. Nu acesta este vrednic de pedeapsă – bineînţeles, dacă nu a prici-nuit el însuşi vorbele rele care s-au iscat despre el –, ci acela care îl vorbeşte de rău.

Poate că îmi vei spune acum: „Nu îl vorbesc de rău degeaba. Mi-a făcut nedreptate”. Ţi-a făcut nedreptate? Atunci de ce te nedreptăţeşti şi tu acum, judecându-l pe omul care ţi-a făcut nedreptate? Astfel, semeni cu cel care, încercând să se apere, întoarce cuţitul înspre sine.

 Dacă vrei şi ţie să-ţi faci bine şi pe acela să-l cuminţeşti, spune despre el cuvinte bune. Dacă spui cuvinte rele, nu vei fi crezut de ceilalţi, care se vor gândi că vorbele tale izvorăsc din duşmănia pe care o ai faţă de el.

Nu-ţi murdări, dar, sufletul cu răutate, ci împodobeşte-l cu virtuţi. Nu arunca în semenul tău cu noroi, ci împleteşte-i cununi prin cuvinte de laudă. Nu scoate din gura ta necurăţii, căci tu vei fi primul care le va simţi duhoarea, ci oferă bunătate şi dragoste, ca să fii tu primul care le simte mirosul plăcut. Nimeni nu-l iubeşte pe omul invidios, pe când pe omul bun, care ştie să spună cuvinte frumoase despre orice, cu toţii îl iubesc ca pe un frate adevărat.

Şi pentru că ţi-am spus mai înainte că cel care invidiază şi vorbeşte de rău îşi face rău sieşi, nu celui căruia îi doreşte răul, trebuie să-ţi explic acum ce am vrut să spun. Îţi voi da mai multe exemple.

Cu ce l-a vătămat Cain pe Abel atunci când l-a omorât din invidie? Fără să vrea, l-a trimis mai devreme în Împărăţia cerurilor. Pe când el, dimpotrivă, a fost aspru pedepsit pentru păcatul său.

La fel Isav: cu ce l-a vătămat el pe Iacov? Iacov s-a îmbogăţit, dobândind nenumărate bunătăţi materiale, pe când el a ajuns să rătăcească prin locuri străine.

Preabunului Iosif, ce rău au reuşit să-i facă fraţii săi, care puţin a lipsit să nu-l omoare din pricina invidiei? Aceştia au ajuns să sufere de foame şi să fie în primejdie de a-şi pierde vieţile, pe când Iacov a ajuns stăpânitorul Egiptului, al doilea după Faraon.

Toate aceste exemple ne arată că atunci când invidiem pe cineva, îi facem acestuia, fără voia noastră, un mare bine. Pentru că Dumnezeu există şi le vede pe toate. Şi dacă este nedreptăţit un om care nu nedrep-tăţeşte pe nimeni, cu atât mai mult este acesta binecuvântat şi slăvit. În acelaşi timp, tu care invidiezi, eşti pedepsit. Şi cum să nu fii pedepsit când invidiezi un om care nu ţi-a făcut nici un rău, dacă eşti pedepsit şi atunci când nu te bucuri pentru binele vrăşmaşului tău? Cum să fie iertată ura ta faţă de un om nevinovat, când Domnul ne spune în Evanghelie că oamenii care îi iubesc numai pe cei de care sunt iubiţi nu fac mai mult decât ce fac vameşii (Mat. 5, 46).

De ce suferi, omule, pentru fericirea semenului tău? Dacă trebuie să suferi pentru ceva, să suferi pentru nefericirea ta, nu pentru bunăstarea celuilalt. Invidia ta este o nebunie, după cum vezi şi tu, de aceea eşti de neiertat. Desfrânatul poate aduce în apărarea sa faptul că l-a îndemnat dorinţa cărnii, criminalul aduce furia, hoţul, sărăcia. Dar tu ce motiv ai avut? Nici un alt motiv decât răutatea ta nemăsurată.

