Dumnezeu acopera uneori darurile cele bune

“Duhul cel Sfant nu se lasa simtit de omul ce-i slab de smerenie.

Chiar daca unii doresc sa se mantuiasca, Bunul Dumnezeu nu le descopera darurile vesniciei, pentru ca-i este mila de acele suflete. La ei se implineste cuvantul din psaltire: „Multa este multimea bunatatii Tale, Doamne, pe care ai ascuns-o pentru cei ce se tem de Tine“.
Duhul Sfant, chiar daca nu-i sporit cineva in smerenie, ii acopera faptele cele bune, ca sa nu fie jefuit. Unii cartesc si zic: „Am stat atata vreme in manastire, si n-am simtit ajutorul lui Dumnezeu de fel“. Acestia trebuie sa se bucure, pentru ca Dumnezeu le-a acoperit darurile cele bune, ca sa nu le vada, astfel, ei nu se tem de talhari.
Diavolul ataca mintea care nu lucreaza rugaciunea

In lupta pentru smerenie, in unele dati, diavolul se amesteca cu mintea omului. Cat mintea este in rugaciune, nu se poate amesteca, sta departe, dar el pandeste momentul cand mintea-i goala, n-are lucrare. Atunci diavolul da navala si ataca in directia unde-i mai slab omul. Şi, de exemplu, face asa: iti spune ca esti mai bun decat cutare.

Odata, cand cautam sa-mi plang pacatele, diavolul mi-a spus: „Ce tot te smeresti atata? Eu iti stiu pacatele tale, dar esti putim mai bun decat cei rai” N-a zis: „ca cei buni“, pentru ca stia ca nu o sa-l cred. Atunci a fost o lovitura grea pentru mine.
Aceste ispite vin cand cauti sa-ti aduni mintea; daca eu zic rugaciune si mintea se duce si-n biserica si iese si pe afara si mai incolo, atunci diavolul incepe a ma lupta cu multe ispite trupesti. Atunci viata launtrica nu o mai poti observa, pentru ca-i intuneric.

Orice ascultare faci, chiar si cand duci o galeata cu apa, trebuie sa ai o lucrare a mintii, pentru ca daca n-ai lucrare diavolul iti da el lucrarea lui si n-ai sa mai poti sta in manastire. Daca te gandesti la mancare, sau daca ploua, sau la haine, sau la lucruri pamantesti, este ca si cum ai fi in lume. Unii doresc pustia, dar ei nu stiu ca si in chilie au pustie. Noaptea, pe masura ce te rogi la Bunul Dumnezeu, stai ca si in pustie, iar daca dormi toata noaptea, atunci esti ca si cum ai fi in oras, n-ai plata.
Daca adormi cu rugaciunea in gand, diavolul nu poate spori
Daca adormi din „Doamne Iisuse…” diavolul te trezeste, ca sa adormi din imprastiere. Asta-i ciuda lui: ca sa nu cumva sa adormi din rugaciune mai multe seri la rand.
Acesta este cel mai mare spor: daca te fura somnul din „Doamne Iisuse…“. Oricat de greu ai fi luptat de duhuri si oricat de grele ar fi ispitele, Duhul Sfant se va salaslui in inima si diavolul nu o sa mai aiba putere, nu o sa mai poata spori.
Cand vede diavolul ca cineva vrea sa isi curete inima, apare cu tot felul de incercari
Cand cineva cauta sa zica „Doamne Iisuse…“, sunt fel si fel de incercari. Prima data, diavolul cauta prin cele cinci simtiri sa atace. Pe masura ce cauti sa nu fi rob celor cinci simtiri, atunci Duhul Sfant te ajuta la rugaciunea inimii. Pe masura ce cauti sa te nevoiesti, pe acea masura Duhul Sfant ajuta mintii sa capete rugaciunea inimii.
Duhul Sfant o duce pe minte in inima. Ca sa stii acest lucru, sunt unele dati cand El se lasa simtit.

