Sfantul Ioan Gura de Aur 

,,De ce unii răi sunt pedepsiţi din lumea aceasta, şi de ce nu toţi,,

Zice-va cineva: Iată acela, bogatul, care săvârşeşte asuprirea, hrăpirea, nedreptatea - care în fiecare zi doseşte din cele ale săracilor, şi nu are nimic a suferi.
Şi iată altul, care-şi petrece vremea în bunătate, în cumpătare, în dreptate, şi care-i împodobit cu toate florile virtuţii, şi cu toate acestea se zbate în sărăcie, în boli şi în alte necazuri.

Aşadar, acestea vă scandalizează? Da. 

Atunci, dacă vedeţi mulţi din cei ce săvârşesc hărăpire, loviţi de pedepse – şi pe alţii sau chiar pe unii din cei ce trăiesc în virtute bucurându-se de îndestulările pământeşti, de ce nu întoarceţi judecata şi nu daţi dreptate Domnului?

Pentru că tocmai aceasta este ce mă scandalizează mai mult.

De ce dintre doi oameni răi, unul e pedepsit, iar pe celălalt îl ocoleşte pedeapsa? Şi dintre doi oameni buni, de ce unul e îndestulat, iar celălalt trăieşte în încercări?
Aceasta este tocmai o prea înaltă arătare a dumnezeieştii înţelepciuni. Dacă Dumnezeu ar pedepsi aici pe pământ, pe toţi cei răi şi ar cinsti pe toţi cei buni, zadarnică ar mai fi ziua judecăţii.

Dacă, dimpotrivă, n-ar pedepsi pe nici un păcătos şi n-ar da cinstire nici unui drept, răii ar ajunge mai răi şi încă foarte răi, şi acei cărora le place a huli pe Dumnezeu încă şi mai mult L-ar huli, şi ar zice că înţelepciunea este cu totul lipsă de la cârma acestei lumi. 

Aşa că, dacă acum, când răii sunt câteodată pedepsiţi, iar bunii câteodată răsplătiţi, ce s-ar zice dacă nimic din acestea nu s-ar petrece? Ce cuvinte nu s-ar rosti?
Pentru aceasta Dumnezeu pedepseşte pe unii răi şi nu pe toţi - şi cinsteşte pe unii buni, dar nu pe toţi. El nu pedepseşte pe toţi păcătoşii, ca să vă încredinţeze că este înviere.
Pedepseşte pe anumiţi, ca să sensibilizeze, prin teama pe care le-o strecoară în suflet, pe indiferenţi. 

Asemenea, El cinsteşte pe unii buni, ca să atragă, prin dulceaţa acestei cinstiri şi pe alţii la dragostea de virtute; dar nu-i cinsteşte pe toţi, ca să vă facă să înţelegeţi că este o altă vreme când toţi îşi vor primi răsplata. 

Dacă ar fi toţi răsplătiţi, aici, după virtutea lor, greu s-ar mai putea crede în înviere, şi, dacă nimeni n-ar fi răsplătit după virtutea lui, apoi mulţimea omenească încă şi mai indiferentă s-ar face.
Iată pentru ce Dumnezeu pedepseşte pe unii şi nu pedepseşte pe alţii. El slujeşte astfel şi celor pe care-i pedepseşte, spălând răutatea unora şi făcând pe alţii mai înţelepţi prin pedepsirea acelora… 

 Bucuria lăuntrică nu poate fi răpită omului de bine

Ceea ce ne trebuie, este ca ţinta tuturor faptelor noastre şi tot ceea ce ni se întâmplă, să fie iubirea de Dumnezeu. 

Când vom avea adânc înfiptă această rădăcină în sufletul nostru, nu numai bunul trai, cinstirea, rangurile, luările în seamă, ci şi defăimările, vorbirile de rău, ocările asupririle, chinuirile, toate acestea, într-un cuvânt, vor purta pentru voi roade de bucurie.

După cum rădăcinile pomului înşile sunt amare şi cu toate acestea din ele ies roade care ne plac, tot aşa întristarea după voia lui Dumnezeu ne va aduce o mare bucurie.
Ştiu cei ce adesea s-au rugat şi-au vărsat lacrimi în suferinţă, câtă bucurie au cules, cum şi-au simţit conştiinţa curăţită şi de jos s-au ridicat cu o şi mai mare de nădejde.

Cum totdeauna am zis, nu din firea lucrurilor, ci din înclinările noastre se ivesc, necontenit, întristarea sau bucuria. Aşadar, de vom face ca ele să fie ceea ce se cade să fie, avem bun temei de bucurie neamestecată. Cât priveşte trupul, felul văzduhului şi înrâuririle dinafară îi pricinuiesc mai puţin rău sau mai puţin bine decât propria lui alcătuire. Tot asemenea este şi pentru suflet, ba încă mai limpede, căci asupra trupului vine de se năruie trebuinţa cea trupească, pe când, pentru suflet, totul este atârnător de voinţă.
Dacă râvniţi după mulţumire, nu urmăriţi bogăţia, nici sănătatea trupească, nici slavă, nici puterea, nici luxul, nici ospeţele desfătătoare, nici veşmintele de mătase, nici ogoarele mănoase, nici casele arătoase, nimic asemenea acestora.
Ci căutaţi înţelepciunea cea după Dumnezeu, şi alegeţi calea virtuţii. Şi nimic din ce este, nimic din ce poate fi, nu va avea tăria să vă mâhnească. Ce zic eu să vă mâhnească? Ceea ce mâhneşte pe alţii, vouă vă va spori bucuria… 

 Remuscarea

Înaintea pedepselor din viaţa de dincolo, chiar în lumea aceasta, cei răi, trăitori în păcat, sunt pedepsiţi. 

