PILDE CRESTINE - 2016

La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:
- Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. Îmi pierd uşor răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercat să mă schimb, dar nu am putut. Totuşi, eu sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i aşa?
- Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!
L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:
- Vezi acest vlăstar, ştii ce este?
- Da, părinte, un puiet de brad.
- Smulge-l!
Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brăduţ ceva mai înalt, aproape cât un om.
- Acum, scoate-l pe acesta.
S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus:
- Smulge-l acum pe acela.
- Dar e destul de mare, nu pot singur.
- Du-te şi mai cheamă pe cineva.
Întorcându-se tânărul cu încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom şi, cu multă greutate, au reuşit, în sfârşit, să-l scoată.
- Acum scoateţi bradul falnic de acolo.
- Părinte, dar acela este un copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-l smulgem din rădăcini, chiar de-am fi şi o sută de oameni.
- Acum vezi, fiule ? Ai înţeles că şi relele apucături din suflet sunt la fel? Orice viciu sau orice neputinţă pare, la început, inofensivă şi fără mare importanţă, dar, cu timpul, ea prinde rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mică, o poţi scoate şi singur. Mai târziu, însă, vei avea nevoie de ajutor, dar fereşte-te să laşi răul să ţi se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ţi-l scoată. Nu amâna niciodată să-ţi faci curăţenie în suflet şi în viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu.

"Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care vor creşte din nou".

***

După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu:
- Iartă-mă, Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă, Doamne, că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine!
În timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus:
- Bucură-te, omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat?
- Sigur că da, zise omul cu nerăbdare, sigur că m-am schimbat!
- Bine! A mai spus îngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici.
Nespus de bucuros, omul a început să se caţăre pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că firul se subţia din ce în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului.
- Ce faceţi ?! Strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi o să cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi ?! Ţipa omul cu disperare şi începu să-i lovească cu picioarele. În clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii.
- Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!
- Nu se poate! I-a răspuns îngerul.
- Cum aşa? Doar n-am nicio vină, firul s-a rupt din cauza lor!
- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în Cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt.
În viaţă nu va reuşi cel rău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoana. Poate că va strânge averi, dar în sufletul său cu ce se va alege? Dar cel ce îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti, devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte pentru oameni.

"Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu! Nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi!"


http://romanidiaspora.blogspot.com

Viata Monahala.Mănăstirea Ciolpani, jud. Buzău.(18 03 2015)

Limitarea noastră este împreună cu oamenii, dar aceștia ascund un conținut mai adânc, comuniunea cu Dumnezeu, cu îngerii și cu sfinții. Pentru ce să ne adunăm aici noi toți, dacă noi suntem pliroma obștii noastre? Nu. Noi suntem spectatorii pliromei. Conținutul mănăstirii nu suntem noi, monahii. Noi suntem martorii acestui conținut, credincioșii acestui conținut, noi suntem cei inițiați de acest conținut. Am venit aici pentru acest conținut, care sunt îngerii, sfinții, Dumnezeu. Aceasta este obștea noastră, comunitatea noastră. Mănăstirea nu este obștea fiecărui stareț în parte, ci este obștea lui Dumnezeu. Nimic în mănăstire nu rămâne nepărtaș acestei relații, a mărturiei prezenței lui Dumnezeu, a îngerilor, a sfinților.

Dacă luăm aminte la Nașterea lui Hristos, vom vedea că o mărturisesc păstorii. Dar mai înainte de toate o mărturisesc sfinții Vechiului Testament și îngerii. Păstorii nu ar fi crezut în nașterea lui Hristos, dacă nu li s-ar fi spus despre ea mai înainte și nu ar fi crezut-o mai înainte de ei sfinții, adică profeții mari și mici din Vechiul Testament. Aceștia erau pliroma, păstorii erau numai martorii faptului dar îngerii din cer au luminat și au slavoslovit faptul. Același lucru îl observăm și în cuvintele, minunile, în Răstignirea lui Hristos, în Schimbarea la față, în Botezul Său.

Același lucru s-a întâmplat și la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Preasfânta a intrat în Sfânta Sfintelor, când arhiereu era dreptul Zaharia, care o iubea atât de mult, încât și-a vărsat sângele pentru ea. Mai înainte de moartea lui, Arhiereul a spus iudeilor: „Voi veți vărsa sângele meu, dar duhul meu îl va lua Dumnezeu”. În continuare, în timpul rămânerii Născătoarei de Dumnezeu în Sfânta Sfintelor întâlnim pe îngerul care o hrănea zilnic, și cântările îngerești. Imnograful zice: „Tu care ai fost hrănită de mâna îngerului și ai auzit cântări îngerești”[1]. Îngerii și sfinții împreună cu Dumnezeu umplu locul în care a intrat Preasfânta. Altminteri, ce motiv ar fi avut să intre în Sfânta Sfintelor?

Acest lucru ni se întâmplă și nouă, monahilor. Noi suntem martorii pliromei îngerilor și sfinților, cei împreună-șezători cu ei, cei de un cort cu ei, împreună-locuitori cu Hristos, cei ce suntem împreună cu Hristos. Suntem cu adevărat afierosire, care se săvârșește în taina Bisericii universale. Toate cele sensibile – pe care le facem, pe care le spunem, pe care le asumăm și le îmbrăcăm – sunt cele de jos din nor, negura, întunericul, acoperământul, vălul care ascunde lumina lui Dumnezeu, ca să nu pătimim și noi orbire, precum Sfântul Apostol Pavel. Hristos a lăsat să strălucească cea mai mică rază din lumina Lui și Apostolul Pavel a orbit. Atunci a fost nevoie să fie săvârșită o nouă taină prin apostolul Anania, ca să poată să vadă din nou cele văzute. Cu cât mai mult nu avea nevoie de alte taine ca să le vadă pe cele nevăzute?

Viața monahilor este lumina sfinților, a îngerilor și a lui Dumnezeu, dar în paralel viața monahilor mărturisește despre toți aceștia. Nu este întâmplător faptul că Biserica noastră a recunoscut că petrecerea monahală este ceva unic, este centrul vieții bisericești, de aceea a dat-o ca cel mai bun exemplu credincioșilor. Petrecerea monahală nu îl slujește pe Dumnezeu. Prin ascunderea ei, slujește în primul rând neputința omenească. Monahul intrat în cele nepătrunse ale propriului său pustiu, privește prin ascunderea lui la deplina participare a lui Dumnezeu, la o viață duhovnicească și harismatică. Dar pentru această viață avem nevoie de povățuitori, care sunt îngerii și sfinții. Fiecare înger și fiecare sfânt – îngerul pe care îl iubim și sfântul pe care îl chemăm astăzi și sfântul care se prăznuiește astăzi și a cărui viață am citit-o și sfântul pe care îl vom citi mâine și a cărui viață o vom cunoaște – este pentru noi o harismă a lui Dumnezeu, un loc de încercare al lui Dumnezeu. Orice în mănăstire, fiecare palmă de pământ este însuflețită, înduhovnicită și ni-i oferă pe îngeri și pe sfinți.

Fiecare înger și fiecare sfânt umplu mănăstirea foarte intens și foarte puternic, fiindcă este o încântare a Duhului, o încântare a sfințeniei, iar ei sunt ca niște bureți pe care îi pui în apă și o absorb, se umplu în întregime și se îngreunează. Dacă niște sfinte moaște umplu de bună mireasmă biserica și pe închinători, închipuiți-vă fiecare înger și fiecare sfânt câtă sfințenie și cât Duh Sfânt au absorbit. Este atât de mult, încât putem spune că și în cel mai mic semn și cea mai mică urmă a unui sfânt se află deplin Dumnezeu, fiindcă viața sfântului a fost ca o topitoare, o ascundere, o limitare a sinelui său, prin faptul de a fi picurat înaintea lui Dumnezeu în fiecare zi lacrima, sângele, căldura, osteneala, bucuria, necazul și întristarea lui. Această danie exclusivă a lui i-a dăruit sfințenia, care este revărsare a sfințeniei lui Dumnezeu și participare la ea.

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvinte praznicale mistagogice, Indiktos, Athena, 2014)

Arhim. Dumitru Cobzaru - Iubirea Maicii Domnului

Noi nu ajungem la deplinatatea iubirii Maicii Domnului si de aceea nu putem intelege pe deplin intristarea ei. Iubirea ei era desavarsita. Ea iubea nemasurat de mult pe Dumnezeul si Fiul ei, dar iubea cu o mare iubire si norodul. Si ce n-a trait ea atunci cand oamenii pe care-i iubea atat de mult si a caror mantuire o dorea pana la capat, au rastignit pe Fiul ei preaiubit? Nu putem pricepe aceasta, pentru ca in noi iubirea de Dumnezeu si de oameni e mica.

Asa cum iubirea Maicii Domnului e nemasurata si neinteleasa, asa si intristarea ei e nemasurata si neinteleasa pentru noi.

O, Fecioara Preacurata, Maica lui Dumnezeu, spune-ne noua, copiilor tai, cum iubeai pe Fiul si Dumnezeul tau cand traiai pe pamant? Cum se veselea duhul tau de Dumnezeu, Mantuitorul tau [Lc 1, 47]? Cum priveai fata Lui preafrumoasa cu gandul ca El este Cel pe Caruia Ii slujesc cu frica si dragoste toate puterile ceresti? Spune-ne, ce simtea sufletul tau cand tineai in bratele tale Pruncul minunat? Cum L-ai crescut? Care au fost durerile sufletului tau cand, impreuna cu Iosif, L-ai cautat vreme de trei zile in Ierusalim? Ce chinuri ai trait atunci cand Domnul a fost dat spre rastignire si a murit pe cruce? Spune-ne, care a fost bucuria ta la Inviere si cum tanjea sufletul tau dupa Inaltarea Domnului? Sufletele noastre sunt atrase sa cunoasca viata ta impreuna cu Domnul pe pamant, dar tu n-ai vrut sa asterni aceasta in scris si ai invaluit in tacere taina ta.

Multe minuni si mile am vazut de la Domnul si de la Maica Domnului si nu pot sa dau nimic in schimb pentru aceasta iubire.

Ce as putea da Preasfintei noastre Stapane pentru ca nu s-a scarbit de mine in pacat, ci m-a cercetat si luminat cu milostivire? N-am vazut-o, dar Duhul Sfant mi-a dat sa o cunosc din cuvantul ei cel plin de har, si mintea mea se bucura si sufletul meu este atras spre ea cu atata iubire, ca si numai chemarea numelui ei e dulce inimii.



Intr-o zi, pe cand eram un tanar frate sub ascultare, ma rugam inaintea icoanei Maicii Domnului si rugaciunea lui Iisus a intrat in inima mea si a inceput sa se rosteasca de la sine. Intr-o zi ascultam in biserica o citire din prorocul Isaia, iar la cuvintele: “Spalati-va si va veti curati” (Is 1, 16), mi-a venit gandul: “Poate ca Maica Domnului a pacatuit vreodata, chiar si numai cu gandul“. Si, lucru uimitor, in inima mea, deodata cu rugaciunea, un glas mi-a spus lamurit “Maica Domnului n-a pacatuit niciodata, nici macar cu gandul“. Astfel, Duhul Sfant a dat marturie in inima mea curatia ei. Dar in timpul vietii ei pamantesti si in ea a fost o oarecare nedeplinatate si unele greseli, dar fara de pacat. Se vede aceasta din Evanghelie atunci cand, intorcandu-se de la Ierusalim, nu stia unde era Fiul ei si L-a cautat impreuna cu Iosif vreme de trei zile [Lc 2, 44-46).

Sufletul meu se infricoseaza si se cutremura cand se gandeste la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slaba si inima mea e saraca si neputincioasa, dar sufletul meu se bucura si e atras sa scrie despre ea macar un cuvant. Sufletul meu se inspaimanta de o asemenea indrazneala, dar iubirea ma impinge sa nu ascund recunostinta mea fata de milostivirea ei.

Maica Domnului nu si-a asternut in scris gandurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul si Fiul ei, nici durerile sufletului ei in vremea rastignirii, pentru ca nu le-am fi putut nicicum intelege, caci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternica si mai arzatoare decat iubirea serafimilor si a heruvimilor, si toate puterile ceresti ale ingerilor si arhanghelilor sunt mute de uimire in fata ei.