Mare neajuns este invidia, foarte mare neajuns! Invidia ne face să nu ne îngrijim de mântuirea sufletului nostru.

sursa https://www.ioanguradeaur.ro/741/invidia/

1. Slava Desarta si Mandria

Priviti lucrurile lumii acesteia, firea omeneasca, nimicnicia omului. Când vedeti pe drum un alai de mort, orfani care plâng, o vaduva care se tânguie, suflete întristate, cugetati ca bucuriile omenesti sunt o zadarnicie, ca nu fac nici cât o umbra, nici cât un vis.Gânditi-va la bogatii care au murit ca si ceilalti, priviti asezarile celor mari, oameni vestiti, care au fost sterse de pe fata pamântului, gânditi-va cât de puternici erau stapânii lor, iar acum din toti n-a ramas nici chiar aducerea-aminte.In fiecare zi, daca vreti, puteti sesiza o asemenea învatatura. Nu se petrec acestea zilnic? Treburile omenesti nu sunt ele, oare, ca luate de-o roata?Cititi, de vreti. Scripturile… Daca admirati operele filosofice, cercetati-le… Asemenea, poetii, oratorii, istoricii…
Pretutindeni veti gasi, daca doriti, multe dovezi.
Daca acestea nu va sunt pe plac, cugetati la firea voastra însiva, la obârsia si la sfârsitul ei.
Nu esti tu mai slab decât fiarele salbatice? Ce zici? Ca le întreci cu mintea? Dar minte nu ai, caci trufia e semn ca ea-ti lipseste. Cu ce te mândresti, te rog?
Cu puterea ta trupeasca? Aici animalele au întâietatea, iar puterea aceasta o au si hotii, tâlharii, ucigasii. Inteligenta ta? Dar nu-i deloc lucru inteligent sa ai despre tine o parere prea buna.
Aceasta, mai ales, te lipseste de inteligenta.

Sfântul Ioan Gură de Aur


"Trufia este lepadare de Dumnezeu, nascocire draceasca", zice Ioan Scararul. "Inceputul trufiei este radacina slavei desarte; mijlocul este defaimarea aproapelui, trambitarea nerusinata a propriilor osteneli, lauda de sine din inima, urarea mustrarii; iar sfarsitul este lepadarea ajutorului dumnezeiesc, nadajduirea in propria stradanie, naravul dracesc".

Asadar, trufia duce in cele din urma la pierderea credintei in Dumnezeu. Cand slava desarta se dezvolta in noi atat de mult incat devenim robii ei, am ajuns la mijlocul trufiei. Un om aflat in starea aceasta inca mai poate sa se roage, precum vedem din pilda fariseului, in a carui rugaciune se cuprindea defaimarea aproapelui si nerusinata trambitare a propriilor osteneli: Dumnezeule! Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, preacurvari, sau ca si acest vames (Lc. 18, 11).
Un asemenea om inca se mai roaga lui Dumnezeu, fara sa inteleaga ca este deja in pragul necredintei si al izgonirii ajutorului dumnezeiesc - iar aceasta din urma, impreuna cu nadajduirea in stradania proprie este deja sfarsitul trufiei, "nascocirea draceasca".
Daca deschidem scrierile Avvei Dorothei, vom vedea ca el face deosebire intre doua trepte ale trufiei, ce corespund mijlocului si sfarsitului ei asa cum sunt descrise ele de catre loan Scararul. Avva Dorothei scrie:

