Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 9 martie 2016

DE CE AVEM ISPITE ?






Dupa cum spune Sfantul Macarie Egipteanul, oamenii nu stiu ca firea lor boleste din pricina acelui rau dintai al neascultarii, care a razbatut pana la noi:

“Lumea cea vazuta, de la imparati pana la cersetori, este intr-o neincetata tulburare, dezordine si lupta si nimeni nu cunoaste pricina. Or, este vadit ca raul care a intrat in lume prin neascultarea lui Adam, este centrul tuturor relelor si cauza mortii. Pacatul care a intrat in lume prin Adam si care este ca o putere si o esenta a lui Satan, a semanat toate relele. El lucreaza in ascuns in omul cel launtric si in mintea lui si-l razboieste cu gandurile. Oamenii nu stiu ca fac aceasta impinsi de o putere straina, socotesc ca ele sunt lucruri firesti si ca din propria lor socotinta le fac […]. Astfel, lumea sufera de patimile cele rele si nu stie“.

Sfantul Simeon Noul Teolog, la randul sau, constata:“Suntem atat de stapaniti de patimi si am ajuns intr-o asemenea intunecare si nestiinta, incat nu mai simtim starea in care ne aflam, nu mai stim nici macar ca faptuim cele rele“.

“Lumina sufletului s-a intunecat intr-atat, incat nu mai vedem cat de ranit si sfasiat este el“, spune un Parinte.

Lui Eusebiu, care-l intrebase pentru ce oamenii se straduiesc sa se vindece de bolile trupesti, dar nu se ingrijesc deloc de bolile sufletului lor, Ioan din Singuratate ii raspunde ca, din pricina pacatului,“nu mai pot sa vada si sa priceapa nimic, fiind ca niste morti, nesimtitori la starea lor launtrica“.
“Ca cei ce suntem in aceste boli [ale patimilor], nu putem sa le descoperim, fie din pricina neputintei, fie din pricina adancii lor inradacinari in noi“.
Sfantul Isaac Sirul remarca faptul ca

“multi fiind bolnavi, nu stiu nici macar ca sunt bolnavi“  si “cei mai multi dintre oameni, bolind [de patimi] se dau drept sanatosi“. 

Sfantul Ioan Gura de Aur spune si el ca “cel care s-a predat pacatului, asemenea celui ametit de betie, nu stie deloc ca este bolnav“.

Iar in alta parte spune limpede:

“Ce-i mai groaznic este ca noi nici nu ne mai dam seama de pacatele care ne stapanesc […]. 
Din pricina nesimtirii in care am ajuns, nu ne mai deosebim intru nimic de nebunii care spun si savarsesc fara frica fapte pline de primejdie si de rusine.
 Nu le este rusine deloc de faptele si de cuvintele lor, ba, dimpotriva, se mai si lauda cu ele.Se cred mai sanatosi decat cei cu adevarat sanatosi. Asa suntem si noi. Ne purtam cum se poarta oamenii bolnavi, dar nici macar nu simtim ca suntem bolnavi”.

Nestiind ca-i bolnav, omul cazut nu se ingrijeste de sanatatea sa si crede ca n-are nevoie de tamaduire. Numerosi sunt cei care “pentru ca nu si-au simtit patimile, nu s-au ingrijit nici de tamaduirea lor“, constata Sfantul Isaac Sirul. Ei se impotrivesc tratamentului duhovnicesc.

“Cum va primi sa fie vindecat cel ce nu crede defel ca zace in boala sau cadere?“,

se intreaba Sfantul Simeon Noul Teolog. Or, cel care nu-si cunoaste starea in care se afla nu face altceva decat sa si-o inrautateasca.
“Boala cea mai rea este aceea care macina pe om fara ca el s-o stie“, 
ne atrage atentia Sfantul Ioan Gura de Aur, care, in alta parte, spune in acelasi sens: “a nu se cunoaste omul pe sine este culmea nebuniei si a patimilor“.

Chiar daca incepe sa inteleaga care-i este adevarata fire si, asadar, sa-si vada decaderea, adancurile fiintei sale launtrice nu i se descopera omului pe data. Crestinul insusi, care primeste prin credinta si prin harul Duhului Sfant puterea de a se cunoaste, nu-si vede de la inceput toate patimile care zac in el, caci pentru aceasta se cere multa nevointa. Nici cel care se straduieste sa le cunoasca si sa scape de ele nu si le cunoaste pe toate; unele ii raman multa vreme ascunse, iar pe altele si le stie numai in parte. 
Sfantul Macarie Egipteanul spune in nenumarate randuri ca raul mostenit prin pacatul stramosesc a cuprins intreaga faptura a omului, iar radacinile lui sunt foarte adanci. Demonii isi implinesc lucrarea lor mai cu seama in adancul inimii si de aceea ea ramane ascunsa si nevazuta.

“Sarpele care te-a ucis se cuibareste in partea cea mai profunda a mintii si in adancul cugetelor tale, in asa-zisele camari si ascunzisuri ale sufletului. Intr-adevar, inima este un abis“.