Nu-mi vorbiţi fără să nu-l fi văzut mai îndelung, pe omul acela, care se bucură de-o masă îmbelşugată, care-i acoperit cu veşminte arătoase, care merge înconjurat de alai de slujitori, care ştie să parvină, ci cugetaţi la conştiinţa lui. Veţi vedea acolo o mare nelinişte pricinuită de păcate, o temere neîncetată; mintea ridicându-se, ca într-un tribunal, pe jilţul regesc al conştiinţei, făcând pe judecătorul, şi chemând să vie, sub chip de călăi, toate gândurile rele, voinţa ticăloasă, sfarâmând-o în lovituri din pricina greşelilor săvârşite, dojenind-o cu asprime, chiar când nimeni n-ar şti de aceste greşeli, ci numai Dumnezeu care, singur, le vede pe toate.

Cel ce săvârşeşte adulterul, chiar când e nesfârşit de bogat şi nimeni nu-l învinuieşte, necontenit singur pe sine se învinuieşte; plăcerea, îi este clipă, apăsarea, durată… El duce cu sine un gâde nemilos, conştiinţa lui.

Se osândeşte pe sine, n-are răgaz să răsufle -în pat, la masă, noaptea, adesea în vis, vede nălucirile păcatului său, are destinul lui Cain, este neliniştit şi plânge pe pământ - şi fără ca nimeni să ştie, duce în sine, fără încetare, un foc. Aceeaşi soartă au hrăpitorii şi tâlharii. Aceeaşi, lacomii şi, într-un cuvânt, toţi cei ce trăiesc în păcat. Iar să poţi cumpăra pe acest judecător lăuntric e cu neputinţă. 

 Zgârcitul şi osânditul la ocnă

Zgârcenia nu lasă pe iubitorii ei să se bucure de o stare mai bună decât cei osândiţi la ocnă. Ca să ne dăm seama cât de nefericiţi sunt, ascultaţi, vă rog, cum e cu unii şi cum e şi cu ceilalţi.

Se ştie că pământul din care se scoate sarea, are în adâncimile lui întunecoase, multe ascunzişuri. Ocnaşul primeşte, când intră în ea o lampă şi un târnăcop, şi mai duce cu el o mică sticluţă din care, picătură cu picătură, varsă untdelemn în lampa sa, căci, după cum am spus acolo, chiar în miezul zilei stăpâneşte un întuneric fără egal. Când vine vremea să-şi ia necăjita-i hrană, el, osânditul, nu ştie cât e ceasul. Dar temnicerul, deasupra capului lui, zguduie prăpastia cu glasul său. E semn că ziua s-a sfârşit. Nu vă cutremuraţi la o asemenea privelişte?

Să   vedem   însă,   dacă  zgârciţii   nu   îndură suferinţe încă şi mai crude ca acestea. Au un temnicer încă mai aspru - zgârcenia - cu atât mai neînduplecat, cu cât trupul lor le ţine sufletele în obezi. Şi întunericul în care zac e încă şi mai groaznic decât acel din ocnă; în tot locul unde merg, îl duc cu sine. Ochiul sufletului lor este stins.

Aşa că Hristos îi socoteşte întru totul nefericiţi când zice: “Dacă lumina care-i în voi este întuneric, atunci adâncurile întunericului ce sunt?”. Ocnaşii au măcar o lampă care-i luminează, zgârciţii nici chiar pe aceasta n-o au, aşa că la tot pasul cad în prăpăstii. Ocnaşii când vine noaptea ies la lumină şi se adăpostesc în lăcaşul deschis nefericiţilor zilei, adică somnul, cât despre zgârciţi, ei nu au acest privilegiu din pricina lăcomiei. Până şi noaptea îi frământă grijile şi, fără ca nimeni să-i tulbure, chiar în miezul celei mai mari linişti, ei se macină în sine.

Sfantul Ioan Gura de Aur ,, Cuvinte alese,,
EDITURA REINTREGIREA, ALBA-IULIA 2002

Cuvinte intelepte ale Sf. Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur , cuvinte alese

Viata omeneasca- piesa de teatru 

La amiază, la teatru, cortina se dă în lături - şi actorii, în ceaţă, îşi fac intrarea, având măşti pe faţă. Ei recită o povestire veche, arătând prin vorbe, desfăşurarea întâmplărilor.

Unul se înfăţişează ca filozof şi nu-i filozof; altul rege, fără să fie, ci numai îmbrăcat ca un rege, căci aşa cere piesa; altul face pe doctorul, fără să fi îngrijit nici măcar un lemn, ci numai îmbrăcat ca doctor; altul face pe sclavul, cu toate că-i slobod; celălalt pe profesorul, fără să aibă ştiinţă de profesor. Ei nu par ceea ce sunt, ci par ce nu sunt: doctor, filozof din pricina părului care-i împodobeşte masca, soldat, din pricina uniformei, etc.