"Trufia cea dintai este atunci cand cineva isi cearta fratele, il osandeste si-l necinsteste ca si cum acela n-ar avea nici o insemnatate, iar el ar fi mai presus de dansul; unul ca acesta, daca nu-si va veni in sine degrab si nu se va sili sa se indrepteze, incetul cu incetul va ajunge si la a doua trufie, asa incat se va trufi si impotriva lui Dumnezeu insusi, punand nevointele si virtutile sale pe seama sa, nu pe seama lui Dumnezeu, ca si cum el insusi le-ar fi savarsit, cu priceperea sa si cu stradania sa, nu cu ajutorul lui Dumnezeu".
In continuare, Avva Dorothei arata jalnica stare a unui frate care urma celei dintai trufii, si pe acest exemplu arata trecerea acesteia in cea de-a doua trufie. "Cu adevarat, fratilor, cunosc pe cineva care a ajuns candva in starea aceasta jalnica. La inceput, daca unul dintre frati ii spunea ceva, el ii defaima pe toti si raspundea: "Cine este cutare? Nu este nimeni (vrednic - n.a.), afara de Zosima si cei asemeni lui". Dupa aceea a inceput sa-i osandeasca si pe aceia si sa spuna: "Nu este nimeni (vrednic), afara de Macarie". N-a trecut mult si a inceput sa spuna: "Cine este Macarie? Nu este nimeni (vrednic), afara de Vasile si de Grigorie". Insa degrab a inceput sa-i osandeasca si pe aceia, zicand: "Cine este Vasile? Si cine este Grigorie? Nu este nimeni (vrednic), afara de Petru si de Pavel". I-am zis: "Cu adevarat, frate, in scurta vreme vei incepe sa-i defaimi si pe acestia". Si, credeti-ma, dupa un timp a inceput sa zica: "Cine este Petru? Si cine este Pavel? Nimeni nu are vreo insemnatate, afara de Sfanta Treime". In cele din urma s-a trufit si asupra lui Dumnezeu insusi, si astfel si-a pierdut mintile. Tocmai de aceea, fratilor, trebuie sa ne nevoim din toate puterile noastre impotriva trufiei celei dintai, ca nu cumva sa cadem putin cate putin in cea de-a doua, adica in trufia desavarsita".

Pentru cei ce doresc sa se lupte cu trufia, ne vom opri asupra inceputului trufiei: slava desarta. Care este legatura dintre trufie si slava desarta? Dupa Ioan Scararul, "intre aceste patimi este aceeasi deosebire ca intre fecioras si barbat, intre grau si paine, pentru ca slava desarta t este inceputul, iar trufia este sfarsitul", iar altundeva numeste slava desarta "inainte-mergatoarea trufiei".

Ce este, dupa insusirile sale, slava desarta?

La infatisare ea este "schimbare a firii" (adica a ceea ce a fost pus in noi de Dumnezeu), "iar dupa soiul sau este risipire a ostenelilor, pierdere a sudorilor, rapitoare a comorii si a sufletului, odrasla a necredintei, inainte-mergatoare a trufiei, inecare la mal, furnica in arie, care, macar ca este mica, totusi rapeste orice osteneala si orice roada. Furnica asteapta sa se adune graul, iar slava desarta asteapta sa se adune bogatia, pentru ca furnica se bucura ca va fura, iar slava desarta se bucura ca va risipi".
Oricine se osteneste pentru Dumnezeu slavindu-se in desert, degeaba se osteneste, degeaba asuda, pentru ca are in el acest rapitor al comorii duhovnicesti, cu care se poate ineca - si nu in largul marii, ci chiar la mal. Dupa cum spun Sfintii Parinti, "omul ce se slaveste in desert este inchinator la idoli, chiar daca are nume de credincios. El crede ca Il cinsteste pe Dumnezeu, insa de fapt nu place lui Dumnezeu, ci oamenilor".
"Postul celui ce se slaveste in desert ramane fara plata si rugaciunea lui - stearpa, fiindca el face atat una, cat si cealalta pentru a fi laudat de oameni. Nevoitorul ce se slaveste in desert isi aduce singur o indoita vatamare: si trupul si-l istoveste, si nici rasplata nu primeste".
Pentru noi are insemnatate sa stim cum putem recunoaste in noi slava desarta, care este semnul ei cel mai important. Putem recunoaste slava desarta dupa faptul ca "faci pana si cel mai marunt lucru ca sa te vada oamenii" sau ca "omul, daca nu vede langa sine pe nimeni care sa-l laude, vadeste fapte ale slavei desarte".

Care e starea celui ce se slaveste in desert?