Chiar daca viata Maicii Domnului e ca invaluita intr-o tacere sfanta, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat sa cunoasca ca iubirea ei imbratiseaza intreaga lume si ca, in Duhul Sfant, ea vede toate noroadele de pe pamant si, asemenea Fiului ei, ii este mila de toti si miluieste pe toti.

Ah, daca am sti cum iubeste Preasfanta pe toti cei ce pazesc poruncile lui Hristos si cat ii este de mila si se intristeaza pentru cei ce nu se indreapta. Am simtit acest lucru pe mine insumi. Nu mint, spun adevarul inaintea fetei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu Il cunoaste: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioara. N-am vazut-o, dar Duhul Sfant mi-a dat sa o cunosc pe ea si iubirea ei pentru noi. Daca n-ar fi fost milostivirea ei, as fi pierit de mult, dar ea a vrut sa ma cerceteze si sa ma lumineze sa nu mai pacatuiesc. Ea mi-a spus: “Nu-i frumos pentru Mine sa ma uit la tine sa vad ce faci!” Cuvintele ei erau placute, linistite si blande, si ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci si nu stiu ce i-as putea da in schimb eu, pacatosul, pentru dragostea ei fata de mine, necuratul, si cum voi multumi bunei si milostivei Maici a Domnului.

Cu adevarat, ea este Ocrotitoarea noastra la Dumnezeu si chiar si numai numele ei bucura sufletul. Or, tot cerul si tot pamantul se bucura de iubirea ei. Lucru minunat si neinteles. Ea viaza in ceruri si vede neincetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uita nici pe noi, sarmanii, si acopera cu milostivirea ei tot pamantul si toate noroadele.

Si pe aceasta Preacurata Maica a Sa Domnul ne-a dat-o noua. Ea este bucuria si nadejdea noastra. Ea este Maica noastra dupa duh si, ca om, e aproape de noi dupa fire si tot sufletul crestinesc e atras spre ea cu iubire”.

(Cuviosul Siluan Athonitul, “Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei”, Editura Deisis)

Sf Siluan Athonitul - Despre Maica Domnului

Cine nu vrea nu se vindeca.

Cine vrea este vindecat de Harul lui Dumnezeu.

 In cele din urma intelegem cine este de vina, intelegem ce se intampla inlauntrul nostru si ne lasam convinsi sa ne vindecam.

Boala este strigatul sufletului.

Sufletul cere vindecare, caci a fost ranit tare prin pacate, patimi si ganduri rele. 

Sa alergam repede la duhovnic sa spovedim pacatele si sa ne rugam cu lacrimi la Maica Domnului pentru ieratrea si indurarea Domnului.

Un suflet curat  are  carcasa ( trupul ) vindecat, sanatos.

Sa alergam la Maica Domnului.

 Sa alegem sa traim in curatie trupeasca si sa cerem trezvie, sa nu pacatuim nici cu gandul.

 Sa slujim Domnului. Doar Lui, nu si celui rau ( mamonei ). Sa fugim de pacat, caci in momentul in care suntem partasi cu diavolul, cadem de la fata Domnului. Si sufletul e ranit cu pacat de moarte. Mania , pizma, lacomia , clevetirea , desfranarea  si  ura sunt pacate de moarte.

Sa alergam la Maica Domnului, dar cu credinta. 

Credinta se manifesta prin vointa. 

Daca omul vrea sa se faca sanatos: “Vrei sa te faci sanatos?”, sa raspunda: “Da, vreau sa ma fac sanatos!”. 

Cand vrea cu adevarat, manifesta credinta adevarata. Cand are credinta adevarata, va manifesta si vointa adevarata.

 Ceilalti oameni care traiesc cu dumnezeii lor se chinuiesc, nu-si gasesc odihna, nu-si gasesc vindecarea.

Hristos cere indeplinirea poruncilor din Sfanta Scriptura cu adevarat. Sa traim curat, sa iertam din toata inima , si sa iubim aproapele, chiar si cel cazut in pacat.Sa uram pacatul, iar pe omul cazut sa-l iubim, sa-l ajutam.Judecarea celui cazut aduce osanda.

 Crestinii adevarati au aceasta sansa, Il au pe Hristos, o au pe Maica Domnului.

Cei care credem in Hristos, cei care suntem membri vii ai Bisericii si credem in Maica Domnului, o consideram Maica a noastra, sa alergam cu indrazneala la ea. Sa alergam si sa o rugam. Sa o rugam din tot sufletul nostru, din toata inima noastra, cu toata credinta si puterea din noi.

 Sa aratam evlavie, sa facem metanii, sa-i sarutam icoana, sa ne ungem trupul cu untdelemn din candela ei ca sa se tamaduiasca trupul si sufletul nostru, sa ne vindecam de bolile trupesti si sufletesti.

Sa alergam la slujbele Sfantului Maslu, cele vindecatoare de suflet”.


(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, temnita mea, Editura Bizantina, 2009)

Parintele Cleopa Ilie - Cele 12 trepte si cele 7 pricini ale pacatului

Păcatul, de când ia fiintă în mintea omului si până îl duce pe om la sinucidere, la moarte are 12 trepte. Dumnezeu i-a dat atâta putere omului să nu gresească! Putere de sine stăpânitoare. Omul are atâta putere, pusă de Dumnezeu în el, că dacă ar veni toti dracii din iad, nu-l pot face să păcătuiască. Voi nu cititi la Psaltire: Doamne, căci cu arma buneivoiri ne-ai încununat pe noi. Si iarăsi spune în Sfânta Scriptură: Dumnezeu l-a zidit pe om si l-a lăsat în mâna sfatului său.

Am să vă spun cum îl ia păcatul pe om, de la treptele cele mai de jos si îl duce până la sinucidere, dacă omul nu bagă de seamă să oprească păcatul de la început. Ce este păcatul? După mărturia Sfintei Scripturi, păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu, sau boldul mortii, si este urâciune înaintea lui Dumnezeu, fiind lucrul diavolului. În Sfânta Scriptură, păcatul se numeste „furnico-leu”. Furnico-leul a murit de foame, pentru că nu avea de mâncare.

Pentru că la început păcatul este cât o furnică, numai un gând, mai pe urmă, dacă nu-l vom ucide prin împotrivire, spovedanie si rugăciune, el va ajuge puternic ca un leu. Sfântul Efrem Sirul spune că păcatul este un drac rău, care, furisându-se, pune stăpânire încet-încet pe sufletul nostru. Si pentru a putea scăpa de acest drac si să oprim păcatul să pătrundă în mintea noastră si-n inima noastră, trebuie să avem o mare trezvie a atentiei, care se naste din frica de Dumnezeu, cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Cel ce crede, se teme; iar cel ce se teme, se trezeste”.

Prima treaptă a păcatului este când cineva nu vrea să facă o faptă bună. Dumnezeu a dat putere omului să facă toată fapta bună; si el, dacă nu vrea să facă fapta bună, are păcat. A doua treaptă a păcatului este când cineva face binele, dar cu scop rău. Sfântul Ioan Damaschin spune asa: „Binele nu este bine, când nu se face bine”. Bunăoară să vă dau un exemplu: Cineva posteste si nu mănâncă, dar vorbeste de rău si are ciudă pe cineva. Ce foloseste postul trupesc, dacă n-are postul sufletesc unit cu el. Sau face milostenie, dar din avere de furat. Sau face fapta bună, dar se mândreste; amestecă cu slavă desartă, cu mândrie. Iar i-a pierdut plata diavolul.

Deci face fapta bună, dar nu-i bună, că-i amestecată cu răul. Sau face fapta bună cu scop rău. Fapta bună făcută cu scop rău trece de partea scopului, si dacă scopul este rău si fapta bună se face rea. Dacă scopul este bun, atunci fapta bună rămâne întemeiată si bună. Tot asa, când face cineva fapta milosteniei, cu scopul de-a fi lăudat de oameni, sau rugăciunea sau postirea sau altă faptă bună, care nu priveste spre slava lui Dumnezeu, ci spre alt scop oarecare lumesc, acea faptă bună este fără de suflet. Este moartă. Fapta bună are trup si suflet. Trupul faptei bune este lucrarea ei, iar sufletul sau viata ei este scopul, dacă scopul este bun si drept. În treapta a doua a păcatului este si lucrarea cea cu lipsă a faptei bune. Când cineva face fapta bună, dar n-o face desăvârsit, ci cu lipsă.

Toată fapta bună trebuie să se facă desăvârsită si plină, nu cu stirbire. Când fapta bună este făcută cu lipsă si nu desăvârsit, atunci ne aflăm în a doua treaptă a păcatului. Vă dau un exemplu. Când cineva se roagă lui Dumnezeu, dar nu cu mintea si cu inima, ci numai cu buzele si cu gura, răspândindu-se cu mintea la lucrurile veacului de acum. Ori se gândeste la târg, ori la ceea ce mai are de făcut, ori îsi aduce aminte că n-a dat mâncare la animale, orice altceva. Acela este în treapta a doua a păcatului. A treia treaptă a păcatului este bântuiala lucrului celui rău. Adică atunci când vine momeala gândului celui rău în minte. Îi vine omului un gând de curvie, sau de mânie, sau de ucidere, sau de mândrie, sau de slavă desartă, sau de viclenie, sau de zavistie, sau de ură, sau de răzbunare, sau, în sfârsit orice gând pătimas si rău, când bântuieste mintea omului, aceasta este a treia treaptă a păcatului.

A patra treaptă a păcatului este consimtirea sau unirea. Când unim mintea noastră cu gândurile pătimase care le-am amintit mai sus sau cu oricare alt gând de păcat. Păcatul vine întâi simplu în mintea noastră. Orice gând pătimas, să zicem: femeie, bani, slavă, n-ar fi un păcat. Este momeala gândului simplu al păcatului. Dar când noi gândim la femeie si începem a ne unii cu gândul, oarecum cu patimă, si la bani si la slavă si la orice, am trecut atunci cu mintea în treapta a patra a păcatului. Ne-am unit cu mintea, cu gândul cel rău al păcatului. Se mai numeste această treaptă si consimtire. Adică atunci când mintea începe a consimti să stea de vorbă cu gândul cel rău si pătimas. A cincea treaptă a păcatului este lupta. Lupta se dă de aici înainte pe toate treptele păcatului.

Lupta este aceea când omul a consimtit cu mintea să stea de vorbă cu păcatul, cu gândul pătimas, gândul păcatului, si îndată, fiind pătruns de frica lui Dumnezeu, începe a lupta, a- l scoate din minte. Vede că nu-i bun. I-a venit un gând de ură, de desfrânare, un gând de răzbunare, un gând de mândrie, de trufie sau de zavistie sau de pizmă sau de răutate, si îndată, văzând că nu-i bun, începe a se lupta să-l scoată din minte. În această treaptă se încaieră la luptă trei minti. Mintea drăcească, mintea omenească si mintea sfintelor puteri. Diavolii trag mintea noastră spre rău, spre păcate; sfintele puteri sau îngerii, spre gânduri bune, iar mintea omului stă în mijloc si de bună voie se pleacă spre bine sau spre rău. În acest timp, cât mintea noastră se luptă, fie primind gândurile rele de la draci, fie pe cele bune de la îngeri, lupta aceasta în mintea omului este vrednică sau de cununi sau de pedeapsă vesnică.

După această treaptă, trece în a sasea treaptă a păcatului, care este învoirea. Dacă a cedat de bună voie după această luptă să se învoiască cu gândul pătimas, cu gândul păcatului, a trecut acum în treapta a sasea a păcatului si trece de bunăvoie de la învoire la imaginatie si începe să si le închipuie. A saptea treaptă este păcatul cu mintea. După ce omul a primit un gând pătimas, începe a se îndulci cu mintea. Omul de la gând începe a-si imagina păcatul. Ori îsi închipuieste fata femeii pe care o iubea cu patimă, sau cândva a avut patimă asupra ei, ori îsi închipuie fata aceluia pe care-l urăste. N-ai pătit câteodată, când stai la rugăciune si e cineva care te urăste si ai ciudă pe el, parcă te sfădesti cu el? Parcă dacă ar fi acolo de fată i-ai zice ceva. Acum mintea este în luptă în treapta a saptea.

