Parintele Arsenie Boca ,, Suisul muntelui ,,

 ,,Inaintea minţii oamenilor se deschid două căi: una lată, plină de ademeniri şi de aceea mulţi sunt cei ce merg pe dânsa; iar alta suitoare şi îngustă şi puţini se află care să meargă pe ea,, .

Calea largă e calea pierzării. 

Pe ea aleargă de zor două feluri de drumeţi: Lucifer, cu toată ceata lui de îngeri, aruncaţi pe pământ şi toată "lumea" pe care o înşeală el. Şi-i înşeală aşa că-i înţeapă cu acul plăcut al păcatului, care le amorţeşte sufletul o vreme, sau chiar toată vremea vieţii pământeşti.

Aceştia pentru Dumnezeu sunt morţi, deşi lor li se pare că trăiesc, dar sunt numai trupuri. Toţi aceştia, câtă vreme trăiesc, dar sunt morţi, neştiind de Dumnezeu, sunt cu îngerii cei răi împreună călători la iad pe calea pierzării. Aşa au călătorit toţi nepoţii lui Adam, mii de ani de-a rândul.

Dar Dumnezeu preamilostivul, din iubirea de oameni, a făcut totul din partea Sa, ca să-i întoarcă pe oameni din povârnirea pierzării într-o cale nouă, în calea mântuirii. De aceea Fiul, a doua Faţă a lui Dumnezeu, S-a făcut Om desăvârşit - afară de păcat - şi ne-a arătat Cărarea. Prin urmare, calea mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu însuşi ca om adevărat, făcându-ni-Se pildă întru toate şi dându-ne îndrăzneală. 

Pe cărarea mântuirii încă merg două feluri de călători, căci de-atunci... un Tovarăş nevăzut şi bun merge cu noi, cu fiecare, în toate zilele, cu fiecare rând de oameni, până la sfârşitul veacului: Dumnezeu însuşi şi cu sfinţii Săi, întovărăşind nevăzut pe oameni la Iisus Hristos. Toate celelalte "biserici" ivite după aceea, prin chiar aceasta sunt alăturea de cale, deci alăturea de mântuire.

Prin urmare, cei ce stăm sub semnul crucii , câtă vreme petre cem în cortul pământesc, urmăm calea mântuirii în obştea Bisericii văzute sau luptătoare. "Pe ea nu o înnegreşte rugina răutăţii, produsă de împrejurările pământeşti. Ea rămâne nemicşorată şi neştirbită, deoa rece, cu toate că e arsă din vreme în vreme în cuptorul prigoanelor şi încercată de furtunile necontenite ale ereziilor, ea nu suferă sub povara încercărilor nici o slăbire în învăţătura, sau viaţa, în credinţa sau rân duială ei.

De aceea ea întăreşte prin har înţelegerea celor ce cugetă la ea cu evlavie. Ea cheamă pe de o parte pe necredincioşi, dăruindu-le lumina cunoştinţei adevărate; pe de alta păstoreşte cu iubire pe cei ce contemplă tainele ei, păzind nepătimaş şi fără beteşug ochiul înţelegerii lor. Iar pe cei ce-au pătimit vreo clătinare îi cheamă din nou şi, prin cuvânt de îndemn, le reface înţelegerea bolnavă." Iar după dezlegarea noastră din cele pământeşti, dacă am luptat ayovi^ou lupta cea bună pe pământ, venim în obştea Bisericii biruitoare din ceruri, - desăvârşi rea neavând hotar.

