Adevarata pocainta si greseala - Parintele Calistrat - Predica de colectie

Atunci cand duhul smerit ne stapaneste, lacrimile se revarsa din adancul inimii. Despre acest plans vorbeste Hristos: “Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia” (Mt. 5:3-4). Cu ce mangaiere? In cazul de fata – cu mangaierea ce purcede de la Duhul Sfant, pe Care Hristos L-a numit Mangaietorul; mangaiere nu de ordin psihologic sau fiziologic, ci fiintial, care tine de vecinicia Dumnezeiasca.

Daca acum ma voi abate de la imprejurarile de obste, theologice si ascetice, spre unele “amanunte” ale experientei de multe veacuri a nevoitorilor crestini, o voi face cat mai pe scurt cu putinta. Plansul duhovnicesc isi schimba caracterul potrivit starii in care nevoitorul petrece: sunt lacrimi dulci, din apropierea Dumnezeului Dragostei, care imbratiseaza intreg omul. Cel mai adesea insa se traieste plansul de mijloc, unde se amesteca bucuria si tristetea. La inceputul pocaintei precumpanesc lacrimile amare, nascute sau din constiinta propriei robii fata de patimile pacatoase, sau din pricina imputinarii harului simtit, sau amarei parasiri de Dumnezeu. 

Este cu putinta plansul impreuna-patimirii pentru omenire si chiar pentru intreaga faptura. 

Sub toate aceste chipuri, plansul duhovnicesc spala omul de toate intinaciunile care il covarsisera in viata zilnica, innoieste in el puterea nazuintei catre Pacea Dumnezeiasca. Plansul iubirii catre Dumnezeu il face intreg partas Iubitului Stapan: mintea, sufletul si chiar trupul – toate se contopesc intru una, intr-o miscare puternic impreunata catre Lumina cea Nezidita. Un astfel de plans rupe cercul stramt al fiintarii pamantesti, indrumand duhul omului catre sferele ceresti, slobozit de silnicia patimilor pacatoase; ne impartaseste experienta nepatimirii, sfintirea intregii noastre “alcatuiri”.

Lipsa plansului, dupa invatatura Parintilor nostri este un semn ca rugaciunea noastra inca nu a atins prima sa treapta de inaltare catre Dumnezeu. Cu toate acestea, dupa ce s-au desertat lacrimile trupesti, poate fi data o alta rugaciune, fara cuvinte, ca un lin simtamant al harului Duhului Sfant inlauntrul nostru, cand pacea “carea covarseste toata mintea” (Flp. 4:7) umple inima. O astfel de contemplare subtire imbratiseaza omul de obicei dupa rugaciunea in care el a adus jertfa dragostei lui Dumnezeu pana la capat.

Plansul duhovnicesc este prisosul vietii ce creste furtunos din puterea iubirii, pe cand cel “sufletesc” omoara fiii pamantului. Pronia m-a adus sa traiesc intr-o tara unde din copilarie se invata a nu plange; unde plansul se dispretuieste ca nevrednic de omul civilizat. Nu se poate sa nu cinstesti aceasta cultura, dar nu se cade sa uitam ca ea tine de situatia in care picioarele ne sunt puternic lipite de scoarta pamantului. Nici parintii nevoitori nu plang pentru lipsa bunurilor pamantesti, dar totusi insista asupra neaparatei trebuinte a plansului duhovnicesc, fara de care nu se va inmuia inima impietrita in patimi, neputincioasa a iubi cu evanghelica iubire.

Mintea crestinului care plange este cu de-a-ntregul indreptata catre taramul veciniciei Dumnezeiesti. Caci numai despre aceasta este vorba in poruncile lui Hristos. Multe imprejurari de nesuportat celor ce traiesc viata banala a acestei lumi, pentru cel ce plange, precum zice porunca lui Dumnezeu, trec neobservate: saracia nu il infricoseaza, nu il injosesc jignirile si defaimarile din partea fiilor acestui veac, nici alte lovituri ale soartei vremelnice, caci nu numai mintea, ci si picioarele ii sunt ridicate cu mult deasupra pamantului. El compatimeste cu semenii, se intristeaza pentru ei inaintea lui Dumnezeu, insa nu le impartaseste interesele, fiind insuflat in nazuinta sa catre Adevarul cel nestramutat.