Prin înfăţişarea ei, masca ne dă o închipuire, dar nu face mincinoasă firea, ci numai îi ascunde adevărul. Atâta vreme cât privitorii stau şi se uită, măştile nu se mişcă de pe feţe; dar când s-a lăsat seara, când spectacolul s-a isprăvit şi privitorii au plecat, măştile au fost aruncate. Cel care făcea pe regele la teatru, odată plecat, devine iarăşi fierarul de toate zilele; cel care, pe scenă era slobod, afară de scenă, e rob iarăşi…

Aşa-i şi cu viaţa şi cu moartea. Lumea e teatrul; stările omeneşti: bogăţia, sărăcia, puterea, supunerea, şi altele, sunt măştile actoriceşti. Când ziua aceasta se va risipi - şi veni-va noaptea cea de spaimă, căreia mai degrabă i-am zice ziuă, (noapte pentru păcătoşi, ziuă pentru cei drepţi), când reprezentaţia sfârşi-se-va şi măştile fi-vor aruncate, când va fi cercetat fiecare pentru faptele lui, nu fiecare pentru bogăţia lui, nu fiecare pentru rangul lui, nu fiecare pentru puterea lui, ci fiecare pentru faptele lui: judecător, rege, femeie sau bărbat; când ni se va cere o viaţă curata , sfanta şi nişte fapte virtuoase, fără să fie luate în seamă nici rangurile strălucire, nici neînsemnătatea sărăciei, nici tirania dispreţului; când ni se va zice: „Infăţişaţi-mi fapte, de eşti rob, mai nobile decât acele ale unui slobod, de eşti femeie mai vajnice de cât acele ale unui bărbat; o, atunci, cu măştile căzute, arăta-se-vor adevăratul bogat şi adevăratul sărac…” .

 Multe din aşa-zisele bunuri sau din aşa-zisele rele nu sunt, la adică, nici una nici alta

Sunt lucruri bune, lucruri rele - şi lucruri de mijloc -şi printre acestea din urmă, unele par mulţimii că-s bune sau rele, fără să fie. Dar li se zice aşa şi sunt luate aşa. Ca să fiu înţeles mai bine în ceea ce vreau să zic, mă voi sluji de pilde.
Sărăcia, în ochii celor mai mulţi, trece drept un rău şi dimpotrivă, ea nu-i. Dacă cel sărac e veghetor şi înţelept, sărăcia lui poate chiar ucide tot răul.
Dimpotrivă, bogăţia este ţinută, de obicei, drept un bine - şi ea nu-i îndeobşte, dacă nu-i folosită cum trebuie. Dacă bogăţia ar fi un bine în chip neclintit, cei ce o au ar trebui să fie nişte oameni de bine; dacă bogaţii nu sunt toţi virtuoşi, ci numai cei care-şi folosesc bine bogăţia, este limpede că bogăţia nu-i un bine într-un chip neclintit şi nici prin ea însăşi, ci că-i pusă la îndemâna oamenilor, ca o unealtă a virtuţii. Dacă, la rându-i, sărăcia ar fi un rău, toţi săracii ar fi răi.
Dar cum mulţi din ei au cucerit cerul, se dovedeşte că sărăcia nu-i un rău. Dar mulţi se ridică împotriva lui Dumnezeu, din pricina sărăciei lor. Aceasta nu-i însă din pricina sărăciei, ci din aceea a propriei lor nebunii şi a slăbiciunii lor în duh. Dovada ne-o dă preafericitul Iov. Se afla în cea de pe urmă sărăcie, în fundul prăpastiei mizeriei - şi cu toate acestea n-a ridicat cuvânt asupra lui Dumnezeu, ci necontenit îi mulţumea, zicând: “Domnul a dat, Domnul a luat, întâmplatu-s-a cum a plăcut Domnului, binecuvântat fie numele lui în vecii vecilor”.

Iar unii devenit-au hrăpitori şi lacomi prin bogăţie. Nu prin bogăţie, ci prin a lor nebunie. Tot Iov aduce dovadă şi aici. Bogat cum era, nu numai că nu râvnea lucrul altuia, dar dăruia din al său, iar străinilor găzduire le dădea: “Casa mea - zicea el - deschisă-i oricărui străin care vine”. Avraam, care, aşişderea era foarte bogat, cheltuia totul pentru trecători. Nici unul, nici altul nu ajunseră hrăpăreţi prin bogăţie, cum nici Iov şi Lazăr nu ridicară cuvânt de ocară asupra lui Dumnezeu, din pricina sărăciei. Amândoi, cu toate că nici măcar hrana trebuitoare n-aveau, se arătară de-o strălucire atât de curată, încât Dumnezeu, cel ce cunoaşte aşa de bine gândurile cele tăinuite, mărturie a dat celui dintâi, iar celălalt fu răpit din lumea aceasta în alai de îngeri, având parte de fericirea veşnică.

