Caracteristica esenţială a patimii se referă la faptul că în ea se manifestă o sete infinită, o sete care-şi caută saţietatea, dar care nu şi-o poate găsi.
Patimile reprezintă setea după Dumnezeu a omului întoarsă într-o direcţie în care nu-şi poate afla împlinirea.
Ceea ce spune Sf. Nil Ascetul despre stomac, că prin lăcomie devine o mare ce nu poate fi umplută, se potriveşte pt. Orice patimă (obiectele pe care patimile le caută nu pot să le satisfacă, deoarece ele sunt finite şi, ca atare, nu corespund setei infinite a patimilor).
Sau, potrivit Sf. Maxim Mărturisitorul, omul pătimaş se află într-o continuă preocupare cu nimicul, căci caută să-şi potolească setea infinită cu nimicul patimilor sale, o dată ce obiectele pe care le asimilează (consumă) acelea se transformă în nimic. Din această perspectivă putem spune că, omul pătimaş este un om care consumă (natura, obiecte, oameni), dar nu asumă nimic.
De aceea, omul în loc să oglindească pe Dumnezeu (fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu), devine o „oglindă răsturnată”, el reflectă pe faţa sa patimile care-l desfigurează. În acest context putem vorbi de-o filiaţie dumnezeiască (omul – fiu al lui Dumnezeu: chipul unui sfânt e plin de lumină, pace şi echilibru sufletesc), şi de-o filiaţie demonică (omul – fiu al Diavolului: chipul unui om pătimaş e desfigurat, întunecat, schimonosit şi încruntat).
Prin căderea originară omul şi-a mutat privirea (faţa) de la Dumnezeu la pom (lume), adică de la persoană la obiect, astfel încât, interlocutorul omului nu mai e o persoană, ci un obiect: omul devine ceea ce contemplă. Cu alte cuvinte, orice realitate pe care omul o va pune în locul lui Dumnezeu e ceva ce se epuizează, iar din faptul că izvorul vieţii nu mai este Dumnezeu, omul va căuta mântuirea în posesiunea tot mai multor lucruri. E ca şi cum am spune că omul nu păcătuieşte pt. a face răul, ci pt. a se mântui.
Această sete după valoarea infinită (Dumnezeu) vine, aşadar, dintr-o „experienţă a concavităţii noastre ” (D. Stăniloae), a insuficienţei pe care trebuie s-o împlinim prin valori ce există în afară de noi. Această experienţă concavă din punct de vedere duhovnicesc se defineşte ca o sete infinită a omului de a-şi umple golul lăuntric. Setea infinită a patimilor în sine se explică prin faptul că omul, având o natură spirituală, are o tendinţă spre infinit (Dumnezeu) care se manifestă şi în patimi, dar în patimi această tendinţă este întoarsă de la autenticul infinit (Dumnezeu), care este de ordin spiritual, spre lume.
Omul nu-şi găseşte echilibrul sau împlinirea prin el însuşi, astfel încât, el trebuie să-şi manifeste tendinţa după un centru (reper) extramundan (Dumnezeu).
Prin patimi reperul acesta a fost mutat de la Dumnezeu la lume, a.i, sufeltul care este spiritual în loc să se umple de Dumnezeu (adică de ceva tot spiritual), în loc să caute legătura cu Dumnezeu, caută să se umple cu obiecte finite şi trecătoare, iar setea lui va rămâne mereu nesatisfăcută (această experienţă pe care orice om pătimaş o reiterează prin modul său de viaţă o putem defini ca fiind sfinţenia înnăbuşită a omului).
De asemenea, această sfinţenie înnăbuşită ne arată că patima este ceva iraţional (adică prin patimi omul vrea la nesfârşit să-şi potolească setea după ceva infinit prin ceva finit).
Acesta este iadul, adică starea de a vrea să consumi obiecte nemaiavând trupul. Unele patimi sunt ale trupului, altele sunt ale sufletului, dar strânsa unitate dintre trup şi suflet face ca patimile trupeşti să fie împletite cu cele sufleteşti, adică să se condiţioneze reciproc: vezi lista celor 8 păcate la Sf. Ioan Cassian.
De pildă, lăcomia pântecelui pune în mişcare pofta desfrânării, şi amândouă au nevoie de bani pt. a se satisface, iar cel ce se vede lipsit de obiectele care satisfac aceste 3 patimi se întristează ş.am.d.