Plansul cu adevarat duhovnicesc este urmarea lucrarii Duhului Sfant. Impreuna cu el se pogoara asupra noastra Lumina cea Nezidita. Inima, iar mai apoi si mintea, dobandesc in sine puterea de a cuprinde intreaga omenire, de a iubi intreaga faptura. Plansul duhovnicesc nu este fara tel: el este indreptat catre Dumnezeu, si in Dumnezeu petrecand omul, in rugaciunea pentru omenire, cu lacrimi compatimeste lumea intreaga. Parintii sfatuiesc a ocroti acest dar prin paza poruncilor, pentru a nu scarbi Duhul Sfant cu vreun pacat oarecare, insa nu este cu putinta a-l “cultiva”, caci el nu se cuprinde in hotarele firii noastre zidite: este un har, iar harul lui Dumnezeu nu sta sub obladuirea noastra.

Se intampla ca lacrimile dragostei sa se dea din belsug si sa curga siroaie. Dar in perioadele parasirii de catre Dumnezeu totul inlauntrul nostru se usuca, si doar de se va aduna in ochiul nostru vreo picatura, asemenea unei picaturi de sange fierbinte dintr-o inima ranita.Cela ce nu a cercat asupra sa lucrarea Focului de Sus (Lc. 12:49), acela nu va intelege cele spuse.

Iarasi indraznesc sa amintesc ca nevoitorii stau in fata judecatii lui Dumnezeu cu frica: vorba este nu despre lucruri grabnic trecatoare, ci despre vecinicia – sau in Lumina Fetei Celui Preainalt, sau in “intunerecul cel mai dinafara” (Mt. 25:30). In vartutea celor spuse, ei devin nesimtitori fata de situatia lor pamanteasca: mintea le este in Dumnezeu, iar cand se pogoara “mangaierea” de la Parintele luminilor, atunci cel ce plange, usor iarta toate nedreptatile suferite, caci duhul ii este inaltat de la pamant la cer, si in Duhul Sfant el devine in stare a iubi pana si pe vrajmasi.

Unul din Staretii de la Athos, in cuvantarile sale despre rugaciune vorbea despre felurimea plansului, judecand dupa lucrarea fiecaruia asupra omului. El a socotit pana la douasprezece feluri de plans. Si eu, ca si toti ceilalti, am cunoscut feluritele chipuri ale plansului de-a lungul a multor ani ai pocaintei mele deznadajduite, dar nu mi-a venit niciodata gandul sa le numar.

“Si acum, zice Domnul Dumnezeul nostru: intoarceti-va la Mine din toata inima voastra, cu post, cu plangere si cu tanguire” (Ioil 2:12). “Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia” – zis-a Domnul pentru toate veacurile. Ba chiar El insusi, “in zilele trupului Sau, cu strigare tare si cu lacrami, cereri si rugaciuni a adus catre Cela ce putea sa mantuiasca pre El din moarte, si S-a auzit pentru buna-cucernicie” (cf. Evr. 5:7). Si tuturor, si fiecaruia ce nazuieste catre Dumnezeiasca vecinicie, sta inainte anume aceasta cale: “cu strigare tare si cu lacrami”, pentru a se mantui de moartea ce ne tine legati – pacatul“.

Arhimandritul Sofronie, “Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, Editura Sophia, Bucuresti, 2005

sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula - Calea pocăinţei senine (Cluj, 19...

Suntem păcătoşi, în toate privinţele păcătoşi, însă Domnul a venit tocmai pentru a-i mântui pe păcătoşi. 

Nu păcatele sunt piedica, ci încăpăţânarea de a păcătui şi nepocăinţa. 

