TAMADUIREA LACOMIEI PANTECELUI (GASTRIMARGHIEI) (22)

Războiul duhovnicesc Lumea duhovnicească - nevăzută

Crestinul este un luptător duhovnicesc în fiecare clipă a vietii sale cu trupul, cu lumea păcătoasă si cu diavolii.

Sfântul Prooroc David ne spune: "Călcatu-m-au vrajmasii mei toată ziua, că multi sunt cei ce se luptă cu mine din înăltime" (Ps. 55,2).

Noi ne aflăm în stare de război cu diavolii si trebuie să cunoastem foarte bine pe vrăjmasii nostri, să cercetăm cu întelepciune scopurile si planurile lor.

 Dar pentru a afla cât mai multe despre acesti vrăjmasi ai nostri, trebuie să apelăm la Sfânta Scriptură si la învătăturile Sfintilor Părinti ai Bisericii Ortodoxe.


Crestinul ortodox poate fi luptat de diavoli astfel:

I. Prin patimile trupului său:

a) Patimi care se nasc din puterea poftitoare a sufletului omenesc: desfrânarea, lenea, lăcomia pântecelui, iubirea de bani;
b) Patimi care se nasc din puterea mânioasă a sufletului: mânie, ură, zavistie, invidie, pizmă, răzbunare;
c) Patimi care se nasc din puterea ratională a sufletului: mândrie, slavă desartă, erezie, deznădejde, sinucidere.

II. Prin intermediul oamenilor păcătosi: 

a) Prin poftele si păcatele oamenilor;
b) Prin oamenii păcătosi care se află sub lucrare diavolească.

III. Direct de diavoli.

Crestinul care se roagă cu smerenie si cu credintă si apelează la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe este ajutat de darul lui Dumnezeu si de Ingerul Păzitor ca să lupte împotriva diavolilor. Duhovnicul poate alunga diavolii care luptă pe crestini potrivit cu cresterea sa duhovnicească, astfel:

a) Direct cu Darul Duhului Sfânt;
b) Duhovnicul prin binecuvântare dă puterea lui Dumnezeu celui ispitit de diavoli, ca să lupte si să biruiască si astfel să se încununeze.

  Diavolii atunci ne luptă mai tare când postim, când ne rugăm, când ne smerim mai mult.

 Pentru a iesi biruitori în aceste lupte cu diavolii, trebuie să mergem pe calea de mijloc (împărătească), sub binecuvântarea unui duhovnic iscusit, să postim, să priveghem si să ne rugăm după puterea si darurile pe care avem de la Dumnezeu.

 Cei care se nevoiesc peste putere sunt biruiti de diavoli si cad în păcate mari: mândrie, slavă desartă, mânie, ură, neascultare, sodomie, zavistie.

 Cei care din lenevie nu îndeplinesc poruncile dumnezeiesti, cad în păcate: lene, desfrânare, iubirea pântecelui, iubirea de arginti...

Diavolul exploatează slăbiciunile noastre

Diavolul studiază cu atentie toate slăbiciunile oamenilor si după aceasta îsi alege ispitele. Slăbiciunile diferă de la un om la altul: unul este înclinat spre lăcomia pântecelui, altul spre desfrânare, altul spre iubirea de arginti, altul spre mândrie, altul spre lene, altul spre băutură, altul spre nepăsare, altul spre necredintă, altul spre mânie.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că "Avem vrăjmasi fără de trup, al căror scop principal este aflarea slăbiciuailor noastre, asupra cărora să arunce săgetile sale, ca să ne doboare în păcate". Iar Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Nu dati loc diavolului" (Efeseni 4,27).

Neîngrijindu-ne de slăbiciunile noastre vom lăsa deschisă poarta inimii, iar diavolii vor veni să ne ispitească.

Diavolul ne luptă cu nepăsarea

Viata duhovnicească este o luptă permanentă pentru sfin tirea noastră si orice clipă care trece fără luptă este un pas înapoi. Toate eforturile noastre pentru curătire si sfintire se pot pierde într-o clipă prin căderea în păcate.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învată: "Diavolul, când află un suflet molesit si care nu se îngrijeste de rănile păcatelor sale, nu încetează să-l lupte cu această armă". "Antidotul nepăsării este împlinirea cu râvnă a datoriilor duhovnicesti".

Sufletul care nu-si simte căderea sa duhovnicească, fie că nu este interesat de viata cea vesnică, fie că din cauza ostenelilor nechibzuite este căzut în această cursă a diavolului. 

Să ne ostenim duhovniceste, ca să păzim cetatea sufletului de atacurile satanei, ca să nu găsească la noi posibilitatea de a ne ispiti.

continuare http://www.sfaturiortodoxe.ro/razboiulcrestinilor2.htm

SLAVA DESARTA - Patima Chenodoxiei (15)

Omul ce se slaveste in desert este inchinator la idoli, chiar daca are nume de credincios. El crede ca Il cinsteste pe Dumnezeu, insa de fapt nu place lui Dumnezeu, ci oamenilor

Ce este slava desarta?

 La infatisare ea este "schimbare a firii" (adica a ceea ce a fost pus in noi de Dumnezeu), "iar dupa soiul sau este risipire a ostenelilor, pierdere a sudorilor, rapitoare a comorii si a sufletului, odrasla a necredintei, inainte-mergatoare a trufiei, inecare la mal, furnica in arie, care, macar ca este mica, totusi rapeste orice osteneala si orice roada. Furnica asteapta sa se adune graul, iar slava desarta asteapta sa se adune bogatia, pentru ca furnica se bucura ca va fura, iar slava desarta se bucura ca va risipi".

Oricine se osteneste pentru Dumnezeu slavindu-se in desert, degeaba se osteneste, degeaba asuda, pentru ca are in el acest rapitor al comorii duhovnicesti, cu care se poate ineca - si nu in largul marii, ci chiar la mal.

Dupa cum spun Sfintii Parinti, "omul ce se slaveste in desert este inchinator la idoli, chiar daca are nume de credincios. El crede ca Il cinsteste pe Dumnezeu, insa de fapt nu place lui Dumnezeu, ci oamenilor".

"Postul celui ce se slaveste in desert ramane fara plata si rugaciunea lui - stearpa, fiindca el face atat una, cat si cealalta pentru a fi laudat de oameni. Nevoitorul ce se slaveste in desert isi aduce singur o indoita vatamare: si trupul si-l istoveste, si nici rasplata nu primeste".

Pentru noi are insemnatate sa stim cum putem recunoaste in noi slava desarta, care este semnul ei cel mai important. Putem recunoaste slava desarta dupa faptul ca "faci pana si cel mai marunt lucru ca sa te vada oamenii" sau ca "omul, daca nu vede langa sine pe nimeni care sa-l laude, vadeste fapte ale slavei desarte".

Care e starea celui ce se slaveste in desert?

Slava desarta pune stapanire pe noi atunci cand nu ne impotrivim ei. Ea ne insoteste in orice virtute a noastra. "Tuturor le lumineaza soarele, fara sa faca deosebire, iar slava desarta se bucura de toate virtutile. De pilda, ma slavesc in desert atunci cand postesc - insa cand dezleg postul ca sa ascund de oameni infranarea mea, iarasi ma slavesc in desert, socotindu-ma intelept. Sunt biruit de slava desarta cand ma imbrac in haine bune, insa si cand ma imbrac in haine proaste fac acelasi lucru. Incep sa vorbesc - sunt biruit de slava desarta; tac din gura, si iarasi sunt biruit de ea. Oricum ai arunca acest trepied, un picior tot ramane in sus".

Trebuie sa ne luptam cu slava desarta, trebuie sa aducem ceva impotriva ei, ceva care s-o faca sa piara. Slava desarta este o patima foarte primejdioasa pentru noi. Daca n-ar fi in noi slava desarta, poate ca sunt multe lucruri pe care nu le-am face, dar pentru slava desarta biruim orice alta patima. Astfel, slava desarta ii face pe cei maniosi "blanzi inaintea oamenilor", si ei se infraneaza nu pentru ca asa a poruncit Domnul, nu pentru ca si-ar spune: "in fratele meu este chipul lui Dumnezeu, pe care nu trebuie sa-l injosesc", ci pentru ca se tem: "s-ar putea sa-si faca oamenii o parere proasta despre mine".

Iata ce povesteste Ioan Scararul: "Odata, sezand in chilie, am cazut in asemenea trandavire incat aproape ma gandeam sa o parasesc. Au venit insa niste pelerini si mi-au grait, ca unuia care se linisteste, o multime de laude - si gandul trandavirii m-a parasit indata, fiind gonit de slava desarta. M-am minunat cum acest drac turburator se impotriveste tuturor duhurilor".

Prin aceasta, Ioan Scararul arata ca nu este patima pe care sa nu o poata birui slava desarta. De obicei, credem ca aceasta este o biruinta, cand de fapt este o infrangere, intrucat aici patima mai slaba nu este dezradacinata cu totul prin pocainta si prin frica de Dumnezeu, ci se supune patimii mai tari. Slava desarta alunga numai pentru o vreme cealalta patima, o ascunde de noi si prin insusi acest fapt nu ne ingaduie sa ne luptam cu ea.