Slava desarta pune stapanire pe noi atunci cand nu ne impotrivim ei. Ea ne insoteste in orice virtute a noastra. "Tuturor le lumineaza soarele, fara sa faca deosebire, iar slava desarta se bucura de toate virtutile. De pilda, ma slavesc in desert atunci cand postesc - insa cand dezleg postul ca sa ascund de oameni infranarea mea, iarasi ma slavesc in desert, socotindu-ma intelept. Sunt biruit de slava desarta cand ma imbrac in haine bune, insa si cand ma imbrac in haineproaste fac acelasi lucru. Incep sa vorbesc - sunt biruit de slava desarta; tac din gura, si iarasi sunt biruit de ea. Oricum ai arunca acest trepied, un picior tot ramane in sus".
Trebuie sa ne luptam cu slava desarta, trebuie sa aducem ceva impotriva ei, ceva care s-o faca sa piara. Slava desarta este o patima foarte primejdioasa pentru noi. Daca n-ar fi in noi slava desarta, poate ca sunt multe lucruri pe care nu le-am face, dar pentru slava desarta biruim orice alta patima. Astfel, slava desarta ii face pe cei maniosi "blanzi inaintea oamenilor", si ei se infraneaza nu pentru ca asa a poruncit Domnul, nu pentru ca si-ar spune: "in fratele meu este chipul lui Dumnezeu, pe care nu trebuie sa-l injosesc", ci pentru ca se tem: "s-ar putea sa-si faca oamenii o parere proasta despre mine".
Iata ce povesteste Ioan Scararul: "Odata, sezand in chilie, am cazut in asemenea trandavire incat aproape ma gandeam sa o parasesc. Au venit insa niste pelerini si mi-au grait, ca unuia care se linisteste, o multime de laude - si gandul trandavirii m-a parasit indata, fiind gonit de slava desarta. M-am minunat cum acest drac turburator se impotriveste tuturor duhurilor".
Prin aceasta, Ioan Scararul arata ca nu este patima pe care sa nu o poata birui slava desarta. De obicei, credem ca aceasta este o biruinta, cand de fapt este o infrangere, intrucat aici patima mai slaba nu este dezradacinata cu totul prin pocainta si prin frica de Dumnezeu, ci se supune patimii mai tari. Slava desarta alunga numai pentru o vreme cealalta patima, o ascunde de noi si prin insusi acest fapt nu ne ingaduie sa ne luptam cu ea.
Cand vorbim despre slava desarta, trebuie neaparat sa insemnam caile pe care ea se dezvolta in noi. Una dintre aceste cai este multa graire. "Multa graire e tron, pe care slavei desarte ii place sa se arate si sa se dea in spectacol cu multa pompa". Cazand in multa graire, dezvoltam in noi insine slava desarta. Pe langa asta, nu are insemnatate doar ceea ce spun, ci si daca oamenii imi spun multe si mai ales daca ma lauda - si asta dezvolta slava desarta. Slava desarta se nimiceste prin tacere: "Tacerea lui Iisus l-a rusinat pe Pilat - si tacerea gurii barbatului binecredincios va surpa slava desarta".