 Iar păcatele deplânse, mărturisite şi dezlegate nu mai sunt nici în noi, nici asupra noastră. Ele sunt la fel ca surcelele tăiate din pom: atunci când iubeam păcatul, ele erau ramuri vii în pomul vieţii noastre şi se hrăneau din el; iar atunci când le-am întors spatele, când am ajuns să ne dezgustăm de ele, să ne pocăim şi să ne spovedim, prin aceasta le-am tăiat de la noi. In minutul dezlegării, ele au căzut de la noi. 

 

Acum sunt crengi uscate şi Domnul vine să ardă în noi aceşti spini ai păcatelor. Aşadar grija noastră de căpetenie să fie recunoaşterea păcatelor proprii, deplângerea, mărturisirea lor şi luarea hotărârii nestrămutate de a nu le mai săvârşi. Fie că aţi făcut deja toate acestea, fie că le veţi face acum, daţi mulţumită Domnului.

 Prin dezlegarea de păcate, Domnul îşi pregăteşte în noi locaş vrednic de El, curăţat si dereticat.

La această lucrare de căpetenie rămâne să adăugăm apoi încă una: să ne păstrăm luarea-aminte neîmprăştiată şi inima netulburată. Păziţi-vă, aşadar, de împrăştiere şi de grijile cele tulburătoare.

Dacă întreaga săptămână aţi fost împresuraţi de treburile obişnuite, cu atât mai obligatoriu este să le lăsaţi acum deoparte şi, rupându-vă de toate, să intraţi în voi înşivă şi să rămâneţi acolo doar cu gândul la Domnul, Ce are să vină la voi. 

Curmaţi orice mişcare a gândurilor străine şi, cu privirea aţintită numai la Domnul, rugaţi-vă Lui cu rugăciune de puţine cuvinte a minţii, spunând fiecare întru sine:


„Nu mă lepăda, Doamne, de la faţa Ta! Nu te scârbi de mine, cel ce mult Te-am supărat! Nu mă alunga de la Cina Ta ca pe un necurat, ci viază-mă după cuvântul Tău! Cercetează-mă după mila Ta, chiar dacă sunt nevrednic! Vino la mine, cel ce pier, şi mă mântuieşte!“

Sau, mai simplu, repetă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” Sau chiar şi fără cuvinte să cazi în inima ta la urmele paşilor Lui, aşteptând milă!

La asta s-ar putea mărgini toată osteneala pregătitoare de acum; dar dacă gândul nu va rămâne tare în această singură osteneală, daţi-i ca îndeletnicire meditaţia la însăşi împărtăşania şi, ca să nu rătăcească mult, legaţi-l cu spusele Domnului şi ale Sfinţilor Apostoli despre această Taină. Să ia aminte gândul la ceea ce a spus Domnul. Să cugete şi la ceea ce au grăit apostolii – şi să zidească prin aceste cuvinte sufletul.


Eu sunt Pâinea vieţii, spune Domnul, Care S-a pogorât din cer: de va mânca cineva din această pâine, va fi viu în veci; iar pâinea pe care o voi da Eu, dacă mănâncă cineva din ea, va fi viu în veci: si pâinea pe care Eu o voi da, Trupul Meu este, pe care îl voi da pentru viaţa lumii. 

Amin, amin zic vouă: dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea Sângele Meu are viaţă veşnică, si Eu îl voi învia pe el în ziua de apoi: că Trupul Meu este adevărată mâncare si Sângele Meu este adevărată băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea Sângele Meu rămâne întru Mine, si Eu întru el (In 6,48-58).

Cugetaţi la asta şi trageţi învăţăminte! Sau luaţi cuvintele Domnului de la Cina cea de Taină:

Luaţi, mâncaţi: acesta este Trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi: acesta e Sângele Meu(Mt. 26, 26).
Sau învăţătura apostolului:
Dacă cineva mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul acesta cu nevrednicie, vinovat va fi faţă de Trupul si Sângele Domnului (I Cor. 11, 27).

