Protos. Hrisostom - Despre rai și iad

„Păcătoşii din Iad nu sunt lipsiţi de iubirea dum­ne­zeias­că, dar aceeaşi iubire devine suferinţă în cei con­dam­­naţi şi bucurie în cei aleşi.“

(Sfântul Isaac Sirul)

Omul a fost preocupat din toate timpurile de viaţa sa de după moarte. Revelaţia dumnezeiască ne des­coperă că soarta noastră veş­nică depinde de iubirea mi­los­ti­vă a lui Dumnezeu şi de credinţa şi faptele noastre. Iubirea răs­tig­nită şi înviată a Domnului ne-a deschis uşile Raiului pentru totdeauna; nouă ne rămâne să răspundem invitaţiei de a intra în el.

Cum credinţa creştină e un act de fidelitate, de credincioşie faţă de cuvintele lui Dumnezeu şi ale sfinţilor Săi, vom vedea, mai întâi, ce învaţă despre Rai şi Iad Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, iar apoi că fericirea sau nefericirea noastră veşnică depinde de libertatea noastră.

Sfânta Scriptură despre Rai şi Iad

În Parabola bogatului nemi­los­tiv şi a săracului Lazăr, Mân­tu­itorul Însuşi ne vorbeşte despre existenţa Raiului şi a Ia­du­lui ca locuri şi stări unde petrec sufletele după Judecata particulară (Lc. 16, 19-31). Îngerii duc sufletul lui Lazăr în sânul lui Avraam, iar sufletul bogatului nemilostiv ajunge în foc. Între cei din Rai şi cei din Iad aflăm că e „prăpastie mare“, ca nimeni să nu poată trece dintr-o parte în alta. 

Avraam ne spune că boga­tul a primit cele bune în viaţa pă­mântească, iar Lazăr pe cele rele, dar că în viaţa de dincolo se instaurează dreptatea, căci cel chinuit de sărăcie se mângâie, iar cel îndulcit de toate cele lu­meşti se chinuieşte. Fiecare suflet primeşte, aşadar, răsplata fe­ricirii sau plata chinuirii după faptele sale.

În capitolul 25 al Evangheliei după Matei aflăm şi învăţătura Mântuitorului despre Judecata finală şi despre petrecerea în veş­nicie a drepţilor şi a pă­că­to­şi­lor.

 La Judecata finală omenirea va fi împărţită în două cete: cei de-a dreapta şi cei de-a stânga lui Dumnezeu. Celor de-a dreap­ta, Domnul le va spune: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu şi moşteniţi împărăţia gătită vouă de la facerea lumii“, iar celor de-a stânga: „Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi în­ge­ri­lor lui“. Apoi Mân­tu­i­to­rul con­clu­zionează: „Şi se vor duce aceş­tia în munca veşnică, iar drep­ţii în viaţa veşnică“ (Mt. 25, 16).

Fericirea din Rai şi nefericirea din Iad ne sunt înfăţişate limpede în Noul Testament. Cei dinRai (numit şi Împărăţia ce­ru­rilor, bucuria Domnului, casa Tatălui ceresc etc.) aflăm că vor trăi veşnic (Mt. 2 46; Lc. 20, 36) contemplând pe Dumnezeu (Mt. 5, 8); vor avea corpuri cereşti asemenea lui Hristos (Filip. 3, 21); vor fi îmbrăcaţi în haine al­be şi vor fi scrişi în cartea vieţii (Apoc. 2, 5); vor lua parte la os­peţe cu patriarhii (Mt. 7, 11); vor gusta din pomul aflat în mij­locul Raiului (Apoc. 2, 7); nu vor mai fi flămânzi, înseta sau plânge (Apoc. 6, 16-17); vor fi asemeni îngerilor (Mc. 12, 25); vor şedea pe scaune judecând cele do­uă­­spre­­zece seminţii ale Iui Israel (Mt. 19, 28); vor fi înfiaţi de Dum­nezeu (Apoc. 21, 7); vor cu­noaş­te în chip desăvârşit toate tai­nele (I Cor. 13, 12); vor fi pu­ru­rea cu Hristos (I Tes. 4, 17) şi vor domni împreună cu El (II Tim. 2, 12); vor vedea slava lui Dumnezeu (In. 17, 24); vor ve­dea ceea ce ochiul n-a văzut şi vor auzi ceea ce urechea n-a auzit (I Cor. 2, 7). 