sursa http://www.crestinortodox.ro

Cum inseala diavolul pe om

Exemple de ispite din viața fiilor duhovnicești

 Uneori te minunezi de șiretenia și subțirimea ispitelor aduse de vrăjmașul.
Îți aduci aminte, prietene, cum l-ai provocat odată la întrecere în ascultare pe prietenul tău A.? Vai, cu ce încântare ai venit atunci! Căci doar o luasei înaintea lui!..
Eu însă am simțit îndată că nu-i a bună. Când te-am descusut, temerile mele s-au adeverit: te bucurai atunci nu ca un semănător al celor bune, ci ca un biruitor al rivalului tău.Îți amintești cum te-ai supărat pe mine când te-am tăiat de tot de la ascultare? Tunete și fulgere! Demult s-a întâmplat asta... Acum te-ai schimbat cu totul, însă atunci aveai neapărat nevoie de această metodă de educație duhovnicească.
Este foarte important să nu scăpăm momentul zămislirii mândriei. Atunci m-am gândit: „Dacă nu înhaț acum mândria de cap, pe urmă n-o să mai reușesc: o să-mi muște mâna!” Acum ești recunoscător, se înțelege, însă atunci, uhhh, cum te mai luptai...
La nici o patimă nu reacționează atât de dureros fiii duhovnicești ca la trufie și la slava deșartă. Ei primesc darea ei în vileag ca pe o jignire personală și se supără, drept care ești nevoit să faci cumva încât, ajutat de experiența vieții, să îți atingi scopul, adică să-i aduci la smerenie fără să le explici motivele. Ești nevoit să tai de la om lucrurile care hrănesc patima mândriei. Cu timpul, omul înțelege ce și cum.Unul din fiii mei duhovnicești mi-a povestit despre sine o istorie tristă, cum puterea cea rea l-a aruncat în mândrie și cum îngerul păzitor l-a ajutat la început să-și dea seama de cursele vrăjmașului.
El ocupa o funcție de răspundere, și pe linie de serviciu comunica cu mari savanți. Odată, un profesor i-a zis:- Ei, dacă ar fi descoperit știința ce procese au loc în..., s-ar fi putut face cutare și cutare lucru... Ar fi o economie colosală de energie electrică!
Fiul meu duhovnicesc îi răspunde:
-Păi uite ce are loc... - și, în mod inconștient, ca în somn, îi vorbește, îi vorbește, gândindu-se în același timp cu groază: „Așadar sunt posedat! Cine vorbește în mine? Și ce vorbește? Acum o să afle toți că sunt bolnav psihic.... 

Ce atitudine o să ia conducerea? O să mă dea afară!”
I s-a făcut rușine și frică; voia să se oprească, și nu putea. A zis chiar următorul lucru:
- Puteți verifica toate acestea prin experiențele următoare... convingeți-vă singur!
Iar peste o lună,când spusele lui s-au confirmat, l-au ridicat în slăvi într-așa un hal, încât cinci ani după aceea a trăit într-o continuă frică pentru sine însuși.Veneau la el cu problemele cele mai complicate. Avea o asemenea limpezime a minții încât la început se mira și se temea, după care s-a obișnuit, și după cinci ani, fără să-și mai dea seama, s-a învoit cu gândul trufaș, și l-a atribuit, și de atunci a început căderea lui.
A început se se înalțe cu gândul mai presus de ceilalți, se mira de „prostia” savanților și administratorilor, iar câteodată ieșea la suprafață și sentimentul de dispreț, de dezgut, de scârbă.
A încetat să mai vadă în om chipul lui Dumnezeu, a apărut în el un sentiment acut că este nedreptățit, a început să remarce cu mare acuitate defectele celor din jur și să se indigneze de comportamentul lor „nedemn”. Pe fondul oamenilor „vicioși” își vedea limpede întăietatea și „corectitudinea”, și, ca un fariseu, se mândrea tot tipul față de ei.În concepția lui, oamenii se împărțeau în două categorii: buni și răi. Pe oamenii „răi” îi evita și le întorcea spatele, pe când cu cei buni era amabil, respectuos, serviabil, atent și se îngijea de ei ca un părinte sau frate bun. Îl iubea, ei, la rândul lor, îl iubeau, și între ei era, cum se zice pace și bucurie. Era întotdeauna binedispus, întotdeauna vesel, și întotdeauna se simțea bine.Vrăjmașul ascuns l-a adus cu șiretenie tot mai departe, pregustându-și victoria. 