Biserica de pe pământ se numeşte luptătoare, pentru că aci, sub povăţuirea ei, inşii din obşte au de purtat o întreită luptă, care ţine o viaţă întreagă: lupta cu ei înşişi, cu patimile contra firii, după trup şi după duh; o luptă cu "lumea" indiferentă şi necredincioasă; şi lupta împotriva uneltirilor vicleanului. Preoţia Bisericii urmăreşte ca nici unul din fiii Tatălui să nu se învrăjbească în sine însuşi, sau să se rupă din obşte şi din duhul dragostei lui Hristos. Căci El e Cel ce uneşte ob ştea laolaltă, deci nimeni nu se mântuieşte răzleţindu-se de Biserică, oricât ar crede că într-însul sălăşluieşte Duhul lui Hristos. ...,,

LUPTA MÂNTUIRII


Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obştea Bisericii ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare rând de oameni.
Căci au zis Părinţii de demult cuvântul acesta: cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească; pentru că omul, care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădele gilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul. Pe aceştia îi arată ca atare toţi Sfinţii Părinţi.

Prin "lume" se înţelege categoria păcatului, adică turma oame nilor necredincioşi, cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile draci lor. E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul. E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor dintr-o casă cu tine8. Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndă-răpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde, şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase.

 "Lumea" e veacul viclean, placul oamenilor şi slava deşartă.

 Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei. De aceea avem poruncă: "Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl".

Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână aceste trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea.

Cu arătarea răbdării suntem datori în primul rând pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu sau la ostenelele mântuirii, tăceam şi noi ale lumii, umblând în fărădelegi şi chinuind pe alţii, şi astfel ne-am băgat datori; deci acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Aşa trebuie să plătim acum cu durere cele ce le-am făcut odinioară cu plăcere.

Gândul acesta iată cum îl exprimă Sf. Maxim Mărturisitorul, definind virtutea răbdării: "A sta neclintit în împrejurări aspre şi a răbda relele; a aştepta sfârşitul ispitirii şi a nu da drumul iuţimii la întâmplare; a nu vorbi neînţelept, nici a gândi ceva din cele ce nu se cuvin unui închinător al lui Dumnezeu. Căci zice Scriptura: "Până la o vreme va răbda cel cu îndelungă răbdare şi pe urmai se va răsplăti lui cu bucurie..."
 Acestea sunt semnele răbdării, dar mai presus de acestea este a se socoti pe sine pricina încercării.

 Căci multe din cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă spre îndrumarea noastră, sau spre stingerea păcatelor trecute, sau spre îndreptarea neatenţiei prezente, sau spre ocolirea păcatelor viitoare. 

Cel ce socoteşte aşadar că pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se răzvrăteşte când e lovit - mai ales dacă e conştient de păcatul său - nici nu învinovăţeşte pe acela prin care i-a venit încercarea, căci fie prin acela fie prin altul, el a avut să bea paharul judecăţilor dumnezeieşti...

Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă n-a venit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că e de folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel, arătându-se ne mulţumit, nu primeşte decât bâta".

Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi.

Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată purtare ar avea şi oricâte rele i-ar face.
Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns au mare putere înaintea lui Dumnezeu, căci pentru ele biruie El în locul omului, întorcând spre bine cele pornite de la lume cu răutate.

Stăruind în acestea te-ai făcut pricină de mântuire şi pentru fratele tău din lume. Rugăciunea nu judecă, ci se smereşte, adu-cându-ne aminte greşelile noastre, nu ale lumii. Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei. Iar asupra smereniei vrăjmaşul nu poate nimic.

 Deci, făcând aşa, ori de câte ori întâmplarea o cere - dar şi când n-o cere - ajutat de Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a protivnicului pe care ţi-o ridică în cale prin fraţii tăi din lume, care sunt mai slabi de înger1. Cine are darul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit, în vremea de luptă - dacă luptă după lege, iar legea este dragostea - poate vedea lucruri minunate, întoarceri neaşteptate la Dumnezeu.

Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu: pe cine mântu-ieşte din lume şi pe cine osândeşte. Dacă pe cel ce se sălbăticeşte asu pra ta, din pricina întunecimii sale, îl ştie Dumnezeu că se va mântui, mântuirea lui o va face şi cu ajutorul tău, prin aceea că-ţi dă darul răbdării, al iertării din inimă şi al rugăciunii.
Astfel pentru smerenia ta îl va birui Dumnezeu şi va alunga duhul protivnic dintr-însul. Dacă însă fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau chiar îşi va pierde sufletul, la purtarea ta cea după Dumnezeu, răutatea lui va creşte şi se va sălbătici cu totul împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu. Prin urmare, nicidecum să nu uităm că ostaşi ai lui Dum nezeu suntem. Deci fii destoinic, suflete, ştiind cui crezi, cu ale cui arme baţi război6, cine îţi ajută, - ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscusinţa ta. De aceea au zis Părinţii, că pricina mântuirii este aproapele. 

IEROMONAH ARSENIE BOCA ,, Cararea Imparatiei ,,
Ediţie îngrijită de: Preot Prof. SIMION TODORAN si Monahia ZAMFIRA CONSTANTINESCUEditura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 1995

Sfantul Siluan ,, Suferim pentru ca nu avem smerenie ,,

Ispitele care vin asupra omului au scopul să-l smerească

Fara de smerenie nu se poate mantui nimeni, caci ingerii cei luminati din cauza mandriei au cazut din Rai si au devenit duhuri rele, intunecate.

Deci, omul trebuie sa lucreze smerenia. 

Pentru lucrarea smereniei, trebuie sa avem in vedere ca orice cuvant rau, boala , suferinta, etc , Diumnezeu o ingaduie ca sa ne izbavim de raul din noi.

 Acest rau se numeste - inaltare de sine, trufie, mandrie.

Sa rabdam in suferinte fara sa cartim. Sa rabdam precum a rabdat Iisus Hristos.

 

Fără răbdare în suferinţă, nu se realizează vindecarea. 

Trebuie să arătăm răbdare faţă de purtarea vindecătoare a lui Dumnezeu. 

Ispitele care vin asupra omului au scopul să-l smerească.

Când omul nu arată răbdare în durerea mustrării, a certării, a tăierii voii, în durerea dispreţului, a batjocurii venite din partea celorlalţi, atunci va rămâne pătimaş, bolnav, şi la sfârşitul vieţii va vedea limpede că n-a lucrat bine mântuirea lui. 

Fără răbdare în suferinţă, nu se realizează vindecarea. 

Trebuie să arătăm răbdare faţă de purtarea vindecătoare a lui Dumnezeu. 

Ispitele care vin asupra omului au scopul să-l smerească.

Fiecare om poartă o cruce, după puterile lui, ca să se asemene cu Hristos, care şi El, în viaţa pământească, a purtat crucea de dragul nostru.

 Deci, dacă suferim împreună cu Hristos, doar atunci ne vom putea preaslăvi împreună cu El! 

Dacă diferitele încercări, în toată felurimea lor, lipseau din cei cu frică de Dumnezeu, am fi căzut: unul în trufia luciferică, altul în desfrânarea sodomenilor, celălalt în întunericul necredinţei şi al lipsei de evlavie etc. 

Să ai răbdare şi îndelungă-răbdare în orice ispită, să dai dovadă de discernământ şi bună-lucrare pentru depăşirea ispitei. 

Tu să arăţi iubire, milă, neţinere de minte a răului, şi Dumnezeu le va rândui pe toate spre folosul nostru sufletesc.

Tu alearga la sfatul duhovnicului, la cuvantul Sfintei Scripturi si te intareste in rabdare. 

Cugeta la vietile Sfintilor Parinti, ia aminte la rabdarea suferintelor lor si fa si tu acestea.

 

Traieste viata curata, fereste-te de rau,  roaga-te neincetat , posteste si fa mila cu aproapele.

Fa mila cu aproapele ca si Dumnezeu sa faca mila cu tine. 

 Gandul si inima ta sa- ti fie la rugaciune, nu la alte lucruri pamantesti nefolositoare mantuirii. 