Cand vorbim despre slava desarta, trebuie neaparat sa insemnam caile pe care ea se dezvolta in noi. Una dintre aceste cai este multa graire. "Multa graire e tron, pe care slavei desarte ii place sa se arate si sa se dea in spectacol cu multa pompa". Cazand in multa graire, dezvoltam in noi insine slava desarta. Pe langa asta, nu are insemnatate doar ceea ce spun, ci si daca oamenii imi spun multe si mai ales daca ma lauda - si asta dezvolta slava desarta. Slava desarta se nimiceste prin tacere: "Tacerea lui Iisus l-a rusinat pe Pilat - si tacerea gurii barbatului binecredincios va surpa slava desarta".

Dupa cum vedem, lupta cu trufia trebuie sa inceapa prin lupta cu slava desarta. In aceasta intreprindere ne ajuta inca un mijloc foarte eficace, si pe acesta ni-l da Domnul: este necinstea, o buna doctorie pentru cel ce se slaveste in desert. "Adeseori Domnul ii tamaduieste de patima lor pe cei ce se slavesc in desert prin necinstirile ce li se intampla."

Se poate vorbi de anumite etape ale nimicirii slavei desarte. "Inceputul nimicirii slavei desarte este paza urii si iubirea necinstei, mijlocul e taierea tuturor mestesugirilor pe care le nascoceste slava desarta, iar sfarsitul (daca are sfarsit aceasta prapastie) este a te stradui sa facem inaintea oamenilor, fara a simti nici un necaz, ceea ce ne aduce necinste".

1. Inceputul este "paza gurii si iubirea necinstei". Asta inseamna ca trebuie sa ma stradui sa-mi tin gura si sa inteleg, in masura in care pot, ca necinstea imi aduce folos. Trebuie sa ma smeresc singur, dinlauntru, zicand: "ma slavesc in desert, si asa imi trebuie".

2. Gandurile de slava desarta ne insotesc in toate si ne pun piedici in orice lucrare, insa noi nu putem incepe nemijlocit lupta cu ele. Orice lupta cu patimile incepe nu cu gandurile, ci cu faptele: la inceput sunt dator sa imi pazesc gura si sa iubesc necinstea, si doar atunci pot trece la treapta de mijloc a nimicirii slavei desarte, care este pazirea gandurilor, taierea lor.

3. Care este sfarsitul acestei lucrari? El sta in a face inaintea oamenilor, fara sa simtim vreun necaz, ceea ce ne aduce necinste. Asta este deja ceva cu totul departe de asezarea noastra sufleteasca, este cununa sporirii, pe care o vedem la nebunii pentru Hristos. "Daca hotarul, insusirea osebitoare si chipul celei mai mari trufii sta in aceea ca omul, de dragul slavei, fatareste virtutile care nu se afla intr-insul, semnul celei mai adanci cugetari smerite este ca omul sa primeasca uneori, de dragul necinstei, vini care nu se gasesc in el. Asa a facut acel cuvios Parinte (Avva Simon) care a luat in maini paine si branza, asa a facut si acel lucrator al curatiei care s-a dezbracat si a strabatut orasul fara urma de patima (Cuviosul Serapion Sindonitul, din Lavsaicon)".

Daca hotarul cel mai de pe urma al slavei desarte este atunci cand ne admiram chiar si atunci cand suntem singuri (oratorul care pozeaza in fata oglinzii, gandindu-se la discursul pe care il va tine; artistul care viseaza la tabloul pe care il va picta, zice "uite asa si asa am facut" si isi inchipuie ca deja a facut ceva; femeia care se admira in oglinda cu toate ca n-o vede nimeni), in schimb "semnul desavarsitei lipse de slava desarta este a nu fi furat niciodata de gandul acesteia chiar si atunci cand sunt de fata altii. Daca semnul pierzarii, adica al trufiei, este a te mandri chiar si cu cele mici si neinsemnate, semnul cel mantuitor al smereniei este a cugeta smerit la tine insuti chiar cand ai fapte si insusiri mari".

Sfintii Parinti descriu si alte feluri de trufie. Avva Dorothei scrie: "Trufia este lumeasca si calugareasca: trufia lumeasca este atunci cineva se mandreste fata de fratele sau ca este mai bogat sau mai frumos decat el, ori ca poarta haina mai buna decat el, ori ca este de neam mai bun decat el. Asadar, cand vedem ca ne mandrim cu acestea, sau cu faptul ca manastirea noastra este mai mare, sau mai bogata, sau cu obste mai numeroasa, se cuvine sa stim ca ne aflam inca in trufia cea lumeasca.

Se intampla si sa ne slavim in desert cu oarecare daruri firesti, unii, de pilda, se slavesc in desert cu faptul ca au glas frumos si canta bine sau ca sunt modesti, lucreaza cu ravna si sunt constiinciosi in ascultare. Iar trufia calugareasca este atunci cand cineva se slaveste in desert cu faptul ca se nevoieste cu privegherea, cu postul, ca este evlavios, are vietuire buna si osarduitoare. Se intampla ca unii sa se si smereasca de dragul slavei desarte. Toate acestea tin de trufia calugareasca.

Desi orice trufie trebuie starpita din noi, ne aflam in asa o stare ca nu putem deloc sa nu incercam simtamantul trufiei - iar daca asa stau lucrurile, Sfintii Parintii spun ca este mai bine sa ne mandrim cu darurile duhovnicesti decat cu cele lumesti: "Daca cineva nu reuseste sa nu se mandreasca deloc, macar sa se mandreasca cu sporirea calugareasca, nu cu cea lumeasca". "Cine se mandreste cu darurile firesti, cum ar fi istetimea, maiestria in scriere si vorbire, agerimea mintii si alte insusiri de felul acesta, pe care le dobandim fara osteneala, acela nu va primi nicicand bunatatile mai presus de fire, fiindca cel nevrednic in putin va fi si in mult tot nevrednic si stapanit de slava desarta".

De unde si pana unde sa ne mai luptam cu trufia duhovniceasca, daca nici nu avem cu ce sa ne mai trufim. Dar trebuie sa oprim slava desarta lumeasca si sa ne amintim ca cel ce a cazut in robia trufiei lumesti nu poate nadajdui sa sporeasca. Si, indeobste, nu avem de ce sa ne slavim in desert cu nimic, pentru ca nimic nu este al nostru, ci toate sunt dar de la Dumnezeu, si noi insine suntem ziditi tot de Dumnezeu.

"Este rusinos sa te slavesti in desert cu podoabe straine, si este cea mai mare nebunie sa te mandresti cu darurile dumnezeiesti. Sunt ale tale numai virtutile pe care le-ai implinit fara ajutorul mintii, pentru ca mintea insasi ti-a fost data tot de la Dumnezeu. Pe seama osardiei tale sa pui doar nevointele pe care nu le-ai facut in trup, fiindca nici trupul nu-i al tau, ci e faptura lui Dumnezeu."

Noi incurcam toate starile acestea - dar trebuie sa incepem prin dezradacinarea slavei desarte, fiindca putem ajunge sa respingem ajutorul dumnezeiesc, precum si face acum lumea. Toate treptele trufiei sunt legate intre ele. 

Daca bagam la cap faptul ca trufia nimiceste roadele oricarei fapte bune pe care o facem, ca ea este "inecare la mal", ca multi nevoitori n-au facut decat sa-si aduca indoita vatamare datorita slavei desarte, iar Ioan Scararul chiar spune ca "calugarul trufas nu are nevoie de drac, pentru ca singur s-a facut siesi drac si potrivnic", daca luam in serios toate aceste lucruri, vom intelege de ce am pomenit la inceput citatul: "inceputul trufiei este radacina slavei desarte; mijlocul este defaimarea aproapelui, trambitarea nerusinata a propriilor osteneli, lauda de sine din inima, urarea mustrarii; iar sfarsitul este lepadarea ajutorului dumnezeiesc, nadajduirea in propria stradanie, naravul dracesc".

Trebuie sa ne amintim aceasta intotdeauna, pentru ca suntem inclinati sa ne slavim in desert la orice gest pe care-l facem, ne slavim intotdeauna si in toate. Haideti, deci, sa ne luptam, haideti sa ne amintim ca prin aceasta lupta se incepe smerenia - acea virtute pe care n-o cunoastem deloc si pe care nici macar Ioan Scararul nu poate s-o defineasca.

"Smerita cugetare este virtute fara nume a sufletului, al carei nume le este cunoscut doar celor ce-au cunoscut-o din propria lor cercare". "Nici un cuvant nu poate talcui cum este ea. Un singur inscris are comoara aceasta - inscris de nepatruns cu mintea, intrucat vine de Sus, si cei ce se apuca sa-l talcuiasca prin cuvinte iau asupra lor osteneala unei incercari mari si fara sfarsit. Inscrisul acesta este: sfanta smerenie".

Sfantul Serghie Meciov
http://www.crestinortodox.ro

.