Mândria se dezvolta în el cu o repeziciune amețitoare. S-a simțit în stare să-i îndrume pe alții, să-i ducă la mântuire - și iată că s-a întâmplat cu el ceva ce l-a făcut să cadă într-o deznădejde cumplită, întunecat, fără ieșire.
Pe neașteptate, diavolul a năvălit asupra lui din două părți: i-a descoperit adâncul mândriei sale și i-a aprins patima trupească. Încă cinci ani vrăjmașul l-a chinuit cu gânduri de hulă și gânduri de curvie.
- Cine știe cum s-ar fi terminat toate astea - și-a încheiat acela mărturisirea – dacă n-aș fi întâlnit în calea mea un părinte duhovnicesc!
Cred că n-aș fi scăpat de muncile iadului – însă Domnul Cel milostiv, nevoind moartea păcătosului, S-a milostivit de mine, arătându-mi, ca pe o ancoră a mântuirii, calea duhovnicească. Ajutați-mă, deci, să scap de mândrie! Mă tem foarte mult de această patimă! 

Pentru că poți să te mândrești gândindu-te că ești smerit.Vezi, prietene, cât este Domnul de iubitor? L-a lăsat să cadă în păcate grele, însă aceasta i-a slujit drept mijloc de dobândirea a smereniei.
Se spune că cel ce n-a cunoscut amarul nu va prețui dulcele. Se mai spune că „tot răul spre bine”. 

Proverbele acestea i se potrivesc foarte bine. Acum, bineînțeles, va fi mult mai prudent când e vorba să se prețuiască pe sine însuși.
Cu sinceritate îți spun, prietene, că ți se bucură sufletul când vezi că Domnul îl aduce pe un păcătos la pocăință pe o asemena cale, adică prin necazuri. Ispitele trăite îl feresc pe creștin, ca un zid tare, de noile ispite ale vrăjmașului și mai ales de îngâmfare. 

Iar acesta e cel mai important lucru.
preluare http://www.catehetica.ro/extraordinara-siretenie-si-subtirime-a-ispitelor-diavolesti

Parintele Calistrat - Trufia sau parerea de sine !

TEMETI-VA DE PAREREA DE SINE

Temeți-vă de dreptatea părută !

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!

Ne-am obișnuit să-l disprețuim și să-l osândim pe fariseu: ni se pare că Evanghelia de astăzi ne dă dreptul să facem asta – „doar a fost osândit de Hristos Însuși”. 

Uităm însă că dreptatea îngâmfată a fariselui i-a costat scump și pe el, și pe cei din tagma lui. 

Aceștia erau oameni ascetici și cu convingeri; din puținele lucruri care se spun în Evanghelie, fariseul postea de două ori pe săptămână, adică Îi dădea lui Dumnezeu nu numai ceea ce ar fi trebuit să-I dea după Lege, ci chiar mai mult, peste măsură: el Îi dădea lui Dumnezeu din osârdia sa.

 Totodată, el dă o parte însemnată din venitul său celor nevoiași, adică și către oameni era orientat cumva printr-o anumită nevoință de viață, chiar dacă aspră.

 Așadar nu avem nevoie să-l judecăm cu ușurință. Fariseii erau oameni gata să poarte povara ascezei lor – însă această asceză se sfărâma de dreptatea lui Dumnezeu în aceea că ei rămâneau cu sentimentul unei părute dreptăți, fără să ajungă la dragoste.
Iată fariseul a intrat în Templu, nu s-a oprit la intrare, nu și-a amintit că se găsește în Templul Dumnezeului Celui viu, că nu este făptură care să fie datoare să cadă înaintea Lui cu cutremur, cu spaimă, cu dragoste.
El a venit cu pas sigur și și-a ocupat locul în Templu, fiindcă „avea dreptul” la acel loc, căci doar trăiește cu vrednicie, după rânduielile Legii, și de aceea stă acolo unde are dreptul să stea.
Oare lucrul acesta nu e cumplit și oare nu seamănă osânditor de mult cu ceea ce facem noi? 

Cât de des „știm” că avem locul nostru înaintea lui Dumnezeu, în mijlocul oamenilor și vorbesc nu atât de locul din templul material, din biserică, cât de cel din templul cel tainic, nevăzut, care e universul, cel adunat cu cutremur în jurul Dumnezeului său Cel viu! Și noi ne gândim deseori: „Locul meu e aici, al lui e acolo”.
Pe când „acolo” stătea un om pentru care, potirivit judecății oamenilor, chiar că nu era nici un drum înainte, spre primele rânduri ale drepților lui Dumnezeu. El era strângător de dări, dar cât de mult se deosebea de cei din vremea de astăzi! 