Parintele Cleopa Ilie a spus asa:
„Cand parintii se nevoiesc la chilie si te-ai trezit cumva, sau te-ai invartit pe partea cealalta, si a venit asa o umilinta, o cainta, lacrimi, o adunare a mintii si un dor de Dumnezeu, atunci calugarul are datoria, cat poate, sa nu-si puna in minte griji multe. Acea bucurie nu sta mult: zece – cincisprezece minute. Atunci mintea sa zica „Doamne Iisuse…“. Şi daca-si aduna mintea si zice rugaciunea, s-ar putea sa vina o bucurie mare in sufletul lui”.

Diavolul face invers: cand ai simtit o smerenie, o adunare a mintii, lacrimi, atunci el iti da griji: ori ca trebuie sa fac canon din urma, ori sa ma duc in biserica, ori sa fac ceva repede, repede, si atunci pot sa pierd.

Cand vede diavolul ca vrea cineva sa-si curete inima, el cauta sa-l tulbure prin vedenii. Cand te inseala diavolul, ai nevoie de trei sau patru zile de pocainta ca sa scapi de el si sa ajungi in locul din care ai cazut.

Cand vine diavolul, sa-i spui asa. „Daca esti de la Dumnezeu, zi cu mine asa: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul“. La aceste ispite, prima data Duhul Sfant te lumineaza la minte, dar nu te ajuta; sta si asteapta sa vada cu cine te unesti. Şi daca atunci zici „Doamne Iisuse…“, pe masura ce zici rugaciunea si ceri ajutorul lui Dumnezeu, Duhul Sfant il biciuieste pe diavol si ti-l descopera.

Orice se intampla in vedenii, sa nu te gandesti, sa nu cugeti la aratarile si faptele petrecute in inselaciune.

Ispitele de la diavol, asa sunt de grele, ca mai bine te-ar taia cineva de viu cu cutitul, cu toporul… Daca Bunul Dumnezeu ar lasa pe diavol, omul nu ar putea rezista ispitelor, dar Dumnezeu nu ingaduie ispita peste putinta omului.
Caderea sau ridicarea vine din gandire

Banuiala, judecata, vorbaria de rau, cartirea…, cand cineva vrea sa-si planga pacatele, aceste ispite se retrag de la el. Cel ce are gelozie sau pareri, Doamne fereste, e in primejdie.
Cea mai mare pace am avut-o cat am stat in viata de obste si m-am pazit a nu ma interesa de nimic. Daca a cerut cineva un sfat, i-am dat. Daca vorbesti neintrebat sau raspunzi mai mult decat trebuie, pierzi.
Cum se pastreaza bucuriile duhovnicesti
La bucurii duhovnicesti ajungi si din somn, daca mintea-i in lucrare; si cand esti treaz.

Cand binevoieste Bunul Dumnezeu, Duhul Sfant opreste firea: nu ti-i foame, nici sete, nimic nu te mai vatama. Cu timpul, Duhul Sfant ii ia rugaciunea, fie treaz, fie prin somn. Atunci unde-l duce se simte fericit, iar daca-l aduce, ii da inapoi rugaciunea pe care i-a luat-o, si el nu mai este obosit cu mintea. Şi ziua, cand Duhul cel Sfant aduna mintea in inima, si se roaga cu atata dor de Dumnezeu, unde-l duce atunci Duhul Sfant, el se simte ca-n Rai. Numai cel care a gustat aceste bucurii poate sa inteleaga. Daca Bunul Dumnezeu l-ar lasa in bucuriile astea, vesnic ar sta. Daca ai avut o bucurie din astea, sa stii ca nu-i a ta. A ta este atunci cand, de cate ori te-ai pune la rugaciune, te-ai linisti, si ai avea-o oricand, atunci e a ta. Dar Dumnezeu ti le-a descoperit, ca sa stii pentru ce sa lupti.