Asupra bolii vom face aceleaşi însemnări. Dacă ea ar fi un rău, cei ce-o sufere ar trebui, numaidecât, să fie răi. Aşa, Timotei ar fi trebuit să fie râu, el, care avea o suferinţă aşa de grea. “Gustă - îi zicea Pavel - puţin vin din pricina pântecelui tău, şi-a suferinţelor tale cele dese”. Pentru aceasta Timotei n-a fost rău. Departe de aceasta, vrednicia cu care şi-a dus neputinţa i-a prilejuit o răsplată încă mai mare.
Aşadar, boala nu-i un rău întotdeauna. A mai fost un prooroc ai cărui ochi fuseseră atinşi de un rău de care nu se putea tămădui. Dar acesta nu l-a făcut rău. El proorocea, dezvăluia viitorul, iar neputinţa lui nu-l împiedica de loc să fie plin de virtute.
Dimpotrivă, sănătatea nu-i totdeauna numaidecât un bine. Nu-i un bine, când nu ne folosim cu onestitate de ea. Când ne slujim de ea pentru un scop ticălos sau pentru a o petrece în trândăvie, - căci şi trândăvia vinovată este. Pavel a zis: “Cel ce nu vrea să muncească, mâncare să nu aibă”.

Iată lucruri bune, rele sau mijlocii, după folosinţa pe care le-o dăm. Aşa că, la ce bun să vorbim de sănătate şi de boală, de bogăţie şi de sărăcie? Ceea ce chiar, în ochii celor mulţi, este binele cel mai mare, viaţa, şi ceea ce e culmea răului, moartea, nu sunt nici un bine nici un rău în chip neclintit. Şi ele încă, sunt lucruri bune, rele sau mijlocii după duhul oamenilor.
Ce vom zice? Viaţa e un bine, dacă o folosim cum se cuvine. De-o folosim spre a păcătui şi-a răpi, nu poate fi un bine. Şi la întâmplarea aceasta, moartea se arată a fi bună de râvnit.

 Pe de altă parte, moartea, care după părerea celor mulţi, este aceea de care trebuie mai cu seamă a fugi, poate fi obârşie a multe lucruri bune, când are o pricină cinstită. Dovada ne-o dau mucenicii, pe care moartea i-a făcut cei mai fericiţi dintre oameni.

 

Despre încercările celor drepţi

Ades aud zicându-se: Dacă Dumnezeu ar iubi pe cei săraci, n-ar îngădui ca ei să fie săraci. Alţii, văzând un om căzut pradă unei neputinţe, unei boli lungi, întreabă: Ce s-au făcut milosteniile acestora? Ce bunele lor fapte?
Ca nu cumva să cădeţi într-o asemenea greşeală, să cercetăm în amănunţime această chestie.

De vreme ce nici un om înţelept n-ar putea să dispreţuiască binele şi să îndrăgească răul, cum îndrăzni-vom să punem în sarcina Domnului asemenea gânduri?
Cum să credem că Dumnezeu poate dispreţui pe cei ce se află în sărăcie, chiar virtuoşi, şi iubi pe cei ce sunt în îmbuibare, chiar stricaţi fiind? 

Cum să ridicăm o asemenea blasfemie şi să nu ne dăm seama de grozăvia judecăţii noastre?
Ca să depărtăm o asemenea greşeală, băgaţi bine de seamă ceea ce-i place lui Dumnezeu şi ceea ce nu.
Pe cine iubeşte El? Pe cel care ascultă de poruncile Lui. “Pe acela îl voiu iubi - şi către el voiu merge. Nu către bogat, care se bucură de bună sănătate, ci către cel care ascultă de orânduirile Mele”.
Şi care-i acel pe care-L aruncă de la sine? 

Cel care nu-I săvârşeşte poruncile. 

Aşa că de vedeţi un om care nu împlineşte poruncile lui Dumnezeu, fie el sănătos, fie stând pe multe în bogăţii, aşezaţi-l printre cei pe care Dumnezeu îi alungă de la sine.

Şi dimpotrivă, omul plin de virtute, chiar bolnav sau lipsit, socotiţi-l între cei iubiţi de Domnul. Căci în încercări se arată semnele prieteniei dumnezeieşti şi nu în îndestulări pământeşti.

 N-aţi băgat de seamă, chiar în lumea aceasta, că prietenii căpeteniilor de oaste, sunt acei care, în lupte, stau cei dintâi în bătaia primejdiilor, primesc răniri, sunt trimişi în depărtate iscodiri? N-ati auzit, oare, că “Domnul încearcă pe cel pe care-l iubeşte, şi că loveşte cu nuiaua pe fiecare din cei ce şi-i alege de copii ai Săi?”.
Dar mulţi se poticnesc de cele ce văd. Greşeala nu-i în ceea ce văd, ci în propria lor puţinătate de minte. Nu aici ne vine răsplata pentru truda noastră. Aici munca, dincolo, premiile şi cununile. Nu căutaţi, aşadar, în ceasul luptelor, în ziua bătăliei, pacea şi huzurul… 

Nu amestecaţi vremile… 

Sfantul Ioan Gura de Aur ,, Cuvinte alese,,

EDITURA REINTREGIREA, ALBA-IULIA 2002

Cuviosul Paisie Aghioritul (film complet cu subtitrare in limba romana)

Atunci cand pacatul se invecheste in om, diavolul, fireste, dobandeste mai multe drepturi.

Scopul omului este si sa urce duhovniceste, sa dobandeasca Harul, nu numai sa nu pacatuiasca. 