Diavolii iau fata celuia ce ne urăste sau ne-a ocărât sau ne-a făcut vreun rău, si răscolesc amintirea răului care ni l-a făcut si însotesc tinerea în minte a răului cu imaginatia si dau război sufletului grozav, ori cu fata aceea ce-a iubit-o cu patimă, din partea poftitoare a sufletului, ori pe aceea pe care a urât-o sau te-a urât pe tine si ti-a făcut necaz. Sau cu banul, dacă-ti place. Îti înfătisează punga de-acum, lădita cu parale, haine multe, slavă desartă, boi multi, oi multe, cai multi, avere multă, si asa mai departe. Dacă l-ai scăpat din treapta învoielii, el de acum imaginează, că dracul se numeste „zugrav vechi”. Stie să zugrăvească mult mai mult decât stii tu. Până ce i-ai dat voie. Zugrăveste si femei si oameni si târguri, ce vrei. Când vei vedea că vin acestea prin imaginatie, începe să-ti dea război cu idolii păcatului.

Vezi ce spune Sfânta Sinclitichia: „Idoli au stătut si m-am împotrivit!” Toate păcatele în treapta a saptea se fac idoli. Se închipuiesc. Pe tabla păcatului mintii, al imaginatiei, apar: femei, oameni care ne urăsc, bani, socoteli, ti-aduce aminte din urmă, fel de fel. Si sufletul în treapta a saptea păcătuieste cu mintea si îsi închipuie. Oare nu pătim noi acestea: care n-a pătit si nu păteste acestea în toată clipa? Eu, păcătosul, le pătesc; poate voi sunteti scutiti. Cine nu-si închipuie păcatul cu mintea? Si crezi că-i usor păcatul cu mintea! Să nu crezi că-i usor! Auzi ce spune Sfântul Efrem Sirul: „Fratii mei, nu mă aruncati în negrijă, pentru păcatul cu mintea. Dacă păcatul cu mintea n-ar fi greu, nu era nevoie ca dreptul Iov, cu 1850 de ani înainte de venirea Domnului, să aducă jertfă un bou în fiecare seară”.

Pentru ce? Avea sapte feciori si trei fete, si erau tineri. Si asa de tare se temea Iov de Dumnezeu, ca nu cumva copiii lui să gresească cu gândul, încât aducea jertfe de curătire, să-i curete pe copii de păcatul cu gândul. El nu gresea cu gândul si era înainte de Legea Veche, că era înainte de Moise. Înainte de Legea scrisă si de Legea Darului păcatul cu gândul se curătea cu jertfe. Dacă păcatul cu gândul n-ar fi greu, zice Sfântul Efrem, n-ar fi socotit Hristos, Însusi Cuvântul si Întelepciunea lui Dumnezeu, preacurvie întru poftă de muiere si ucidere întru a urî pe fratele. Ce zice? Cela ce priveste la femeie, spre a o pofti pe dânsa, iată a precurvit cu dânsa întru inima sa. Iată preacurvie nevăzută! Numai cu gândul. Cela ce urăste pe fratele său, ucigas de om este. De câte milioane de ori am omorât noi în viata noastră? De câte milioane de ori am preacurvit noi?

De câte ori am urât pe fratele, de atâtea ori am făcut ucidere. De câte ori am privit cu patimă la o femeie, sau chiar neprivind, am imaginat-o în gândul nostru si ne-am învoit cu gândul păcatului, de atâtea ori am fost preacurvari cu inima înaintea lui Dumnezeu. Iată de ce trebuie pocăintă amară! Strasnică! Iar omul zace într-un păcat groaznic – eu, păcătosul –, nesimtirea. Din cauza nesimtirii, mi se pare că nu-s chiar asa de păcătos. Doar n-am curvit azi, n-am furat azi! De câte ori am pracurvit cu mintea si am urât pe fratele, am fost preacurvari si ucigasi. Si aceasta o stabileste Însusi Dumnezeu Cuvântul.

Deci, iată, fiindcă vorbim de treapta a saptea a păcatului, cu gândul, noi suntem preacurvari de mii de ori si ucigasi. Pentru că cu gândul preacurvim si cu gândul urâm pe fratele. Ne facem si ucigasi si preacurvari, si apoi ni se mai pare că suntem călugări sau chip cioplit de călugări sau momâi de pus în cânepă să se sperie vrăbiile, că avem haine lungi. Dar dracii râd de noi, că văd că în noi nu este viată si trăire, ci numai forma. Forma exterioară nu ne ajută! Deci în treapta a saptea omul păcătuieste cu mintea prin imaginatie, după ce s-a învoit cu gândul în treapta a sasea.

Treapta a opta a păcatului este păcatul cu lucrul. Treapta a opta este mai grea. De-abia în treapta a opta omul păseste la păcat cu lucrul. Unul care-i luptat de duhul curviei, sau de-al răzbunării, sau de-al iubirii de argint, sau de- al iubirii de slavă, sau de-al mândriei – că toti suferim de acestea în toată clipa –, până în treapta asta s-a luptat cu gândul. De ce învată Sfintii Părinti: „paza mintii, paza mintii!”? Trezvia atentiei, ferirea mintii de păcat? Că-i acelasi lucru. Ori vei zice vegherea mintii, ori privegherea mintii, ori ferirea mintii, ori trezvia atentiei, este acelasi lucru. Cum ai zice: pâine, felie de pâine, bucată de pâine, fărâmătură de pâine, că tot acelasi lucru este.

În această lucrare de pază a mintii, este o lucrare de geniu pentru călugări. De aceea spune Sfântul Isihie Sinaitul în Filocalie: Nimeni, care nu are paza mintii, nu va scăpa de căpeteniile tartarului în vremea mortii si în vremea când trece prin vămi. Pentru ce? Dacă n-a păzit mintea, el a fost preacurvar nevăzut toată viata si ucigas si iubitor de argint si iubitor de slavă si mândru, dar el n-a stiut. El zace în adâncul păcatelor si nu le-a simtit din cauza nesimtirii. Deci, în treapta a opta, omul care s-a luptat până acum de la momeala gândului, de la consimtire, de la alegerea de a trece mai departe spre luptă, de la luptă, de la îndoială, de la păcatul cu mintea, cedează la păcatul cu lucrul.

Până aici s-a luptat el cu imaginatiile, cu închipuirile păcatului; de aici încolo, ori cade în păcat cu femeia, ori cade în păcatul malahiei, ori se apucă de strâns bani, ori urăste pe fratele lui si începe să-l bată, ori se mândreste, ori zavistuieste, ori se răzbună, ori dă în judecată pe cutare, ori se apucă de furat sau de fumat. Toate păcatele trec prin aceleasi trepte si tot ce este în om rău, trece la păcatul cu lucrul, care este treapta a opta. Deci el, până a ajuns în treapta a saptea a păcatului, s-a luptat nevăzut, iar acum trece la păcatul văzut cu lucrul. În treapta a opta a păcatului, omul cedează si începe cu trupul să săvârsească păcatul cu lucrul. Treapta a noua a păcatului este obisnuinta sau obiceiul. Un duhovnic bun, la mărturisire, stie pe cel păcătos în ce treaptă este.

Dacă-l întrebi asa: „Mosule, sau mătusă, sau soră, de ce fumezi?” „Părinte, m-am obisnuit cu tigara!” Deodată îti spune că este în treapta a noua. Că el n-a căzut o dată în viată. El spune să s-a obisnuit cu tigara, că tine tabachera cam aproape. „De ce bei, mosule?” „M-am cam obisnuit, părinte, cu paharul, cu rachiul, cu vinul!” „De ce spui minciuni?” „Părinte, m-am obisnuit cu ele!” „De ce faci cutare păcat trupesc?” „M-am obisnuit cu el!” „De ce furi?” „Părinte, asa mi-i obiceiul!” Deci îl cunosti de la această vorbă în ce treaptă este, adică în treapta a noua. Acestea sunt trepte mai grele de-acum. Treapta a noua este obiceiul păcatului. Treapta a zecea a păcatului este deprinderea păcatului, nu-i obicei.

Omul în treapta a noua face păcatul din când în când, din obisnuintă, dar în treapta a zecea îl face mereu; s-a deprins să păcătuiască. Treapta a zecea a păcatului este cea mai periculoasă, pentru că păcatul devine a doua fire, a doua natură. Omul fuge la cârciumă si la pahar vrând-nevrând. „Măi, da lasă-te de betie, de fumat, uite că esti bolnav! Te duci în gheenă, îti pierzi si mintea si trupul si sănătatea! Îti pierzi toate dacă mai bei! Ti-a spus si doctorul, îti spune si duhovnicul!” „Nu, domnule, m-am deprins! Eu, dacă nu beau un pahar de vin sau de rachiu, nu mai pot să trăiesc!” El îti spune singur pe ce treaptă este. „M-am desprins si nu pot”. Ori minte, vrând- nevrând; ori curveste, vrând-nevrând; ori fură, vrând-nevrând; ori bea, vrând-nevrând; ori se bate, vrând-nevrând.

De ce? Păcatul de la obisnuintă a ajuns la deprindere. S-a deprins. În treapta a zecea, păcatul devine a doua natură. Este aproape ceva firesc, natural la el. Si ca să întorci un om de pe treptele acestea la pocăintă, îti trebuie mai mare luptă. În treapta a saptea, a opta, dacă a căzut o dată, se întoarce usor. În treapta a noua mai greu, că a început să se obisnuiască. În treapta a zecea este mult mai greu să se întoarcă. S-a deprins si nu se lasă până nu face păcatul. El este cum zice marele Apostol Pavel: Cine face păcatul, este rob al păcatului. L-a robit păcatul si-l duce la lucrarea păcatului, vrând- nevrând. Deprinderea păcatului, oricare ar fi el, este foarte periculoasă, când ajunge în treapta a zecea. Ori iubirea de bani, ori desfrânarea, ori minciuna, ori fătărnicia, ori slava desartă, ori betie, orice ar fi. Treapta a unsprezecea a păcatului este deznădejdea. Aceasta este si mai periculoasă.

Omul în treapta a unsprezecea, ce zice că nu se mai poate opri de betie, sau de muieri, sau de păcate trupesti, sau de înjurat, sau de furat, sau de fumat, sau de alte răutăti, si cade în deznădejde, că el n-ar să se mai poată opri? „Nu mă mai iartă Dumnezeu, dacă eu nu mă pot opri de la păcat!” Aici este cumpăna cea mai mare. Că zice: „Nimic mai rău si mai tare ca deznădăjduirea!” De aceea se spune duhovnicului: „Ia aminte, o, vânătorule de suflete, duhovnice, de la aceste trei trepte să te sârguiesti să întorci sufletele mai tare înapoi: de la obisnuintă, de la deprindere si de la deznădejde. Deznădejdea este lângă moarte”. Omul cade în descurajare si zice: „Nu mă mai iartă Dumnezeu, dacă eu nu mă mai pot opri de la păcat!” Vede că se duce, vrând-nevrând, la păcat si cade în descurajare. Zice Sfântul Efrem Sirul: „O, răutatea satanei! Când l-a văzut pe om deprins cu păcatul, de acum cu palosul deznădejdii bate război!” Să-l taie de la nădejdea către Dumnezeu.

Taie nădejdea mântuirii cu palosul: „Nu te mai iartă Dumnezeu, măi omule! Nu vezi că tigara n-o mai poti lăsa – sau muierea, sau înjuratul, sau betia, sau curvia, sau furtul, sau minciuna, sau răutatea, sau zavistia, sau viclenia, sau tinerea minte de rău, sau dorinta de răzbunare –, nu vezi că nu te mai poti opri de la ele? Nici nu te mai iartă Dumnezeu!” Bate cu palosul deznădejdii, care este cel mai grozav păcat, adică deznădejdea de mila lui Dumnezeu, care este păcat împotriva Duhului Sfânt. Acestea se întâmplă în treapta a unsprezecea a păcatului. Treapta a douăsprezecea a păcatului este sinuciderea. În treapta a douăsprezecea se întâmplă ceea ce s-a întâmplat cu Iuda si cu Cain. Cain, când a căzut în deznădejde, a zis: Mai mare este păcatul meu decât a mi se ierta mie! În loc să ceară iertare de la Dumnezeu, a început să se sfădească: Cain, unde-i fratele tău, Abel?