Putem vorbi în acest context de o înlănţuire (concatenatio) între cele 8 patimi, sau de o condiţionare strânsă între biologic şi spiritual, un domeniu influenţând pe celălalt atât în decăderea, cât şi în refacerea sau sfinţirea omului. Atât lăcomia pântecelui (patima 1), cât şi mândria (patima 8) îşi au rădăcina în iubirea egoistă de sine, iar egoismul reprezintă o rupere de Dumnezeu, şi implicit de oameni. De aceea, aşa cum iubirea leagă pe oameni, aşa patimile destramă sau rup legăturile dintre ei.
Patimi şi afecte
Există o legătură foarte strânsă între patimi şi afecte, în sensul că posibilitatea naşterii patimilor este dată prin existenţa afectelor naturale. Afectele (de ex., nevoia de-a mânca, frica) ţin cu totul de firea umană, ele nefiind prin urmare condamnabile.
Mai mult, ele sunt necesare firii noastre, ajutând la conservarea ei. De reţinut faptul că, afectele nu fac parte din constituţia originară a firii (firea omului înainte de căderea originară), nefiind creată o dată cu ea ( de ex., înainte de cădere omul nu avea această nevoie de-a mânca, această nevoie nu făcea parte din firea umană).
Pe scurt, afectele au apărut în fire după căderea omului. Asceza,adică lupta pt. des-pătimire nu trebuie să conducă la desfiinţarea afectelor (lucru, de altfel, imposibil), ci la menţinerea în graniţele lor fireşti.
Acest element de afectivitate trupească nu este condamnabil şi nu trebuie să luptăm împotriva lui, căci el constituie baza creşterii noastre în viaţa spirituală: „Afectele devin bune în cei ce să străduiesc, atunci când, desfăcându-le cu înţelepciune de cele trupeşti, le folosesc spre câştigarea celor cereşti.
De pildă, pofta o pot preface în mişcarea unui dor spiritual după cele dumnezeieşti; plăcerea, în bucurie curată pt. conlucrarea minţii cu darurile dumnezeieşti; frica, în grija de a ocoli osând viitoare de pe urma păcatelor; iar întristarea, în pocăinţa care ne aduce întristarea de pe urma răului săvârşit în timpul de aici” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Pe scurt, asceza înseamnă disciplinare a biologicului, nu luptă de exterminare a lui. Mai mult, asceza înseamnă sublimarea, adică transpunerea pe un plan mai înalt a acestui element de afectivitate trupească, nu abolirea lui. Punând măsură plăcerii în cele materiale, se produce un transfer în favoarea spiritualului, crescând placerea omului pt. cele lucrurile spirituale.
Cauzele ultime ale patimilor şi efectele lor
Patima reprezintă în esenţa ei o întoarcere a aspiraţiei infinite a omului spre o altă ţintă decât cea naturală (Dumnezeu), spre lumea care îl îngustează şi-l face pe om egoist. Prima cauzaă a căderii omului nu a fost mândria, deoarece mândria era deja un rău (cauza căderii îngerilor). Potrivit Sf. Maxim Mărturisitorul, prima cauză a căderii a fost influenţa duhului satanic asupra minţii umane. Diavolu a determinat (produs) o confuzie în mintea omului („Dumnezeu a zis El, oare...?” – Facere 3,1).
Omul a avut o scurtă întunecare a minţii, uitând care este cauza lui adevărată şi deci ţinta lui, întorcându-şi deci dorinţa dinspre ea, spre lume. De asemenea, slăbirea minţii a avut ca efect o intensificare a lucrării simţurilor.
Există 3 factori sau 3 cauze care produc patimile în om: - Mintea slăbită sau întunecată
- Intensificarea lucrării simţurilor (simţurile au ieşit din subordinea minţii, şi chiar mai mult a atras mintea în subordinea ei)
O alegere exclusivă şi iraţională a plăcerii (cele 3 cauze se intercorelează între ele, astfel încât, în fiecare dintre ele sunt implicate şi celelalte). Patimile reprezintă, aşadar, o precumpănire cantitativă şi ierarhică a simţurilor asupra minţii umane, de aceea este f. Importantă „păzirea minţii” în lupta ascetică. Un alt efect al vieţii pătimaşe este egoismul: păcatul sau patima îl rupe pe om atât de Dumnezeu, cât şi de semeni (cf. Etimologiei termenului Diavol: gr. Diabolos, care vine din dia – doi şi vb. Balla – a rupe, a sfâşia, deci lucrarea diavolului constă în a rupe în două, a sfâşia o unitate sau comuniune).