 - Parinte, de ce Sfantul Chiril al Ierusalimului spune ca mucenicii vremurilor de pe urma vor fi "mai presus decat toti mucenicii"  ?.
 - Pentru ca mai demult aveam oameni de talie mare.
 In vremea noastra lipsesc pildele - vorbesc in general de Biserica, si de monahism. Acum s- au inmultit cuvintele si cartile si s- au imputinat faptele. Doar ii admiram pe Sfintii atleti ai Bisericii noastre, fara sa intelegem cat s- au ostenit, pentru ca nu ne- am ostenit, ca sa putem intelege osteneala lor si sa- i iubim si sa ne silim cu marime de suflet ca sa- i imitam. 
Desigur, Bunul Dumnezeu va avea in vedere vremea si conditiile in care traim si va cere potrivit lor. Dar daca ne- am nevoi putin, ne vom incununa mai mult decat cei de demult.   Odinioara, cand exista duhul de nevointa si fiecare incerca sa imite pe celalalt, raul si nepasarea nu puteau sta. Il luau ceilalti taras. Imi aduc aminte ca, odata, in Tesalonic, asteptam la semafor sa trecem de pe un trotuar pe altul. La un moment dat am simtit ca un val ce ma impingea inspre inainte, pentru ca toti mergeau in acea directie. Cum am ridicat piciorul, am si inaintat. Adica vreau sa spun ca atunci cand toti merg intr- o parte, unul, desi nu ar vrea sa mearga, nu poate sa nu mearga, caci il duc ceilalti.  Astazi, daca cineva vrea sa traiasca cinstit si duhovniceste, nu mai incape in lume, ii vine greu. Si daca nu ia aminte, o ia la vale pe fagasul lumesc. Si asa se pierde si sufletul lui. Cand traiesti pentru Hristos, chiar daca esti in lume, ii slujesti doar lui cu toata fiinta ta, te lasi de placerile lumii. Placerile si confortul  duc la pierzare. Sa traiesti ca un monah in lume, chiar daca esti parinte si ai copii. Adica- in curatie  si osteneala, sa te sfintesti prin Har.
 Exemplul rau este mult... Se fac adica cele dimpotriva: se ineaca putinul bine in multul rau si astfel stapaneste raul.Oamenii contemporani au ajuns, din pacate, la un asemenea punct, incat fac si legi molesite si le impun si nevoitorilor sa le respecte.
 In viata duhovniceasca nimeni sa nu puna pe cei lumesti ca prototipuri, ci pe sfinti. E bine sa iei o virtute si sa afli pe sfantul care a avut- o, sa cercetezi viata lui si atunci sa vezi ca n- ai facut nimic si vei merge inainte cu smerenie.
 Vin ani grei .Dumnezeu ingaduie sa se faca acum o zguduitura puternica. 
Vin ani grei. Vom avea incercari mari... 
S-o luam in serios, sa traim duhovniceste. Imprejurarile ne silesc si ne vor sili sa lucram duhovniceste. Si e bine s- o facem asta cu bucurie si de bunavoie, iar nu din mahnire, de nevoie. Multi sfinti ar fi dorit sa traiasca in vremea noastra, ca sa se nevoiasca. Eu ma bucur ca unii ma ameninta ca ma vor curata, fiindca vorbesc si le stric planurile. Noaptea tarziu cand aud din chilie pe careva sarind gardul inima imi bate dulce. Dar cand striga: "A venit telegrama, sa faci rugaciune pentru cutare bolnav", imi spun: "Asta a fost s- a dus si prilejul asta!..." Nu pentru ca m- am ingreuiat de viata, ci ma bucur de moarte.
 Acum mergem sau pentru Hristos sau pentru diavolul. Frontul este clar. Acum devii erou daca nu saluti pe diavolul. In tot cazul, vom vedea fapte infricosatoare. Se vor da lupte duhovnicesti. Sfintii se vor sfinti mai mult si spurcatii se vor spurca si mai rau (Apoc.22,11). 
- Pacatul a devenit moda.  Cum au devenit oamenii ! Ca animalele ! Stiti ce fac animalele ? La inceput intra in grajd, se balega, urineaza... Dupa aceea balegarul incepe sa fermenteze. Cum incepe sa fermenteze, simt o caldura. Nu le lasa inima sa plece din grajd; le place. Asa si oamenii, vreau sa spun ca simt caldura pacatului si nu- i lasa inima sa plece, inteleg ca miroase urat, dar nu- i lasa inima sa plece din caldura aceea. Iata, de va intra acum unul in grajd, nu va putea suferi mirosul urat. Altul care e mereu in grajd nu e deranjat; s- a obisnuit. 
. Astazi pacatul l- au facut moda. Vezi, neam ortodox si cum suntem. Cu cat mai mult ceilalti. Si lucrul rau este ca oamenii de azi, cand pacatul a devenit moda, daca vad pe unul ca nu urmeaza curentul epocii, adica sa nu pacatuiasca, sa fie putin evlavios, il numesc intarziat, retrograd. Acesti oameni considera pacatul progres. Asta este mai rau decat toate. Daca oamenii de azi, care traiesc in pacat, ar recunoaste cel putin asta, Dumnezeu i- ar milui. Insa ei indreptatesc cele nejustificabile si elogiaza pacatul. Asta este si cea mai mare hula impotriva Duhului Sfant: pacatui sa il considere progres ( civilizatie , dezvoltare, stiinta, cultura, moda  ) si morala sa o numeasca inapoiere.  De aceea au mare plata, mare pret cei ce se nevoiesc in lume si isi pastreaza viata curata, sfanta- exact dupa Cuvantul Sfintei Scripturi.