Cand vei avea o bucurie ca aceasta, trebuie sa faci in felul acesta: cand ti-a luat rugaciunea si te-ai bucurat de slava lui Dumnezeu si te-a adus inapoi si ti-a dat iar rugaciunea, atunci sa zici mereu rugaciune, mereu, mereu, cat de scurt si cat de des, ca sa nu stea mintea imprastiata. Iar daca ai multa smerenie, Duhul Sfant iarasi te ia. Si asa si trei, patru zile, poate si mai mult. In timpul acela nici nu dormi, nici nu ti-e foame, dar nici nu ai in minte veacul acesta. Nu-l mai ai pe acesta, il ai pe celalalt.
Dupa ce s-au retras bucuriile acestea, vine diavolul prin ispitire. Prima data cu maruntisuri mici, mici, mici, si daca zici ,,Doamne Iisuse…“, atunci el sta asa, la panda. Şi da navala atunci cand vede ca moara merge fara macinis. Atunci pune si el neghina si isi gateste macinisul lui.

Sa fii rotund cu toti si vei avea pace
In viata de obste, cand intri, esti ca o caramida cu colturi, iar prin manastire incep a se roade colturile. Cand te ocaraste cineva, daca nu te-ai maniat, inseamna ca s-au mai ros din colturi. Cat timp esti biruit de manie, colturile nu-s roase si a sta retras nu da rezultat. Atunci vine calugarul la o pace mare duhovniceasca, cand s-au ros colturile; atunci nu te mai tulburi si nu mai doresti veacul acesta, il cauti pe celalalt. Dar astea treptat, treptat…

Cand judeci, Duhul te paraseste

Cel mai mult am sporit (vreo sapte ani), cand am facut o meditatie si am zis asa: preotii ii socoteam ca pe Sfintii Apostoli, pe staret ca pe Hristos si pe toti ceilalti ca ucenici ai Sfintilor Apostoli. Şi asa bucurie aveam, ca imi venea in gand sa le sarut si talpile si picioarele la toti parintii. Dar cu timpul am inceput a ma birui de judecata, si atunci am inceput a ma raci.

Majoritatea castiga pe Duhul Sfant cand intra in manastire. Atunci ii vezi pe toti sfinti. Nu mai poti de bucurie, nici nu mai vrei sa auzi de lume. Dar dupa ce te dai la vorba cu ceilalti, mai vechi, la judecata si la a vorbi de rau pe altii, imediat Duhul Sfant te lasa in parasire.

Pe urma, daca te marturisesti si chiar daca plangi, dar nu spui la duhovnic: „Preacuvioase, am judecat pe cutare uite asa, si uite asa…“, si spui numai „am judecat“, dar cum ai judecat nu vrei sa spui, Duhul cel Sfant te lasa in parasire.

Dar tuturor celor care se marturisesc corect, prin lacrimi si prin pocainta, prin ascultarea pe care o fac, Duhul Sfant iar le vine in ajutor. Trebuie pocainta ca sa capete pe Duhul cel Sfant inapoi.

Duhul Sfant atata-i de bun si de milostiv!… Ii prea bun… Dar trebuie pocainta. Numai prin pocainta vine inapoi.

Duhul Sfant nu vine dintr-o data, ci treptat, treptat, pe masura ce alergam la Bunul Dumnezeu: „Doamne, nu ma lasa...” Si asa rugandu-ne, Duhul cel Sfant se lasa descoperit treptat, treptat.

Cand a dat navala diavolul si m-am rugat, iar I-am simtit ajutorul, cum L-a izgonit pe diavol. Şi in multe feluri simti cum te ajuta Duhul Sfant. Dar foarte usor, cand ne intalnim cu unii frati, putem cadea. Cum am inceput a osandi ori a carti, gata, am pierdut. Este ca si o scara: suim, suim si iar cadem. Şi daca ma prinde moartea suind, e cea mai mare bucurie, dar daca m-a prins moartea cazand, vai de capul meu, am pierdut.