Cata vreme nu implineste toate poruncile lui Hristos, omul nu-si cunoaste deloc patimile sau le cunoaste numai in parte, pentru ca, asa cum talcuieste Sfantul Simeon Noul Teolog, are ca un val asezat peste inima (cf. 2 Cor. 3, 15-16), care-l impiedica sa se vada asa cum este. Evagrie, Sfantul Ioan Casian si Sfantul Maxim Marturisitorul vorbesc despre “patimile ascunse in inima“, iar Ioan din Singuratate, despre “miscarile ascunse ale inimii” si “relele tainuite“, despre “fiinta ascunsa” a omului sau despre “lucrurile ascunse in adancurile inimii“. 
Sfantul Ioan Scararul, la randul sau, vorbeste despre “intunecarea dinauntru cea nevazuta“. Sfantul Grigorie cel Mare vorbeste si el despre patimile “ascunse in cutele cele mai tainuite ale inimii“

Nenumarate patimi zac in sufletele noastre fara ca noi sa le cunoastem”, spune iarasi Evagrie. Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Talasie si Sfantul Isihie Sinaitul reiau aceasta afirmatie aproape cuvant cu cuvant. Sfantul Ioan Casian, in aceeasi perspectiva, face aluzie la semintele pacatelor care incoltesc in adancul inimii, ramanand ascunse in tainitele lui. 
Marcu Ascetul spune ca patimile ascunse in inima sunt asemenea serpilor care se furiseaza prin case si vorbeste despre “poftele ce zac inlauntrul inimii si se misca cu putere“. El arata ca orice patima, chiar foarte veche, la cel ce nu s-a curatit deplin consta din predispozitii latente care se manifesta atunci cand afla bun prilej. 
El vorbeste astfel despre “gandurile rele care zac in noi“, despre “gandurile ascunse pe care le adapostim in noi“, despre “roiul patimilor ascunse inlauntru“. Dintre acestea, el pune in evidenta uitarea, nepasarea trandava si nestiinta, “patimile cele mai adanci si mai launtrice“, “care zac in adancurile inimii“, pacate rele necunoscute celorlalti si socotite ca nici n-ar fi rele, dar care sunt mai stricacioase decat celelalte. Chiar Apostolul Pavel vorbeste despre “cele ascunse ale inimii” (1 Cor. 14, 25) si despre “cele ascunse ale oamenilor” (Rom. 2, 16). 
Iar Psalmistul I se adreseaza astfel lui Dumnezeu:“Gresalele, cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curateste-ma” (Ps. 18,13).

Omul isi cunoaste patimile pe masura sporirii sale duhovnicesti. Celui care traieste departe de Dumnezeu, ele ii raman cu totul ascunse ori le vede numai cand se manifesta in mod grosolan sau cu violenta.

Insa cel ce se apropie de El si-I implineste poruncile, le vede tot mai limpede, in lumina Duhului Sfant. In aceasta privinta, e mare deosebirea intre omul pacatos, cu totul orb in fata patimilor, si cel care sporeste in nevointa. Cel dintai nu-si vede patimile pana cand acestea nu intrec masura pacatoseniei celor din preajma sa; privirea nevoitorului insa le zareste pe cele ascunse in cele mai adanci tainite ale inimii sale.

“Cata vreme cineva este tinut de lucrurile cele vazute ale acestei lumi, este incurcat cu diferite legaturi pamantesti si este antrenat in patimile cele rele, nici macar nu stie ca inauntrul sau mai exista o lupta, o batalie si un razboi. Abia atunci cand omul se ridica la lupta si se elibereaza de legaturile vazute ale acestei lumi […], cand incepe sa staruiasca in poruncile Domnului, lepadandu-se de lumea aceasta, abia atunci poate sa cunoasca lupta cea launtrica a patimilor, care se ridica in el, razboiul cel launtric si cugetele cele viclene. 
Daca nu se ridica la lupta, dupa cum am spus mai inainte, daca nu se leapada de lume, daca nu se dezbara din toata inima de poftele cele pamantesti si daca nu vrea sa se lipeasca cu totul de Domnul, nu cunoaste vicleniile ascunse ale duhurilor rautatii, nici patimile cele ascunse in el, ci este strain de el insusi, nestiind ca poarta in sine rani si patimi ascunse“.