II din II Patimi și Virtuți (Mănăstirea Bârnova, 1996)

Lupta cu patimile si castigarea virtutilor

  Parintii pustiei Egiptului constituie o sursa inepuizabila de intelepciune si un reper vrednic de luat in seama de catre cei care vor sa se apropie de Dumnezeu si sa lucreze potrivit voii Sale sfinte. Fie ca este vorba de monahi sau de oameni obisnuiti din lume, fiecare se regaseste in trairile si luptele duhovnicesti ale parintilor pustiei si gaseste calea care duce la Dumnezeu, biruind patimile si poftele, urmand exemplul Parintilor sau calauziti de scierile lor.

Gandul la moarte ajuta pe oricine sa-si puna in randuiala viata si sa traiasca potrivit voii lui Dumnezeu. Stiind ca Dumnezeu hotaraste sfarsitul fiecaruia si ca dupa despartirea sufletului de trup urmeaza judecata dreapta si fiecare va primi dupa faptele sale, este absolut necesar ca sa avem in minte permanent inevitabilul sfarsit al vietii pentru a lucra neincetat la mantuirea noastra.

Asa ii sfatuia si Ava Isaia pe monahi: „In fiecare zi sa aveti inaintea ochilor moartea si sa va ganditi cum veti iesi din trup si cum veti trece peste puterile intunericului care va vor intampina in vazduh, si cum veti raspunde lui Dumnezeu. Priviti neimpiedicat de mai inainte la infricosata zi a judecatii si a rasplatirii tuturor faptelor si gandurilor voastre.”

Pentru a putea lupta cu patimile si cu poftele este necesar sa cunoastem constitutia firii umane si starea ei dupa pacatul stramosesc. Cat timp era in legatura cu Dumnezeu, omul se afla in normalitatea lui, in starea lui fireasca, insa, cand s-a despartit prin neascultare de Dumnezeu, el a cazut in ceea ce este contrar firii. Spre deosebire de invatatura catolica, potrivit careia omul se afla in starea naturala cand e fara Dumnezeu, iar cand primeste gratia creata e ridicat mai presus de fire, ortodoxia Avei Isaia considera pe om in starea lui naturala cand e unit cu harul lui Dumnezeu sau cand traieste in armonie cu Dumnezeu. De aceea, pentru a nu trai contrar firii si a nu necinsti harul lui Dumnezeu, avem datoria de a elimina toate ispitele ce vin de la trup si a actiona dupa cum ne indeamna mintea, partea din om cea mai apropiata de dorirea lui Dumnezeu. „Deci, cel ce voieste sa revina la cele ale firii, sa taie toate voile lui cele dupa trup, pana statorniceste pe om in cele conforme firii. Dorirea cea dupa fire este dorirea mintii, iar ea nu este fara dorirea lui Dumnezeu."

Una din virtutile care strica toate uneltirile vrajmasului este smerita cugetare. Aceasta se manifesta in relatia cu ceilalti, cand trebuie sa fim pregatiti la orice cuvant auzit sau la orice lucru sa spunem iarta-ma!, si in judecarea propriilor noastre fapte, cand nu trebuie sa ne mandrim pentru o fapta buna si nici sa ne socotim singuri inaltimea spirituala la care ne aflam dupa faptele bune savarsite.

Ispita de a judeca pe altii poate fi inlaturata prin chemarea puterii lui Hristos prin rugaciune. Aceasta este numita „lumina a sufletului” pentru a ne deschide calea spre modelul suprem, Iisus Hristos si ne ajuta sa ne apropiem si sa beneficiem de puterea ce izvoraste din El. Trebuie evitata vorbirea de rau a aproapelui, deoarece acest fapt este considerat o ofensa adusa lui Dumnezeu, caci Dumnezeu pe toti ii iubeste si vrea sa-i castige prin iertare uniti in El. Pentru aceasta ne este de folos sfatul Cuviosului Isaia: „De te va sili vreun frate sa graiesti impotriva aproapelui tau, sa nu te lasi convins de el si sa pacatuiesti impotriva lui Dumnezeu.”( Cuvantul IV, 7) La respectarea acestui indemn ne ajuta gandul smerit ca si noi suntem supusi pacatului, sau ca multe din cele pe care le criticam ne apartin si noua.

Lupta cu patimile si cu duhurile rele care le provoaca trebuie sa fie continua si dusa fara mandrie, caci odata slabind patima, demonul din spatele ei va reveni cu si mai mare putere. Cetatea de aparare impotriva lor este rugaciunea si gandul la Dumnezeu si numai statorniciti in aceasta cetate vom putea sta impotriva vrajmasului: „Cetatea sta, deci, cand se arunca cineva pe sine inaintea lui Dumnezeu cu toata inima. Si aceasta te va scapa pe tine de toate razboaiele vrajmasului.”

Virtutea smeritei cugetari este principala calitate care ne tine departe de boala judecarii semenilor. Din ea izvorasc nazuinta dupa ajutorul lui Dumnezeu, nadejdea, blandetea, constiinta, parasirea voii proprii si silirea in toate cele bune. In afara de aceste foloase, Ava Isaia atrage atentia ca sufletul poate cadea usor in cealalta extrema daca dam dovada de o inima invartosata. De aici porneste mandria, sfada, gandul de a ne socoti mai presus de fratii nostri, dispretuirea constiintei si necugetarea mai inzai la noi cand ne supara vreun frate.

Cuviosul Isaia indeamna pe frati sa fie inaintea lui Dumnezeu „in starea de rugaciune totala”, ca sa se reverse asupra lor ajutorul divin, adica simplitatea si nevinovatia si sa departeze Domnul cele contrare acestora, care sunt: viclenia, intelepciunea draceasca, curiozitatea, iubirea de sine si inima rautacioasa. Starea de rugaciune totala, care aduce atatea foloase sufletului se castiga atunci cand omul se teme de Dumnezeu si-L considerp singurul Stapan si auzul omului se supune constiintei lui, dupa voia lui Dumnezeu. Nu se aduce nicio atingere demnitatii umane daca Il avem stapan pe Dumnezeu. Cel ce crede ca e stapan pe sine, nelasandu-se stapanit de Dumnezeu, cade cu siguranta prada vrajmasului pentru ca e, de fapt, sub stapanirea mandriei, care e o patima sustinuta in el de demonul vrajmas. Numai in Dumnezeu omul este el insusi caci nu se inchide in sine, ci ramane in legatura cu Cel ce l-a facut si in armonie cu intreaga creatie.

O viata fericita necesita cautarea cu toata ravna a trairii lui Dumnezeu. Mai intai trebuie sa cercetam Scriptura fara a uita de Dumnezeu, ci sa avem in primul rand pe Dumnezeu in constiinta noastra. Cine cerceteaza Scriptura cu uitarea lui Dumnezeu e stapanit de mandria de a cunoaste din Scriptura mai mult decat altul si nu de dorinta de a cunoaste pe Dumnezeu din trairea directa. Se uita faptul ca Dumnezeu este Cel ce ne da puterea sa implinim cuvintele Scripturii, iar cel ce-L cauta pe Dumnezeu arata ca-L iubeste iar iubirea lui Dumnezeu il tine curat pe cel ce o are. Asa ne invata Ava Isaia, zicand: „Cel ce cauta sa-L cinsteasca pe El, iubeste curatia in frica lui Dumnezeu. Cel ce pazeste cuvintele lui Dumnezeu, a cunoscut pe Dumnezeu si le implineste ca unul ce se foloseste.”

O viata fara mandrie si departe de slava desarta reuseste sa-l mentina pe om pe adevaratul drum al mantuirii. Dupa spusele Cuviosului Isaia, „Iubirea slavei de la oameni naste minciuna”, aceasta inseamna ca slava din partea oamenilor afecteaza si propria persoana si pe cei din jur pentru ca ii determina pe acestia sa minta, dar si noi mintim, neramanand in smerenia corespunzatoare adevarului.

Alta patima care otraveste sufletul este rautatea inimii fata de aproapele. Ea este esemanata cu veninul scorpiei care se raspandeste in tot corpul si provoaca moartea. De aceea este folositor sfatul sfantului: „Sa nu ai viclenie fata de om ca sa nu faci ostenelile tale desarte. Curateste-ti inima fata de toti, ca sa vezi pacea lui Dumnezeu in tine.”( Cuvantul VIII, 7)

Exista trei virtuti care aduc sufletului lumina si liniste: a nu vedea viclenia vreunui om, a face bine celor ce fac rau si a suporta netulburat cele ce vin asupra lui. Odata deprinsi cu acestea pregatim sufletul pentru o treapta mai inalta de sfintenie, pentru ca aceste virtuti aduc alte roade mai mari. Nevederea vicleniei unui om naste iubirea, a face bine celor ce ne fac rau aduce pacea si a suporta cele ce vin asupra noastra fara tulburare, aduce blandetea.

In relatia noastra cu oamenii nu trebuie sa primeze ineresul de a obtine ceva. Ii iubim pe semenii nostri fara nicio conditie stiind ca aceasta este porunca lui Dumnezeu, sa iubim pe toti la fel. Daca intervine un scop ascuns ne afla calcatori ai poruncii lui Dumnezeu, caci cu toti oamenii trebuie sa fim pasnici pentru porunca lui Dumnezeu si nu pentru prietenie.