 Demult, daca unul era pervers, sau betiv, se rusina sa iasa in piata, pentru ca l-ar fi dispretuit. Una daca era putin ratacita, nu indraznea sa iasa afara. Si aceasta era intr- un fel o frana. Azi, daca este unul corect, daca de pilda o fata traieste cu evlavie, se spune: "Bre, undo traieste asta ?"   Inainte, in general, daca mirenii faceau un pacat, sarmanii, isi simteau pacatosenia lor, isi plecau putin capsorul lor si nu ironizau pe unul ce traia duhovniceste, ci dimpotriva, il laudau. Acum nici vinovatie nu simt, nici respect nu exista. Le- au nivelat pe toate. Daca unul nu traieste lumeste, isi bat joc de el.
 Departarea de Dumnezeu este iad 
 Cu cat se departeaza cineva de Dumnezeu, cu atat lucrurile se complica mai mult. Se poate ca cineva sa nu aiba nimic, dar daca il are pe Dumnezeu, nu doreste nimic. Asta e ! Iar daca Ie are pe toate, si nu II are pe Dumnezeu, este chinuit inlauntrul sau.
 De aceea, fiecare pe cat poate, sa se apropie de Dumnezeu. Numai langa Dumnezeu afla omul bucuria cea adevarata si vesnica. Ne otravim viata atunci cand traim departe de dulcele Iisus.
 Cand omul, din om vechi devine om nou, fiu de imparat, se hraneste cu desfatarea dumnezeiasca, cu dulceata cereasca si simte veselia paradisiaca, simte adica intr- o masura bucuria raiului. De la bucuria cea mica paradisiaca, inainteaza, zilnic, catre cea mai mare si se intreaba daca exista ceva mai inalt 
in rai decat aceea pe care o traieste aici. Starea in care traieste este astfel, incat nu poate face nici o lucrare. Genunchii i se topesc ca lumanarile de acea dumnezeiasca fierbinteala si dulceata, inima lui salta si e gata sa sparga tatmadul , ca sa plece, pentru ca pamantul si lucrurile pamantesti i se par lucruri zadarnice.  La inceput omul avea comuniune cu Dumnezeu. Dupa aceea, insa, cand s- a departat de harul lui Dumnezeu, a fost ca unul care, dupa ce traise in palat, sa aflat pentru totdeauna afara de el, pe care il vedea numai de departe si plangea. Precum copilul sufera cand se departeaza de mama lui, tot asa si omul sufera si se chinuieste cand se departeaza de Dumnezeu. Departarea omului de Dumnezeu este iad.  Insa cel mai chinuit este diavolul, pentru ca este cel mai departat de Dumnezeu, de dragoste. Si cand pleaca dragostea, acolo ramane iadul. 
Potrivnica dragostei ce este ? Rautatea, rautatea care este una cu chinuirea.   Unul care este departat de Dumnezeu, primeste inraurirea diavoleasca.
 In timp ce acela care este aproape de Dumnezeu primeste harul dumnezeiesc. Cine are harul lui Dumnezeu, i se va da si altul. 
Iar cel ce are putin si dispretuieste, i se va lua si acesta (Lc. 19,26). Harul lui Dumnezeu lipseste de la oamenii contemporani, pentru ca prin pacat au murit izgonind si putinul pe care il aveau. Si cand pleaca harul Dumnezeiesc, se napustesc toti diavolii inlauntrul omului. Potrivit cu indepartarea lor de la Dumnezeu oamenii simt mahnire si in aceasta viata, iar in cealalta vor trai mahnirea cea vesnica. Pentru ca inca din viata aceasta gusta oricine, intr- o oarecare masura, potrivit cu cat traieste el in legatura cu voia lui Dumnezeu, o parte din bucuria raiului. 
Sau vom trai o parte a bucuriei raiului de aici si vom merge si noi in rai, sau vom trai o parte a iadului si - Doamne fereste! - vom merge in iad. 
Raiul e una cu facerea de bine. Iadul e una cu facerea de rau. Face cineva o facere de bine, simte bucurie. Face cineva o strambatate, sufera. Cu cat face mai mult bine, cu atat se bucura mai mult. Cu cat face mai mult rau, cu atat mai multa suferinta aduce sufletului sau.  Hotul simte bucurie ? Nu simte nicidecum bucurie. In timp ce acela ce face binele simte bucurie. Daca afla cineva ceva pe drum si- l tine spunandu- si ca e al lui, nu va avea odihna. Nu stie nici cui apartine, nici n- a nedreptatit pe cineva, nici nu- l fura (lucrul) si totusi nu afla odihna. Cu cat mai mult unul cand il fura. Chiar si cand cineva primeste, iarasi, nu simte bucuria ce- o simte atunci cand da. Cum sa simta bucurie cata vreme fura sau nedreptateste ? 
De aceea, vezi, oamenii facand nedreptate, ce fete au, cum se schimonosesc.