Pentru a ne face sa intelegem deosebirea dintre ochiul fin al celui care duce razboi duhovnicesc si orbirea celui care nici nu stie ca exista un astfel de razboi, Sfantul Ioan Casian se foloseste de o comparatie foarte lamuritoare:“Sa presupunem ca au intrat intr-o casa mare, cu multe lucruri, unelte, vase, doi oameni: unul cu vederea buna, iar altul bolnav de ochi. Cel ce nu poate vedea totul va spune ca in casa nu sunt decat dulapuri, paturi, scaune, mese si altele pe care le-a identificat nu atat cu ochii, cat pipaindu-le. 
Dimpotriva, cel cu ochi sanatosi vede chiar si cele mai ascunse lucruri si spune ca in acea casa sunt multe si nenumarate alte lucruri mici. Acestea, daca ar fi stranse gramada, ar egala sau ar intrece prin multimea lor pe cele putine, pe care le pipaie cel cu vederea slaba. Asa sunt sfintii, care sunt, ca sa zic asa, vazatori. Ei, avand cea mai mare dorinta de desavarsire, chiar pe acelea pe care ochii intunecati ai mintii noastre nu le vad, le surprind in ei repede si le osandesc foarte aspru. 
Cei ce nu si-au patat constiinta cu nici cel mai mic pacat, tot asa cum se vede bine un neg pe o piele alba ca zapada, se socotesc plini de multe pete […]. Dimpotriva, cei care isi acopera ochii inimii lor cu vesmantul gros al patimilor si, potrivit cuvantului Mantuitorului, “vad fara sa vada si aud fara sa auda si sa inteleaga“ (Mt. 13, 13) abia daca vad in adancul inimii lor pacatele mari si aducatoare de moarte; cum ar putea ei sa vada cum se strecoara gandurile vinovate sau acele porniri ascunse si necurate ale desfranarii, care atata mintea prin usoare si viclene ispite. Ei nu pot sa-si priveasca cu vedere limpede robia sufletului lor”.

Dintre toate patimile, mandria intuneca cel mai mult constiinta omului si-l face sa nu-si cunoasca bolile sufletului, nici pe cele mici si tainuite, nici pe cele mari si vadite. “Trufia pricinuieste uitarea pacatelor“, spune Sfantul Ioan Scararul.

“Multi dintre cei mandri nu se cunosc pe ei insisi socotind ca sunt nepatimasi, si-au vazut saracia virtutii in ceasul iesirii din viata“.

Mandria este cea care duce pe om la “indreptatirea de sine”, dupa cum spun Parintii, care-l face sa nu-si recunoasca pacatul si sa nu fie constient de el.

Se intampla ca insusi omul duhovnicesc nu-si cunoaste patimile, pentru ca adesea, dupa cum arata Sfantul Maxim Marturisitorul, ele se afla in stare de nelucrare (anergesia) sau, altfel spus, sunt inactive ori dormiteaza. Nemiscarea lor indelungata il face chiar pe cel veghetor sa se socoteasca lipsit sau izbavit de ele. Iar atunci, pacea sufletului sau nu este altceva decat o mare inselare.

Intr-adevar, pe langa pacea pe care o rodeste nepatimirea, la care se ajunge pe culmile nevointei, cand omul este cu adevarat izbavit de orice patima, exista, dupa cum arata Evagrie, o stare de pace mincinoasa, care rezulta din retragerea demonilor, atunci cand acestia sunt siguri ca in fapt bietul suflet se afla in stapanirea lor. De pilda, atunci cand fie slava desarta, fie mandria iau locul tuturor celorlalte patimi.

Se mai poate ca, prins in multimea si agitatia treburilor lumesti, omul sa nu-si simta patimile, preocuparile de zi cu zi impiedicandu-l sa-si cunoasca starea.

“Prin trup, sufletul e distrat si uita de patimi“,spune, in acest context, Avva Dorotei; insa, spune tot el,“sa vina careva dintre voi, sa-l inchid intr-o chilie intunecoasa, sa nu manance, sa nu bea, sa nu doarma, sa nu se intalneasca cu nimeni, sa nu cante psalmi, sa nu se roage, nici sa-si aminteasca deloc de Dumnezeu numai trei zile. Si vei afla ce fac patimile cu el“.

Cand insa omul paraseste cararile lumii si incepe sa umble pe calea duhovniceasca, se starnesc in el cu furie patimi pana atunci nestiute sau care-i pareau cu totul mici si neinsemnate.

“Sa nu ne miram – spune Sfantul Ioan Scararul – daca, intrand in arena nevointei, ne vom vedea la inceput mai patimasi decat in viata din lume […]. Caci fiarele ascunse, mai inainte nu se aratau“.

Iar Avva Talasie atrage atentia asupra faptului ca:“in sufletele noastre se ascund patimi foarte rele. Ele se dau pe fata insa abia atunci cand respingem lucrurile“.

Cel mai adesea, in vreme de ispita afla omul care-i sunt patimile.

“Sunt multe patimi in suflet pe care nu le cunoastem pana cand nu vine ispita, ca sa ni le arate“, spune Evagrie.

De asemenea, omul nu-si cunoaste patimile cata vreme nimeni si nimic nu i le trezeste si nu i le rascoleste. Daca nu are ganduri pacatoase, aceasta nu inseamna ca e lipsit de pacate, ci doar ca pe moment lipseste lucrul in stare sa i le starneasca.