Cei din Iad în­să (numit şi foc nestins, gheenă, întunericul cel mai din afară etc.) vor fi îndepărtaţi de la faţa lui Dumnezeu (Mt. 7, 23), arun­caţi într-un loc unde va fi în­tu­ne­ric, plângere şi scrâşnire a din­ţilor (Lc. 13, 28) şi vor suferi în foc veşnic (Mt. 25, 41).

Rai şi Iad - mărturii ale Sfintei Tradiţii

Sfinţii Părinţi ne învaţă că sufletele merg îndată după moar­te în Rai sau în Iad, după cum au făcut binele sau răul în viaţa pământească. Starea din Rai şi Iad, de după Judecata par­ticulară, nu este însă aceeaşi cu cea de după Judecata universală; prima este provizorie, iar cea de a doua este definitivă.

„Întrebarea unde se află sufletele oamenilor ieşiţi din lume - scrie Sfântul Atanasie cel Mare - este o întrebare minunată şi tai­nică pentru oameni, căci Dum­nezeu n-a îngăduit nimănui să se întoarcă de acolo la noi şi să ne spu­nă unde şi cum se află sufletele care s-au dus de la noi. 

Cu toate acestea, noi ştim din Scripturi că sufletele păcătoşilor se află în Iad, dedesubtul pă­mântului şi al mării, cum zice psalmistul: în întuneric şi în um­bra morţii şi în groapa Ia­du­lui. […] Iar sufletele drepţilor, du­pă venirea Domnului Hristos, precum vedem din exemplul tâlharului răstignit pe cruce, se află în Rai, căci nu numai pentru un singur su­flet, al tâlharului răstignit pe cruce, a deschis Hris­tos, Dumnezeul nostru, Raiul, ci şi pentru toate su­fletele sfinţilor.“

Sfântul Ioan Damaschin măr­turisea în Dogmatica sa: „Dia­volul, omul lui, adică anti­hrist, cei necredincioşi şi cei pă­că­toşi vor fi predaţi focului veş­nic […]. Cei ce au făcut fapte bu­ne şi cu îngerii vor străluci ca soa­rele spre viaţă veşnică îm­pre­ună cu Domnul nostru Iisus Hristos“.

Raiul sau Iadul faptelor noastre

Deşi veşnice, atât recompen­sele, cât şi pedepsele vor fi pro­por­ţionale cu faptele din viaţa pă­mântească, fapte care sunt roadele voinţei noastre conşti­en­te şi libere: „Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pre­gătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătu­tă mult.

 Şi cea ca­re n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută pu­ţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a în­cre­dinţat mult, mai mult i se va cere“ (Lc. 12, 47-48); „Căci Fiul Omului va să vină întru slava Ta­tălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia du­pă faptele sale“ (Mt. 26, 27). 

În mi­nunatele sale Omilii du­hov­ni­ceşti, Sfântul Macarie Egip­tea­nul insistă asupra ideii că inima noastră e câmpul de bătălie dintre Dumnezeu şi dia­vol şi că de noi depinde pe cine facem stă­pân al vieţii noastre. Adevărul că Raiul şi Iadul sunt date în libertatea noastră de alegere şi în faptele noastre e reluat şi de Dos­to­ievski în una dintre cele mai frumoase nuvele scrise vreodată: Visul unui om ridicol.

Rugăciunile Bisericii pen­tru cei adormiţi sau despre nădejdea de după moartea noastră

După moarte, omul nu mai poate face nimic pentru mântu­i­rea sa. Biserica însă luptă cu duş­manul cel din urmă, care este moartea veşnică, adică Ia­dul, prin jertfa liturgică, prin ru­gă­ciunile sale pentru cei ador­miţi şi prin milostenie. 

Ea do­reş­te, asemeni Mirelui ei, şi nă­dăj­du­ieşte ca toţi oamenii să se mân­tuiască şi să se împăr­tă­şeas­că de fericirea veşnică.

Fericitul Augustin ne în­deam­nă să nu ne îndoim că ru­gă­ciuni­le şi milosteniile folosesc celor morţi în cre­din­ţă.