Dar ce, eu am păzit pe fratele meu? În loc să zică: „Doamne, am gresit!”, s-a luat la ceartă. Iar Iuda, când a ajuns în treapta a douăsprezecea, ce-a făcut? Si văzând Iuda că Iisus a fost condamnat la moarte, mustrat de constiintă, a căzut în deznădejde si, aruncând argintii, i-a aruncat în biserică si s-a dus si s-a spânzurat. Omul cel rău, dacă mereu zace în păcate, de la o vreme culmea relelor îl duce la sinucidere, să-si ia viata, că nu mai poate suporta mustrarea constiintei. Aici este ceea ce spune Proorocul David: Întru mustrări, pentru fărădelegi ai pedepsit pe om si ai subtiat ca un păianjen sufletul lui. Păianjenul arată deznădejdea. În treapta a unsprezecea, atâta nădejde mai are el, ca pânză unui păianjen. Olecută de nădejde. Dacă mai vine palosul satanei si-o taie si pe asta, fuge si se spânzură, ori se îneacă, că nu-l mai iartă Dumnezeu. Deci treapta a douăsprezecea este sinuciderea. Este ceea ce spune Apostolul Pavel: Plata păcatului este moartea.

Ce vreau să vă mai spun! În treapta a doua a păcatului, când facem fapta bună cu scop rău, fapta bună nu este bună. Fapta bună are trup si suflet. Trupul faptei bune este lucrarea ei. Iată, eu postesc, mă rog, fac metanii, priveghez, fac milostenii, citesc cărti sfinte, stau la biserică, cânt la strană, pomenesc pomelnice, lucrez la grădină, lucrez la pădure, orice as face eu. Lucrarea însăsi a faptei bune este trupul, iar sufletul sau viata ei este scopul. Cu ce scop fac eu fapta bună? Ori este scopul iubirii de treaptă, ori al iubirii de câstig, ori al iubirii de slavă, ori al iubirii de argint. Unul face treabă strasnic în mănăstire si se chinuieste să ajungă ceva în mănăstire. Vine cu un scop: „Măi, poate voi ajunge econom, poate voi ajunge staret, poate m-o face diacon, poate m-o face preot”. Si pentru asta munceste si face treabă. Dracul i-a răpit scopul si încolo îi dă drumul: „Fă, cât de mult! Eu ti-am pus mâna pe sufletul faptei bune!” Sfântul Apostol Pavel spune: Asa alerg la tintă, la Hristos, nu cum as bate vântul cu pumnii. Să nu ai alt scop în mănăstire când te nevoiesti, decât numai mântuirea sufletului si slava lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Scărarul arată care sunt cele trei feluri de lepădări de lume:

1. Cela ce pentru iubirea de treaptă, pentru lepădarea de lume o a făcut, ca tămâia este, care la început miroase si pe urmă scoate fum. Face el ascultare, se supune în mănăstire, aleargă, cutare, doar va ajunge el tinta carierei, care credea să ajungă el în mănăstire. Si dacă se întâmplă ca Dumnezeu să-i stea împotrivă, să nu ajungă, atunci nu mai miroase ca tămâia. Până atunci toti ziceau: „Măi, dar ascultător este fratele ăsta! Măi, dar smerit este, dar bine mai face treabă, dar supus este, bun”, dar nimeni nu stie în inima lui ce scop urmăreste. Iar dacă nu ajunge tinta carierei sale, începe a cârti: „Pe acela l-a făcut diacon, pe acela preot; eu stau de-atâtia ani în mănăstire, eu am muncit mai mult decât dânsul, eu m-am jertfit; pe mine nu mă face nimic!” Începe a scoate fum tămâia noastră! Tămâia noastră nu mai miroase! Asta, fiindcă în mintea lui lepădarea de lume a făcut-o pentru scopul iubirii de treaptă.

2. Cela ce pentru iubirea de câstig, pe lepădarea de lume o a făcut, ca piatra de moară este, care de-a pururea întru acelea si se învârteste. Unul vine la mănăstire să-i dea salar sau pensie, sau să i-o mărească, să fie oleacă mai mult, să mai pună olecută la CEC. Mi se pare că Sfântul Antonie avea salar…!? – Cât avea pe lună Sfântul Antonie, că am uitat? Cam câte mii? Ce pensioară avea Sfântul Pamvo, Sfântul Sisoe? N-ati auzit? Ati citit undeva despre sfinti cu pensie si cu salar? Măi, ati citit voi despre vreun mucenic si cuvios care avea salar si pensie? Ia să spuneti! Vezi cum ne înselăm noi!

De aceea, dacă îti dă pensie, dă-o la obste sau dă-o la săraci. Iar dacă nu ti-o dă, să nu-ti pară rău, că noi n-am venit pentru leafă aici. Dacă îti dă Hristos Raiul – si o floare din Rai, cum spune Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, este mai scumpă decât toate comorile lumii si asta nu mai moare, că are viată vesnică într-însa –, ce-ti mai trebuie altceva? Cel ce pentru iubirea de câstig a făcut lepădarea de lume, este ca piatra de moară care de-a pururea se învârteste în jurul ei. Adică acasă făcea, muncea, alerga, ca să capete un ban, un salar, o pensie, să facă ceva avere, si vine în mănăstire si se învârte ca piatra de moară, tot într-acele. „Măi, să muncesc, să fac, poate mi-a mări salarul, poate îmi va da pensie mai mare, dacă o să am oleacă de vechime!” Si tot se învârte roată, ca piatra de moară.

Nu pătim asa si noi? Este bine că vorbim de păcat? Asa fac eu, păcătosul! Si eu sunt vinovat, dar vă spun. Măcar să cunoastem mestesugurile diavolilor. Ce crezi să eu sunt cheie de biserică? Eu sunt mai păcătos decât toti! Să vă spun si al treilea fel de lepădare de lume. 3. Cela ce pentru slava lui Dumnezeu, pe lepădarea de lume o a făcut, unul ca acela până al moarte se jertfeste pe sine, nimic nădăjduind, decât mântuirea sufletului.

Adică se jertfeste în toate, dar n-are nevoie de nimic. N-are scop nici să ajungă mare, nici să câstige bani. Să-i dea Dumnezeu mântuire. Atât doreste. Acela-i pe drum bun, pe drumul duhovnicesc, ca un adevărat călugăr. Acela nu aleargă în desert! „Mie să-mi dea Dumnezeu mântuire. Nu-mi trebuie nimic altceva. Că mântuirea este mai scumpă decât toate care există sub cer!” Fapta bună are trup si suflet. V-am spus. Lucrarea faptei bune, de orice nuantă ar fi, este trupul, iar sufletul este scopul.

Dacă mi-a răpit diavolul scopul, faptele bune, cât de bune ar fi, dacă scopu-i rău, trec de partea scopului. Se fac rele toate! Si invers. Dacă am face fapte rele, sau părute de oameni rele, tu dacă ai scop bun, nu-ti pasă. Cum a făcut Sfântul Vitalie, care a salvat de la desfrânare multe femei păcătoase. Toată lumea îl socotea mare curvar, dar lui nu-i păsa de oameni. Stătea cu Psaltirea toată noaptea si nu mânca, câte trei-patru zile pe săptămână nu gusta nimic si a mântuit 300 de curve.

Că la el fapta era părută rea, dar scopul era bun. Scopul era să scoată de la curvie si din iad, nu se ducea pentru păcat. Si iată că toate faptele bune ale lui au trecut de partea scopului. La moartea lui s-au făcut minuni mari, si toate femeile pe care le-a învătat să se lase de păcat, au început să spună fapta lui cea bună, asa încât astăzi ne închinăm la moastele Sfântului Vitalie din Alexandria. De aceea, când faci o faptă bună, chiar dacă în fata oamenilor pare rea, tie nu-ti pasă, dacă ai un scop bun. Deci toată fapta bună când se face, mintea trebuie să privească la scopul ăsta: Să fie spre slava lui Dumnezeu. Asa ne învată marele Apostol Pavel: Sau de mâncati sau de beti sau altceva de faceti, toate să le faceti spre slava lui Dumnezeu. Amin.

https://saccsiv.wordpress.com

Parintele Iustin Parvu - Sfaturi duhovnicesti

Setea după Dumnezeu ne îndeamnă ea însăşi spre dragostea de aproapele şi invers. Aşa de mare putere are această dragoste de aproapele, încât, cel ce a ajuns la iubirea naturală de oameni, înlăturând iubirea păcătoasă de sine, primeşte darurile vindecărilor.

Şi acesta este cu adevărat „următor” al lui Hristos! Unul ca acesta iubeşte cu dragostea lui Hristos pe toţi fraţii cei neputincioşi şi se face colaborator al lui Hristos spre mântuirea sa. Şi asta pentru că Dumnezeu este izvorul iubirii care poate ajunge până la desăvârșire.

(Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovnicești, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2011, p. 108-109)

Numai într-un suflet împăcat încape toată lumea deodată

 Omul este – sau ar trebui să fie! – jumătate dragoste şi jumătate luptă, jertfă pentru a păstra dragostea intactă, neatinsă de rău.
 La capătul acestei căutări omul trebuie să-l găsească pe Dumnezeu. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, de asta în fiecare om sălăşluieşte Dumnezeu. Tânăr sau bătrân, omul trebuie să facă curăţenie în interiorul său, niciodată nu ştie omul când vine sfârşitul…

– Spunea cineva că „în creierul gol îşi găseşte sălaş diavolul”…

– Aici este vorba de omul care se găseşte mereu cu coşul plin pentru că are grijă de grâul care trebuie măcinat. Iar grâul care trebuie măcinat este rugăciunea permanentă: „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!”. Dacă vrăjmaşul te găseşte rătăcind cu mintea în lucruri nefolositoare, în lucruri necuviincioase, atunci se aşază diavolul în mintea ta şi te mână aiurea (…)


 Spunea, la un moment dat, Petre Ţuţea: “Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea este singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gândită creştin, rugăciunea ne arată că umilinţa înalţă, iar nu coboară pe om”. Ce este umilinţa?

– Care e Golgota creştinului de azi?

– Necredinţa face o Golgotă din fiecare zi.

– Omul de azi pune prea mare bază pe fleacuri şi amănunte, este asediat de o mulţime de lucruri false şi nu ştie să aleagă.

 Dacă ştii să alegi bine, lucrurile devin uşoare, viaţa este frumoasă. 
Dacă alegi rău, te chinui. Dacă ai îndoială că ai ales bine, iarăşi te chinui.Omul a devenit prea materialist, se supune prea mult tiraniei banului. 

Peste tot auzi că banul este totul, că banul este stăpânul lumii. Cine pune banul drept stăpân al lumii, se bagă el singur slugă la diavol.

– Banul are valore  în măsura în care faci ceva cu el. Banul în sine nu are nici o valoare.

– Da, da… Dramele lumii se stârnesc nu de la o luptă de idei, ci de la o luptă pentru bani, pentru tot ce e material. Omul cumpărat cu bani nu are valoare, îşi pierde valoarea şi credinţa, rămâne ca o monedă calpă.

 Fericirea e atunci când Hristos răspunde cu dragoste rugăciunii tale. Oamenii înţeleg fericirea în mod diferit. Unii vor mult şi nu primesc şi se simt nefericiţi. Alţii vor puţin şi primesc şi se simt fericiţi.

– Da, fericirea e credinţa din om

– Mulţumirea pentru ceea ce are este, până la urmă, măsura credinţei fiecăruia.

De multe ori  nu ne rugăm, doar ni se pare că ne rugăm. Nu e de ajuns să mergi la biserică, la slujbe şi să stai acolo ca şi cum ţi-ai făcut datoria, din obligaţie.

Trebuie să insistăm pe lucrarea lăuntrică.