Altceva este a te izbavi de ganduri si altceva a te elibera de patimi. 
Adeseori se izbaveste cineva de ganduri, cand nu sunt de fata acele lucruri fata de care are anumite patimi.
 Dar patimile se ascund in suflet, iar cand se arata lucrurile, ies la iveala“.

Jean Claude Larchet ,, Crestinul in fata bolii, suferintei si mortii, Editura Sophia, Bucuresti, 2004

http://www.cuvantul-ortodox.ro

Ce este intristarea?

“Intristarea este piedica in calea a tot binele”, spune Sfantul Nil Sinaitul.
“Cand duhul rau al intristarii pune stapanire pe suflet” — citim descrierea lucrarii acestei patimi la Cuviosul Serafim de Sarov, „atunci, umplandu-l de uscaciune si neplacere, nu-l lasa sa faca rugaciune cu osardia cuvenita, il impiedica sa se indeletniceasca cu citirea Scripturilor cu luarea-aminte cuvenita, il lipseste de blandete si de seninatate fata de frati si naste scarba  fata de orice impreuna-vorbire: pentru ca sufletul plin de intristare, facandu-se ca nebun si iesit din minti, nu poate nici sa primeasca linistit sfat bun, nici sa raspunda cu blandete la intrebarile ce i se pun. El fuge de oameni ca de niste pricinuitori ai tulburarii sale, si nu pricepe ca pricina suferintei e inlauntrul sau…”

De unde vine intristarea?

Intristarea este de obicei urmare a gandurilor manioase ori a nereusitei de a satisface o oarecare patima. Ca atare, cel ce isi va birui poftele si patimile va izgoni pentru totdeauna din inima sa si intristarea. Astfel, cel infranat nu se va intrista ca a ramas fara pranz, cel feciorelnic – ca nu i-a reusit fapta murdara la care se gandise intr-o clipa de intunecare a mintii, cel nemanios – ca n-a avut prilejul sa se razbune, iar cel smerit cugetator – de lipsirea de cinstiri din partea oamenilor. Cel neagonisitor nu se va amari nici daca ramane fara ultima letcaie…
Cu oamenii patimasi se intampla insa ca intristarea vine asupra lor fara vreo pricina vazuta. Atunci, zice Cuviosul Ioan Cassian,
“prin inraurirea subtire a vrajmasului suntem supusi unui asemenea necaz ca nu putem sa primim cu obisnuita placere nici macar cercetarea (vizita) oamenilor la care tinem si a rudelor noastre, si orice ne-ar spune acestia intr-o discutie cuviincioasa ni se pare ca vine la vremea nepotrivita si ca e de prisos...”
Totusi, aceasta dovedeste numai ca intristarea nu-si are intotdeauna pricinile in surse exterioare. Nu. Inauntrul nostru, in adancul inimii, stau semintele ascunse ale patimilor, care, indata ce se revarsa asupra sufletului ploaia ispitelor, dau indata mladite si roade. Ca atare, trebuie spus din nou ca daca am fi nepatimasi nu doar pe dinafara, ci am avea adevarata liniste in suflet, nici un fel de uneltiri ale dracului intristarii n-ar putea avea inraurire asupra noastra. Pamantul inimii, uscat de post, de privegheri si de rugaciuni, n-ar putea sa mai primeasca semintele patimilor insuflate de catre draci.
De aici reiese ca nu trebuie sa fugim de oameni cu scopul de a evita intristarea. Ce-i drept, nu poate sa scape de tulburare omul care traieste in lume si intra mereu in contact cu persoane care li sunt cu desavarsire straine ca duh, stapanite nu doar de patimi, ci uneori chiar de dracii insisi. Dar gandul ca simpla schimbare a locului aduce usurare este gresit. Schimband mediul, omul schimba doar pricinile care-i starnesc patimile. Nu asta ii trebuie, ci rabdare si inca ceva, de care vom vorbi mai jos. Daca omul va avea rabdare si, indeobste, curatia inimii va fi in stare sa spuna impreuna cu prorocul David: cu cei ce urau pacea eram facator de pace (Ps. 119). Atunci se va impaca lesne nu doar cu oamenii, ci si cu fiarele salbatice, si acelea il vor cinsti, dupa cuvantul Scripturii: fiarele cele salbatice vor avea pace cu tine (Iov 5, 23).