 La ce stapan lucrezi de la acela vei lua si plata.
 Oamenii indepartati de Dumnezeu mereu sunt nemangaiati si de doua ori chinuiti. Cel ce nu crede in Dumnezeu si in viata viitoare, pe langa faptul ca 
ramane nemangaiat, isi osandeste si sufletul sau vesnic. La ce stapan lucrezi, de la acela vei lua si plata. Daca lucrezi la stapanul cel negru, iti face viata neagra inca de aici. Daca lucrezi pentru pacat, vei fi platit de diavolul. Daca lucrezi pentru virtute, vei fi platit de Hristos. Si cu cat vei lucra mai mult pentru Hristos, cu atat vei straluci mai mult si te vei veseli. 
Dar noi spunem: "E timp pierdut sa lucram pentru Hristos !". Insa aceasta este infricosator ! Sa nu recunoastem jertfa lui Hristos pentru om ! Hristos S-a rastignit ca sa ne elibereze de pacat, ca sa innoiasca tot neamul omenesc. Ce a facut Hristos pentru noi ? Si ce facem noi pentru Hristos ? Lumea vrea sa pacatuiasca si Il vrea si pe Dumnezeu Bun. El sa ne ierte si noi sa pacatuim. Noi adica sa facem orice vrem si Acela sa ne ierte. Sa ne ierte mereu si noi... vioara noastra. Oamenii nu cred, de aceea dau navala la pacat. Tot raul de acolo incepe, de la necredinta. Nu cred in cealalta viata, prin urmare nu iau in considerare nimic. nedreptatesc, isi parasesc copiii...
 Se fac lucruri... pacate grele. Nici Sfintii Parinti n- au prevazut in Sfintele Canoane astfel de pacate - precum a spus Dumnezeu despre Sodoma si Gomora: "nu cred sa se faca astfel de pacate; sa merg sa vad ?" (Fac. 18, 21).  Daca oamenii nu se vor pocai, daca nu se vor intoarce la Dumnezeu isi vor pierde viata cea vesnica. Omul trebuie ajutat sa priceapa sensul profund al vietii, sa- si revina, sa simta mangaierea Dumnezeiasca. 