Nu avem dreptul de a sfatui pe cineva cat timp ne aflam sub povara pacatului sau in stare de pocainta. Stiind ca depindem de mila lui Dumnezeu, caci numai El poate sa dea iertarea, avem datoria sa lucram pentru mantuirea noastra pana ce Dumnezeu va judeca faptele, iar semnul dupa care cunoastem ca am fost iertati este lipsa totala a pacatului de la noi: ”De nu se misca in inima ta nimic din cele ce ai pacatuit, sau vorbindu-ti altul despre ele sa nu mai stiti cum au fost, atunci Iisus ti-a facut parte de mila.”

Cel mai important imbold in savarsirea faptelor bune este frica lui Dumnezeu. Aceasta inseamna simtirea prezentei lui Dumnezeu Cel atotputernic, Care ne poate da fericirea vesnica, dar putem cadea si in nefericire vesnica daca uitam de El. Numai harnicia in a face voia Lui tine treaza in noi simtirea prezentei lui Dumnezeu: „Sa nu iubesti lenevia si frica lui Dumnezeu va locui in tine.”

Rugaciunea ascultata de Dumnezeu este cea facuta avand inima impacata: „Sa nu ai dusmanie fata de vreun om, caci avand-o aceasta. nu-ti va fi primita rugaciunea. Impaca-te cu toti ca sa ai indrazneala la rugaciune.” Ceea ce nu poate omul sa faca singur se realizeaza cu ajutorul lui Dumnezeu cerut cu insistenta, iar daca vrem sa scapam de patimi si sa fim liberi de toate grijile lumesti nu trebuie sa renuntam la rugaciune pentru ca „rugaciunea neincetata desfiinteaza robia."

Virtutea smereniei este foarte apreciata in literatura monastica si consta in recunoasterea propriei pacatosenii si in a nu se masura cineva ca sa constate pane unde a ajuns datorita faptelor sale bune. Nu noi socotim cat de mare este o fapta, ci Dumnezeu si nu trebuie sa le luam in seama, dupa cum ne invata Ava Isaia: „Smerenia este a se socoti cineva pe sine inaintea lui Dumnezeu ca este pacatos si ca nu face nimic bun. Iar fapta smereniei este tacerea si a nu se masura pe sine in ceva si a nu se sfadi si supunerea.”

Intr-un intreg capitol dedicat pocaintei, Ava Isaia porneste definitia acestei virtuti de la legatura ei cu pacatul: „Caci pocainta inseamna a ne intoarce de la pacat. Si pacatul nu este unul, ci intreg omul vechi se numeste pacat.” Pocainta ne indeamna sa ne opunem omului intreg cazut in ceea ce e contrar firii lui, omului cazut din normalitatea firii. Ea angajeaza persoana umana in toate aspectele ei si reprezinta o silinta a omului vechi intreg de a deveni un om nou al binelui.

Desavarsirea omului este un proces complex si se realizeaza in urma unui sir de virtuti: credinta, dorirea neincetata a lui Dumnezeu, nerasplatirea raului cu rau, smerenia, curatia, iubirea de oamneni, lepadarea de toate, blandetea, indelunga rabdare, rugaciunea necontenita catre Dumnezeu si zdrobirea inimii. La aceasta se adauga smerita cugetare si plansul pentru pacate, care alunga din suflet ispitele si pe diavolii ce stau in spatele lor.

Aflam de la Ava Isaia o remarcabila definitie a nepatimirii: „Ea este in Dumnezeu si Dumnezeu este in ea.” Aceasta inseamna treapta desavarsita a vietuirii crestine cand se depaseste lupta dintre virtute si pacat, cand nu mai au loc caderi si domneste binele. Nepatimirii nu-i lipseste nimic caci are totul, nu trebuie sa doresti ceva mai inalt. Ea este iubirea desavarsita si libertatea absoluta fata de pacat, asemenea lui Dumnezeu Care este fara patima caci nu e supus la nimic si nu e marginit.

In finalul lucrarii, dupa ce enumera ramurile rautatii sau patimile care despart pe om de Dumnezeu, Cuviosul Isaia incheie cuvantarile printr-un capitol intreg de vaiuri, deplangand starea decazuta a celor care neglijeaza cuvantul lui Dumnezeu si fac voia diavolului spre a lor pierzare. Se face un ultim apel la pocainta, argumentul principal fiind realitatea inevitabila a mortii si dreapta judecata a Mantuitorului, cand fiecare va primi dupa faptele sale: „Intelege, suflete, din cate bunatati si nadejdi cazi si cator chinuri te vei face dupa putin timp mostenitor, fara urmas si nemangaiat.”

Ideea pincipala urmarita pe parcursul cercetarii celor Douazeci si noua de cuvinte ale Avei Isaia Pustnicul a fost demonstrarea utilitatii literaturii monastice pentru orice om care vrea sa traiasca dupa voia lui Dumnezeu si sa ajunga la desavarsire. Am selectat numai cateva teme: despre rugaciune, frica de Dumnezeu, gandul la moarte, nejudecarea aproapelui, netinerea de minte a raului, smereia, mandria, smerita cugetare si altele si am insistat asupra argumentatiilor sfantului asupra unor teme importante de antropologie crestina.

Retinem faptul ca orice pacat sau patima reprezinta un act contra firii, care anuleaza libertatea ontologica a omului ca dar divin, iar lupta unui om constient de starea decazuta in care se afla, fie monah sau om ce traieste in lume, trebuie sa tinda spre inlaturarea patimilor si castigarea virtutilor pentru a ajunge pe treapta cea mai inalta a desavarsirii, adica la nepatimire.

Sebastian Marin
(Articolul de fata reprezinta o scurta recenzie a scrierilor lui Isaia Pustnicul , care se gasesc in vol XII al Filocaliei. Am extras numai pasajele care vorbesc despre nevointa cea adevarata a crestinului, eliminand indrumarile referitoare strict la viata monahala. Este un fel de indreptar pentru cei ce vor sa duca viata in sfintenie alaturi de Dumnezeu).
sursa http://www.crestinortodox.ro

Pr Arhimandrit Andrei Coroian Rugaciunea inimii

– Gheronda, in aceasta perioada, pentru a infrunta nepasarea, m-am straduit sa respect un program.

– E bun programul, insa mai intai trebuie sa intre in lucrare inima si apoi programul.

– Gheronda, n-ar fi bine sa-mi randuiti Sfintia Voastra un program?

– Programul pe care ti-l randuiesc este sa faci lu­crul duhovnicesc care te multumeste.

 Sa nu te stresezi, ci sa cercetezi de ce fel de hrana duhovniceasca are nevoie sufletul tau si pe aceasta sa i-o dai. 

Cand simti nevoia sa canti, sa canti; cand te atrage stu­diul, sa citesti; cand te atrage Rugaciunea lui Iisus, sa rostesti Rugaciunea.

Sa faci orice alt lucru duhovni­cesc doresti, numai sa nu te constrangi pe tine insati.
Sa ne rugam din marinimie

– Gheronda, cum va mai puteti ruga cand sunteti atat de obosit?

– Pe mine rugaciunea ma odihneste. Si am vazut ca numai rugaciunea il odihneste cu adevarat pe om. 

Cand ea se face din inima, alunga si oboseala si somnul si foamea, pentru ca sufletul se incalzeste, dupa care nu mai vrei nici sa dormi, nici sa mananci. 

Traiesti in­tr-o stare mai presus de fire si te hranesti in chip diferit; te hranesc cele duhovnicesti.

– Gheronda, nu am dragoste de rugaciune.

– Inca nu ti s-a incalzit inima si rugaciunea nu se face dintr-o nevoie launtrica. Le faci pe toate sec, militareste. Cum iti incepi rugaciunea?

– Incep, Gheronda, cu gandul ca trebuie sa ma rog pentru mine si pentru toti.

– Ah, ce ciudata mai esti! La tine totul e cu „trebu­ie”. „Trebuie sa ma rog, trebuie sa fac cele duhovnicesti, trebuie, trebuie…”, si te zoresti. 

Este bine ca exista inlauntrul tau aceasta putere, dar sa incepi cu un gand smerit, cu o durere. 

Sa te straduiesti sa te doara inima si atunci nu te vei zori, ci vei simti bucurie, va exista inlauntrul tau veselie.

– Gheronda, simt in sufletul meu o constrangere. Nu exista inlauntru meu intraripare duhovniceasca.

– Te bucuri cand te rogi? Mi se pare ca te zoresti putin.

 Pornesti cu marinimie sa faci ceva, dar, fara sa-ti dai seama, intra si putin egoism. „Sa fac atatea metanii, spui, sa fac atatea siraguri de Doamne Iisuse, sa maresc numarul de metanii, sa maresc numarul de rugaciuni”.

– Gheronda, cum sa ma fortez sa ma rog?

– De ce sa te fortezi sa te rogi si sa nu te rogi din marinimie?

– Si cum sa fac asta, Gheronda?

– Daca te vei gandi la binefacerile lui Dumnezeu, te vei gandi si la Dumnezeu, la Binefacatorul tau, si vei constientiza nerecunostinta si pacatosenia ta, dupa care vei cere mila Lui.