Degeaba zicem multe rugăciuni cu gura sau cu mintea, dacă nu aprofundăm, dacă nu trăim ceea ce ne rugăm.
Si mirenii trebuie să aprofundeze rugăciunea din inimă, pentru că va fi singura noastră izbăvire – rugăciunea din inimă.

 Pentru că în inimă este rădăcina tuturor patimilor şi acolo trebuie să lucrăm. 

Dacă nu ne rugăm şi perseverăm în lenevia și nepăsarea noastră, fără pocăință, atunci este posibil să pierdem instinctul îndreptării. Să ne ferească Dumnezeu să pierdem instinctul îndreptării!

(Ne vorbește Părintele Justin, Petru Vodă, 2011, pp. 210-211)

Inceputul durerilor

Cele frumoase se adună cu durere, dar durerea, după aceea, aduce bucuria. Trandafirul scoate spini și aceștia, la sfârșit, florile. De obicei, curcubeul se înalță după ploaie, iar cerul înstelat este precedat de furtuni. Discernământul credinței și al filosofiei creștine, ajutat de inspirație, are capacitatea să pătrundă dincolo de fenomene. Prin suferință, el vede bucuria și nădejdea, ca și biruința lui Hristos, care a izvorât din durerea patimilor și a crucii.

Statuile cele mai minunate primesc cele mai multe lovituri, iar sufletele mari datorează măreția lor loviturilor grele ale suferinței. Podoabele de aur trec mai întâi prin focul cuptorului. Suferința zdruncină existența omenească, ea este focul, căminul care arde și topește, este vijelia și furtuna. „Măruntaiele mele și marea niciodată nu se liniștesc”, zice dreptul Solomon. Sunt momente când încercările vin una după alta, sau toate împreună, și atunci, crucea este foarte grea, iar lupta se duce la vârf. Sufletul se încarcă până într-atât, încât este gata să se îndoaie. Toate par negre, întunecate, peste tot este întuneric și nici o cale de ieșire. Sfântul Grigorie Teologul spune: „Cele bune au plecat, iar cele înfricoșătoare sunt seci și provocatoare; călătoria urmează în noapte, farul nu apare nici unde, iar Hristos pare ca doarme”.

Suferințele vieții sunt cuțite și spini care sfâșie fără milă, înțeapă inimile și le paralizează până la istovire. Ceea ce rămâne în aceste momente este strigătul care, ca o durere rugătoare, se îndreaptă către Dumnezeu: „Miluiește-mă, Doamne, (…) sufletul meu s-a tulburat foarte, (...) am istovit în suspinarea mea, (...) inima mea s-a topit în mine ca ceara. (...) Miluiește-mă, Doamne, că nenorocit sunt, (...) s-a scurs în durere viața mea și anii mei în suspine, (...) arătatu-m-am ca un mort, (…) lacrimile mele s-au făcut pâinea mea ziua și noaptea, (…) căci suspină sufletul meu în mine și este tulburat” (Psalmi).

Omul este împăratul creației, dar coroana lui este împletită din spini. Mersul lui este uneori cântec și împletire de bucurie, iar de cele mai multe ori, un marș de jale, îndurerat și fără oprire.

Problema suferinței este mare și veșnică, la ea au cugetat filosofii, sociologii, psihologii și mulți alții. Răspunsul cel mai autentic îl dă creștinismul, credința, legea lui Dumnezeu. Și acesta este dublu. Teologic, suferința este urmare a căderii, ca toate celelalte rele, consecința relei folosiri a libertății. Ea este rodul neascultării. Moral, ea este prilejul și mijlocul virtuții și al desăvârșirii. „Voi cinsti întotdeauna pe Dumnezeu”, spune Sfântul Grigorie Teologul, „cu toate cele potrivnice pe care le îngăduie să mi se întâmple. Durerea, pentru mine, este medicamentul mântuirii”.

Sfântul Vasile cel Mare spune: „Deoarece Dumnezeu ne pregătește coroana Împărăției Lui, suferința să fie un pretext pentru virtute”.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune la rândul lui: „Necazurile ne aduc mai aproape de Dumnezeu. Și când ne gândim la câștigul veșnic din suferințe, nu ne vom mai tulbura”.

Sfântul Apostol Pavel, cel atât de prigonit, de suferind, care a purtat semnele Domnului, ne învață că Dumnezeu ne lasă pe noi, oamenii, să suferim necazuri „spre folosul nostru, ca să ne împărtășim de sfințenia Lui” (Evrei 12, 10).

Dumnezeu are mii de moduri ca să te facă să vezi iubirea Lui. Hristos poate să schimbe nefericirea într-un cântec melodios de preaslăvire. „Tristețea voastră va naște bucurie”, a zis Domnul (Ioan 16, 6). Cine se luptă, acela și biruiește, căci în „piața” Cerului nu sunt lucruri ieftine. Momentele de suferință și de jertfă sunt clipe de binecuvântare, căci lângă fiecare cruce se află și o înviere. Și ce dacă acum suferim și plângem neîncetat, căci „necazul nostru de acum, ușor și trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slava veșnică covârșitoare” (II Corinteni 4, 17). Omul suferinței este atletul cel mai bun al vieții, cu biruință slăvită care va fi răsplătită scump, cu premii veșnice: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9). Cel care primește și înfruntă durerea prin prisma veșniciei este de pe acum biruitor, cel ales, care prin credință nezdruncinată în Dumnezeu a ajuns la fericire, a gustat din bunătatea Domnului și este candidat la încoronare. El poate să repete strigătul biruitor al Apostolului Pavel: „Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea” (II Timotei 4, 7-8). Cu asemenea trăiri duhovnicești, depășirea suferinței și transformarea ei în bucurie izbăvitoare devine realitate. Aceasta este prefacerea datorată puterii lui Dumnezeu, nebunie pentru omul rațional, dar urmare firească pentru creștinul credincios. Întoarcerea aceasta, dacă pentru ateul existențialist rămâne o problemă nedezlegată sau o nălucire în vis, pentru omul credinței este o minune mare a prefacerii lui Dumnezeu. Experierea duhovnicească a suferinței duce la dezlegarea unei mari probleme, călăuzește pe calea de la întuneric la lumină.

Prin urmare, suntem datori să primim suferința care vine asupra noastră ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu. Bobul de grâu este acoperit și putrezește în pământ, dar atunci rodește viața. Recolta suferinței este bogată și binecuvântată. Binecuvântarea lui Dumnezeu pe ogorul lacrimilor este mare și o trăiesc cei care cred cu adevărat în harisma discernământului.

Harul lui Dumnezeu să fie asupra celor care au trecut prin cuptorul multelor suferințe, ajutați de puterea și cunoașterea divină. Pe aceștia îi așteaptă odihna nemuritoare, veșnică și prea fericită în Dumnezeu. Amin!

(Ne vorbește Strarețul Efrem Filotheitul. Meșteșugul mântuirii, Editura Egumenița, pp. 312-315)