Ucigaşii întristării

S-a zis deja ca intristarea se hraneste pe socoteala existentei patimilor in om. Indeparteaza din tine impatimirea de lucruri, de pofta, de lacomia pantecelui, si nici o intristare nu va mai fi vreodata in tine. Pot fi aratate insa si mijloace pozitive, care taie din radacina aeeasta patima, in special rugaciunea, milostenia si neagonisirea.
Omul sufera, se chinuie din pricina intristarii, sufletul lui tanjeste. Si iata ca se duce la doctor. Acesta ii prescrie preparate care il calmeaza si il imbunatatesc dispozitia sufleteasca, usurandu-i in mod artificial suferintele – dar tratamentul, dupa cum remarca pe buna dreptate medicul ortodox V. K. Neviarovici, in multe cazuri nu vindeca deloc sufletul bolnav si prin el omul este doar indepartat de suferinte, care au mai intotdeauna un sens terapeutic, din punct de vedere duhovnicesc. Subliniem ca aici este vorba despre depresia nevrotica. In depresia endogena tactica este alta.
Forma nevrotica a tulburarilor depresive este legata in modul ce mai direct de starea morala a omului. Desigur, eu, ca medic, usurez suferintele pacientilor prin medicamente, discutii si prin simpla compasiune omeneasca — dar satisfactia la consult vine numai atunci cand convorbirea se poarta despre suflet, despre credinta, despre pocainta. Cu acordul pacientului si la dorinta lui, incercam sa gasim simptomelor bolii o apreciere de pe pozitii duhovnicesti.
Singura cale corecta spre vindecarea de nervozitate, de trandavire, de intristare si spre dobandirea pacii sufletesti trece prin adevarata credinta ortodoxa, prin pocainta si prin indreptarea vietii dupa poruncile lui Dumnezeu. Pentru om, principalul este sa inteleaga sursele pacatoase ale firii sale psihice, sa constientizeze profund neputinta sa, sa urasca pacatele demonice ale trufiei, slavei desarte, maniei, trandavirii, minciunii, curviei si sa doreasca sa se schimbe, sa se intoarca spre Domnul cu nefatarnicie si pocainta.
Adevarata cauza a tulburarilor depresive consta de regula in pacatele savarsite de catre om. Sfintii Parinti considerau ca la baza tuturor suferintelor sufletesti sta trufia. Ca atare, pentru a scapa de depresia nevrotica, omul trebuie sa se straduie pentru dobandirea smereniei. Nivelul ridicat de pretentii care nu se infaptuiesc in viata, conflictul intre dorinta si realitate lasa totdeauna in suflet simtamantul frustrarii, intristarii, amaraciunii, supararii. Absolut indispensabil pentru fiecare crestin este mersul la slujbe, mai ales in zilele de duminica si de praznic, precum si participarea la Tainele Bisericii. In rugaciunea pe care preotul o citeste inainte de spovedanie exista cuvintele acestea: De vreme ce ai venit la doctor, sa nu te intorci nevindecat. De Sfintele Taine trebuie sa ne apropiem cu frangere de inima, cu credinta adanca si cu nadejde in mila lui Dumnezeu.
Trebuie neaparat ca omul sa citeasca Sfanta Scriptura, mai ales Evangheliile, si sa implineasca poruncile lui Hristos, ce sunt cuprinse acolo. Un ajutor pe nepretuit il ofera literatura patristica. O mare bucurie aduc crestinului faptelor bune, grija pentru aproapele.
Sa pastram in inimile noastre minunatele si marile cuvinte ale Sfantului Apostol Pavel: Pururea bucurati-va, neincetat rugati-va. Intru toate multumiti, caci aceasta este voia lui Dumnezeu intru Hristos Iisus pentru voi (Tes 5, 16).


“90% din sinucigasi fac ultimul lor pas sub inraurirea nemijlocita a duhurilor ucigase de oameni dintru inceput (In. 8,44). Si propriu-zis, mai fiecare sinucidere este ucidere a omului de catre demon cu mainile omului insusi”.

Depresia nevrotica

O parte insemnata a starilor depresive sunt urmare a felului pacatos de viata, urmare a actiunii distructive a pacatului asupra sufletului omenesc. Aceste cuvinte sunt valabile in primul rand pentru depresiile nevrotice, care, precum vom arata mai jos sunt inrudite cu patimile pacatoase ale intristarii si trandavirii.
In “Bazele conceptiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”, adoptate la Sinodul Arhieresc jubiliar (Moscova 13-16 august 2000) se spune printre altele:
”Biserica priveste bolile psihice ca pe una dintre manifestarile vatamarii generate de catre pacat a naturii umane. Distingand in structura personalitatii nivelurile duhovnicesc, sufletesc si trupesc de organizare, Sfintii Parinti faceau distinctie intre bolile dezvoltate de la natura si cele provocate de lucrarea demonica sau de patimile care l-au inrobit pe om”.
Depresia nevrotica este la baza sa duhovniceasca o stare psihopatologica ce s-a dezvoltat in urma patimilor trandavirii si intristarii, „care l-au inrobit pe om” — iar orice patima este „atatata” si mai mult de catre draci, care afla in sanul lor adapost.
Stiinta cunoaste multe lucruri despre aparitia tulburarilor depresive, insa in mediul savant nu se accepta sa se vorbeasca despre pacat, desi cauza multor forme de depresie este tocmai el, fapt despre care dau marturie Sfintii Parinti intreaga experienta ascetica a Ortodoxiei.
Cu mult inainte de observatiile stiintifice psihiatrice privitoare la provenienta depresiei nevrotice, Sfintii Parinti au descris foarte exact aceasta boala sufleteasca, numind-o „patimi pacatoase ale trandavirii si intristarii” – asa incat in acest caz diagnosticului medical ii corespunde un „diagnostic” duhovnicesc.
Depresia este un semnal sui generis al sufletului, prin care acesta isi arata starea nenorocita – insa nu plans petru pacate, ci chin al sufletului nepocait,caruia demonii ii soptesc: „Totul merge prost, n-ai de ce sa mai tragi nadejde…”
Nevroza depresiva incepe cel mai adesea din pricina problemelor de viata. Dispozitia omului se inrautateste, nimic nu-i mai aduce bucurie, totul il enerveaza; cade in posomorare, in intristare, tot ce il inconjoara apare intr-o lumina intunecata. Foarte adesea stari de acest fel apar pentru ca „nu mi-a iesit in viata cum am vrut: nu mi s-au infaptuit dorintele, a avut loc un anumit conflict, cineva m-a jignit”, s.a.m.d.
Nu orice intristare e insa pacatoasa. In zilele de amaraciune, in clipele de intristare omul devine „mort” fata de multe miscari pacatoase ale sufletului sau. Iubirea de cinstiri, de bani, de placerile simturilor trec pe planul al doilea in astfel de perioade ale vietii. La bucurie, omul uita de sine; la necaz isi intoarce gandurile, vrand-nevrand, spre sine insusi, isi constientizeaza pacatosenia tot mai profund.
Daca aceasta nu se intampla, daca intristarea este „de dragul intristarii” iar pocaintei i se substituie „autocanibalismul” nevrotic, care in afara de distrugere nu ofera sufletului nimic, este evident ca a avut loc o falsificare. O astfel de intristare mincinoasa este patima pacatoasa.
Bineinteles ca minciuna, clevetirile josnice si jignirile nu aduc bucurie sufletului, dar daca omul este cu desavarsire zdrobit de ele si ramane vreme indelungata intr-o dispozitie trista sau, mai mult, intr-o stare de deznadejde, de pierdere deplina a stapanirii de sine, a nadejdii in mila lui Dumnezeu si a credintei in sfintenia Purtarii de grija dumnezeiesti pentru om, aceasta nu mai este nicidecum o stare crestineasca a sufletului, ci este deja pacat. In atare caz, si cel viclean atat asteapta, ca omul sa calce stramb si sa se arunce in prapastia trairilor sufletesti apasatoare si a deznadejdii.
Intristarea este intotdeauna parere de rau (pentru ceea ce s-a pierdut, pentru ceea ce nu s-a implinit (s.a.m.d.), iar trandavirea este precedata mai mereu de lenevie, nelucrare, iubire exagerata a confortului, iubire de sine.
Sfantul Ierarh Ignatie (Briancianinov) defineste patimile pacatoase ale trandavirii si intristarii in urmatorul mod:
INTRISTAREA = amaraciunea, mahnirea, curmarea nadejdii in Dumnezeu, indoirea de fagaduintele dumnezeiesti, nemultumirea fata de Dumnezeu pentru cele ce se intampla, putinatatea de suflet, nerabdarea, nemustrarea de sine, supararea tinuta impotriva aproapelui, cartirea, lepadarea de crucea propriului destin, incercarea de a te cobori de pe ea.
TRANDAVIREA = lenevia la orice fapta buna si mai ales la rugaciune, parasirea pravilei bisericesti si a celei de chilie, nepasarea, lipsa de evlavie, odihnirea peste masura prin somn, prin zacere si prin rasfatul de tot felul, umblatul din loc in loc, grairea in desert, glumele desarte, purtarea profanatoare, uitarea propriilor pacate, uitarea poruncilor lui Hristos, robirea de catre ganduri, lipsa fricii de Dumnezeu, impietrirea, nesimtirea, deznadajduirea.
Dupa cum afirma Sfintii Parinti, intristarea vine atunci cand o patima nu s-a vazut satisfacuta: de pilda, cand omul nu a primit suma de bani pe care o voia, cand simtamintele i-au fost respinse de aleasa inimii lui, cand nu a fost avansat la serviciu de multa vreme s.a.m.d.
Patimile pacatoase sunt legate intre ele si se influenteaza intre ele. Astfel, trufia si slava desarta sunt „sustinute” de lacomia pantecelui si de curvie, iar toate aceste patimi sunt in acelasi timp legate de iubirea de bani. Rezultatele acestei “tovarasii” sunt: mania, intristarea, trandavirea — vorbind metaforic, sindromul „corabiilor inecate”. Trandavirea, intristarea il pandesc pe cel ce n-a dobandit credinta tare in Dumnezeu. Aceste patimi stapanesc adeseori in sufletul celor care, lepadand Cerescul, s-au lipit cu tarie de pamantesc. Altfel spus, la temelia sa adanca depresia nevrotica este urmare a necredintei in mantuitoarea Purtare de grija a lui Dumnezeu. In atare caz, necazurile si suferintele sunt pentru om ceva respingator, absolut inutil. La drept vorbind, aceasta este urmarea logica a filosofiei hedonismului, a vietii „dupa propriul plac”, spre care nazuiesc foarte multi oameni.
Preasfintitul Varnava (Beliaev) remarca pe aceasta tema:
„Exista in stiinta despre mantuire o lucrare care il duce pe om la Dumnezeu pe cea mai scurta cale. Este vorba de intristarea pentru pacate, de intristarea dupa Dumnezeu… experienta si suflarea harului in inima dau incredintarea ca rugaciunea cu lacrimi fierbinti de pocainta in singuratate este singurul mijloc de mangaiere. Ce-i drept, la inceput se varsa lacrimi amare, corozive, dar mai apoi se simt usurare, bucurie, luminare. Cu cat inainteaza omul mai mult pe calea mantuirii, cu atat i se salasluieste veselia mai mult in suflet; plangi, curg lacrimile siroaie, dar in inima e tot mai senin si mai cald. Minunat lucru! Nepatrunsa lucrare a harului!…
Exista insa si alt plans, si alta intristare. Impatimita modei plange fiindca nu are noua palarie de primavara si ca i s-au demodat ghetele, ca „cutare” a inceput sa o curteze pe „cutare”, iar „cutare” e mai frumoasa ori mai fericita decat ea; tanarul se intristeaza pentru putinatatea banilor de buzunar pe care ii poate cheltui pentru placeri; sotia plange din orgoliu ranit pentru ca sotul o insala, iar sotul, la randul sau, pentru ca are insuccese la serviciu; medicul, inginerul, avocatul – toti sunt nemultumiti pentru ca nu castiga destul, oricat ar avea li se pare putin; comerciantul cade in deznadejde pentru o paguba suferita, si asa mai departe, si asa mai departe. Toti plang si se intristeaza chiar cand traiesc in lux si in bogatie, dar lucruri stricacioase sunt acestea pentru care ei se dau de ceasul mortii. Nu au ceva sau pierd ceva, si se intristeaza. Uneori de pe urma acestei intristari se ofilesc, se imbolnavesc si chiar mor. Aceasta intristare este draceasca. Vrajmasul neamului omenesc este cel care o insufla. Se chinuie, geme omenirea, incearca sa-si faca viata lipsita de intristare, dar fara Dumnezeu nimic nu poate”.
In lucrarea sa fundamentala „Bazele artei sfinteniei”, episcopul Varnava a face o fina analiza duhovnicesc-psihologica a temei abordate. Iata cateva extrase din aceasta lucrare.
“Dintre toate cele opt capetenii ale rautatii, duhul trandavirii e cel mai rau, zice Sfantul Ioan Scararul. Intr-adevar, impotriva fiecarei patimi slujeste drept doctorie virtutea potrivnica ei (de pilda, impotriva lacomiei pantecelui – infranarea, impotriva iubirii de avutii – neagonisirea, impotriva trufiei – smerenia s.a.m.d.), dar impotriva trandavirii nu exista o astfel de virtrtute speciala. Iata de ce la Sfintii Parinti ea e numita uneori „moarte atotpierzatoare”, intrucat cere puteri multe pentru a se tamadui si atrage dupa sine toate pacatele si mii de rele, mergand la mireni pana la lepadarea insasi ideii de mantuire personala, iar la monahi pana la dezbracarea mantiei si intoarcerea in lume. In schimb, nici una dintre patimi nu li aduce nevoitorului atatea cununi ca trandavirea. Tocmai in lupta cu aceasta patima se cunoaste cum slujeste omul lui Dumnezeu – fara fatarnicie sau cu lenevie si nepasare, si plata este pe masura.

