Abia dupa moarte trecem intr-o viata vesnica !l Ierodiacon Visarion Iugu...

SFANTUL PAISIE AGHIORITUL “Mereu sa ne aducem aminte de cei adormiti si sa ne rugam pentru ei!”


“Cei adormiti au mai multa nevoie de rugaciune de­cat cei vii, deoarece pentru cei vii exista nadejdea po­caintei. Iar Dumnezeu vrea sa existe oameni care sa-L roage sa-i ajute pe cei adormiti, de vreme ce inca nu s-a facut Judecata din urma”.

Rugăciune pentru mântuirea celor adormiți

Pomenește, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții celei ce va să fie au adormit, părinți și frați ai noștri și pe toți cei care întru dreapta cre­dință s-au săvârșit, și iartă-le lor toate greșelile pe care cu cuvântul sau cu fapta sau cu gân­­dul le-au săvârșit, și-i așază pe ei, Doamne, în locuri lumi­noase, în locuri de verdeață, în locuri de odihnă, de unde au fugit toată dure­rea, întristarea și sus­­pinarea, și unde cercetarea Feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac.

Dăruiește-le lor și nouă Împă­răția Ta și împărtășirea bunătăților Tale celor negrăite și veș­nice și des­fătarea vieții Tale celei ne­sfâr­șite și fericite.

Că Tu ești învierea și odihna ador­­­mi­ților robilor Tăi (numele), Hris­toase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Prea­sfân­tului și Bunului și de viață făcă­to­ru­lui Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cu sfinții odihnește, Hristoase, su­fle­tele adormiților robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit!

Despre patimi. Sf. Petru Damaschin

Făgăduința desfătarii în patimi este suferință

 Ținându-și atenția în inimă cu rugăciune, nevoitorul încearcă să-și păzească mintea curată de tot gândul. 

Gândurile pot fi firești omului în împrejurările existenței sale pământești, dar pot fi și urmările înrâuririlor drăcești.

 Când nevoitorul se roagă, se leapădă pentru o vreme, în măsura putințelor, de nevoile firii sale; iar gândurile de obârșie drăcească în orice caz le izgonește de la sine. 

Așa se face că în ceasul rugăciunii el respinge toate gândurile, și cele firești, și cele drăcești.

Căzând pradă înrâuririi diavolești omul își pierde libertatea cea asemenea lui Dumnezeu și cade de la viața dumnezeiască. 

O astfel de stare, fiind o suferință, se numește în graiul nevoitorului «patimă».

 Prin această denumire se exprimă pe de-o parte ideea pătimirii, în sensul de pasivitate și robie, pe de altă parte ideea suferinței, în sensul năruirii și al morții.


Tot cel ce săvârșește păcatul, rob este păcatului; ci robul nu rămâne în casă în veac: fiul rămâne în veac (Io. 8: 34-35).

Astfel, în starea patimii păcătoase suferința se înfățișează sub două chipuri, adică robirea și năruirea, și de aceea «robul păcatului» nu poate avea conștiința măreției slobozeniei, asemenea celei dumnezeiești, a omului ca fiu al lui Dumnezeu.

Patimile au puterea de a atrage de la sine, însă înțelenirea sau întărirea oricărui chip sau gând pătimaș în suflet nu se înfăptuiește niciodată fără învoirea omului, căci în toată ființarea nu există nimic atât de puternic încât să poată lipsi omul liber de putința de a se împotrivi sau de a lepăda. 

Însă când un anume gând sau chip pătimaș se întărește în suflet, omul devine mai mult sau mai puțin robit.

 Patimile sunt «înrobiri» de diferite intensități sau puteri.

Puterea atrăgătoare a patimii constă în făgăduința desfătării. 

Suferința, în mișcarea pătimașă, este urmarea desfătării pătimașe.

 Dacă în mișcarea pătimașă nu s-ar afla elementul desfătării, ci ar începe de îndată suferința, ea nu ar putea pleca sieși voința omului. 

Patima, ca suferință și moarte, este percepută îndată numai de omul duhovnicesc ce a cunoscut lucrarea de-viață-făcătoare a harului Dumnezeiesc ce naște în suflet o respingere, o «ură» față de mișcarea pătimașă în sine.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009