PATERICUL MIRENILOR - PILDE PENTRU SECOLUL XXI, DE DANION VASILE

“Acest avva Antonie, cautand la adancul judecatilor lui Dumnezeu, a cerut, zicand :
Doamne, cum unii traind putin, mor, iar altii prea imbatranesc ? Si pentru ce unii sunt saraci, iar altii bogati ? Si cum cei nedrepti se imbogatesc, iar cei drepti sunt saraci ?
Si a venit lui glas zicand : Antonie, ia aminte de tine, ca acestea sunt judecati ale lui Dumnezeu si nu-ti este tie de folos a le sti. “
Zis-a avva Antonie catre avva Pimen : aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca greseala sa sa o puna asupra sa inaintea lui Dumnezeu si sa astepte ispita pana la rasuflarea cea mai de pe urma.
Zis-a iarasi : de la aproapele este viata si moartea.
Ca de vom dobandi pe fratele, pe Dumnezeu dobandim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos gresim.
Un frate a zis lui avva Antonie : Roaga-te pentru mine ! Zis-a lui batranul : nici eu nu te miluiesc, ,nici Dumnezeu, daca tu insuti nu te vei sili si nu te vei ruga lui Dumnezeu.
S-au dus oarecari frati la avva Antonie si i-au zis lui : spune-ne noua cuvant, cum sa ne mantuim ? Zis-a lor batranul : ati auzit Scriptura ? Bine va este voua. Iar ei au zis : voim sa auzim si de la tine, parinte. Si a zis lor batranul : zice Evanghelia : de te va lovi cineva peste fata cea dreapta a obrazului, intoarce-i lui si pe cealalta. Zis-au lui : nu putem face aceasta. Zis-a lor batranul : de nu puteti intoarce si pe cealalta, macar pe aceea una s-o suferiti. Zis-au lui : nici aceasta nu putem. Zis-a batranul : daca nici aceasta nu puteti, nu dati in locul aceluia ce ati luat. Si au zis ei : nici aceasta nu putem. Deci, zis-a batranul, ucenicului sau : fa-le putina fiertura caci sunt neputinciosi. Daca aceasta nu puteti si aceea nu voiti, ce sa va fac voua ? De rugaciuni este trebuinta.
Odata au venit dracii la avva Arsenie in chilie, necajindu-l. Si venind cei ce slujeau lui si stand din afara de chilie, l-au auzit strigand catre Dumnezeu si zicand : Dumnezeule, nu ma parasi ! Nimic bun n-am facut inaintea Ta, dar da-mi dupa bunatatea Ta sa pun inceput.
Se mai spunea despre avva Arsenie ca in toata vremea vietii sale cand sedea la lucrul mainilor lui, avea o carpa in san pentru a-si sterge lacrimile care picau din ochii sai si auzind avva Pimen, ca a adormit, lacrimand, a zis: fericit esti, avvo Arsenie, ca te-ai plans pe tine in lumea aceasta. Ca acela ce nu se plange pe sine aici, acolo se va plange vesnic.Deci, ori aici de voie, ori acolo de munci, este cu neputinta a nu plange.
Se spunea pentru avva Agathon, ca s-au dus oarecari la dansul, auzind ca are dreapta si mare socoteala. Si vrand sa-l cerce de a sa manie, i-au zis lui : tu esti Agathon ? Am auzit pentru tine ca esti curvar si mandru. Iar el a zis : ei bine, asa este. Si i-au zis lui : tu esti Agathon barfitorul si clevetitorul? Iar el a zis: eu sunt. Au zis iarasi : Tu esti Agathon ereticul? lar el a raspuns: nu sunt eretic. Si l-au rugat pe el, zicand: spune-ne noua, pentru ce atatea cate ti-am zis tie le-ai primit, iar cuvantul acesta nu l-ai suferit? Zis-a lor: cele dintai asupra mea le scriu, caci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvantul acesta eretic este despartire de Dumnezeu si nu voiesc sa ma despart de Dumnezeu. Iar aceia auzind, s-au minunat de dreapta lui socoteala si s-au dus ziditi, adica folositi.
Un frate a intrebat pe avva Ammona, zicand: spune-mi un cuvant, ca sa ma mantuiesc ! Si i-a raspuns batranul : mergi si-ti fa gandul tau, precum fac facatorii de rele, care sunt in temnita. Ca aceia intreaba pururea pe oameni : unde este stapanitorul si cand va veni? Si din acea asteptare plang. Asa si calugarul; trebuie sa ia aminte totdeauna si sa-si mustre sufletul sau zicand : vai mie ! Cum am sa stau inainte la judecata lui Hristos ? Si cum am sa-i dau Lui raspuns ?Daca asa vei cugeta totdeauna, poti sa te mantuiesti.
Se spunea despre un batran, ca a facut cincizeci de ani, nici paine mancind, nici vin band degrab si zicea ca a omorit curvia si iubirea de argint si slava desarta. Si a venit la el avva Avraam, auzind ca a spus acest cuvant. Si i-a zis lui : tu ai spus cuvantul acesta ? A raspuns batranul : da. Si i-a zis Avraam : iata, intra in chilia ta, si gasesti pe rogojina ta o femeie; poti sa socotesti ca nu este femeie? Raspuns-a batranul : nu, dar ma lupt cu gandul sa nu ma ating de ea. Atunci a zis Avraam: iata n-ai omorit patima, ci este vie; dar este legata. Iarasi cand umbli pe drum, vezi piatra si harburi, iar in mijlocul acestora, aur; poate mintea sa socoteasca pe acesta ca pe acelea ? Zis-a batranul: nu, dar ma lupt cu gandul sa nu-l iau pe el. Si a zis Avraam: iata este vie patima, dar este legata. Mai departe, zice iarasi avva Avraam: iata, auzi despre doi frati, ca unul te iubeste, iar altul te uraste si te vorbeste de rau. De-or veni la tine, ii ai deopotriva pe amandoi ? Raspuns-a batranul : nu, dar ma lupt cu gandul sa fac bine celui ce ma uraste ca si celui ce ma iubeste. Zis-a avva Avraam lui: apoi iata ca sunt vii patimile, dar sunt numai legate de sfinti.
Zis-a avva Alonie: de nu va zice omul intru inima sa ca eu singur si Dumnezeu suntem in lume, nu va avea odihna.
Zis-a iarasi: de va voi omul, de dimineata pana seara ajunge in masura dumnezeiasca.
Avva Veniamin, cand avea sa moara, a zis fiilor sai: acestea faceti si puteti sa va mantuiti. Totdeauna bucurati-va, neincetat va rugati, pentru toate multumiti !
Zis-a avva Evagrie : cand esti in chilie, strange-ti gandul tau, adu-ti aminte de ziua mortii, vezi atunci murirea trupului, pune in minte nevoia ! Ia osteneala, defaima desertaciunea lumii, ca sa poti totdeauna sa petreci in dragostea linistii si sa nu slabesti ! Adu-ti aminte si de asezarea cea acum in iad; gandeste cum sunt acolo sufletele, in care cumplita tacere, in care amar suspin si in cat de mare frica si infiorare si asteptare ! Socoteste chinuirea cea neincetata, lacrima cea sufleteasca si fara de sfarsit ! Ci si de Ziua Invierii adu-ti aminte si de starea inaintea lui Dumnezeu ! Gandeste la judecata cea infricosata si groaznica ! Pune in mijloc cele ce se pastreaza pacatosilor, rusinea cea inaintea lui Dumnezeu si a ingerilor si a arhanghelilor si a tuturor oamenilor, muncile, focul cel vesnic, viermele cel neadormit, tartarul, intunericul, scrasnirea dintilor, fricile si pedepsele ! Pune inca in mijloc si bunatatile cele ce se pastreaza dreptilor, indrazneala cea inaintea lui Dumnezeu Tatal si a Hristosului Lui, a ingerilor,si a arhanghelilor si a toata multimea sfintilor, imparatia cerurilor si a darurilor ei, bucuria si desfatarea ei ! Pomenirea acestora amandorura adu-o la tine ! Si pentru judecata pacatosilor lacrimeaza, plangi, temandu-te ca nu cumva si tu sa fii intru acestea ! Iar pentru cele ce se pastreaza dreptilor, bucura-te si te veseleste ! Si pe acestea te sarguieste sa le dobandesti, iar de acelea sa te instrainezi. Cauta sa nu uiti candva, macar inauntru, in chilia ta fiind, macar afara undeva, pomenirea acestora, ca macar prin aceasta sa scapi de gandurile cele spurcate si vatamatoare !
Doi frati locuind deosebi, mergeau unul catre altul. Si a zis unul dintr-ansii celuilalt : voiesc sa ma duc la avva Zinon si sa-i spun lui un gand. A zis si celalalt : si eu aceasta voiesc. Deci s-au dus amandoi impreuna. Si luandu-i pe fiecare deosebi si-au spus gandurile lor si unul spunandu-le a cazut inaintea batranului, rugandu-l cu multe lacrimi ca sa se roage lui Dumnezeu pentru dansul. Si batranul i-a zis lui : mergi, nu te slabi pe tine si nu grai de rau pe cineva si nu te lenevi de rugaciunea ta ! Si ducandu-se fratele, s-a vindecat. Iar celalalt spunandu-i gandul sau catre batran, a adaus moale si cu nebagare de seama : roaga-te pentru mine ! Dar n-a cerut cu deadinsul. Iar dupa o vreme s-a intammplat de s-au intilnit unul cu altul. Si a zis unul dintr-insii : cand am mers catre batranul, i-ai spus lui gandul care ziceai ca voiesti sa-l spui lui ? Iar acela i-a zis : da, i-am spus ! A intrebat acela : oare te-ai folosit dupa ce i-ai spus ? Raspuns-a fratele : da, m-am folosit, ca pentru rugaciunile batranului m-a vindecat Dumnezeu ! Iar celalalt a zis : eu macar de i-am marturisit gandurile mele, nu am simtit vreo usurare. Zis-a lui cel ce s-a folosit : si cum te-ai rugat batranului ? Raspuns-a acela : i-am zis lui : roaga-te pentru mine, ca am acest gand ! Iar el a zis : eu marturisindu-ma lui, am udat picioarele lui cu lacrimile mele, rugandu-l ca sa se roage lui Dumnezeu pentru mine. Si prin rugaciunea lui m-a vindecat Dumnezeu. Iar aceasta ne-a povestit noua batranul, invatandu-ne, ca se cade celui ce roaga pe vreunul din parinti pentru ganduri cu osteneala si din toata inima sa se roage, ca lui Dumnezeu. si atunci va dobandi. Iar cel ce se marturiseste cu nebagare de seama, sau ispiteste, nu se foloseste, ci se si osandeste.
Zis-a avva Ilie al Diaconiei : ce poate pacatul, unde este pocainta si ce foloseste dragostea unde este mandria ?
Se povesteşte despre avva Agathon, că se silea să facă toate poruncile şi când trecea în corabie, el mai întâi apuca lopata, iar când mergeau la dânsul fraţii, îndată după rugăciune mâna lui punea masa, căci era plin de dragostea lui Dumnezeu. Iar când era să se săvârşească, a rămas trei zile având ochii deschişi şi nemişcaţi. L-au mişcat atunci fraţii, zicând: “Avvo Agathoane, unde eşti?” Acesta le-a răspuns: “Înaintea judecăţii stau”. I-au zis ei: “Şi tu te temi, părinte?” “Cu adevărat m-am silit după puterea mea, ca să păzesc poruncile lui Dumnezeu; dar om sunt şi de unde să ştiu de au plăcut lucrurile mele lui Dumnezeu!” Şi i-au zis fraţii: “Dar nu nădăjduieşti, că lucrul tău este după Dumnezeu?” Zis-a bătrânul: “Nu nădăjduiesc, de nu voi întâmpina pe Dumnezeu, căci alta este judecata lui Dumnezeu, şi alta cea a oamenilor”. Iar când au vrut să-l mai întrebe alt cuvânt, le-a zis lor: “Faceţi bine şi nu mai grăiţi acum cu mine, căci n-am vreme”. Şi îndată s-a săvârşit cu bucurie. Că-l vedeau trăgându-se, în ce fel heretiseşte cineva pe prietenii şi iubiţii săi. Avea încă păzire mare în toate şi zicea, că fără de păzire mare nu păşeşte omul la nici o faptă bună.
A intrat odată avva Agathon în cetate să-şi vândă puţinele vase şi a găsit lepădat în drum lepros care i-a zis: “Unde te duci” I-a răspuns avva Agathon: “În cetate, să vând nişte vase”. Zis-a lui leprosul: “Fă milostenie, de mă ia acolo!” Luându-l bătrânul în spate, l-a dus în cetate. I-a zis leprosul: “Unde-ţi vei vinde vasele, acolo să mă pui”. Şi a făcut bătrânul aşa. Deci, după ce vindea un vas, îi spunea bubosul: “Cu cât l-ai vândut?” Şi-i răspundea: “Cu atâta”. “Cumpără-mi o plăcintă”. Şi-i cumpăra. Şi iar vindea alt vas. Şi îi zicea leprosul iarăşi: “Dar acesta cu cât?” Şi-i răspunse bătrânul: “Cu atâta”. “Cumpără-mi acest lucru”. Şi-i cumpăra. După ce a vândut toate vasele şi vroia să se ducă, i-a zis bubosul: “Te duci?” “Da!” Şi i-a zis din nou: “Fă iarăşi milostenie, de mă du unde m-ai găsit!” Şi luându-l iar în spate, l-a dus la locul lui. I-a spus atunci bubosul: “Binecuvântat eşti Agathone de Domnul în cer şi pe pământ!” şi ridicând ochii săi, pe nimeni n-a văzut. Că a fost îngerul Domnului care a venit să-l ispitească.
A mers avva Lot la avva Iosif si i-a zis : avvo, dupa puterea mea imi fac putina pravila si putinul post si rugaciunea si citirea si linistea si dupa puterea mea sunt curat cu cugetele. Ce am a mai face ? Deci, sculandu-se batranul, si-a intins mainile la cer si i s-au facut degetele ca zece faclii de foc. Si i-a zis : de voiesti, fa-te tot ca focul !
Se spune despre avva Marcu anahoretul ca locuia alaturi de manastirea Pentucla si ca timp de saizeci si noua de ani aceasta indeletnicire avea: postea saptamani intregi incat unii socoteau ca este fara de trup. Lucra zi si noapte, potrivit sfaturilor lui Hristos. Dadea saracilor tot ce castiga si nu primea de la nimeni nimic. Auzind de asta, unii crestini iubitori de Hristos au venit la el ca sa-l ajute, dar el le-a spus:
- Nu primesc, caci lucrul mainilor mele ma hraneste si pe mine si pe cei care vin la mine pentru Dumnezeu.
Zis-a un Batran: sa stiti ca alt drum catre mantuire nu este decat smerenia, dupa cum scrie Evanghelia vamesului. De va fi cineva neatins de pacate spurcate, sa nu cumva sa se inalte cu gandul sau, socotindu-se pe sine fara de pacate, ci unul ca acela mai vartos sa se smereasca si sa se pazeasca, socotindu-se mai pacatos decat toti oamenii. Iar de se va inalta cu gandul sau, socotindu-se ca este neatins de pacate spurcate pentru ca n-a cazut in nici un pacat trupesc si lumesc, ci este curat tot si pururea gata si vrednic de impartasirea Sfintelor Taine, iar pe altul, pe care il stie el ca a cazut candva in vreun pacat il socoteste nevrednic de Sfintele Taine, unul ca acela cu astfel de gand inalt si fara de smerenie, este nevrednic, necurat si urat lui Dumnezeu si in pieire merge si nu-i va folosi curatenia lui, neavand smerenie. Ca, mult mai placut si mai iubit este de Dumnezeu pacatosul smerit, decat dreptul mandru.
Se spunea despre avva Ioan persul ca venind la dansul niste oameni rai, a adus lighean si se ruga sa le spele picioarele, iar aceia cucernicindu-se, au inceput a se pocai.
S-a dus odata, avva Isaac tebeul la o chinovie si a vazut pe un frate ca a gresit si l-a osandit. Iar dupa ce a iesit la pustie, a venit ingerul Domnului si a stat inaintea usii chiliei lui, zicand : nu te las sa intri. Iar el se ruga zicand : care este pricina ? Si raspunzand ingerul, i-a zis : Dumnezeu m-a trimis, zicand : spune-i lui, unde poruncesti sa pui pe fratele cel gresit, pe care l-ai judecat ? Si indata s-a pocait, zicand : am gresit, iarta-ma ! Si i-a zis ingerul : scoala-te, te-a iertat Dumnezeu ! Dar pazeste-te de acum inainte sa nu judeci pe cineva mai inainte de a-l judeca Dumnezeu.
Pe acest avva Ioan, fiind spre sfarsit si vrand sa se duca catre Dumnezeu cu osardie si voios, l-au inconjurat fratii, rugandu-l sa le lase in loc de mostenire un cuvant scurt si de mantuire, prin care vor putea sa se suie la savarsirea cea intru Hristos. Iar el suspinand, a zis : niciodata n-am facut voia mea, nici am invatat pe cineva ceea ce mai inainte n-am facut.
Trecand odata de la lunca la chilia sa, avva Macarie ducea zmicele de finic, si iata l-a intampinat pe el diavolul pe cale cu secerea si vrand sa-l loveasca n-a putut. Si i-a zis lui : multa sila am de la tine, Macarie, caci nu pot asupra ta. Iata orice faci si eu fac. Tu postesti, dar eu nicidecum nu mananc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care ma biruiesti. I-a zis lui avva Macarie : care este ? Iar el a zis : smerenia ta si pentru aceasta nu pot asupra ta.
Zis-a avva Macarie : daca dojenind pe cineva, te vei porni spre manie, implinesti patima ta; caci nu cumva pe altii sa-i mantuiesti si pe tine sa te prapadesti.
Un frate s-a dus la avva Macarie egipteanul si i-a zis : avvo, spune-mi cuvant sa ma mantuiesc ! Si i-a zis batranul : du-te la mormant si ocaraste mortii ! Deci ducandu-se fratele a ocarat si a azvarlit cu pietre si venind a vestit batranului. Si i-a zis batranul : nimic nu ti-au grait ? Iar el a raspuns : nu. I-a zis lui batranul : du-te si maine si ii slaveste ! Deci mergand fratele, i-a slavit zicand : apostolilor, sfintilor si dreptilor ! Si a venit la batranul si i-a zis : i-am slavit. Si-a zis batranul : nimic nu ti-au raspuns ? A zis fratele : nu. I-a zis lui batranul : stii cu cate i-ai necinstit si nimic nu ti-au raspuns si cu cate i-ai slavit si nimic nu ti-au grait ? Asa si tu, daca voiesti sa te mantuiesti, fa-te mort; nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor sa nu o socotesti, ca cei morti sa fii si poti sa te mantuiesti.
Se spune despre avva Macarie, ca de venea la el vreun frate ca la un sfant batran si mare cu frica, nimic nu vorbea cu el. Iar de-i zicea vreunul din frati, defaimandu-l : avvo, oare cand erai camilar si furai sapun si-l vindeai, nu te bateau pazitorii ? De-i zicea acestea cineva, vorbea cu el bucuros orice il intreba.
Spuneau parintii despre avva Macarie cel mare, ca s-a facut, precum este scris, dumnezeu pamantesc. Ca precum este Dumnezeu acoperind lumea, asa s-a facut si avva Macarie acoperind greselile ce le vedea, ca si cum nu le-ar fi vazut si care le auzea, ca si cum nu le-ar fi auzit.
Povestea avva Macarie : umbland odata prin pustie am gasit o capatana de mort aruncata la pamant. Si clatindu-o cu toiagul cel de finic, mi-a grait capatana. Si am zis ei : tu cine esti ? Si mi-a raspuns capatana : eu am fost slujitor al idolitor si al elinilor celor ce au petrecut prin locul acesta, iar tu esti Macarie, purtatorul de duh si in orice ceas te vei milostivi spre cei ce sunt in chinuri si te vei ruga pentru dansii, se mangaie putin. I-a zis ei batranul : care este mangaierea si care chinul ? I-a raspuns lui : pe cat este de departe cerul de pamant, atata este focul de dedesubtul nostru, fiindca de la picioare pana la cap stam in mijlocul focului si nu este cu putinta sa se vada cineva fata catre fata, ci fata fiecaruia este lipita de spatele celuilalt. Deci cand te rogi pentru noi, din parte vede cineva fata celuilait. Aceasta este mangaierea. Si plangand batranul, a zis : vai zilei aceleia in care s-a nascut omul, daca aceasta este mangaierea muncii ! I-a zis ei batranul : este alta munca mai rea ? I-a raspuns lui capatana : noi, ca cei ce nu am cunoscut pe Dumnezeu, macar putin sunteni miluiti, iar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu si S-au lepadat de El si nu au facut voia Lui, dedesubtut nostru sunt. Si luand batranul capatana, a ingropat-o.
Un frate odata a gresit in Schit si facandu-se adunare, a trimis catre avva Moise, dar el nu voia sa vina. Deci a trimis catre dansul preotul zicand : vino, ca te asteapta norodul ! Atunci, el sculandu-se, a venit si luand o cosnita gaurita si umpland-o cu nisip, o purta. Iar ei iesind in intampinarea lui, i-au zis : ce este aceasta, parinte ? Zis-a lor batranul : pacatele mele sunt inapoia mea curgand jos si eu nu le vad dar am venit astazi sa judec pacatele straine. Si ei auzind, n-au grait nimic fratelui, ci i-au iertat.”