 Cand simte cineva ma­rile binecuvantari ale lui Dumnezeu, se intareste, i se incalzeste inima si ajunge si la rugaciunea neincetata.

Raspandirea in rugaciune

– Gheronda, cand imi fac rugaciunea la chilie, stau tare nelinistita ca nu cumva vreo sora sa deschida usa si astfel sa-mi pricinuiasca raspandire.

– Eu, daca sunt in stare de rugaciune si deschide cineva usa, prefer sa ma loveasca cu securea in cap, decat sa ma vada in acea clipa cand ma rog. Este ca si cum ai zbura si vine unul si-ti taie aripile. 

Voi nu ati trait inca stari duhovnicesti in vremea rugaciunii ca sa intelegeti cat il costa pe cineva sa-l deranjati in timp ce se roaga. 

Nu ati simtit aceasta partasie cu Dumnezeu, cand omul se ridica oarecum de pe pamant. Daca ati fi avut astfel de experiente, i-ati fi respectat pe ceilalti cand se roaga.

 Daca ar fi existat aceasta sensibilitate duhovniceasca, ati fi cugetat: „Cum sa-l intrerup pe celalalt in vreme ce se roaga?”. Ati fi inteles ce mare paguba ii pricinuiti si ati fi luat aminte. 

Nu spun sa luati aminte cu stres si cu silire, ci cu respect fata de cel care comunica cu Dumne­zeu. Dar daca nu exista aceasta sensibilitate duhov­niceasca, sa existe cel putin sensibilitatea lumeasca, in sensul ei cel bun.

 Sa va obisnuiti sa bateti la usa si sa spuneti cu voce tare: „Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!”, ca celalalt sa poata sta linistit si nu sa fie mereu cu frica ca se deschide usa. 

Altceva este sa ma aflu in stare de veghere duhovniceasca si altceva e sa stau mereu nelinistit ca nu cumva cineva sa-mi deschida usa. Asta oboseste, te zdrobeste.

– Gheronda, de indata ce incep sa ma rog, imi vin in minte obligatiile care mi-au ramas neindeplinite la ascultare.

– Nici eu, cand am obligatii neimplinite, nu ma pot linisti. 

De aceea, daca vrei sa nu ai raspandire in vremea rugaciunii, sa-ti pui in randuiala repede obli­gatiile tale si numai dupa aceea sa incepi rugaciunea, spunand in mintea ta: „Spre deosebire de sufletul meu, toate se afla in buna randuiala. Ia sa ma ingrijesc sa-l pun in randuiala si pe el”.

– Gheronda, de ce motaiesc atunci cand ma rog?

– Nu traiesti intens. Ai slabit nevointa, iar acum mergi impinsa din spate.

 Daca esti nelinistita din cau­za unei probleme care te preocupa, mai poti sa dormi?
Vezi, unul din recunostinta fata de binefacatorul sau poate sa nu doarma o noapte intreaga, ca sa faca ruga­ciune pentru el.

Dupa aceea trebuie sa cugete: „Bine, pentru omul care mi-a facut bine am privegheat, dar pentru Dumnezeu, Care S-a rastignit pentru mine, nu pot sa priveghez ca sa-I fac pe plac?”.

– Gheronda, se poate ca toropeala sa provina din slabiciune trupeasca?

– Da, uneori toropeala vine si din istovire, din hipotensiune sau din hipotermie etc. Sa afle fiecare pri­cina si sa procedeze ca atare.

– Gheronda, cum se poate sa-l ia somnul pe cineva, desi se roaga cu durere pentru o problema?

– Daca, intr-adevar, exista durere pentru acea problema, atunci nu-l prinde somnul pe om. Este nevoie insa sa se sileasca putin pe sine. Daca atunci cand se roaga este in chilie, sa arunce putina apa pe fata, ca sa plece somnul.

– Ma cuprinde motaiala la privegheri. Ce sa fac?

– S-o zdrobesti. In biserica omul motaie pentru ca se linisteste sufleteste si oboseste trupeste. Dar cand te straduiesti sa nu te ia somnul, atunci acesta cedeaza si pleaca.
Desigur, dupa vreo doua-trei ceasuri iarasi motai, insa somnul acesta este greu si-l alungi cu mai multa greutate. Dar cu staruinta este alungat si el. Daca pleaca primul si al doilea tren al motaielii, s-a terminat, somnul a plecat.

– Gheronda, se poate ca la o priveghere sa ma stra­duiesc si doua ceasuri ca sa alung somnul.

– De ce nu-l trimiti la spitale, la psihiatrii? Sa spui:

„Dumnezeul meu, daruieste somn tuturor celor care nu pot dormi, fie pentru ca sufera, fie pentru ca au ner­vii incordati”.

Sa faci din somn o tableta si s-o trimiti, prin rugaciune, tuturor celor care nu pot dormi si se chinuiesc, sarmanii, iar tu zi si noapte sa-L slavesti pe Dumnezeu.

Cuviosul Paisie Aghioritul, “Despre rugaciune”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2013
sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro

Patimi și Virtuți . Invatatura duhovniceasca.

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe

Semnele iubirii de Dumnezeu si de oameni, dupa Sfantul Isaac, sunt: lacrimile, inflacararea inimii si a fetei care se face ca de foc, plina de farmec, trupul incalzindu-se si putand suporta frigul si foamea, moartea nu-l mai infricoseaza, socotind-o bucurie.

 Dragostea crestinului fata de Dumnezeu se exprima, se verifica si se desavarseste deci in iubirea fata de aproapele.

 "Cel de viata Facator a legat desavarsirea lor (a sfintilor) si a facut sa atarne de doua porunci, care le cuprind pe toate; de iubirea de Dumnezeu si de cea a zidirii Lui, de iubirea fata de chipul Lui", care este aproapele. 

Sfantul Isaac citeaza pe Ava Agaton, care zicea: "As fi voit sa aflu un bolnav ca sa-i dau trupul meu si sa-l iau pe al lui". Aceasta este dragostea desavarsita. 

Vazand sau intalnind pe aproapele, contemplam icoana lui Dumnezeu, chiar daca carii patimilor incearca sa o desfigureze. Iubirea crestina are putere transfiguratoare. 

De aceea Sfantul Isaac zice: "Iubeste pe pacatosi, dar uraste faptele lor". 

Cheia inimii spre deschiderea lucrarii darurilor duhovnicesti Sau harismelor, s-a dat tot iubirii fata de aproapele, spune Sfantul Isaac, care exclama plin de entuziasm: "Ce dulce este intalnirea cu fratii nostri duhovnicesti". 

Cand inima simte iubirea de aproapele, aceasta arde ca o flacara si atunci "te vei bucura de vederea lui ca de un inger al luminii".

Dumnezeu insa ne impartaseste iubirea Sa smerindu-Se, pogorandu-Se, "plecand cerurile", iar noi o primim si o intoarcem Lui, tot prin smerenie. 

"Smerenia este o putere tainica pe care o primesc sfintii desavarsiti, dupa desavarsirea intregii lor virtuti". 

Smerenia este acoperamantul tuturor virtutilor, este "haina lui Dumnezeu", pe care a imbracat-o Fiul prin intruparea Sa. Prin smerenie omul se pleaca spre lumea creaturilor. 

Cel smerit, se apropie de fiarele salbatice si acestea se imblanzesc la picioarele lui, "se apropie de oameni si acestia privesc la el ca la Domnul". 

Daca virtutea iubirii incununeaza viata crestina, smerenia sau smerita cugetare este actul depunerii acestei cununi inaintea tronului ceresc, asemenea celor douazeci si patru de batrani din Apoc. 4, 10-11.

Sfantul Isaac vorbeste de "cetatea sfintei smerenii" ca o pazitoare sigura a vietii spirituale.

 Smerenia este inainte mergatoare pe calea intrarii in Ierusalimul ceresc, "inaintea harului paseste smerenia", spune Sfantul Isaac, iar desavarsirea smereniei consta in recunoasterea propriei neputinte. 

Smerenia ca adanc si culme, se dobandeste dupa invatatura Sfantului Isaac Sirul prin neincetata aducere aminte a propriilor greseli si prin constiinta apropierii de moarte, prin multumirea cu cele strict necesare, prin ascultare si tacere, "prin vointa de a fi necunoscut si neluat in seama". Smerenia este o conditie si o manifestare a salasluirii luminii dumnezeiesti in inima omului. "Smereste-te si vei vedea slava lui Dumnezeu intru tine, Caci unde odrasleste smerenia, acolo izvoraste slava lui Dumnezeu". 

Desavarsirea vietii crestine este un "adanc al smereniei", iar smerita cugetare este "pecetea Duhului", pusa pe fruntea nevoitorilor. 

Fiul risipitor nu se poate apropia de hotarul de acasa, decat cu capul si cugetul plecat in smerenie.

De aceea, daca prin smerenie se deapana firul vietii crestine, tot prin smerenie se innoada cu vesnicia si nemurirea. 

Prin smerenie se paseste in albia secata a Iordanului si se face primul pas pe tarmul noului Canaan, ceea ce il face pe Sfantul Isaac sa spuna ca "cel smerit cu cugetul nu e din lumea aceasta", a devenit deja cetatean al imparatiei lui Dumnezeu. Unul ca acesta contempla pe Cel nevazut si invata sa cunoasca pe Cel Necunoscut.