Preda-te voii lui Dumnezeu, si Dumnezeu te va intari.


Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, traducere Părintele Victor Manolache, Editura Egumeniţa, Alexandria, 2012, pp. 15-16

Despre păcatul MÂNDRIEI

  

Pacatul  de moarte al inaltarii de sine

Otra­va inaltarii de sine: asa ne-a varsat in fire otra­va aducatoare de moarte a pacatului vrajmasul nostru, sarpele cel vechi. 

Daca se intampla sa se otraveasca, omul, chiar daca inainte era sanatos, ajunge in mare suferinta: si firea noastra era cu­rata, neprihanita, sfanta, buna, dar cand otrava vicleanului sarpe a patruns in ea, a cazut in boa­la si nenorocire nevindecata.

 Aflandu-se in om, otrava ii imbolnaveste tot trupul: si otrava cea aducatoare de moarte a sarpelui ne-a imbolnavit toate puterile sufletesti si trupesti.

De aici iau nastere nu numai mandria, ci si se­meata cugetare, dispretuirea aproapelui, osandi­rea, clevetirea, grairea de rau, ocarile, razbuna­rea cu fapta si cu cuvantul, dorirea si cautarea cinstirilor, slavei omenesti si laudelor.

De aici iau nastere amagirea, viclenia, sirete­nia, minciuna si fatarnicia.

De aici iau nastere faptele si cuvintele de ru­sine.

De aici iau nastere mancatul si bautul peste masura si grija ospetelor.

Asa se face ca oamenii nascocesc schimbari in imbracaminte, in zidirea si impodobirea caselor, precum si celelalte desertaciuni.

Toate acestea si cele asemenea lor sunt de la cugetarea trupeasca si de la otrava aducatoare de moarte a sarpelui, care este semanata in ini­ma omeneasca.

Otrava dinauntrul omului il chinuie pe aces­ta, si cu timpul ii face suferinta de neindurat: si otrava sarpelui, care este ascunsa in suflet, chinu­ie foarte sufletul si ii pricinuieste felurite dureri.

Uita-te ce face in om mandria! Cum il chinu­ie! 

Cate mijloace nascoceste pentru a dobandi cinste, slava si lauda in aceasta lume, si, odata ce le-a dobandit, cu cata osteneala si grija isi pa­zeste aceasta comoara! 

Cat de nemultumita este atunci cand cineva o dispretuieste!

 Cat o doare atunci, cat se tulbura, cum carteste si se indarjes­te cand e lipsita de cinstiri, incat multi chiar isi pun capat zilelor!

SFANTUL TIHON DIN ZADONSK
sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro

  

Domnul celor mândri le stă împotrivă!

 Acest păcat este cel mai urât de Dumnezeu. 

Este păcatul luciferic care a adus căderea unei cete întregi de îngeri şi i-a făcut lipsiţi total de darurile lui Dumnezeu. Sunt draci nesuferiţi, urâţi, vicleni, fiinţe cu ură desăvârşită şi blestemaţi pe vecii vecilor. Aceasta este soarta tuturor celor ce se încred în puterile lor, mai presus de toţi, îngâmfaţi, nemiloşi, urâţi de semenii lor, îndrăzneţi şi fără ruşine. 

Dacă Dumnezeu a luat darul de la ei, vor fi din ce în ce mai mult într-o asemănare cu diavolul.

Frate, tu ştii Scriptura, că Dumnezeu numai celor smeriţi le dă har, şi zici că te vei lăsa mai târziu de patima înălţării de sine, dar nu bagi de seamă că într-aceasta sufletul tău se pierde deja? 

Părintele Arsenie Papacioc
Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 1, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 59

Sfantul Tihon din Zadonsk 

,,Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui,,

 “În vremurile de odinioară, creştinii se păzeau şi se apărau unul pe altul de închinătorii la idoli; astăzi creştinul se ridică împotriva creştinului şi se feresc unul de altul, căci nu mai este cu putinţă să mai ai încredere în cineva. 