Lupta pt. despătimire echivalează cu o împărtăşire a darurilor sau harurilor Sf. Duh. Aceste daruri au menirea de a reface şi intensifica legătura omului cu Dumnezeu.
Aceste daruri sunt în primul rând de luminare a minţii, astfel încât, ele întăresc mintea în orientarea ei spre Dumnezeu. Pe scurt, lupta pt. despătimire echivalează cu o activare a darurilor Duhului Sf, precum şi o influenţă nemijlocită a Lui.
Cele 7 daruri ale Duhului Sf sunt: duhul temerii (reţinerea sau teama de a face păcatul), duhul tăriei (săvârşirea faptelor bune), duhul sfatului (deprinderea discernământului, care ne ajută să îndeplinim cu cea mai bună judecată poruncile dumnezeieşti şi să deosebim faptele ce se potrivesc mai bine în fiecare împrejurare, duhul ştiinţei (care ne învaţă cum să realizăm practic binele, duhul cunoştinţei (care ne descoperă însăşi raţiunea sau motivaţia adâncă a fiecărei porunci şi a fiecărei virtuţi), duhul înţelegerii şi duhul înţelepciunii.
Darurile Duhului Sf. ne călăuzesc şi ne susţin în cunoaşterea mijlocită a lui Dumnezeu.
Faza iluminării este cea a cunoaşterii lui Dumnezeu prin mijlocirea naturii şi a faptelor omeneşti. Ea este o cunoaştere ce urmează imediat după treapta nepătimirii, care este o curăţie de patimi.
ÎNDUMNEZEIREA SAU DESĂVÂRŞIREA OMULUI PRIN UNIREA CU DUMNEZEU
Curăţirea de patimi e echivalentă cu creşterea dragostei lui Dumnezeu.
Deci, există o strânsă legătură între dragoste şi nepătimire. Dragostea presupune nepătimirea şi o întăreşte la rândul ei, pt. faptul că ea e opusul patimilor, care reprezintă egoismul.
Unde sunt patimi nu poate exista iubire adevărată, deoarece prin patimi omul foloseşte lumea şi semenii pt. a-şi satisface pornirile egoiste: „Cel ce se iubeşte pe sine nu poate iubi pe Dumnezeu” (Sf. Diadoh al Foticeii) Sfinţii ajung la desăvârşire şi la asemănarea cu Dumnezeu atunci când izvorăşte iubirea lor faţă de toţi oamenii, aşa cum a trăito Hristos.
Adevărata iubire duhovnicească pe care o are omul duhovnicesc depăşeşte logica vieţii obişnuite, astfel încât, el primeşte simţirea unor stări duhovniceşti similare celor lui Hristos: „Dacă faţa celui iubit ne preface în chip vădit în întregime şi ne face radioşi, fericiţi şi neîntristaţi, ce nu va face faţa Domnului coborând în chip nevăzut în sufletul curat” (Sf. Ioan Scărarul).
Cu alte cuvinte, iubind faţa celui iubit, aceasta are putere să ne transforme, să ne treacă de la starea „omului trupesc” la cea a „omului duhovnicesc”. Îndumnezeierea se referă la starea de împărtăşire sau comuniune a omului cu Dumnezeu. Fericirea veşnică va consta în contemplarea feţei lui Hristos (Apocalipsa 22,4). Perspectiva veşnică a îndumnezeirii va consta în aceea că, toţi oamenii vor fi în Dumnezeu şi vor vedea toate în Dumnezeu, sau Dumnezeu va fi în toate şi-L vom vedea în toate.
ELEMENTE ESENŢIALE ALE SPIRITUALITĂŢII CREŞTINE. NOTE DE CURS ,Lect dr. DANIEL LEMENI
sursa https://litere.uvt.ro/litere-old/pdf/formare-duhoviceasca-an-2-sem-1.2503201401.pdf