Daţi una dintre aceste spuse minţii voastre şi puneti-o să mediteze asupra ei, să tragă din ea învăţătură ziditoare şi să dobândească aplecare spre rugăciune cu inimă înfrântă. Atunci când va veni rugăciunea, cădeţi înaintea Domnului cu gândul, sau şi cu trupul, şi nu vă depărtaţi de rugăciune atâta vreme cât o aveţi. Dacă rugăciunea va slăbi ori va pleca de la voi, încălziţi-o prin meditaţii şi iar rugaţi-vă.

Aşadar îngrijiţi-vă neapărat să petreceţi tot restul zilei de astăzi, şi mai ales seara, întru cugetarea la cele dumnezeieşti şi în rugăciune, până ce va veni odihna somnului. Iată, va veni dimineaţa. Indată ce veţi deschide ochii, apucaţi-vă de gândul vostru şi grăbiţi-vă să vă înviaţi în el măreţia zilei care a venit pentru voi, zi binecuvântată între toate zilele vieţii voastre, spunându-vă: „Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea! 

Păziţi-vă! Vrăjmaşul va încerca să stingă această candelă aducând în suflet vreo stare rea, sau împrăştiere a gândurilor, sau grijă pentru vreun lucru Lumesc, sau vreo nemulţumire de ceva sau asupra cuiva, şi altele asemenea. Oricare dintre aceste mişcări sufleteşti aduce tulburare în suflet şi îl aruncă în neorânduială. Păziţi luarea-aminte şi întoarcerea către Domnul a minţii şi a inimii şi rugiţi de poticnirea aceasta.

Astfel păzindu-vă buna rânduială sufletească, veţi intra în casa Domnului. Petrecând aici, vă simţiţi ca şi cum aţi fi în foişorul din Sion, între Apostoli, pe care i-a împărtăşit Însuşi Domnul! Căci şi aici, ca şi acolo, El este Cel care lucrează, El este Cel ce Se împarte, tot El e şi Impărţitorul. El este Cel cu care urmează să vă împărtăşiţi, tot El e Cel care împărtăşeşte. Săvârşitorul omenesc al Tainei e doar organul Lui. Săvârşirea Tainei va fi pregătirea Cinei, anume pentru voi. Ceea ce s-a pregătit este Preacuratul Trup şi Preacuratul Sânge al Domnului; iar Cel ce pregăteşte e Domnul însuşi. Luaţi aminte, deci, şi înfăţişaţi-vă cu frică şi evlavie.

Luaţi aminte mai mult decât oricând la cele ce se citesc şi se cântă şi îndreptaţi totul spre gândul că pentru voi pregăteşte Domnul Cina cea de mântuire, şi încălziţi-vă pe măsură simţămintele şi dispoziţiile sufleteşti, aducându-le ca pe o jertfă în inimă lui Dumnezeu, Celui ce vede toate.

Incălziţi credinţa în prezenţa lucrătoare în Sfintele Taine a însuşi Domnului şi Mântuitorului nostru Care, şezând în cer, întru slavă, de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, petrece aici în chip nevăzut şi binevoieşte a Se da în chip tainic, sub înfăţişarea pâinii şi vinului, celor credincioşi, pentru a-i pregăti de viaţa cerească. Plecând de la această credinţă şi contemplându-L în gând pe Domnul, Care va să vină din cer să ne cerceteze [viziteze], cu defăimare de sine strigaţi, urmând pilda dreptei Elisabeta când a fost cercetată de Maica Domnului: „De unde nouă aceasta, că însuşi Domnul vrea să vină la noi?”Sau prin cuvintele prorocului David: „Ce este omul, că-l cercetezi pe el?” Sau prin ale sutaşului: „Nu suntem vrednici să intri sub acoperişul nostru!” De la defăimarea de sine treceţi apoi la frica fiiască, care nu tulbură, ci aduce trezvie evlavioasă şi aşază duhul nostru în starea celor netrupeşti, care îşi ascund feţele, însă nu fug de la tronul lui Dumnezeu, ci doar strigă cu mare glas: „Sfânt, Sfânt, Sfânt“. Căci, cu adevărat, Domnul este aici. Şi Domnul va intra în noi. Care suflet nu este gata să strige împreună cu Apostolul Petru: „Ieşi de la mine, că sunt om păcătos!”, de nu ar fi porunca Domnului, care a îndatorat această păcătoşenie şi să caute şi să aştepte această cercetare a Domnului? Tocmai prin această voie a Domnului să vă însufleţiţi a dori, a înseta cu îndrăznire de Domnul; şi cu oarecare nerăbdare şi neînfrânare avântaţi-vă să-L primiţi, aşa cum fuge cerbul însetat la izvoarele apelor, aducându-vă aminte de cuvântul înţelepciunii, ce glăsuieşte: „Veniţi de gustaţi pâinea pe care am gătit-o vouă şi beţi vinul pe care l-am amestecat vouă!”, şi cuvântul Domnului însuşi, Care cheamă: „Cel ce însetează să vină la Mine!”