Era doar un slugoi al ocupanților romani, care înrobiseră poporul lui Israel, împilându-l în fel și chip și căutând tot între ei oameni care să se ocupe de biruri - și bineînțeles că oamenii aceștia erau urâți de toți, pentru că legea vieții lor era extorcarea, era duritatea, era silnicia, era neîndurarea.
Un lucru însă a învățat vameșul, după cum se vede, în viața cea cumplită, crâncenă, pe care o ducea între cei de tagma sa și între jertfele înverșunării omenești – a învățat că omul nu poate supraviețui în cumplita societate omenească dacă legea nu se va opri măcar pentru o clipă, dacă măcar pentru o clipă nu se va vădi îndurarea, milostivirea. 

Dacă totul va merge așa cum e scris, dacă totul se va face așa cum o cere dreptul, nici un om nu va scăpa teafăr.Și iată că el a stat în spatele tuturor, departe, știind că după dreptatea omenească și după cea a lui Dumnezeu merită aceeași cruzime neînduplecată pe care o apllica și el zi de zi - și a stat acolo bătându-se în piept, fiindcă știa că nu poate merita nici un fel de milostivire: milostivirea nu se merită, nu se poate cumpăra nici un fel de milostivire și nici nu poți fi vrednic de ea, ci poți să o dobândești numai prin rugăciune. Ea poate veni și ca o minune – ca o minune neînțeleasă și cu totul neașteptată, când dreptatea se înclină în fața păcatului, când milostivirea străbate fără de veste acolo unde ar trebui să se arate dreptatea - dreptatea înaltă, necruțătoare. 

El stă în păcatul său, necutezând să intre pe tărâmul dreptății lui Dumnezeu, fiindcă acolo n-are iertare – stă departe, nădăjduind că până la marginea acestui templu, până la marginea dreptății și dincolo de marginea ei se vor revărsa mila, îndurarea, împreună-pătimirea, milostivirea, că se va întâmpla cu el lucrul cel nemeritat și cu neputință.
Și fiindcă el crede în asta, fiindcă viața tocmai asta l-a învățat – că se întămplă ceea ce este cu neputință, și numai ceea ce este cu neputință face cu putință viața omului -, el stă, și ajunge la iertarea dumnezeiască.
Hristos ne spune că acesta a plecat mai îndreptățit decât celălalt. Fariseul nu a fost pur și simplu osândit: până în ceasul morții putea să nădăjduiască în iertare, și era drept, era ostenitor, depunea silință cu sufletul și cu trupul în dreptatea sa. 

Aceasta era neroditoare, din ea nu scăpăra nici măcar o scânteie de împreună-pătimire și dragoste - și totuși, era dreptate...
Iar nedreptatea a căpătat iertare.
Să ne gândim la lucrul acesta; să ne gândim, în primul rând, dacă suntem măcar farisei, dacă este în noi, îndeobște, vreo dreptate: dreptate înaintea oamenilor, prin facerea de bine, și dreptate înaintea lui Dumnezeu – dacă Îi dăm adică, ceea ce I se cuvine, la care El pur și simplu are dreptul?
Iar după aceea să ne punem întrebarea: lipsiți până și de dreptatea fariseului, nu suntem oare la fel ca el, fără dragoste, fără inimă, trufași cu sufletul mort?
Cum ne privim apropele individual și aproapele colectiv în biserică, în afara bisericii, în viață, în familie, la muncă, pe stradă, în ziar, peste tot?
Cum ne privim aproapele, cum îl judecăm, neavând temei nici măcar în dreptatea reală, deși moartă, a fariseului?.. Amin

,,Cum să biruim mândria ,, – Schiigumenul Sava – Editura Sofia – Bucuresti 2010

sursa http://www.catehetica.ro