Cand, unde si cum navaleste asupra omului duhul trandavirii?


Despre o anumita vreme a navalirii se poate vorbi numai in cazul monahilor-sihastri. Pe timpul vechilor Parinti ai pustiei, vrajmasul ii ispitea de obicei in jurul amiezii, cand soarele se afla la zenit si din pricina caldurii pe care incepea sa o respire pustia, era firesc ca mintea si trupul sa slabeasca. Mai ales dupa o noapte fara somn, petrecuta la rugaciune. Iar pana la intarirea cu hrana mai era mult, pentru ca o gustau numai spre seara, dupa apusul soarelui. Atunci, dracul aducea asupra lor trandavirea, teama ca ostenelile lor sunt zadarnice, teama ca se vor imbolnavi si nu va fi cine sa-i ajute la batranete, sila fata de salasul lor, de multa vreme inmiresmat cu rugaciunea, care, pasamite, n-ar mai aduce nici un folos. Tocmai de acest demon il indeamna Domnul pe nevoitor sa nu se teama, graindu-i prin prorocul: Nu te vei teme de frica de noapte, de sageata care zboara ziua si de dracul cel de miazazi (Ps. 90, 5-6). In ce-i priveste pe mirenii pacatosi, care traiesc dupa voia lor si cum ii taie capul, care dorm bine, se imbuiba de dimineata si la amiaza se intaresc iarasi cu hrana, dracul trandavirii navaleste asupra lor in diferite momente si in legatura cu alte imprejurari. Exista insa cazuri cand dracul lucreaza cu aceeasi ravna si cu stricta „punctualitate” ca si in cazul dinainte…



(din: Dr. Dimitri Avdeev, “Depresia ca patima si ca boala”, Editurile Sophia si Cartea Ortodoxa, Bucuresti, 200




Ispita neamului celui de pe urmă




 În Pateric scrie că sfinții Părinți ai Schitului au profețit despre neamul cel de pe urmă. „A întrebat unul: Ce lucrăm noi?
 