 După Sfân­tul Ioan Gură de Aur, e bine să ne rugăm pentru morţi „ca dacă cel mort e păcă­tos, să i se dezlege păcatele, iar dacă e drept, să câş­tige un adaos de pla­tă şi răsplată“. Sfântul Ata­na­sie cel Mare, vorbind despre cei morţi cu intenţia de a se po­căi, spune că Dumnezeu mişcă pe cei de aproape ai lor, le atrage ini­mile să dea ajutor celor morţi, în­deplinind ei neajunsurile lor.

sursa  http://ziarullumina.ro

Protos. Dosoftei - Roadele Duhului Sfânt în neamul românesc

  Pr. Prof. Dumitru Staniloae  ,,Cele sapte daruri ale Duhului Sfant,,

  Cele sapte daruri ale Duhului Sfant: duhul temerii, duhul tariei, duhul sfatului, duhul stiintei, duhul cunostintei, duhul intelegerii, duhul intelepciunii, primele doua indica aproape exclusiv puterea faptuitoare: al temerii, retinandu-ne de la rele; al tariei, indemnandu-ne la savarsirea celor bune. 

Din aceasta faza initiala lipseste deocamdata cunoasterea lamurita. 

Ea vine abia pe urma, fiind reprezentata de celelalte cinci daruri.

Dupa ce am progresat intrucatva in dobandirea virtutilor, incepe sa se inroseasca orizontul constiintei noastre de avansurile iluminarii, ca, pe culmea nepatimirii, sa rasara intreg soarele Duhului Sfant.

Sfantul Maxim Marturisitorul interpreteaza astfel darurile Duhului Sfant: dupa incetarea de a pacatui prin temere si dupa lucrarea virtutilor prin tarie, dobandim prin darul sfatului deprinderea discernamantului, care ne ajuta sa indeplinim cu cea mai buna judecata poruncile dumnezeiesti si sa deosebim faptele ce se potrivesc mai bine in fiecare imprejurare.

Asadar, daca la inceput lucram mai mult de frica lui Dumnezeu, implinind poruncile pentru simplul fapt ca Dumnezeu le-a dat, pe urma incepem sa ne dam seama prin proprie judecata ca ceea ce ne porunceste Dumnezeu sa facem e lucru bun, iar ceea ce ne opreste, e lucru rau. 

Totodata incepem sa pricepem ce e mai potrivit sa implinim din porunci in fiecare imprejurare.

De la aceasta prima licarire de lumina, progresam la una mai sporita prin darul stiintei, care ne invata cum sa realizam practic binele ce ni s-a descoperit din porunci, in asa fel ca sa dobandim virtutile. 

Caci se poate intampla ca cineva sa-si dea seama de binele cuprins in porunci, si totusi sa nu stie cum sa-l infaptuiasca in modul cel mai satisfacator, lucrand fara judecata.

 Darul stiintei este deci acela care ne invata cum sa faptuim un lucru bun, cu judecata.

Urmeaza la rand darul cunostintei, care, spre deosebire de darul sfatului, nu mai discerne numai in mod general binele dintr-o porunca de raul din alta porunca, ci descopera insasi ratiunea sau motivatia mai adanca a fiecarei porunci si a fiecarei virtuti. 

Acum nu mai stiu doar in general ca e mai bine sa fiu smerit decat mandru, ci-mi dau seama ca prin smerenie ajung sa vad maretia lui Dumnezeu, pe cand mandria ma orbeste, nelasandu-ma sa ma vad decat pe mine.

De la acest dar ne ridicam la cel al intelegerii, care preface patrunderea mai mult teoretica a ratiunilor virtutilor intr-o identificare afectuoasa a mea cu aceste ratiuni, ceea ce "produce o fuziune a puterilor noastre naturale cu modurile si cu ratiunile poruncilor", sau "preface puterile noastre naturale in ratiunile cunoscute ale virtutilor".

De la darul acesta progresam la cel din urma, care este darul intelepciunii. Acesta "ne face sa ne inaltam la Cauza ratiunilor duhovnicesti din porunci si la unirea cu Ea.

 Prin aceasta, cunoscand, pe cat este cu putinta oamenilor, in chip nestiut, ratiunile simple ale lucrurilor aflatoare in Dumnezeu, scoatem ca dintr-un izvor tasnitor al inimii adevarul din toate, impartasindu-l in chip felurit si celorlalti oameni".