Iată, însetăm, Doamne – spuneţi în inimile voastre -, şi cu bună nădejde alergăm la îndurarea Ta! Miluieşte-ne, Multmilostive, şi dă sufletelor noastre sănătate, ca unor bolnavi; curăţire, ca unor leproşi; lumină, ca unor întunecaţi; tărie, ca unor slăbănogi; mângâiere celor necăjiţi, pace celor tulburaţi! Ne aşteptăm, Doamne, ca toate acestea să fie nouă odată cu primirea Ta, Izvorule al tuturor bunătăţilor!

Iar de la această aşteptare, care nu va fi ruşinată, întorcându-vă la sine şi mărturisind că sunteţi gata să îl întâmpinaţi şi primiţi pe Domnul, mai tare aprindeţi-vă frângerea inimii şi făgăduinţa de a nu mai fi îngăduitori faţă de păcat, chiar dacă ar trebui să muriţi pentru asta; şi, după ce v-aţi plâns trecutul, să îl rugaţi pe Domnul însuşi să vă spele, să vă cureţe, să vă albească, să vă dea haină luminată, strigând către Dânsul:


„Mai vârtos mă spală de păcatul meu şi de fărădelegea mea mă curăţeşte!… Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele!”

Astfel, trecând de la un simţământ la altul, de la credinţă la defăimarea de sine, de la defăimarea de sine la frică, de la frică la dorire, de la dorire la nădejde, de la nădejde la frângerea inimii, veţi alcătui înăuntrul vostru o cântare de masă ce îl va desfăta pe Domnul şi va atrage luarea-aminte a locuitorilor cereşti!

în starea aceasta harică şi sub această adumbrire cerească să vă apropiaţi, în cele din urmă, de paharul Domnului, pe care văzându-l, închinaţi-vă Domnului Ce Se apropie de voi, împreună cu apostolul strigând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Şi, deschizându-vă gura şi inima, primiţi-L pe Domnul cu smerenie şi evlavie, cu gând trezvitor rugându-vă Lui prin cuvintele Sfântului Dimitrie al Rostovului:


„Intră, Lumina mea, şi luminează întunericul meu! Intră, Viaţa mea, şi înviază-mă pe mine, omorâtul! Vino, Doctorul meu, şi vindecă rănile mele! Intră, Foc Dumnezeiesc, şi arde spinii gresalelor mele şi inima mea cu văpaia iubirii Tale aprinde-o! Intră, împăratul meu, şezi pe tronul inimii mele şi împărăteşte în mine – Tu eşti Singurul meu împărat şi Domn!”.

Pregătiţi-vă să-L întâmpinaţi pe Domnul, şi El va intra fără îndoială în voi, şi va cina împreună cu voi în inima voastră. Atunci nu veţi cere să vă înveţe cineva: căci Singurul învăţător al tuturor va fi în voi. La El să şi luaţi aminte cu urechea inimii şi să întipăriţi pe hârtia minţii graiurile Lui. El vă va învăţa toate, numai să vă îngrijiţi a-L păstra în voi cu toată grija şi cu toată luarea-aminte, îmbiindu-L numai cu ceea ce îi place Lui să vadă în noi. Amin!

 Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009

Pr. Visarion Iugulescu - Despre clevetire

Avva Dorotei
  ,,CLEVETITORUL- UNEALTA DIAVOLULUI,,

 Dupa ganduri , vorbe si fapte se cunoaste cat de intinat e sufletul. Un suflet curat nu va avea ganduri spurcate si josnice, nu va nutri dusmanie si ura impotriva aproapelui.
Daca nu reusesti sa te cureti de aceasta intinaciune, cu acest suflet murdar te infatisezi in fata lui Hristos. Si daca n-ai reusit pe pamant sa te cureti de patimi, cu aceste patimi ( ura, invidie, lacomie, pofte de desfranare) te infatisezi la judecata.
Deci ai grija omule ce faci si cauta la mantuirea ta.

A cleveti este când cineva zice că cutare a spus minciuni sau s-a mâniat sau a curvit sau altceva asemenea a făcut. Acesta a grăit rău împotriva aproapelui, adică a vestit păcatul aceluia cu patimă.

 Indiferent cat de cazut este un om sau ce pacat a savarsit, se cade sa ne vedem doar de pacatele noastre. Iar daca e cineva drag noua sau e din familie, sa-l aducem pe calea buna doar in duhul blandetii si al dragostei, fara a ne rosti la el/ ea.

Iar daca suntem crestini, se cade sa ne rugam cu durere in suflet pentru aceasta persoana.

Televizorul spurca si netrebniceste pe om. 

Indiferent ca e vorba de televiziune sau internet, sa renuntam la emisiunile, filmele ce ticalosesc  si netrebnicesc inima omului , mai ales cele  ce promoveaza violenta, umilirea omului prin clevetire si osandire, promovarea non -valorilor si a sexualitatii.
Numai daca ai dat urechea spre a auzi  si ochiul spre a vedea  toate aceste lucruri murdare si josnice - ti-ai spurcat sufletul. Asa ies din inima noastra injuriile si tot cuvantul / gandul / fapta rea.

Daca postim si ne rugam , citind cartile sfintilor parinti si Sfanta Scriptura- ne curatim de aceasta intinaciune.
Vinovati suntem si pentru ca privim toate aceste spurcaciuni.

 Pe seama noastra se mentin audientele.

Si vom da raspuns la judecata.
Nu e de gluma.
Cu mantuirea nu te joci,.

Iar a osândi este când cineva zice că cutare este mincinos sau beţiv sau curvar. Unul ca acesta a osândit toată starea sufletului aceluia şi a hotărât pentru toată viaţa lui că într-acest chip este, încredinţat că este aşa. Şi greu lucru este! Că alta este a zice că s-a mâniat şi alta că este mânios şi a hotărî, precum am zis, asupra întregii lui vieţi. Iar osânda este cu atât mai grea decât tot păcatul, cu cât Însuşi Hristos zice: Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci să cauţi să scoţi şi gunoiul din ochiul fratelui tău.

Luaţi seama că păcatul vecinului l-a asemănat cu gunoiul, iar păcatul osânditorului l-a asemănat cu bârna, atât este de rea osânda că întrece tot păcatul. 

Pentru aceea şi fariseul acela, când se ruga şi spunea faptele sale cele bune mulţumind lui Dumnezeu, nu spunea minciuni, ci adevărul spunea. 

Nu pentru aceasta s-a osândit, că avem datoria să mulţumim lui Dumnezeu când ne învrednicim să facem vreun bine, fiindcă El ne ajută. 

Ca, pentru că mulţumea lui Dumnezeu şi îşi spunea faptele sale şi pentru că a zis că nu sunt ca ceilalţi oameni, nu s-a osândit, ci numai pentru că, întorcându-se către vameş, a zis: nu sunt nici ca acest vameş. 

Atunci s-a mâniat Dumnezeu că l-a osândit în față şi i-a hulit însăşi starea sufletului aceluia şi, în scurt, i-a defăimat toată viaţa. 

Pentru aceea zice: Vameşul s-a pogorât mai îndreptat decât acela. Nu este, dar, alt păcat mai greu şi nici mai rău, precum de multe ori am zis, decât a osândi şi a defăima şi a necinsti pe aproapele.

Avva Dorotei, Învățături și scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p.132