Zicerile / apoftegmele Sfântului Avva Zinon
din Patericul Egiptean
http://www.calendar-ortodox.ro

CUVINTE SI INVATATURI DE LA PARINTELE ISAAC SIRUL

SFATURI DUHOVNICESTI ALE SFINTILOR PARINTI 

„Tăcerea buzelor, închiderea ochilor şi asurzirea urechilor sunt pentru începătorii în viaţa duhovnicească cea mai rapidă cale de a ajunge la virtute.”

"Sârguieşte-te să nu superi pe cineva fie cu cuvântul, fie cu fapta, ci să-i mângâi pe aceia care sunt supăraţi de alţii, pe cât e cu putinţă."

"Dumnezeu este Lumină şi cei pe care-i face vrednici să-L vadă Îl văd ca Lumină. Cei ce n-au văzut această Lumină, nu L-au văzut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este Lumină."

"Pe toţi suntem datori, noi cei credincioşi, să-i privim ca pe unul şi în fiecare să socotim că este Hristos."

"Cunotinţa sporeşte pe măsură ce fiecare se preface, intrând în unire cu harul îndumnezeitor. Într-o persoană desăvârşită nu va mai rămâne loc pentru "inconştient". Totul va fi pătruns de lumina dumnezeiască."

(Sfântul Simeon Noul Teolog)

Sufletul trebuie alimentat si hranit cu Cuvantul lui Dumnezeu. Cel mai mult noi ar trebui sa practicam lectura Noului Testament si a Psaltirii. Aceasta ar trebui facuta in picioare. Din aceasta lectura vine iluminarea mintii care este schimbata printr-o dumnezeiasca schimbare. Cel ce citeste Sfanta Scriptura primeste o caldura care in singuratate da nastere la lacrimi, prin care omul este incalzit iar si iar, umplut de daruri duhovnicesti, care dau o incantare mintii si inimii dincolo de orice inchipuire.

Mai presus de toate, aceasta trebuie facuta pentru a dobandi pacea sufletului: “Pace multa au cei ce iubesc legea Ta si nu se smintesc.” (Ps.118,165). Este foarte util sa citesti intrega Biblie intr-un mod inteligent. Caci numai prin acest exercitiu singur, pe langa alte bune lucrari, Domnul nu-l va lipsi pe om de mila Sa, ci va inmulti darul sau de intelegere.

Sfântul Serafim de Sarov




Cei ce cu adevarat s-au hotarat sa slujeasca Domnului Dumnezeu trebuie sa se straduiasca a-si aminti mereu de Dumnezeu si sa rosteasca rugaciunea catre Iisus Hristos.
In biserica, atunci cand te rogi, e de folos sa stai cu ochii inchisi, cu o atentie concentrata si sa deschizi ochii doar cand te molesesti sau cand somnul iti da tarcoale si te face sa motai. Atunci ochii trebuie atintiti catre o icoana si catre lumina candelei ce arde dinaintea ei.

"Cel ce s-a îmbogățit cu bogăția cerească, adică cu prezența si sălășluirea Celui ce a zis: - "Eu și Tatăl vom veni și locaș ne vom face întru el" (Ioan XIV, 23), știe în cunoștința sufletului de ce mare har s-a împărtășit și ce mare comoară poartă în inima lui. Căci vorbind cu Dumnezeu ca și cu un prieten, stă cu îndrăznire în fața "Celui ce locuiește în lumina cea neapropiată"

(Sfântul Simeon Noul Teolog)




"Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci e nevăzut. Dar pentru cei ce înţeleg duhovniceşte este pretutindeni."

"Aşadar, crezând din tot sufletul şi căindu-ne cu căldură, zămislim, cum s-a spus, pe Cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre, ca Fecioara, dacă avem sufletele fecioare şi curate"

"Fiecare judecă din starea ce o are el, şi pe cele ale aproapelui, fie că e vorba de virtute, fie de păcate. "

"Fiind jos nu cerceta cele de sus... "


(Sfântul Simeon Noul Teolog)


Cu orice pret, noi trebuie sa incercam a pastra pacea sufletului si sa nu ne tulburam la jignirile venite de la altii. Nimic nu este mai pretios decat pacea intru Hristos Domnul. Sfintii Parinti aveau mereu un duh de pace si, fiind binecuvantati cu harul lui Dumnezeu traiau mult.

Dobandeste pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mantui. Atunci cand un om se afla intr-o stare de pace a mintii, el poate de la sine sa le ofere celorlalti lumina necesara luminarii ratiunii. Aceasta pace, ca pe o comoara nepretuita, Domnul nostru Iisus Hristos a lasat-o drept mostenire ucenicilor Sai inainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea : “si pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa va pazeasca inimile si cugetele voastre intru Hristos Iisus” (Filip. 4,7) Introdu mintea inlauntrul inimii si dai de lucru acolo cu rugaciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreste si ea se afla intr-o stare de pace. Trebuie sa ne obisnuim sa tratam jignirile venite de la altii cu calm, ca si cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practica ne poate aduce pacea inimii si o poate face lacas al lui Dumnezeu insusi.

Sfântul Serafim de Sarov



Temeţi-vă fraţilor, de vorbele cele vătămătoare şi nefolositoare de suflet, ca în linişte să fie sufletele voastre. Că mai bine este a arunca o piatră, din nebăgare de seamă, decât a zice un cuvânt deşert. Veselia drepţilor este dreptatea, iar căile lor sunt milostive şi cel ce face milostenie va află viaţa.

Să nu ai prietenie cu cel mai mare al locului, ascultă-i cuvintele, dar faptele lui rele să nu le faci. Să nu iubeşti a merge la târg, şi să nu zici că ochiul meu este curat, căci ţi-l vei face duşman. Să nu bei vin, ca să nu ţi se întoarcă inima spre dulceţile trupeşti. Să nu mănânci prea mult, ca să nu ţi se întunece mintea.

(Sfântul Efrem Sirul)



Daca nu se poate sa nu te tulburi, atunci, cel putin, e necesar sa incerci sa iti infranezi limba, dupa cuvantul psalmistului: “tulburatu-m-am si n-am grait” (Ps. 76, 4) Pentru a ne pastra pacea sufletului, este nevoie sa evitam cu orice pret a-i critica pe altii. In mod aparte, pentru a pastra pacea sufleteasca “trebuie evitata acedia” si sa te straduiesti a avea un duh vesel si nu trist. Trebuie sa incerci sa iesi din aceasta stare cat mai iute cu putinta. Atentie la duhul intristarii, caci aceasta da nastere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitatie, furie, invinuire, nemultumirea de propria soarta, ganduri de desfranare, schimbare permanenta a locului.

Uneori duhul cel rau al intristarii pune stapanire pe suflet si il lipseste de umilinta si bunatate fata de frati si da nastere la repulsie fata de orice conversatie. Atunci sufletul evita oamenii, crezand ca acestia se afla la originea tulburarii sale si nu intelege ca pricina tulburarii sale se afla intr-insul. Sufletul plin de intristare si parca scos din minti este incapabil sa accepte in pace sfaturile bune ce i se aduc sau sa raspunda cu umilinta la intrebarile ce i se pun.

Sfântul Serafim de Sarov



,,Precum sfintii sunt lucratorii Domnului prin Harul duhului Sfant, asa si unii, care s-au lepadat de Hristos, sunt lucratori ai duhurilor necurate. Doar in Hristos, prin jertfa si pocainta, prin smerenie si dragoste de aproapele, prin Harul Domnului lucrator - omul se mantuieste.,,
Parintele Arsenie Boca.


"Să ne aducem aminte de cuvântul Mântuitorului Care zice: «Pentru tot cuvântul deșert vom da seamă în ziua judecății», iar un sfânt părinte zice că: «De câte ori am vorbit m-am căit».
Mare este darul tăcerii!
Prin tăcere scăpăm de osândă, de clevetire, de vorbă deșartă și învățăm a ne ruga."