Cu alte cuvinte, acest dar ne face parte de contemplarea simpla si exacta a adevarului din toate lucrurile. "Pornind de aci vom scoate la iveala multele si variatele ratiuni ale adevarului din contemplarea inteleapta a lucrurilor sensibile si a fiintelor inteligibile".

 In tot ce facem sau intelegem acum avem o viziune a ansamblului, a legaturii faptei sau a lucrului nostru cu ordinea universala.

La intelepciune am ajuns dupa ce am dobandit toate virtutile, adica dupa ce am dobandit starea de nepatimire. Ea este tasnirea descoperita a luminii solare, dupa ce a fost anticipata prin raze tot mai intense. 

Cu aceasta tasnire incepe iluminarea propriu-zisa. In toate virtutile partiale care au precedat starea de nepatimire s-a aratat o raza a intelepciunii, in fiecare aratandu-ni-se o parte a ei. Fiecare a fost un dar, din darurile iluminatoare ale Duhului Sfant.

Acum intelepciunea apare intreaga, in acelasi timp concentrata si simpla. Ea este unita totdeauna cu plenitudinea darurilor iluminatoare ale Duhului. Inteleptul vede dintr-o data, intr-un mod larg cuprinzator, adevarul din toate, adica le vede pe toate intr-o interdependenta, avan-du-si fiecare rostul sau, si, in acelasi timp, in functie de cauza lor ultima, de Dumnezeu.

Intelepciunea e darul de a vedea pe Dumnezeu simultan cu toate sau prin toate, ca Facatorul, Sustinatorul si Carmuitorul efectiv al tuturor. Ea ne ajuta sa intelegem dintr-o ochire viata noastra trecuta, rostul ei, linia pe care trebuie sa mergem, intelesul solidar al tuturor faptelor si evenimentelor din viata omeneasca, al lucrurilor din natura, pentru ca pe toate le explica Puterea si Cauza cea unica ce sta la baza tuturor si-Si arata lucrarea deodata in toate.

In baza acestei priviri si intelegeri simultane, putem apoi desprinde intelesul fiecarui lucru si norma fiecarei fapte ce trebuie savarsita. Daca la inceput ne-am ridicat treptat de la partialul cunoscut la universalul necunoscut, acum, de pe piscul vederii de ansamblu ne coboram privirea cand la un amanunt, cand la altul din peisajul total, constatand indata locul, intelegand indata rostul si stabilind indata norma lui in acest peisaj.

In alta parte, Sfantul Maxim Marturisitorul deosebeste intre discernamant si cunostinta. Cea dintai e nascuta de activitatea virtuoasa, cea de a doua, din credinta; cea dintai e de ordin practic, cea de a doua, de ordin contemplativ. Prin cea dintai deosebim binele de rau, prin cea de a doua cunoastem ratiunile vazute si nevazute, avandu-si fundamentul in Dumnezeu. 

Am putea sa identificam pe cea dintai cu darurile sfatului, stiintei, cunostintei si intelegerii, iar pe cea din urma, cu darul intelepciunii, intrucat, in alte parti. Sfantul Maxim nu considera credinta dezvoltandu-se in cunostinta pe o linie deosebita de cea a virtutilor.

 Dar am putea socoti ca discernamantul practic si cunostinta contemplativa sau intelepciunea sunt doua culmi convergente care, intalnindu-se in iubire, nasc pe o treapta superioara cunoasterea tainica a lui Dumnezeu, deosebita de intelepciune, sau de cunoasterea Lui din lucrurile lumii.

Darurile Duhului Sfant ne calauzesc si ne sustin in cunoasterea mijlocita a lui Dumnezeu. Deosebita de ea este cunoasterea directa a lui Dumnezeu, care va constitui faza a treia a urcusului duhovnicesc, sau faza unirii sufletului cu Dumnezeu, sau a vederii luminii dumnezeiesti. in faza aceasta a doua, sau a iluminarii, ne vom ocupa cu cunoasterea Lui prin mijlocirea naturii si a faptelor omenesti, individuale si colective. 

Ea este o cunoastere ce urmeaza imediat dupa treapta nepatimirii, care este o curatire de patimi, dar inca nu si de chipurile simple ale lucrurilor. Abia dupa ce mintea se va curati nu numai de patimi, ci si de imaginile si reprezentarile simple ale lucrurilor, se va produce cunoasterea directa a lui Dumnezeu, cunoasterea teologica, din faza a treia.