Și răspunzând unul dintre dânșii, Marele Avă Ishirion a zis: noi am lucrat poruncile lui Dumnezeu.
 Și iarăși întrebând a zis: Cei de după noi ce vor face oare? și a zis: vor face numai pe jumătate din cât am lucrat noi. 
Dar cei de după dânșii ce vor face? Și a zis: neamul acela nu va putea face nimic; ci le va veni ispită și cei care se vor afla încercați în vremea aceea vor fi mai mari decât noi și decât părinții noștri. Ce ispită înfricoșătoare va fi oare, să se arate lămuriți cu toate că nu vor avea nici o lucrare și vor fi mai mari decât pustnicii cei mai minunați?”. 
Ispita neamului celui de pe urmă a și sosit, mai grozav acum, cu apropierea venirii lui Antihrist încât amenință să-i piardă pe cei aleși. Și nu-i atât de periculoasă ispita care vine de la vrăjmașii lui Dumnezeu, de la atei, de la cei cu grija numai la cele pământești sau de la cei destrăbălați care nu pot ușor să vatăme pe creștini. Pericolul vine de la frații cei mincinoși, care sunt dușmani ascunși cu atât mai periculoși, cu cât cred că ei sunt frai curați. 
 Predica lor e ca o hrană prielnică care a început să se strice și în loc să hrănească otrăvește pe cei care o mănâncă .
Cati crestini nu practica yoga , religia new age care a cuprins mai tot pamantul si  alte culte neortodoxe ? Sau sa vorbom de secte si alte paganizme ? 
Ei aduc tulburare în rândurile creștinilor. Aceștia sunt ispita cea mare a neamului celui de pe urmă. Despre ei a profețit Domnul că vor fi în veacul cel de apoi. „Mulți vor veni întru numele Meu și pe mulți vor înșela” (Matei 24, 5).
 Vorbesc și frații mincinoși de sfânta și preadulcea Ortodoxie, de dragoste, de curăție, pentru fapta bună, de smerenie și de virtute, și ajută obștile creștinești. Cât e de greu pentru ortodocșii cei curați și simpli să înțeleagă pe cine au înaintea lor. Cât e de ușor să fie atrași de ideile lor cele «filosofice» și să îi creadă. Dacă răscolește cineva adânc în sufletele acestor oameni, va găsi nu dragostea cea fierbinte pentru Dumnezeu, ci închinarea unui idol care se numește „om”.

****
Cuviosul Moisi Etiopianul a mers odinioară la Avva Isidor și i-a zis lui: „Părinte, nu pot să stau în chilia mea, fiind luptat de patimile trupești”. 
Fericitul Isidor luându-l pe el, l-a suit în vârful chiliei sale și i-a zis: „Caută spre Apus!”, și căutând Moisi a văzut o mulțime de oameni înfricoșați gâlcevind și gătindu-se spre război. 
Apoi iarăși a grăit Avva Isidor: „Caută spre Răsărit și privește”. Și căutând, a văzut o mulțime de Sfinți îngeri purtători de lumină, așijderea și ei gătindu-se de război. 
Atunci Sfântul Isidor a zis către Moisi: „Cei dinspre Apus ridică război împotriva Sfinților lui Dumnezeu, iar cei dinspre Răsărit se trimit de la Domnul spre ajutor nevoitorilor celor buni.
 Însă vezi că sunt mai mulți cei ce ne ajută nouă decât cei ce se ridică asupra noastră”.
 Cu o vedenie ca aceasta și cu cuvintele starețului întărindu-se, Moisi s-a întors la chilia sa și se îndeletnicea în ostenelile lui cele obișnuite.





[...] de multe ori înşeală răutatea, prefăcându-se în chipul faptei bune. 
După cum a spus şi Sfântul Dorotei: Nici o răutate şi nici unul dintre eresuri, nici însuşi Diavolul nu poate să înşele pe cineva, numai dacă se preface în chipul faptei bune.
După cum şi Sf. Apostol zice că însuşi Diavolul se închipuie un Înger luminat. 
Neghină numeşte Sf. Vasile cel Mare pe ereticii , paganii  si alti oameni cari strică învăţăturile Domnului şi amestecându-se ei cu trupul cel sănătos al Bisericii ca, fiind nevătămaţi, să facă vătămare.

Sfantul Chiril Patriarhul Ierusalimului
sursa http://www.aparatorul.md