Daca am cautat sa birui pacatul, acela ii castigul, iar daca m-au lasat pacatele, atunci sunt vinovat judecatii lui Dumnezeu. Daca le-am lasat eu, acela-i castigul. Daca m-au lasat pacatele, atunci diavolul merge si el cu mine la Judecata: „Doamne, Tu ai zis ca la doi domni nu se poate…” Diavolul recunoaste ca si lui Dumnezeu ai slujit, dar zice: „Doamne, dar nici de mine nu s-a lasat”. Atunci ii… ii rostul de bataie.
Cum ii vedem pe ceilalti, asa ne da Dumnezeu

Prima data cand ma duc la chilie, sa ma iert cu aceia cu care am facut ascultarea, fie ca am ceva cu cineva, fie ca nu am, eu sa zic: „Blagosloviti si ma iertati pe mine, pacatosul, poate am suparat cu ceva“. Şi el (ei) zic: „Dumnezeu sa te ierte“. Şi cand ma duc la chilie sa n-am nimic cu nimeni, si acela-i castigul meu.

Eu asa am socotit in manastire, pe staret ca pe un sfant; si cand nu l-am mai putut socoti ca pe un sfant, gata, am picat pe pamant, am pierdut tot. Ca zice: „Dea Domnul dupa inima ta“. Daca eu ii credeam sfinti, bucuria Duhului Sfant o simteam. Felul cum ii simt pe ei asa imi da mie Dumnezeu. Cei care doresc mantuire tuturor, Dumnezeu le da cele de folos. Cei ce rau o dorit, rau o si gasit.

Cui i s-a dat mult, mult i se va cere
Cei care fac facultate, ajung sa ia post fie in manastire, fie in lume. Si daca acel post il fac sa fie spre slava lui Dumnezeu, le este de folos. Daca cineva are luminatie, aceasta persoana invata carte chiar daca nu crede in Dumnezeu, si ajung unii chiar conducatori mari – nu pentru ca vor ei sa ajunga mari – ci pentru ca Duhul Sfant le da luminatia. Iar Duhul Sfant lucreaza prin oameni. Daca ei fac activitatea lor spre slava lui Dumnezeu, se mantuiesc.
Chiar de este cineva conducator al lumii, Duhul Sfant i-a dat luminatie, dar nu-i a lui. Dumnezeu i-a dat-o, ca sa conduca. La unii le-a dat Dumnezeu sa conduca Biserica; patriarhul sau mitropolitul nu-i oricine. Luminatia unuia nu o are celalalt. Imi dadea si mie asa, dar eu nu am dus o viata de pocainta, curata, si un parinte spune: „toti care curata inima“. Pe masura ce am curatit inima, Dumnezeu pune ceva minunat acolo. Sunt unii, de mici Dumnezeu le-a dat luminatie si Duhul Sfant, prin acele persoane care ii invata scoala, le dezvolta luminatia aceea; adica o intelege si el, si poate ajuta si pe altii. Şi un conducator al lumii, daca are in minte sa iubeasca adevarul si are mila si de cei necajiti, castiga.

Luminatia asta o simt staretii, mitropolitii, preasfintitii, patriarhul si toti conducatorii Bisericii si ai tarii. Acest dar il pot folosi si fiecare va fi intrebat la randul lui. Cui i-a dat mult, mult i se va cere, si cui i-a dat putin, putin i se va cere.

Pocainta aduce pace

Au venit niste oameni, loviti de ispite si greutati, si au zis ca se simt ca in iad. Si eu i-am intrebat: „Da’ nu va suparati, de cand nu v-ati marturisit?“. Aveau vreo cinci, sase ani de cand nu s-au marturisit. Şi le-am zis: “Aveti dreptul sa simtiti iadul de aici“. Şi i-am trimis la marturisit, iar dupa o jumatate de an au venit la mine si mi-au zis ca nu se mai simt ca in iad, se simt ca in rai.