Scopul omului este si sa urce duhovniceste, sa dobandeasca Harul, nu numai sa nu pacatuiasca. 
 In zilele noastre diavolul secera. Prin pacat dam drepturi ispitei . Multa demonizare exista astazi in lume. Diavolul secera, deoarece oamenii contemporani i- au dat multe drepturi si primesc infricosatoare inrauriri diavolesti. Spunea cineva foarte bine: "Oarecand diavolul se ocupa de oameni; acum nu se mai ocupa ! I-a pus pe drumul lui si le spune: "Calatorie buna !" - si oamenii calatoresc". Este cumplit ! Vedeti, diavolii in laturea Gadarenilor (Vezi Luca 8,26- 55) au cerut voie de la Hristos ca sa intre in porci; si asta pentru ca porcii n- au dat prilej diavolului si el nu avea dreptul sa intre in ei. 
 Hristos a ingaduit sa intre, ca sa fie pedepsiti israelitii, deoarece li se interzisese sa manance carne de porc. 
 - Parinte, sunt unii care spun ca nu exista diavol. 
- Da, si mie mi- a spus cineva: "Sa scoti din traducerea franceza a cartii: "Sfantul Arsenie Capadocianul", cele ce se refera la cei indraciti, pentru ca europenii nu le vor intelege. Nu cred ca exista diavol". Vezi, pe toate le explica prin psihologie. Daca acesti demonizati ai Evangheliei ar fi mers la psihiatri, iar fi supus la socuri electrice. Hristos a luat de la diavol dreptul de a face rau. Numai daca omul ii da dreptul, poate sa faca rau. Cand cineva nu are legatura cu Tainele Bisericii, da loc ispitei si primeste o inraurire diavoleasca.
 - Parinte, cum ii mai poate da cineva loc si in ce alte feluri  ? 
- Logica , vorbirea impotriva, trufia, invidia, voia proprie, neascultarea, nesimtirea, lacomia, parerea de sine, ura, dusmania, ne-iertarea, mania, indiferenta,  mandria, obraznicia sunt insusirile diavolului. Potrivit cu masura in care omul are acestea, primeste si influenta din afara... 
 Insa atunci cand sufletul se va curati prin spovedanie , pocainta si milostenie deasa  - salasluieste in om Sfantul Duh si se umple de har. 
In timp ce atunci cand se va intina cu pacate de moarte, salasuieste in el duhul cel necurat. Iar atunci cand este intinat de moartea pacatului sufletul se afla sub inraurirea duhului viclean. In epoca noastra, din pacate, oamenii nu vor sa- si taie patimile lor, voia lor, nu primesc sfaturi. Pe langa asta vorbesc cu obraznicie si alunga harul lui Dumnezeu.
 Si dupa aceasta oriunde ar sta omul, nu poate spori deoarece primeste inrauriri diavolesti. Este in afara de sine, pentru ca din afara comanda diavolul. Nu este inlauntru in chip vadit - fereasca Dumnezeu - dar si dinafara chiar ii poate comanda. 
 Omul, cand este parasit de har, se face mai rau ca diavolul. Pentru ca unele lucruri diavolul nu le face, ci numai pune pe oameni sa le faca. De pilda nu face crime, ci pune pe om sa le faca. Asa se demonizeaza oamenii dupa aceea. 
  Marturisirea taie drepturile diavolului.
 Cel putin sa mearga oamenii la un duhovnic sa se marturiseasca, spre a se indeparta inraurirea diavoleasca de la ei, ca sa poata gandi putin. Acum nu pot nici macar gandi din pricina influentei diavolesti. 
Pocainta, marturisirea taie drepturile diavolului. Cu putin timp mai inainte a venit in Sfantul Munte un vrajitor si a ingradit in tarusi si plasa o portiune de teren aproape de Coliba mea. Daca trecea pe acolo unul nemarturisit, patea ceva rau. Nu stia de unde- i vine. Cum le- am vazut, am facut cruce si am trecut prin mijloc; le- am destramat. Dupa aceea vrajitorul a venit la Coliba, mi- a spus toate planurile lui si si- a ars cartile.  Asupra unuia ce este credincios, merge la biserica, se marturiseste, se impartaseste, diavolul nu are nici o putere, nici o stapanire. Face numai putin "ham- ham", ca un caine ce nu are dinti. 
 Insa asupra unuia ce nu e credincios si ii da drepturi, are mare stapanire. Il poate omori; are dinti si il sfasie. Potrivit cu drepturile ce i le da un suflet, este si stapanirea diavolului asupra lui. 
 Chiar si cand moare cineva si este pregatit urcarea sufletului la cer este ca alergarea unui tren dupa care alearga unii caini latrand "ham- ham", iar altii latra inaintea lui, calcand chiar cate unul. Dar daca nu este pregatit, este ca si cum s- ar afla intr- un tren care nu poate alerga cu viteza, deoarece ii sunt stricate rotile, ii sunt deschise usile, iar cainii intra inauntru si chiar musca pe vreunii.  Cand diavolul a dobandit drepturi mari asupra omului si- l stapaneste, atunci trebuie sa se gaseasca mijlocul ca sa- i taie drepturile. 
 Altfel, oricata rugaciune ar fac ceilaiti, diavolul nu pleaca. Il secatuieste pe om. Preotii citesc exorcisme, si in cele din urma plateste tot omul, caci este chinuit mai mult de diavol. Trebuie sa se pocaiasca omul, sa se marturiseasca, sa taie drepturile ce le- a dat, si dupa aceea va pleca diavolul; altfel se va chinui. O zi, doua zile, saptamani, luni, ani, i se citesc exorcisme, dar diavolul nu pleaca, pentru ca i s- au dat drepturi. 
  Diavolul nu se apropie de faptura curata a lui Dumnezeu 
- Parinte, cum se face ca sunt stapanit de patimi ?
- Omul, daca da drepturi ispitei, este stapanit de patimi. Ceea ce vrea Dumnezeu, lucru care este si spre folosul tau, este sa arunci in mutra diavolului toate patimile. Adica sa intorci impotriva lui mania, invidia, etc. Sau, cel mai bine, vinde- ti patimile lui aghiuta si cu banii pe care ii iei de la el, cumpara- ti pietre, ca sa le arunci in el, ca sa nu se apropie de tine. De obicei noi oamenii dam prilejuri, fie din neatentie, fie cu gandurile de mandrie, si ingaduim diavolului sa ne faca rau. Chiar si un gand sau un cuvant il poate exploata aghiuta. Imi aduc aminte, era o familie foarte armonioasa. Odata barbatul a inceput sa spuna femeii: "O sa ma despart de tine". Dar si femeia spunea la fel barbatului ei. Spuneau asta in gluma. Dar ispita a exploatat 
aceasta si a creat o mica situatie intre ei, si erau gata sa se desparta, negandindu- se nici la copii, nici la nimic altceva. Din fericire au aflat un duhovnic si le- a vorbit: "Pentru prostia asta sa va despartiti ?" - le- a spus el. Si astfel si- au venit in sine.
 Daca un om o ia razna de la poruncile lui Dumnezeu, il lupta dupa aceea patimile. Si daca lasa cineva sa- l razboiasca patimile, nu mai e nevoie de diavol ca sa- l razboiasca. Si diavolii au "specializare". Lovesc pe om tac- tac, in asa fel ca sa- i afle suferinta, neputinta, si sa- l razboiasca.
 E nevoie de atentie, ca sa inchidem usile si ferestrele - simturile - sa nu lasam fisuri ispitei si sa intre vrajmasul pe acolo unde sunt punctele slabe.
 Daca lasi chiar si o crapatura deschisa, poate intra si iti va face pagube. Diavolul intra in om, cand exista noroi in inima sa, dar nu se apropie de faptura curata a lui Dumnezeu.
 Daca se va curati inima de noroi, vrajmasul fuge si vine iarasi Hristos. Ca si mistretul, care cand nu afla noroi, guita si pleaca. La fel si diavolul nu se apropie de inima ce nu are mocirla. Ce treaba are in inima curata si smerita ? 
 Daca vedem insa casa noastra - inima noastra - ca este casa veche si vrajmasul locuieste in ea, trebuie indata s- o daramam, ca sa fuga si chiriasul nostru cel rau, adica aghiuta. Pentru ca atunci cand pacatul se invecheste in om, diavolul, fireste, dobandeste mai multe drepturi. 

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicesti, volumul I ,,Cu durere si dragoste pentru omul contemporan,, Editura Evanghelismos