[...] viata crestina contemplativa are mai multe intelesuri si nuante: "Contemplarea Scripturilor", "contemplarea judecatilor lui Dumnezeu si a fapturilor vazute", adica contemplatia naturala ca o treapta a cunostintei, si o contemplatie spirituala in rugaciune: "Cel ce cugeta pururea la Dumnezeu, in fiecare clipa vede pe Domnul... si cel ce-si aduna privirea mintii inlauntrul sau, vede in ea raza Duhului... vede pe Stapanul inlauntrul inimii sale", deoarece, continua Sfantul Isaac, "cerul este inlauntrul tau, daca esti curat si vei vedea ingeri in tine impreuna cu lumina lor si pe Stapanul lor impreuna cu ei si inlauntrul lor".

Sufletul, partea contemplativa a omului, prin minte sau duh, are trei stari: starea fireasca, starea cea mai presus de fire si starea potrivnica firii. Inainte de pacatul stramosesc, starea fireasca, naturala a sufletului era "stravezie si curata prin primirea fericitei lumini, si la fel se va afla cand se va inalta la treapta straveche". 

Acestei stari ii corespunde cunoasterea fapturilor lui Dumnezeu, a celor supuse simturilor si a celor gandite sau inteligibile. 

Starea cea mai presus de fire este indreptarea vederii spirituale spre contemplarea luminii dumnezeiesti necreate, iar starea potrivnica firii este miscarea regresiva spre patimi.
Mintea are prin creatie posibilitatea de a se misca spre contemplatie, dar a fost deviata si orbita de pacat, tinuta in intuneric. 

Prin intrupare Fiul lui Dumnezeu vine mai aproape de noi, se atinge de ochii nostri spirituali (loan 9, 6) si ii deschide prin harul Sfantului Mir, ca sa-l contemple "pe cat li se (va) putea".

Exista o cunoastere gradata, care incepe prin cunoasterea de sine, cunoasterea naturala prin simturi si cunoasterea spirituala prin minte sau duh a celor nevazute ; aceste trepte fiind proprii omului, iar cunoasterea supranaturala apartine puterilor ingeresti.

Sfantul Isaac vorbeste despre trei trepte distincte ale cunoasterii :

a. Cunostinta desarta, care asculta de pofte trupesti si e robita de acestea, este "cunostinta care ingamfa", dupa Sfantul Apostol Pavel.

b. Cunostinta care lucreaza virtutile sufletesti, postul, rugaciunea, milostenia, citirea Sfintei Scripturi, faptele bune, luptele ascetice impotriva patimilor. Toate acestea corespund cunoasterii naturale a lucrurilor din afara prin simturi.

c. Cunostinta tainelor duhovnicesti "prinse intr-o intelegere simpla si subtire", este intrezarirea veacului viitor prin contemplare.

Aceste trei moduri, masuri sau trepte de cunoastere sunt:

- prima, dupa trup - contrara firii

- a doua, dupa suflet - potrivita firii

- a treia, dupa duh - mai presus de fire.

"Cea dintai treapta a cunoasterii raceste sufletul de faptele alergarii pe urmele lui Dumnezeu. A doua il incalzeste prin alergarea grabita pe calea celor ce tin de credinta, iar a treia e cea a odihnei si ea este chipul viitorului".

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, trad. Pr. Dumitru Stăniloae în Filocalia X, EIBMBOR, București 1981.

Despre credinta si mantuire-Pr.Efrem Athonitul-Cartea

Doar crestinii se mantuiesc ?

Aceasta este o întrebare care macină pe mulţi ce doresc mântuirea fraţilor întru umanitate. Şi este dovadă de altruism şi dragoste să doreşti ca toţi să se mântuiască, asemănându-te lui Dumnezeu care «vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină » (I Tim 2, 4).

De aceea mântuirea fraţilor întru umanitate, dar neortodocşi trebuie să rămână o nelinişte în sufletul nostru. Sfântul Ioan Hrisostom spune «Cum vom putea fi atât de laşi încât să ne mulţumim cu mântuirea noastră, dat fiind că ne primejduim propria noastră mântuire, dacă nu ne îngrijim de cea a celorlalţi? Astfel, într-o luptă, cine nu se gândeşte decât să scape fugind se pierde pe el însuşi înainte de a-i pierde pe ai săi; dar cine luptă cu vitejie pentru a-şi scoate tovarăşii din primejdie, se salvează pe sine însuşi, scăpându-i pe alţii. Viaţa această e un război necontenit şi suntem mereu în prezenţa duşmanilor, să luptăm aşa cum ne porunceşte împăratul şi căpetenia noastră. (…) Să ne înţelegem toţi ca să ne apărăm şi să ne mântuim toţi împreună (…).

Continuă Sfântul Ioan Hrisostom « Ascultaţi cuvintele pe care le spune în numele Domnului [profetul Ieremia] (…) [Ir 15, 19]; e că şi cum Dumnezeu ar spune: “Cine face cunoscut adevărul aproapelui sau, cine îl aduce de la răutate la virtute, Mă imită atât pe cât e cu putinţă firii omeneşti”.(Omilii)

Din aceast cuvânt al Sfântului Ioan Hrisostom vedem că această nelinişte pentru mântuirea fraţilor, atât creştini dreptcredincioși dar şi necreștini sau rău credincioşi, (sub erezii, atei sau păgâni) este neliniştea cea bună.

 Hristos este plinirea Legii şi a Profeţilor, nimeni neputând doar din faptele sale, oricât de bune ar fi să se mântuiască. Deci împlinirea legii cu stricteţe, faptele bune fără credinţă în Hristos nu aveau cum să aducă că rod mântuirea. (Romani cap. 10)

Dumnezeiescul Pavel spune : «De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus, şi vei crede întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te vei mântui, căci cu inima se crede spre dreptate iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire» (Romani cap. 10)

Mântuirea, conform Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, (pr. Mihail Pomazanski – Dogmatică) este “mântuirea obiectivă sau generală” care după spusele Sfântului Chiril al Alexandriei însemna că: “Mântuitorul a îndurate aceste lucruri (Răstignire, moarte, badjocura) şi a făcut pace prin Sângele Crucii Sale, căci am fost vrăjmăşi ai lui Dumnezeu prin păcat, Hristos a purtat pe lemn păcatele noastre în trupul Său, ca prin moartea Sa să putem muri păcatului şi să vieţuim întru deptate». (Cuvântări Catehetice – 23, 33 NPNF, p.91 ed. III).

Hristos ne dă posibilitatea să ne mântuim, nu ne mântuieşte fără voinţă noastră, dar ne deschide Împărăţia Cerurilor, posibilitate inexistentă până la Întruparea lui Hristos, când, conform Sfintei Scripturi, toţi oamenii mergeau în iad, în locuinţă morţilor, în seol. Sufletul rămânând nemuritor, dar nu şi în fericire cu Dumnezeu, ruperea legăturii prin păcatul adamic rămânând valabilă şi după moartea trupească, omul intră în compania duhurilor căzute şi a sufletelor strămoşilor în starea de iad, de suferinţă prin lipsa lui Dumnezeu. Deci Hristos deschide posibilitatea mântuirii, nu dă automat mântuire tuturor, indiferent de starea lor faţa de Hristos, indiferent de patimile lor, de concepţiile lor şi de viaţa lor .

Mântuirea însemnând aşa cum spune Sfântul Pavel comuniunea cu Hristos cel Înviat, credinţă conştientă, vie şi lucrătoare.

Deci, conform Părinţilor, Hristos ne-a deschis posibilitatea mântuirii, nu ne-a şi mântuit, această fiind rodul conlucrării omului cu Harul necreat al Duhului Sfânt care, numai prin dorinţa omului şi prin propovăduire creştin ortodoxă îl primim.

Din păcate,o erezie pelagiană revine astăzi sub formă panereziei ecumenismului care afirmă minimalismul dogmatic, sub formă extinsă, anume că e suficient să faci fapte bune în orice religie te-ai afla şi te mântuieşti (vehiculată de Consiliul Mondial al «Bisericilor» )

Există şi interpretarea eronată a citatului din Romani, luat din context, «Păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia neavând lege, îşi sunt loruș lege, legea fiind înscrisă în inimile lor, … care îi şi apară» (Romani 2: 14).

Sfântul Pavel nu spune că păgânii se vor mântui, pentru că au în ei legea conştiinţei, sădită natural de Dumnezeu în toţi oamenii, ca un receptor pentru a-L putea cunoaşte pe Creator, ci afirmă că această conştiinţă a diferenţierii între bine şi rău îi judecă sau îi apără. Dar nu că s-ar mântui. Din contra, în contextul Epistolei către Romani tocmai acest lucru se afirmă, cum că fără credinţă în Hristos, chiar dacă eşti iudeu, sub lege, sau păgân, cu legea firii, nu te poţi mântui fără a intra în comuniune cu Hristos.