Căci fiecare minte şi înşală şi se poartă cu aproapele său cu viclenie: pe limbă poarta miere, iar în inimă fiere; amară; cu buzele întâmpină cu bucurie, iar cu inima duşmăneşte; în faţă vorbeşte dulce şi măguleşte, dar, îndepărtându-se, defăimează şi ocărăşte…

“Dar când se ridică unii împotriva altora atunci se porneşte între ei «războiul civil».

Aceasta se referă la: cei care fură, pradă şi răpesc într-un anume fel bunuri străine; negustorii care înşală, vânzându-şi marfa cu un preţ mai mare; stăpânii care îi împovărează pe ţărani fie cu dijme, fie cu munci grele sau îi chinuiesc fără de omenie, ori îi numesc cu cuvinte de ocară; judecătorii cei corupţi cu mita, care, fără bani, nu fac dreptate celor ce suferă pagubă şi defăimare; clevetitorii cei mincinoşi şi ocărâtorii, cei şireţi, viclenii, amăgitorii, care, într-un fel sau altul, îi înşală pe creştini; şi, în sfârşit, toţi acei creştini ce aduc jignire sau pricinuiesc vreo supărare semenilor lor creştini.

Toţi aceşti creştini se ridică împotriva creştinilor şi pornesc război asupra lor.

S-a scris despre primii creştini:
«Iar inima şi sufletul mulţimilor celor ce au crezut erau una» (Fapte 4, 32).
Şi însuşi Domnul aceasta o aşteaptă de la creştini:
«Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii» (Ioan 13, 34-35)

Asta a fost cândva, creştine! Nu, să nu le mai cauţi pe acestea. Căci dragostea multora s-a răcit; s-au înmulţit fărădelegile; zi de zi păcatul creşte; se înmulţesc tot mai mult păcatul şi răutatea. Împotriva cui? Împotriva creştinilor. Din partea cui? Din partea creştinilor! Fraţii s-au ridicat împotriva fraţilor şi «vrăjmaşii omului sunt casnicii lui»(Matei 10, 36).

Pretutindeni se aud jalbe şi plângeri; văzduhul însuşi vuieşte plin de glasuri tânguitoare. Văduva reclamă şi plânge: acel bogat mi-a luat pământul sau pădurea ş.a. Omul sărac şi necăjit suspină: unde să trăiesc?

 Acel asupritor m-a alungat de pe pământul şi din casa mea. Într-altă parte, ţăranul se jeluieşte: atâtea zile din săptămână trudesc pentru stăpânul meu; când să mai muncesc la casa mea, pentru ai mei?

Aproape toţi, ca într-un glas, se jeluiesc: nu putem să aflăm dezlegarea necazurilor noastre; unde să mergem, unde să căutăm dreptate? Niciunde nu se judecă fără bani.

Unul se mâhneşte şi se plânge: acel negustor m-a înşelat la marfă.

 Şi altul îi răspunde: unde să nu afli una ca aceasta? În ce oraş? Oriunde mergi şi orice ai vrea să cumperi, pretutindeni trebuie să te păzeşti de înşelare, căci peste tot cer preţ mai mare decât costă marfa.

 Toţi s-au deprins cu unele ca acestea şi încă îşi întăresc cuvântul prin chemarea numelui lui Dumnezeu. Iată creştinii veacului de astăzi!
O, cât de mult s-au depărtat asemenea creştini de cei de la începuturi, care erau o singură inimă si un cuget! De aici se vede că şi creştinismul este unul mincinos.

Odinioară creştinii se ajutau unii pe alţii, dar astăzi se alungă unul pe altul şi se stârnesc unul împotriva altuia; din aceasta se cunoaşte că s-a apropiat venirea Domnului, când, pe neaşteptate, ziua Domnului va veni «ca un fur» (2 Petru 3, 10)

O, sărmani şi orbi creştini! Cine v-a învăţat să trăiţi aşa? Ce proroc, ce apostol sau învăţător? Oare nu ne învaţă toţi aceia să trăim în frica lui Dumnezeu, să ne iubim unul pe altul, să avem pace şi înţelegere între noi? 