Duhul Sfant se lasa simtit pe masura ce duce cineva viata de pocainta. Eu, daca simt ca am cugetari curate pot birui ispitele usor, si-i multa smerenie, multa cainta, multa adunare a mintii, si n-as mai vrea sa aud de veacul acesta, si doresc sa pun inceput bun, si am o minte curata, limpede, atunci sunt umbrit de Duhul Sfant. Iar daca se intampla invers (pentru ca Duhul Sfant unele dati se departeaza, ne lasa in parasire), vine duhul spurcaciunii, cu cele rele. Atunci, fii atent si intreaba constiinta: „Constiinta, spune-mi drept, daca mor acum, ma mantuiesc? Ii place lui Dumnezeu?“ Şi asa Duhul Sfant le izgoneste.

Sunt momente cand suntem cuprinsi de intuneric si sunt unele dati cand suntem cuprinsi de lumina si de pace. Dar pacea Duhului Sfant atunci o simte cineva, cand incepe a plange, a suspina si nu se mai poate opri din plans. Atunci toti diavolii fug si el are o intelegere sanatoasa si intelege totul sanatos duhovniceste. Aceste mangaieri care vin prin lacrimi le poate avea cineva numai daca duce o viata de pocainta sau are o smerenie adanca – daca as gasi un lacat sa pun la gura, mi-as gasi mantuire.
Lacrimile smereniei si lacrimile nebune

Cand iti arde inima de dorul de Dumnezeu si nu te mai poti opri din plans, lacrimile acelea-s de la Dumnezeu. Dar, cu toate ca sunt de la Dumnezeu, noi trebuie sa ne smerim: .„Doamne, iarta-ma ca eu sunt pacatos, eu nu sunt vrednic…” Duhul Sfant mangaie sufletul cand acesta plange in rugaciune. Cand Duhul cel Sfant atinge inima cuiva, nu se mai poate opri din plans si este un plans mangaietor. Daca il ai adeseori, Duhul Sfant iti curata inima si vei putea spori. Asa Duhul Sfant iti va desavarsi smerenia si atunci, chiar de te va lauda toata lumea, nu vei avea nevoie de lauda nimanui. In timpul acelui plans, nu mai vrei sa te intalnesti cu nimeni ca sa-ti spuna ceva din veacul acesta inselator.

Sunt uneori si bucurii si lacrimi nebune.

 Acelea il fac pe om sa se socoteasca ca este cineva. Numai lacrimile care se varsa din inima, din smerenie, din cainta cuiva, care se crede pe sine cel mai mic si cu tot felul de lipsuri, sarac, si pe toti ii vede mai buni, si de toti ii este mila, si-i arde inima lui de dorul de Dumnezeu, numai acestea sunt de la Duhul Sfant salasluit in inima.
Foarte multa lume se inseala prin duhurile acestea – prin parerea ca el este mai bun ca altii. Cat timp te lupti cu aceste ganduri (cum ca esti mai bun) vei lua cununa. Stii cand este caderea? Cand te-ai invoit cu ele, cand le-ai acceptat ca fiind adevarate, reale, cand le crezi.

Parintele Proclu Nicau, “Lupta pentru smerenie si pocainta”, Editura Agaton, Fagaras, 2010

Fără lacrimi, rugăciunea este mai mult o „meditaţie filosofică“

În stare de rugăciune curată, sufletul poate trăi experienţa căldurii celei duhovniceşti.

Marii rugători vorbesc despre o căldură începătoare, izvorâtă din asceză, din osteneală, şi o căldură ce se naşte din rugăciunea desăvârşită şi se topeşte în râul lacrimilor.

Sfântul Simeon Noul Teolog Îl consideră pe Dumnezeu soare sau foc duhovnicesc, lumină ce luminează sufletul. Părintele Stăniloae tâlcuieşte astfel această „teologie a focului“, întâlnită în imnele Sfântului Simeon: „Focul sau lumina iubirii e de la Dumnezeu. Dar sufletul are mintea ca sfeşnic făcut să se aprindă de focul sau de lumina iubirii dumnezeieşti“ (1). Acest foc al iubirii dumnezeieşti ni se dă potrivit eforturilor noastre de a-l dobândi şi puterii noastre de a-l suporta. Aceasta echivalează însă cu o chenoză din partea lui Dumnezeu (2).