Sfântului Ciprian de Cartagina explică de ce este imposibilă mântuirea înafara Bisericii Ortodoxe : „asemenea oameni (cei născuţi în erezie), chiar dacă au fost ucişi în numele credinţei lor, nu-şi vor spăla nici cu sânge greşelile lor. Vina dezbinării e gravă, de neiertat, şi suferinţa n-o poate purifica.

Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica. (…) Nu pot rămâne cu Dumnezeu cei ce nu vor să fie uniți cu Biserica lui Dumnezeu.
Chiar dacă vor arde pe rug sau vor fi daţi fiarelor sălbatice, aceea nu va fi coroana credinţei, ci pedeapsa trădării, şi nu sfârşitul glorios al celui cu virtute religioasă, ci moartea din disperare. Unul ca aceştia poate fi ucis, dar nu poate fi încoronat.
Mărturiseşte că e creştin, ca şi diavolul care adesea minte că e Hristos, căci Însuşi Domnul ne atrage luarea-aminte şi zice: «Mulţi vor veni în numele Meu spunând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi vor înşela.»
După cum el nu e Hristos, chiar dacă înşeală cu numele, la fel nu poate fi creştin cine nu rămâne în Evanghelia lui Hristos şi a adevăratei credinţe” [221; 444].

Sinodul de la Laodiceea a dat acest canon care se găseşte în Cârma Bisericii numită Pidalion : «Nici un creştin nu se cuvine să părăsească pe martirii lui Hristos şi să se ducă la pseudomartiri, adică la ai ereticilor sau la cei ce mai înainte au fost eretici; căci aceştia sunt străini de Dumnezeu.
Deci cei ce se vor duce la dânşii să fie anatema. »(Laodiceea canon 34)

De aici se vede clar că înafara Bisericii Creştin Ortodoxe, nu numai că nu este posibilă mântuirea, dar nici martiriul pentru Hristos.

A muri înafara Bisericii pentru o concepţie eretică despre Hristos nu îţi poate da cununa martirilor, pentru că, Sfântul Pavel spune că cel care nu se luptă după reguli nu primeşte Cununa, chiar dacă luptă. (II Timotei, 2,5)

Canonul de la Laodiceea este întărit de toate canoanele Bisericii care vorbesc despre interzicerea părtăşiei cu ereticii.

Sfântul Ciprian de Cartagina spune că «Înafara Bisericii nu există mântuire» şi această afirmaţie nu a fost negată de conştiinţa Bisericii, ci întărită de Sfântul Ignatie Briancianinov care exprimă şi rezumă învăţătura Bisericii într-o scrisoare adresată unei creştine care se scandaliza la ideea că neortodocşii nu se mântuiesc : «Un singur lucru bun ne e necesar pentru mântuire: credinţa; dar credinţa ca lucrare. Prin credinţă şi numai prin credinţă putem intra în comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul Tainelor pe care ni le-a dăruit El. În deşert dar, şi cu păcat cugetaţi şi ziceţi că oamenii buni dintre păgâni şi mahomedani se vor mântui, adică vor intra în comuniune cu Dumnezeu!…

Biserică a recunoscut întotdeauna că există un singur mijloc de mântuire: Răscumpărătorul!
Ea a recunoscut că cele mai mari virtuţi ale firii căzute pogoară la iad.
Dacă drepţii adevăratei Biserici şi făcătorii de minuni, care credeau în Răscumpărătorul ce urma să vină, se pogorau în iad, cum vă închipuiţi că păgânii şi mahomedanii şi ateii, care nu au cunoscut şi nu au crezut în Răscumpărător vor căpăta mântuirea, numai pentru că ei vi se par dumneavoastră drăguţi şi buni, când mântuirea nu se obţine decât printr-un singur, vă repet, un singur mijloc, şi acesta este credinţa în Răscumpărătorul.» (Volumul IV, Propovedanii ascetice şi scrisori către mireni).

Toţi sunt chemaţi la credinţa în Hristos şi la mântuire, dar puţini sunt aceia care vin şi primesc roadele Jertfei de pe Cruce a lui Hristos.

Sfântul Pavel spune că înţelepciunea şi dreptatea lumii acesteia este ca o cârpă lepădată înaintea lui Dumnezeu.
De aceea viermele umanismului european şi umanismul în general este o îndepărtare de Dumnezeu. Papa Ioan Paul al II-lea a fost un umanist prin excelenţă şi acest veac este asociat cu umanismul, luptătorii pentru dreptate socială (Mahatma Gandi sau Maica Tereza de Calcuta, Ioan Paul) sunt văzuţi ca mântuitori sociali, care sunt puşi în locul lui Hristos, reactivând pelagianismul.

Sfânta Scriptură vorbeşte de un singur mod de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, şi anume credinţa în Hristos şi comuniunea cu El.

Această comuniune se realizează faptic prin Taina Sfântului Botez în Biserica cea Una Sfântă, Catholicească şi Apostolică, adică Biserica Ortodoxă.

Mântuitorul îi spune lui Nicodim: «de nu se va naşte cineva de Sus, nu va putea vedea Împărăţia lui Dumnezeu» (Ioan 3,3) şi apoi subliniază mai clar:

«Amin, amin grăiesc ţie, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu» (Ioan 3, 5)

Porunca Mântuitorului către Apostolii Săi dar şi către noi toţi creştinii ortodocşi este: “Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.” (Marcu 16:15-16)

Tâlharul de pe Cruce a fost primul om care a ajuns în Rai, pentru că a mărturisit pe Hristos, şi s-a pocăit, s-a spovedit la Hristos, deci a primit un altfel de Botez- Botezul Sângelui. Cineva care moare în comuniune cu un hristos mincinos nu poate intra în Împărăţia Cerurilor.

Cunoaştem în mod excepţional Botezul dorinţei – pentru catehumenii care credeau în Hristos şi în Biserică Lui şi nu au apucat să primească botezul.

Dar Botezul sângelui este valabil atunci când un păgân sau eretic lepădându-se de păgânism sau de erezia sa, mărturiseşte pe Hristosul Ortodox şi este martirizat pentru aceasta.

Dacă mântuirea însemnă comuniunea cu Hristos, aşa cum am văzut, însemnă că în momentul în care intri în comuniune cu Acesta intri în comuniune şi cu toţi cei care sunt “conectaţi” la Hristos – cu toţi prietenii Lui – care sunt atât cei vii cât şi cei adormiţi, sfinţii. Aceasta se numeşte Biserica. Deci în momentul în care intri în comuniune cu Hristos intri şi în Biserica Lui.

Hristos nu poate fi mincinos şi anume nu poate să I se descopere unuia cu sfinţii Săi, cu icoane, cu Sfintele Taine, cu ierarhia bisericească şi cu sfintele dogme şi canoane, iar altuia să I se descopere fără Taine, fără icoane, fără sfinţi, fără ierarhia bisericească şi fără sfintele dogme. Deci toţi care intra în comuniune cu Hristos nu pot avea crezuri diferite, ci toţi vor avea acelaş Crez.

Fiind acelas Hristos, El îl va îndemna pe cel căruia I S-a descoperit să intre în Biserica Lui descoperindu-i Taina Mântuirii în Sfântul Botez, în preoţie, în Sfânta Împărtăşanie şi în acelaş Crez în El.

Cine spune că e în comuniune cu Hristos dar nu se închină la icoane şi nu are preoţie şi nu crede ortodox, de fapt nu e în comuniune cu Hristos, ci e în înşelare, doar crede că e în comuniune, de fapt e în comuniune cu demonii care se prefac în îngeri de lumină şi chiar imită pe Hristos.

Dacă Hristos văzând inima unui iehovist, papistaş, penticostal, sau păgân I se va descoperi în chip tainic, îl va îndemna să părăsească eresul sau păgânătatea şi îl va conduce la Biserica Ortodoxă.

Ca exemplu avem cazul sutaşului Corneliu din Faptele Apostolilor, care era om drept şi bun, milostiv, cu multe virtuţi, dar toate nemântuitoare.

De aceea Duhul Sfânt a venit la el şi a grăit cu dânsul îndemnându-l să meargă la apostolul Petru ca să fie botezat, deci să intre în comuniune cu Hristos şi cu Biserica Lui.

Prin aceasta vedem că Dumnezeu este nepărtinitor şi nu lasă pe nimeni în bezna morţii, dar în acelaş timp cei care rămân înafara Bisericii Ortodoxe – în opoziţie cu kakodocsii (rău slăvitorii, cei care blasfemiază în felul acesta pe Duhul Sfânt) nu se bucură de roadele Jertfei de pe Cruce a lui Hristos. Pentru ei Hristos este ca şi cum nu ar fi venit şi ca şi cum nu ne-a mântuit, ei trăind exact ca în perioada Vechiului Testament, în «umbra morţii» sufleteşti, aşteptându-i la sfârşit iadul.

Unii aduc ca argument împotriva învăţăturii Bisericii Ortodoxe cu privire la mântuire, pe care am expus-o mai sus, aşa numita vedenie a Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, dar nimeni nu a demonstrat autenticitatea şi nici continuitatea patristică a acestei «vedenii» care afirmă că erau şi păgâni în Rai, dar erau orbi, nu aveau vedere. Chiar dacă această vedenie ar fi adevărată tot nu putem trage concluzia că aceşti păgâni erau în Rai, pentru că Împărăţia cerurilor însemnă în primul rând vedere duhovnicească, vederea Luminii Necreate, lipsa vederii însemnând de fapt iad.