Luaţi aminte şi veţi cunoaşte că faptele voastre sunt de la duhul cel rău. 

El urăşte dragostea, înţelegerea şi pacea, pentru că este duhul vrajbei şi al răutăţii; se sârguieşte în fel şi chip să dezrădăcineze dragostea şi să sădească duşmănia şi astfel îi învaţă pe creştini să rănească şi să întărâte.

Suflete temător de Dumnezeu, rabdă tot ceea îţi vine de la creştinii cei mincinoşi şi făţarnici, căci Domnul îţi grăieşte:
,,Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui,,

[...]  creştinul care se ridică împotriva creştinului şi îi pricinuieşte vătămare se supune batjocurii vrăjmaşului şi slujitorilor săi, închinătorii la idoli. Se bucură diavolul, vrăjmaşul creştinilor, de astfel de creştini; s-ar cuveni ca toţi creştinii să stea laolaltă şi să se avânte într-un singur cuget împotriva acestui vrăjmaş, şi unul pe altul să se ajute, să se îmbărbăteze unul pe altul împotriva lui şi astfel să poarte lupta împreună ca şi cum ar fi unul, aşa cum şi Domnul ne-o cere (vezi Ef. 6: 10-18; 1 Petru 5: 9). 

Dar dacă creştinul se ridică împotriva creştinului, atunci nu împotriva diavolului se luptă, ci luptă împreună cu acela împotriva fraţilor săi; îi dă ajutor şi îi face pe plac aceluia. Acesta este adevărul, chiar dacă asemenea sărmani creştini nu caută una ca aceasta. Căci cine face voia cuiva, aceluia îi şi face pe plac şi îi slujeşte.

O, în ce stare de plâns a ajuns creştinătatea: să se chinuiască şi să se mănânce unul pe altul! În vremurile de odinioară, creştinii se păzeau şi se apărau unul pe altul de închinătorii la idoli; astăzi creştinul se ridică împotriva creştinului şi se feresc unul de altul, căci nu mai este cu putinţă să mai ai încredere în cineva.

 Căci fiecare minte şi înşală şi se poartă cu aproapele său cu viclenie: pe limbă poarta miere, iar în inimă fiere; amară; cu buzele întâmpină cu bucurie, iar cu inima duşmăneşte; în faţă vorbeşte dulce şi măguleşte, dar, îndepărtându-se, defăimează şi ocărăşte. Aceea cugetă şi caută fiecare: cum ar putea să pună stăpânire pe bunuri străine.

O, cumplită vreme! O, cum a mai sporit viclenia diavolească, cum s-a înmulţit păcatul, cum a pierit dragostea! La ce să se aştepte sufletele creştine cele temătoare de Dumnezeu în asemenea cumplite vremuri, afară de asuprire şi prigoană? Când credeau că vor ieşi din Egipt, tocmai atunci israilitenii au îndurat cea mai grea prigoană din partea tiranului Faraon. 

Astfel, atunci când sufletele sfinte şi evlavioase slăbesc în lumea aceasta, diavolul se întrarmează cu şi mai multă înverşunare asupra lor şi se stârneşte împotrivă-le fie el însuşi, fie prin slujitorii săi; iar cu cât se va apropia mai mult sfârşitul lumii, cu atât mai multe şi mai cumplite patimi urmează să îndure cei evlavioşi.
Diavolul, mai întâi de toate, se ridică împotriva acelora care stau tari şi se avântă împotriva lui şi nu se îngrijeşte de aceia care se supun voii sale. 

Pentru aceasta îşi foloseşte toate puterile, ca pe acea «turmă mică» (Luca 12, 32) să o întărâte.

Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008