Dar intrucat si cunoasterea mijlocita a lui Dumnezeu este o cunoastere prin Duhul Sfant, adica prin darurile Lui, inca din faza aceasta a doua cunoasterea omului a devenit o "cunoastere in Duh". 

Dar e cunoastere prin Duhul Sfant, adica prin darurile Lui, inca din faza aceasta pentru ca are loc dupa ce omul prin virtutile sale si prin darurile Duhului Sfant a descuiat sau a actualizat duhul din sine ca locul central si intim al mintii, a deschis acest ochi destinat vederii lui Dumnezeu. Darurile iluminatoare ale Duhului se fac vadite omului de-abia prin deschiderea acestui ochi al sau, a acestei camari menite sa se umple de lumina dumnezeiasca. Duhul Sfant ni Se face cunoscut numai activand duhul nostru.

De aceea cunoasterea prin Duhul Sfant este o cunoastere a mintii reintoarse in duhul sau, din imprastierea la suprafata. Cunoasterea "in duh" este o cunoastere din interiorul acesta intim al omului, din mijlocul luminii dumnezeiesti care umple acest duh.

 Prin lumina aceasta toate lucrurile devin transparente in fata celui ce cunoaste "in duh", incat, pentru vederea lui, suprafata lucrurilor si a faptelor omenesti nu mai este un zid opac, ci un transparent prin care se stravad intelesurile si legaturile lor cu Dumnezeu. El nu se mai opreste, prin patimi, la aceasta suprafata: a strabatut dincolo de suprafata sa si de suprafata ingrosata a lucrurilor.

E o mare taina vederea aceasta in adancimile lucrurilor si destinelor omenesti. Aceste adancimi nu pot fi deschise exclusiv prin sesizarea senzoriala a lucrurilor, pentru ca atunci oricine ar putea sa le sesizeze, asa cum sesizeaza structura lor sensibila, prin ratiunea generalizatoare, sau fascicolele de insusiri comune ale exemplarelor din aceeasi specie, prin asa-numitele "notiuni" sau "esente" imanente ale lucrurilor.

Dar daca adancimile se fac stravezii numai celui ce s-a ridicat la cunoasterea "in duh", celui ce s-a ridicat din coaja lui ingrosata in "duhul lui", inseamna ca acest duh este o putere care patrunde in adancimile lucrurilor, fie ca lumina din duh patrunde dincolo de stratul opac al lucrurilor, fie ca face lumina ascunsa in ele sa devina transparenta.

Numai in masura in care si-a devenit cineva transparent lui insusi, i se fac transparente si lucrurile. Caci aceeasi putere care lucreaza in el se intinde apoi in afara. Sfintii Parinti folosesc aceasta asemanare: asa cum, pentru ca ochii nostri sa vada lumina fizica si lucrurile din lume, trebuie sa se fi umplut in prealabil ei insisi de lumina aceasta, tot asa, pentru ca ochii sufletului nostru sa vada lumina realitatilor inteligibile si divine, adica adancimile lucrurilor, trebuie sa se fi umplut in prealabil de lumina care iradiaza din ele.

In cel ce vede trebuie sa se afle ceva din ceea ce vede. De aceea Sfantul Maxim numeste adancimea Scripturii "duhul ei", asa cum adancimea din om o numeste "duhul" omului. Duhul Scripturii il sesizeaza cel ce priveste in ea din duhul sau.

In alti termeni, adancimile din om si adancimile lucrurilor sunt luminate de o lumina comuna, sau iradiaza din ele o lumina comuna. O lumina comuna uneste subiectul cu lucrurile sau cu semenii. Cine a primit aceasta lumina in sine a patruns in zona adancimilor deosebite de sine. Sinea sa si acele adancimi formeaza prin acea lumina o unitate duala, asa cum intr-o masura mai redusa formeaza o astfel de unitate si zona vizibila a lumii prin lumina fizica ce o invaluie, sau o strabate, cu puterea vazatoare a simturilor trupesti.

[...] aceasta cunoastere de Dumnezeu din creatie constituie, dupa Evagrie si dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, esenta fazei a doua din urcusul omului credincios spre indumnezeire, a fazei iluminarii.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae
sursa http://www.crestinortodox.ro