Lumea dinafară Bisericii Ortodoxe este în puterea celui rău, a diavolului, iar acest lucru se vede cel mai bine chiar prin rugăciunile de exorcizare care se fac catehumenului sau copilaşului la Botez.

Până la Botez, spune Sfântul Isac Sirul, diavolul este cuibărit în inima omului, deci este stăpân pe om, împărăţind în inimă. Doar prin exorcizările de la botez, apoi prin lepădare şi prin Taina Botezului este gonit diavolul din inima copilului sau catehumenului. (Molitfelnic, măn. Petru Vodă – Şi suflă preotul de trei ori asupra inimii lui în chipul Sfintei Cruci, şi îl însemnează de trei ori, la frunte, la gura şi la inimă , zicând: GONEŞTE DE LA DÂNSUL PE VICLEANUL ŞI NECURATUL DUH CARE SE ASCUNDE ŞI SE ÎNCUIBEAZĂ ÎN INIMA LUI; aceasta se zice de trei ori. Înainte de acestea sunt exorcismele – care încep cu cuvintele: Să te certe pe tine diavole… exact ca la molitfele Sfântului Vasile cel Mare, iar la sfârşit de tot, exact înainte de Crez se fac lepădările.)

Tainele înafara Bisericii nu sunt mântuitoare, ele râmânând sub stăpânirea diavolului care înşeală prin pseudo creştinismele umaniste şi pseudo-taine.

Tot cel ce se împărtăşeşte cu împărtăşania eretică se face părtaş la tatăl minciunii care a inspirat erezia şi anume cu diavolul, spune Sfântul Nicodim Aghioritul. Tainele ereticilor, conform tuturor sfintelor canoane sunt apă de ploaie, neavând caracter mântuitor.

Sintetizând învăţătura Sfinţilor Părinţi dar şi canoanele Sfintelor Sinoade, mai ales hotărârea Sinodului din Cartagina împotriva pelagianismului care susţinea mântuirea înafara Bisericii prin forţe proprii, profesorul Dimitrios Telenghidis afirma la Conferinţa de la Constanța:

“Nu există mântuire înafara Bisericii, pentru că dacă ar fi existat atunci s-ar fi golit întreaga lucrare de mântuire a lui Hristos, nu ar mai fi avut rost întruparea lui Hristos.

Când vorbim de mântuire înţelegem o comuniune de viaţă. Hristos când a plecat din această lume le-a spus ucenicilor : «Viaţa mea o dau vouă». Aceasta nu este viaţa Lui ca Om ci este viaţa Dumnezeului în Treime, este viaţa necreată, este dumnezeirea, la care noi trebuie să participăm ca să ne mântuim.

Hristos a luat firea umană ca să ne dea posibilitatea de a participa la viaţa Treimică. Mântuitorul spune «Eu sunt viţa, voi mlădiţele, dacă o mlădiţă nu aduce rod, se taie şi se aruncă în foc», ceea ce înseamnă că atunci când cineva nu are Dreapta Credinţă este tăiat din Biserică, ceea ce au făcut Sfintele Sinoade tăind pe eretici din trupul Ei. Aşadar nu e posibil ca unul rupt din Biserică să aducă rod, pentru că rodul Bisericii este mântuirea. Diavolul nu se mântuieşte pentru că nu are smerenie. Un om dinafara Bisericii nu poate fi smerit, pentru că nu urmează Adevărului descoperit de Dumnezeu Întrupat».

În Sinodiconul Ortodoxiei sunt trecute anatemele împotriva celor care consideră că ar există Har mântuitor înafara Bisericii Ortodoxe afirmând conform Sinoadelor Isihaste numite împreună şi Sinodul IX Ecumenic, care a pornit de la disputa cu ereticul Varlaam de Calabria cu Sfântul Grigorie Palama.

«Cei ce cugetă şi zic că toată puterea şi energia triipostaticei Dumnezeiri sunt create, ca unii care de aici ne silesc să credem că este creată însăşi fiinţa dumnezeiască – căci energia creată, potrivit Sfinţilor, va vădi drept creată şi firea (din care emană) iar energia necreată va caracteriza fiinţa necreată -, şi de aici sunt în primejdie de a cădea cu totul în ateism, ca unii ce atribuie credinţei celei curate şi ireproşabile a creştinilor mitologia elenică şi adorarea creaturilor, şi nu mărturisesc, potrivit celei teologhisite cu dumnezeiască insuflare şi cu modul evlavios de a cugeta al Bisericii, că toată puterea şi energia naturală a Dumnezeirii celei triipostatice este necreată, să fie anatema» (Sinodiconul epocii Paleologilor – împotriva lui Varlaam şi Akindin).

Conform învăţăturii romano-catolice, lucrarea lui Dumnezeu de mântuire a oamenilor este ea însăşi o creaţie şi atunci înseamnă că nimeni nu se poate împărtăşi de Dumnezeu. Umanismul şi raţionalismul având bazele tocmai în această erezie care spune că nu avem părtăşie directă cu Dumnezeu prin Har, prin Sfintele Taine şi atunci înseamnă că ei, care neagă Harul Necreeat cu ce anume se împărtăşesc din Potir? Cu o creaţie. Deci nu pot avea o comuniune cu Dumnezeu, deci nu pot avea mântuire, care este tocmai comuniunea directă cu Dumnezeu, nemijlocită de ceva creat.

“Aceasta este credinţa Apostolilor; este credinţa Părinţilor; este credinţa ortodocşilor; această credinţă mântuieşte lumea. Pe aceşti propovăduitori ai adevăratei credinţe, îi lăudăm ca pe nişte fraţi şi ca pe cei ce dorim să îi avem ca pe părinţii noştri, spre slava şi cinstea adevăratei credinţe» aşa afirma Sinodiconul Ortodoxiei (conform originalului grecesc – Triodul în greacă veche -traducerea îmi aparţine).

Cu alte cuvinte aceasta este singura credinţă mântuitoare care te pune în legătură cu Creatorul şi Mântuitorul. Lumina cea Necreată, Lumina Taborică este starea de mântuire, de Împărăţia Cerurilor, care nu poate veni atunci când te afli în neadevăr, în părtăşie cu duhurile necurate.

Evanghelia Înfricoşatei Judecăţi (Matei 25:31-46) nu vorbeşte despre fapte bune în sine, ci de Sfintele Fapte Bune, Hristos numindu-i fraţi mai mici pe cei care sunt credincioşi, nu necredincioşi: «Botezul şi împărtăşirea cu sfintele Taine ne fac fraţi» ( Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Matei, 897), arătând că Judecata lui Dumnezeu este dreaptă, şi că nu se va cere la judecată lucruri peste putinţă omului de realizat: să dai un pahar cu apă, să vizitezi un bolnav sau întemniţat.

Continuă Sfântul Ioan Gura de Aur : «de ar fi făcut drepţii mii şi mii de fapte bune, răsplătirea lor va fi tot un Dar de la Dumnezeu, că li s-a dar Cerul şi Împărăţia şi o atât de mare cinste în schimbul unor atât de mici şi neînsemnate fapte» (Omilii la Matei).

De aici se vede că totul este Hristocentric: în fiecare om trebuie să îl vedem pe Hristos. Dacă faptele milei trupeşti sunt atât de importante, dar faptele milei sufleteşti, cum ar fi să întorci pe eretic şi păgân de la răutatea lui şi să îl scufunzi în baia Sfântului Botez Ortodox? Nimeni nu va fi nedreptăţit la Judecată şi ar fi o blasfemie să gândim că cineva ar fi totuşi nedreptăţit.

Părintele Serafim Roze spunea că Ortodoxia este firea omului, de aceea Duhul Sfânt luminează pe cei care sunt smeriţi şi primesc descoperire dumnezeiască venind în chip minunat în Biserica Ortodoxă.

Dar Dumnezeu a lăsat propovăduirea Bisericii în mâinile noastre, ale credincioşilor, având puterea de a vesti până la marginile lumii Ortodoxia, ca şi fraţii noştri întru umanitate să audă cuvântul Ortodoxiei şi să se mântuiască. De aceea părinţii din Sfântul Munte Athos au trimis monahi dar şi laici în Africa, la triburi îndepărtate, la aborigeni şi în toate colţurile lumii ca să vestească Evanghelia lui Hristos Ortodox.

Dacă avem întradevăr râvnă pentru mântuirea noastră, să ne gândim şi la mântuirea neortodocşilor şi să mergem să le vorbim de Ortodoxie, aşa cum ne pricepem şi Duhul Sfânt va vorbi prin noi.

Sfântul Mucenic Daniil Sisoyev spune că având în vedere această tragedie, cum că mântuirea aproapelui neortodox este în mâinile noastre, trebuie să devenim apostoli ai Ortodoxiei în lume prin toate mijloacele şi în felul acesta scoatem de sub robia satanei neamurile şi ne mântuim şi noi sufletul.

Amin.
de Preot Matei Vulcanescu