Rugăciunea nevoitorului, atât în faza ascetică, dar şi în cea contemplativă, mistică, este însoţită de sentimentul pocăinţei şi de smerenie, de plânsul duhovnicesc, ce rodeşte în „ploi“ sau „râuri“ de lacrimi.

Dintre misticii care au vorbit cel mai adânc despre acest „dar al lacrimilor“, legat de pocăinţă şi de rugăciune, locul esenţial îl ocupă Sfântul Simeon Noul Teolog. Părintele Stăniloae a cunoscut opera lui şi, dându-şi seama de valoarea ei duhovnicească, a tradus o parte a ei, atât în Filocalia, cât şi în Imnele iubirii dumnezeieşti.

Plânsul duhovnicesc şi lacrimile sale harismatice sunt roade ale rugăciunii mai presus de rugăciune, în care mintea este răpită de Dumnezeu în adâncul Său de taine. Plânsul, ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog, este îndoit în lucrările sale. Unul este ca „apa“, care stinge văpaia patimilor şi curăţeşte sufletul, altul este ca „focul“, care face viu, care reaprinde şi încălzeşte inima şi sufletul.

Lacrimile, care la început sunt de tristeţe pentru păcatele noastre, de regret pentru căderile firii noastre, devin, pe măsura pocăinţei şi rugăciunii noastre, lacrimi de recunoştinţă faţă de Părintele ceresc, fericită întristare, lacrimi mistice, contemplative, harismatice, lacrimi ce exprimă bucuria desăvârşită a unirii depline cu Dumnezeu.

Lacrimile, arată părintele Stăniloae, „sunt semnul că sufletul şi-a înmuiat învârtoşarea închisorii de sine, că s-a eliberat de sine, că s-a deschis Duhului dumnezeiesc“ (3). Ele sunt mijloc de curăţire şi de viaţă nouă, semn al iubirii de Dumnezeu şi semnul deplin al ultimului grad de smerenie şi de pocăinţă (4). Ele nasc în suflet „întristarea bucuroasă“, starea fericită a sufletului împreunată cu iubirea de Dumnezeu şi simţirea ajutorului Său. Această întristare fericitoare „nu e întristarea fără nădejde a singurătăţii, a sentimentului de părăsire definitivă, a ieşirii din legătura cu izvorul vieţii adevărate, pe care o are cel ce nu se poate pocăi“ (5), ci una aducătoare de pace şi linişte.

Lipsită de aceste lacrimi, „fără această înmuiere“, rugăciunea este mai mult o „meditaţie filosofică, fără efecte adânci şi transformatoare asupra întregii fiinţe a noastre“ (6). Lacrima este cea care „umanizează“ rugăciunea noastră şi o face transparentă harului dumnezeiesc. Ea întraripează rugăciunea, luminând ochii minţii şi făcând-o să vadă, prin smerenie şi pocăinţă, prezenţa şi măreţia dumnezeiască (7).

Străpungerea inimii, plânsul şi lacrimile duhovniceşti, arată părintele Stăniloae, constituie o mărturisire a stării de pocăinţă, un dialog nevăzut şi neîncetat, dar în acelaşi timp îndurerat şi plin de simţire, în care sufletul, recunoscându-şi starea sa, reuşeşte, cu ajutorul dumnezeiesc, să se înalţe către rugăciunea curată. Aceste lacrimi sunt „ape vii“ pentru suflet, care mângâie inima obosită de nevoinţe şi dau viaţă nouă celor ce le varsă (8).

Prin aceste lacrimi, ce curăţă sufletul creştinului, se naşte pacea, bucuria, liniştea, mângâierea, iubirea.

Părintelui Stăniloae, în volumul Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 370.