Părintele Paisie Olaru


,,Nu fugi de biserica, ca acolo ai primit Duhul Sfant, prin botez si doar in biserica prin Harul Domnului te poti mantui. Harul este cel care arde pacatul si curata sufletul tau, daca ai pus hotar si fagaduinta in fata Domnului sa nu mai pacatuiesti. Caci degeaba umbli tu la biserica, daca starui in pacate ! Afla deci ca nu poti sluji si diavolului si lui Iisus ! Smereste-te si plange-ti pacatele cu lacrimi amare, ca sa coboare Hristos in tine sa te curete de patimi si relele ce le-ai facut. Nu exista om care sa vrea sa se mantuiasca si Domnul sa nu-l ajute. Tu ce raspuns ai da acum, daca ai sta in fata lui Hristos ?,,
Sfantul Ioan din Kronstadt



Primul medicament cu ajutorul caruia omul isi afla in curand mangaiere sufleteasca este smerenia inimii, asa cum ne invata sfantul Isaac Sirul. Aceasta boala este tratata cu rugaciune, abtinere de la graire in desert, lucru de mana, dupa puterile fiecaruia, citirea Cuvantului lui Dumnezeu si rabdare; caci el se naste din lasitate, trandavie si graire in desert.

Oricine a invins patimile a invins si deprimarea. Veselia nu e pacat. Ea alunga plictiseala; si din plictiseala vine intristarea (acedia) si nimic nu e mai rea ca aceasta. Ea aduce cu sine totul. A spune sau a face raul este pacat. Dar a spune un cuvant bun, prietenos sau plin de veselie, asa incat toata lumea sa se simta in buna dispozitie in prezenta lui Dumnezeu si nu intr-o stare de intristare, nu este deloc un pacat.

Daca nu suntem de acord cu gandurile rele sugerate de diavol, facem un lucru bun. In timpul acestor atacuri, trebuie sa te indrepti cu rugaciunea catre Domnul Dumnezeu, asa incat scanteia patimilor celor rele sa fie alungata de la bun inceput. Atunci flacara patimilor nu va mai creste.

Trupul este robul, sufletul este stapanul. Si de aceea, mila lui Dumnezeu este cu noi atunci cand trupul este slabit si extenuat de boli; caci in acest fel patimile slabesc si omul devine normal. Dar boala trupeasca in sine este ceva nascut din pricina patimilor. Inlatura pacatul si boala va pleca.

Sfantul Serafim de Sarov

,,Să te lași în mâna Domnului, ca lutul în mâna olarului.Să cerem ajutor de la Domnul și să ne lăsăm în mâna Lui. Dacă ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, să fim siguri că nu ne va lăsa.
De vrei să asculți și să te folosești, taie-ți voia și lasă-te în voia lui Dumnezeu și primește cuvintele și dragostea noastră.
Când darul lui Dumnezeu se apropie de inima omului, atunci toate i se par ușoare; iar când se depărtează harul, atunci toate i se par grele. Dumnezeu, pe cine iubește, îl ține aproape de El, ca nu cumva libertatea să-i schimbe mintea și înșelăciunea lumii să-i câștige sufletul.

Părintele Paisie Olaru

,,Poti sa ai si doctoratul in teologie, sa stii pe de rost psalmii si Sfanta Scriptura, insa daca nu ai dragoste, iertare si mila fata de aproapele tau, nu te vei mantui.,,

Parintele Iustin Parvu



Niciodată să nu scoţi la iveală vorbele auzite şi să nu faci răzbunare, că nu-i creştineşte.
Ci să vezi şi să nu vezi, să auzi şi să nu auzi.
Să ceri iertare de la cei pe care crezi că i-ai supărat şi să-i ierţi din inimă pe toţi, să nu ai vrăjmaş pe nimeni.

Părintele Paisie Olaru




Să nu-ţi închizi uşile tale, faţă de străini, ca să nu-şi închidă Domnul uşile Sale, faţă de tine. Cu ce măsură veţi măsura, vouă. Să cercetezi pe cei bolnavi, ca şi Dumnezeu să te cerceteze pe tine. Să nu dormi mult, ci te roagă cu dinadinsul lui Dumnezeu, să-ţi fie ţie de ajutor, ca să scapi că o pasăre din laţ.

Să mergi de-a pururi la biserica lui Dumnezeu. "Pe cei ce Mă proslăvesc pe Mine, îi voi proslăvi." Aceasta făcând-o, tu însuţi te vei mântui, şi totdeauna pe cei ce sunt ca tine. Şi orice vei cere de la Dumnezeu, degrabă vei lua, ca unul curat cu sufletul.

Să nu-ţi câştigi ţie lucruri mai presus decât trebuinţa ta, ci să petreci în viaţă smerită. Osteneşte-te cu mâinile tale, ca să dai şi celor ce au trebuinţă. Acestea, de le vei face, Dumnezeu îţi va da ţie veşnicele Sale bunătăţi. A Căruia este slava, cinstea şi stăpânirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

(Sfântul Efrem Sirul)



sursa www.ortodoxiatinerilor.ro

Despre Credinta si Mantuire - Parintele Efrem Athonitul [Audio Book](Val...

POVETE PĂRINTEŞTI


* Trebuie să avem luare-aminte şi rugăciune.

Una ajută pe cealaltă, precum se ajută mâinile una pe alta; luarea-aminte aduce rugăciunea şi rugăciunea aduce luarea-aminte.


* Rugăciunea să fie spusă încontinuu, fie grăită, fie în minte; să nu se oprească niciodată; întreruperea rugăciunii şi trândăvia sunt ca şi când cineva ar purta arma sa pe umăr, în vreme ce duşmanul îl ucide; pe când, dacă îşi tine mereu degetul pe trăgaci, îndată ce apare duşmanul el trage primul şi îl omoară.


* Diavolul tremură la numele lui Iisus Hristos şi când rugăciunea se face astfel încât cineva să înteleagă ce a cerut, adică să fie conştient, atunci frica diavolului este mult mai mare.


* Spuneti rugăciunea; aceasta sfinteşte gura, sfinteşte aerul, sfinteşte locul în care a fost rostită.


* Prin citire, prin convorbiri duhovniceşti, îl loveşti pe vrăjmaş în cap, peste picioare, peste mâini. Prin rugăciunea mintii îl loveşti în inimă, de aceea şi reactionează atât de cumplit.


* Rugăciunea să fie spusă într-una, zi şi noapte, din gură, din minte, din suflet. Să nu lăsăm mintea fără ocupatie, ci să lucreze la rugăciune sau la contemplare, pentru că altfel vine semănătorul cel rău şi seamănă tulburare în suflet. Monahul sau crestinul mirean care nu zice rugăciunea este monah sau crestin doar pe dinafară.


* Numele lui Iisus sfinteşte gura, mintea şi inima; diavolul se străduieşte să oprească rugăciunea prin diferite griji, treburi şi nevoi; după ce a fost legat, ca să zicem aşa, stăpânul casei, lesne este după aceea să-şi facă treaba; de aceea trebuie izgonită imediat din minte orice închipuire, orice lucru. În vremea rugăciunii, nimic să nu preocupe mintea, să nu existe nici un lucru pământesc de care mintea să se îngrijească.

Spune: “da, diavole, mâine, când îmi voi termina rugăciunea, le voi face pe toate; dar acum exist doar eu şi Dumnezeu, nimic altceva“.


* Diavolul ia mintea şi o duce unde vrea el; când mintea se întoarce, aduce în suflet toată mizeria şi provoacă maladii şi boală în suflet.

Leacul, terapia, arma împotriva risipirii mintii este trezvia.

Diavolul îşi macină toate puterile lui ca să distrugă trezvia.


* Vindecarea definitivă de patimi se face prin oprirea nălucirilor, adică a risipirii mintii. Păcatul nu se poate face dacă nu se primeşte mai întâi gândul păcatului. Mai întâi se predă omul cel lăuntric, prin nălucire, şi apoi urmează păcatul din afară.

* Dacă mintea nu se curăteşte de năluciri,patimi, ganduri desarte, Dumnezeu nu scrie pe lespedea mintii cuvintele Sale.


* Diavolii pun o multime de piedici pentru ca omul să nu se roage, deoarece toate cursele, toate capcanele diavolilor, sunt distruse prin rugăciune.


* Rugăciunea este o armă atotputernică care nu lasă păcatul să se apropie. Diavolii tremură la rostirea numelui lui Iisus Hristos.


* Lucrarea trezviei este meşteşugul meşteşugurilor şi ştiinta ştiintelor; e nevoie de un învătător potrivit, care să cunoască bine meşteşugul.

Dar e nevoie şi de ascultare deplină, întrucât, dacă pentru a învăta un meşteşug ori ştiintă trebuie să faci ascultare de învătător, cât de multă ascultare trebuie să faci aici, în ştiinta duhovnicească, unde diavolul încearcă să strice, să împiedice toată lucrarea: e ca şi când, de pildă, maistrul ar încerca să-l învete pe ucenic o meserie, iar un alt maistru, de alături, se străduieşte încontinuu să deformeze învătăturile primului şi se sileşte să-l convingă pe ucenic că altfel stau lucrurile.

Aşadar, gândeşte-te acum dacă e posibil ca ucenicul să învete vreodată meseria ascultându-l pe diavol, pe cel rătăcit, fără să-l asculte întru totul pe adevăratul maistru şi dascăl duhovnicesc şi fără să nesocotească sfaturile diavolului.


* Deoarece lucrarea mintii noastre nu este desăvârşită, de aceea nu primim mângâiere duhovnicească şi căutăm mângâiere prin vorba lungă, râs şi întoarcere către cele din afară.

* O cugetare diavolească te chinuie şi, dacă nu te spovedeşti sau nu te rogi, ca să fugă cugetarea, aceasta devine tortură; cât de înfricoşător este să fii cu diavolii!

* Sfintii Părinti foloseau aducerea aminte de moarte ca pe o cale de trezvie şi plângeau într-una, rugându-se să nu păcătuiască. Cât trebuie să ne rugăm noi, cei bolnavi!

* Cu cât te osteneşti mai mult, cu cât te nevoieşti mai tare, cu atât mai mare comoară îti aduni în ceruri. Har mare vine în aceia care s-au chinuit, care au suferit mult; în aceia care au trecut prin mari ispite.


* Osteneala, sudoarea, chinul, smerenia, umilinta, dispretul de sine, acestea îl clădesc pe monahul adevărat, acestea sunt cununile veşnice. Dacă monahul nu este strivit, nu se face vrednic de a-L urma pe Mielul cel blând, în vecii vecilor. De aceea diavolul cel mândru războieşte monahismul, de aceea îi pune pe cei din lume să nesocotească monahismul.


* Mustrările sunt ca apa sărată care păstrează dintii puternici şi aduce sănătate şi apărare; pe când laudele sunt ca dulciurile care distrug dintii.


* Pentru ostenelile virtutii vom afla odihnă în cealaltă viată; truda aceasta este aurul care se adună în cămările lui Dumnezeu; este sământa. Acum semănăm, după moarte vom secera şi vom fi uimiti de recoltă. Cu ostenelile şi suferintele de aici, zidim palatul nostru din Ceruri. Acum nu se vede nimic.


* Îngerul Domnului scrie cât te-ai ostenit, cât ai suferit în fiecare zi; şi în vreme ce ziua se pierde, plata rămâne.

Când vom muri se va face socoteala şi vom lua răsplată pentru silinta noastră.


* Unde sunt astăzi oamenii care, pentru iubirea lui Hristos, se supun chinurilor şi dispretului?


* Sfintii Părinti s-au străduit să se ostenească cât mai mult cu putinŃă, pentru că ştiau că vor găsi mai multe bunătăti în cer.


* Viata de acum este ca un târg; toti schimbă mărfuri, asudă, se ostenesc ca să câştige mai mult; după ce se termină târgul, fiecare are câştig după cum s-a străduit.

* Silinta aduce smerenie, întristare, lacrimi; fără trudă, Hristos nu dăruieşte harul Său. 

Părintele Efrem Athonitul

DESPRE CREDINłĂ ŞI MÂNTUIRE

Carte tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfintitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului