Daca vrem viata frumoasa - Parintele Calistrat

„Omul cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec!” (Ps 143, 4)

„În mâna Domnului este stăpânirea pământului.” (Sir 10, 4)

„Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa.” (Fapte 1, 7)

„Din veac şi până în veac eşti Tu!” (Ps. 89, 2)

„Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său.” (Ps 103, 20)

[...] o dată scoasă din biserică în stradă, sărbătorirea plină de har luminos, de bucurie şi de înălţare sufletească, a acestor sfinte evenimente legate de Persoana şi lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos, ajunge într-un mod degradat şi degradant petrecere de discotecă sau de club, promoţii, tombole şi loterii prin „superhipermarket”-uri, pentru clienţi avizi de agonisire şi consumatori niciodată sătui; ceea ce face din creştinul simplu şi smerit de altădată, din omul obişnuit şi moral, o stihie năvalnică a focului nestins al poftei, lăcomiei şi împătimirii, irezistibil fascinat şi atras de mulţimea ofertelor în bani şi mărfuri menite satisfacerii necontenite a feluritelor „nevoi” create artificial – toate acestea ducând la vătămare sufletească gravă, ba chiar la moarte duhovnicească prin transformarea în stâlp de sare a simţirii lăuntrice , cauzate de dedarea nesăţioasă la păcate: „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul!” (Ps 13, 3).

  Prin urmare, colindul sfânt şi bun (adevărată sinteză cântată a Scripturii) devine vers profan sau muzică lăutărească, transformată din folclor autentic în manea de cartier, ceea ce duce tot la o păgână atitudine comercială, la un fel de bâjbâire şi orbecăială printre meandrele rosturilor prăznuirii înseşi. Astfel, sfântul locaş devine doar acel spaţiu bisericesc prin care mai trece (pururea grăbit şi mereu presat de stresul grijilor lumeşti) bietul om silit de formalismul unei tradiţii pe care n-o mai înţelege şi la care oricum nu mai aderă, liniştindu-şi cumva conştiinţa că şi-ar fi făcut datoria faţă de Sfântul Dumnezeu: „poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele... dar inima lor este departe de Mine!” (Mt 15, 8). „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!” (Deut 5,11). Convingerea că, trecând pe la biserică doar pentru a mai aprinde o lumânare şi pentru a da un pomelnic cu o prescură la altar te-a absolvit total de orice alte îndatoriri faţă de Dumnezeu şi de voia Lui, reprezintă o mare înşelare – astăzi din ce în ce mai răspândită: „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei Legământul Meu în gura ta?!” (Ps 49, 17).

  O asemenea decădere spirituală, împuţinare de suflet şi meschinărie de cuget nu face decât să se potrivească întru totul pervertirii morale generalizate care caută, parcă, să cuprindă astăzi tot ceea ce există, mişcă, suflă şi viază, într-un uriaş angrenaj (specific modernităţii) de tocare, dizolvare şi anihilare a oricăror valori şi simboluri morale, intelectuale şi spirituale, fără nici un alt scop decât construirea unui alt tip de societate umană (numit „societatea de consum”), a cărei funcţionare să convină intereselor financiare şi economice (mai mult sau mai puţin obscure) a celor mari, puternici şi bogaţi ai lumii, după lozinci de genul: „producem ca să consumăm”, „trăim ca să muncim”, „muncim ca să mâncăm”, „trăim ca să mâncăm”.
   Să fie oare, aşadar, Naşterea Domnului o sărbătoare terifiantă, un prilej de manifestare a apucăturilor idolatrizante ale cetăţenilor, o nouă Gadara precum cea în care legiunile de demoni au atacat furios turmele de porci, înecându-i în Marea Galileii, iar în cea de azi cetele de creştini (parcă preluând de la demoni setea de a ucide) sacrifică mii de porci spre săturarea poftei de nesăturat a burţii (deja pline cu cărnuri de tot felul încă din timpul Postului !), încât Praznicul Naşterii Domnului devine de fapt „sărbătoarea Tăierii Porcului” – ca şi cum aceasta ar vesti adevărata mântuire?!... Oare prin aceasta nu cumva ne asemănăm mai mult regelui Irod, ucigătorul de prunci, decât îngerilor, magilor şi păstorilor vestitori de bucurie?! Oare nu închipuim mai degrabă un fel de „apocalipsă” a zidirii prin această pornire spre branconaj „oficial” şi „tradiţional”, prin această manifestare crudă a instinctului de pradă şi de vânare a animalelor?! Uităm cuvântul Domnului care zice: „ale Mele sunt toate fiarele câmpului, dobitoacele din munţi şi boii! Cunoscut-am toate păsările cerului şi frumuseţea ţarinii cu Mine este!” (Ps 49, 11-12). Oare la o astfel de sporire „duhovnicească” ne povăţuieşte Sfânta Biserică, încât să ajungem să ne asemănăm celor care „au schimbat slava Lui întru asemănare de viţel care mănâncă iarbă” (Ps 105, 20), şi despre care Psalmistul ne spune că „a plouat peste ei ca pulberea cărnuri şi ca nisipul mării păsări zburătoare” (Ps 77, 31) şi că „nimic nu le lipsea din cele ce pofteau iar mâncarea le era încă în gura lor când mânia lui Dumnezeu s-a ridicat peste ei şi a ucis pe cei sătui ai lor” (Ps 77,34-35)?! Oare nu despre astfel de stări de lucruri ne vorbesc şi întâmplări precum cea din Thailanda (din decembrie 2004) sau din Japonia primăverii anului 2011 şi care ne amintesc de cuvintele prooroceşti ce vesteau „urgia mâniei Lui; mânie, urgie şi necaz trimis-a prin îngeri nimicitori” (Ps 77, 54) asupra celor împietriţi în rele?.... Şi nu sunt acestea nicidecum semne de prevestire a sfârşitului: „se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie, vor fi cutremure pe alocuri şi foamete şi tulburări vor fi; iar acestea sunt începutul durerilor” (Mc 13, 8); „şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie - luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul!”(Mt 24,6). „Dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel!” (Lc 13, 3). Ori rostul înzestrării cu inteligenţă a omului de către Dumnezeu este tocmai îndumnezeirea şi sfinţirea, iar nu desacralizarea lui: „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut!” (Ps 13, 3), „deşertăciune sunt fiii oamenilor, mincinoşi sunt fiii oamenilor; în balanţă - toţi împreună sunt deşertăciune!” (Ps 61, 9). Aşa că îi invităm pe toţi vestitorii „apocaliptici” ai sfârşitului de lume, ca şi pe naivii şi credulii lor ascultători, să observe mai atent că, de fapt, trăim cu toţii o distrugere a simţământului contemplaţiei frumuseţii care ne înconjoară. Căci cine să mai admire armonia naturii, cine să-i mai descopere poezia, cine să-i mai cânte romanţa sau să-i asculte simfonia, cine să mai fie mângâiat şi uimit de lumina lunii, de albastrul cerului, de farmecul nopţii, de necuprinsul câmpului cu flori – dacă şi Eminescu şi poeţii cei din ceata lui trecut-au deja demult din viaţa de aici?... Cine să mai cultive valorile morale şi spirituale cuprinse tainic şi adânc în bogăţia tradiţiei satului românesc creştin ortodox – când acesta mai poate fi aflat doar la muzeu?! Ţăranul de altădată mai există doar prin filmele proiectate şi cărţile depozitate la Casa de Cultură sau prin piesele expuse la Muzeul Ţăranului Român ... Iată adevărată apocalipsă (în marş distrugător) a culturii cândva roditoare de viaţă!... Cine să mai simtă şi să mai tâlcuiască dorul în versul popular (precum odinioară străbunii ce cântau „Dorul meu de dor tânjeşte!”), cine să mai cânte lacrima , suspinul, suferinţa, în grai de cuget şi simţire românească, într-o vreme ca a noastră, în care „dragostea” este privită, numită şi asumată mult mai pragmatic ca „sex sălbatic” şi „plăcere la extrem”?! Cum să mai semene una ca aceasta cu măreţia alaiului de nuntă din vechime şi cu gingăşia feciorelnică a mirilor de demult, când copii în vârstă de nici cincisprezece ani deja se înfruptă din aşa-zisele „plăceri” otrăvitoare de suflet ale actelor sexuale, distrugându-şi prin aceasta unii celorlalţi atât inocenţa trupului cât şi integritatea minţii!...
   Iată, aşadar, adevărată apocalipsă a moralei şi a familiei, a nunţii şi a credinţei, un sfârşit şi o distrugere în fond a bunului-simţ. Dacă în vremurile de demult fiece gospodar român creştea în curtea casei sale acea „floare a ruşinii” (uşor de recunoscut printr-o frumoasă pată roşie ivită chiar în mijlocul florii albe), cei de azi nici măcar nu mai ştiu cum arată! Şi e firesc să ne întrebăm: de ce se întâmplă oare toate acestea?! „Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat Legământul Tău!” (Ps 118, 126), „au vărsat sânge nevinovat: sângele fiilor lor şi al fiicelor lor, pe care i-au jertfit idolilor din Canaan!” (Ps 105, 38). „Omul în cinste fiind, n-a priceput: alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor!” (Ps 48, 21).

Din nefericire pentru noi, vremurile de „eliberare” şi „democratizare” au adus cu ele (împingând libertatea însăşi până la refuzul oricăror limite sau bariere) valuri peste valuri de păcate, de răutăţi şi de greşeli, încât – fără să vrem – trăim astăzi simţământul (deloc îmbucurător) al unei apocalipse (de orice fel ar fi ea), care însă nu sfârşeşte lumea pentru a o înnoi, ci doar o distruge în sufletele omeneşti. Ce făceau oamenii de dinainte de potop? „Mâncau, beau, se însurau, se măritau - până în ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi!” (Lc 17, 27). Dar, oare, Hristos Însuşi – pentru ce „S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pontius Pilat, a pătimit şi S-a îngropat şi a înviat a treia zi”? Ca să se vândă în cantităţi industriale cozonacii şi ouăle roşii prin mall-uri şi prin pieţe? Sau ca să se vândă cadourile (aduse chipurile de „iepuraş”) pentru copii – şi astfel să se mărească pieţele de desfacere a mărfurilor, să crească cifrele de afaceri ale firmelor de comerţ, să crească procentajele la bursă şi coeficienţii comerciali?!... O, nicidecum! „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Cor 15, 20); căci „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră!” (I Cor 15,14). A înviat ca să dezlege blestemul, ca să ierte păcatul strămoşesc, să sfărâme moartea cea veşnică şi să zdrobească încuietorile iadului!... Şi atunci – de ce să ne purtăm de parcă am fi cu mult mai întunecaţi decât eram mai înainte de Înviere, mult mai pătaţi de păcate şi mai blestemaţi prin propriile noastre fapte?! Unde sunt „cerul nou şi pământul nou” (Apoc 21, 1) din sufletele creştinilor înnoite prin Cincizecime? Unde este „Sângele Mielului” jertfit(Apoc 7, 14) din inimile închinătorilor lui Dumnezeu? Cine şi unde şi cum mai cugetă la acestea şi le trăieşte pe ele? Cui îi mai trebuiesc, cui îi mai folosesc, cine le mai doreşte?! De ce să tot mergem pe căile pierzării, tot mai departe de ochii blânzi şi sfinţi ai Bunului Dumnezeu? Şi cui să-i mai cântăm astăzi cu bucurie: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor!” (Ps 1, 1)? Oare nu este păcat de atâta jertfă neîncetată, de atâtea Sfinte Liturghii, de atâtea proorocii şi scrieri, dacă cei pentru care s-au făcut au ajuns precum vestit-a Psalmistul: „Gură au - şi nu vor grăi! Ochi au - şi nu vor vedea! Urechi au - şi nu vor auzi !”(Ps 113, 13-15)? Căci „sufletul care păcătuieşte va muri!” (Iez 18, 20).
   Şi oare de ce să lăudăm atâta „timpul” şi „valoarea” lui, şi să nu luăm în seamă cele la care Scriptura ne cheamă – „viaţa veşnică” (Mt 25, 46), – şi cele despre care ne şi avertizează : „osânda veşnică” (Mt 25, 46) ? În fond, cine ne dă nouă dreptul să împărţim clipele, şi să le tot numărăm şi contorizăm, neglijând total dimensiunea chemării vieţii noastre la înveşnicire prin acel „astăzi” al lui Dumnezeu: „Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui - nu vă învârtoşaţi inimile ca la răzvrătire!” (Evr 3, 15) ?! Ce să mai însemne „an vechi” şi „an nou” când, în lumina Sfintelor Scripturi, putem vorbi de fapt doar despre un timp al necunoaşterii lui Dumnezeu (care implică o stare de suferinţă, de neîmplinire şi de nemulţumire sufletească, precum cea a celor care aveau „ochii ţinuţi ca să nu-L cunoască” - Lc 24, 16), şi despre un alt timp, al întâlnirii şi împăcării cu Dumnezeu, adică al unirii cu El: „a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii!” (Lc 24, 35) şi „atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc 24,45) iar ei „s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Lc 24,52-53). Oare nu aceasta este adevărata bucurie de a fi într-un „an nou” cu Dumnezeu prin înnoirea noastră sufletească, posibilă prin renunţarea la orgoliul „eu”-lui lăuntric? Şi ce poate să fie oare mai frumos, mai dulce şi mai binecuvântat lucru decât (la vremea încheierii a încă unui an calendaristic din curgerea timpului) să poţi să cugeţi la nemărginirea veşniciei – „mai înainte de veci” (I Cor 2, 7), şi să cugeţi la nesfârşirea vieţii cea din „vecii vecilor” (Filip 4, 20), şi să nădăjduieşti la clipa cea mântuitoare: „astăzi vei fi cu Mine în Rai!” (Lc 23, 43)?! Oare nu aceasta este ceea ce într-adevăr contează – să-L primeşti pe Dumnezeul Cel Viu în existenţa ta, în sufletul tău, în clipa ta - şi astfel să-ţi câştigi viaţa cea de veci, de dincolo de lume şi de timp? Într-o viaţă atât de scurtă, într-un răstimp atât de mic (de doar câteva decenii de petrecere pe pământ) cum să nu fii mai preocupat de înscrierea numelui tău şi a numelor celor dragi ai tăi în Cartea Vieţii lui Dumnezeu, decât de agonisirea amăgitoare a celor deşarte şi trecătoare?! „Bucuraţi-vă că numele voastre au fost scrise în ceruri!” (Lc 10, 20) împreună cu „ceilalţi împreună-lucrători, ale căror nume sunt scrise în Cartea Vieţii” (Filip 4, 3). Câtă nădejde nu ne dă teologia eshatologiei particulare a credinţei noastre creştineşti („în ce fapte te va găsi moartea, în acele fapte vei fi judecat!” – Patericul Egiptean), şi totuşi ... să te frământe atâta gândul la o clipă care nici nu-ţi aparţine şi despre care nici nu ţi s-a descoperit ceva (căci „de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie - nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl!” - Mt 24, 36), şi despre care ni s-a spus doar că „se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Lc. 24,30)(adică semnul Sfintei Cruci, de la răsărit până la apus şi de la miazănoapte până la miazăzi) şi că „la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Iisus Se va pogorî din Cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi!” (I Tes 4, 16). Dacă un asemenea eveniment precum Parusia (sau cea de-a doua venire a Mântuitorului Hristos pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă, ca Drept Judecător) se va petrece „într-o clipeală de ochi” (I Cor 15, 52), atunci când vom mai avea noi timp să ne dăm seama de cele ce se petrec în jurul nostru, - sau fie şi măcar de propria noastră stare personală?! „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbiţa cea de apoi” (I Cor 15, 51-52) – şi ne vom şi înfăţişa la Judecată! De aceea cântă Psalmistul: „Paharul este în mâna Domnului, plin cu vin curat bine-mirositor, şi îl trece de la unul la altul, dar drojdia lui nu s-a vărsat; din ea vor bea toţi păcătoşii pământului!” (Ps 74, 8). Şi de aceea ar fi bine ca, atunci când ne adresăm unii celorlalţi urarea „La mulţi ani cu spor, cu belşug, cu bucurii, cu bogăţii şi fericire !”, să nu uităm că toate acestea depind atât de Dumnezeu, cât şi de bunăvoinţa noastră: „Fără Mine nimic nu puteţi face!” (In 15, 5) căci „cel ce nu adună cu Mine risipeşte!” (Lc 11, 23). Şi iarăşi, bine ar fi ca, la cumpăna dintre ani, să nu ne limităm doar la umplerea pântecelui cu mâncare gustoasă şi băutură din belşug, la dans şi chiote de veselie, ci şi, cuminţi şi înţelepţi, să cerem de la Dumnezeu Cel Preaînalt, în susurul de rugă al cântului Bisericii, „înger de pace credincios, îndreptător, păzitor al sufletelor şi al trupurilor noastre, cele bune şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii, cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi, sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos”. Pentru că Tu eşti Stăpânul timpului, al lumii Creator, al vieţii noastre Păzitor şi de zile Dătător şi Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea şi a Ta este împărăţia şi puterea şi slava: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Sănătate, mântuire, credincioşie, ani binecuvântaţi şi bogaţi în fapte mântuitoare tuturor creştinilor dreptmăritori! Amin!

Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni

sursa http://ieromonahcalistrat.blogspot.ro

Parintele Calistrat - TOATA VIATA ESTE O LUPTA SI O ISPITA , Nou 2016 ��

Încă de la începutul istoriei sale zbuciumate, omenirea a cunoscut faptul că problema adevărului nu ţine cont de diferenţele de rasă, de neam, de vârstă sau principii. Dragostea faţă de semeni, omenia şi respectul, fapta cea bună sunt mereu aceleaşi virtuţi morale existente şi manifestate ca lege a firii comune tuturor oamenilor: „păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii” (Rm. 2, 14).

 Dar ceea ce particularizează creştinismul între celelalte religii ale lumii şi mai ales Ortodoxia între celelalte confesiuni creştine este tocmai faptul că ea deţine Adevărul absolut, fundamental şi universal, model neschimbabil - pentru că vine din cer prin revelaţie supranaturală, fiind mai-înainte vestit de către proorocii şi drepţii Vechiului Testament, şi pe deplin descoperit lumii prin întruparea Cuvântului veşnic al Tatălui din preacuratele sângiuiri ale pururea-Fecioarei Maria, despre Care Scriptura păstrează nu puţine expresii categorice şi convingătoare: „Iată Omul!” (In. 19, 5), 

„Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (In. 1, 29), „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6), „Eu sunt Lumina lumii” (In. 8, 12), „Eu sunt uşa oilor” (In. 10, 7), „Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer” (In. 6, 51). Identitatea Fiului lui Dumnezeu s-a revelat lumii prin Sfintele Scripturi inspirate din puterea Duhului Sfânt şi prin lucrarea Tatălui în opera de mântuire a lumii. Confuzia lumii Vechiului Testament cu privire la Mesia este în întregime confirmată de întrebarea pe care Mântuitorul o adresează ucenicilor Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu?” (Mt. 16, 13). Întrebare la care răspunsul era formulat după înţelegerea fiecăruia, cât şi cum puteau oamenii să priceapă lucrurile: „Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci” (Mt. 16, 14). 

Ca semn al supunerii şi al ascultării de Hristos, al cunoaşterii şi recunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, apostolii au fost şi ei întrebaţi: „Dar voi cine ziceţi că sunt?” (Mt. 16, 15). Pentru ei Numele Adevărului a fost uşor de recunoscut: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 16). Numai că aceasta i-a fost descoperită lui Petru „nu de trup şi sânge” ci de „Tatăl Cel din ceruri” (Mt. 16, 17). Acesta este primul semn că purtătorii Duhului Sfânt sunt aleşii lui Dumnezeu.
Dacă ne vom întoarce în grădina Raiului, acolo unde îşi are temeiul îndemnul Dumnezeiesc la înfrânare, vom vedea (din Cărţile Sfintei Scripturi) că iubirea lui Dumnezeu pentru Adam a fost copleşitoare, căci mai înainte de a-l aşeza pe om în Rai l-a întocmit pe acesta cu multă frumuseţe şi rânduială: „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit” (Fac. 2, 8). Multele şi îmbelşugatele feluri de roade au fost darul lui Dumnezeu pentru om – dar aceasta într-un mod duhovnicesc, pentru că în Rai nu exista pofta ca imbold propriu firii; în Rai omul trăia o stare de extaz, de răpire duhovnicească, fiind permanent în comuniune cu Dumnezeu. Şi dacă vorbim de posibilitatea nemuririi pentru Adam şi Eva ca protopărinţi ai neamului omenesc, atunci vorbim desigur de prezenţa în Rai a Pomului Vieţii. Acesta în chip umbros–profetic era chipul lui Hristos, Viaţa lumii, din care cei doi cetăţeni ai Raiului mâncau mereu şi se umpleau de Duhul, precum cântă şi Sfânta Biserică: „deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duhul” (Catavasiile Buneivestiri). Problema ascetică, aşadar, a celor dintâi oameni nu mai era postul de mâncare, de vreme ce toţi pomii erau la dispoziţia lor; ba, mai mult, încununarea ospăţului era tocmai mâncarea din Pomul Vieţii – acea Liturghie tainică a Raiului, despre care Adam cel nedesăvârşit nu cunoştea aproape nimic, doar cât gusta din roadele ei, fiindcă mâncând se întărea cu duhul. Nu degeaba Sfântul Apostol Pavel Îl numeşte pe Iisus Hristos „Adam cel de pe urmă” (I Cor. 15, 45) iar Sfântul Apostol Luca ne spune despre El că „Pruncul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui” (Lc. 2, 40) – ceea ce reprezintă treptele omului duhovnicesc în creşterea lui în Dumnezeu. 

 Aşa a fost şi Adam zidit şi plămădit de Dumnezeu: a primit duh pentru ca să fie viu şi să poată să fie în legătură directă cu Dumnezeu: „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7) numai că, din păcate, iată că apare şi moartea sufletească a lui Adam – în clipa respingerii adevărului Lui Dumnezeu, prin primirea minciunii la sfatul diavolului: „Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu” (Fac. 3, 5). În această conjunctură putem recunoaşte copilăria vârstei lui Adam, imaturitatea cu care el se pripeşte la „sfătuire înaltă”, uitând convorbirea cu Dumnezeu şi nepăstrând legătura directă cu Ziditorul tuturor, coborându-se la o discuţie cu şarpele, una dintre făpturile mărunte ale pământului şi simbol al diavolului. Vedem limpede schimbarea stării duhovniceşti a lui Adam în urcuşul său spre Dumnezeu prin golirea de harul Duhului Sfânt produsă în mintea şi în inima lui. 

   Dar ce putere înaltă găsim ca dar făcut lui Adam de către Dumnezeu la zidirea lui? – tocmai posibilitatea de a se umple de Duh şi Lumină prin mâncarea din Pomul Vieţii. De aceea şi noi oamenii avem ca sursă permanentă de hrană tot ceea ce pământul ne dăruieşte, şi vegetale şi vieţuitoare, precum Dumnezeu i-a poruncit lui Noe: „Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi” (Fac. 9, 3-4) (sângele fiind elementul sacru al vieţii trupeşti, tributul datorat cerului, adus lui Dumnezeu). Atunci când s-a petrecut pe pământ catastrofa uciderii de frate, între Cain şi Abel, sângele lui Abel a strigat la Dumnezeu (de unde moştenim şi păcatele „strigătoare la cer”) – „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ” (Fac. 4, 10). Iată, se poate spune că pe Pământ avem la fel un pom al cunoştinţei binelui şi răului. Ramurele lui sunt ascunse în poruncile Decalogului. Cele două table ale Legii poartă înscrise mai întâi poruncile împotriva păcatelor sufleteşti apoi pe cele împotriva păcatelor trupeşti. Unele se fac din minte, din partea raţională a firii, altele se fac cu trupul, din poftă şi din dulceaţa simţurilor. Iată, primele cinci porunci sunt de ordin sufletesc: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci chip cioplit! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti ! Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert! Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti ! Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!” (Ieş. 20, 2-12). Apoi pe a doua tablă de piatră a Decalogului sunt poruncile cu privire la semeni, care ţintesc păcatele trupeşti grosolane: „Să nu ucizi! Să nu fii desfrânat! Să nu furi! Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! Să nu doreşti nimic din câte are aproapele tău!” (Ieş. 20,13-17). În toate acestea se poate recunoaşte referirea atât la căderea minţii cât şi la degradarea a trupului - ceea ce duce la opacizarea sufletului, la întunecarea lui prin lipsirea de harul lui Dumnezeu.


Aşa a fost şi cu postul din Rai. N-a fost un post de carne, de lapte de brânză sau de ouă, ori de cine ştie ce alimente grase, prea fine sau prea dulci. A fost un post al minţii, despre care găsim scris în cărţile Părinţilor Filocalici: „bucatele multe şi grase înceţoşează mintea” (Avva Dorotei). Se poate înţelege deci de aici că Adam simţea permanent nevoia să mănânce fructul din Pomul Vieţii; tocmai la aceasta se referă următorul articol (cu înţeles atât de adânc) din Simbolul Credinţei: „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Se află ascunsă aici o icoană a Întrupării, „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” – cu atât mai mult neştiută de Lucifer. Neastâmpărarea demonului de a cunoaşte firea tainei l-a făcut să dea târcoale Raiului, neputând pricepe cum el, înger netrupesc, a pierdut pe Dumnezeu ca legătură şi slujire, devenind „ateu”, ba chiar potrivnic şi vrăjmaş Ziditorului său, - iar omul, această biată făptură de lut, amestecată din trup şi suflet, „înger cu trup”, stă şi mănâncă, discută, povesteşte cu Dumnezeu. Ce o fi aceasta? 

   Ce o fi însemnând? Deducem de aici că pomul cunoştinţei binelui şi răului a fost piatră-de-poticnire până şi pentru îngeri – deşi aflaţi în desăvârşită supunere şi ascultare şi în permanentă slujire faţă de Dumnezeu ca şi Creator al lor. La timpul cuvenit, descoperirea Fiului ar fi fost un gest de dragoste faţă de netrupeştile puteri ale ierarhiilor cereşti, învrednicite să-L cunoască pe Fiul Celui Preaînalt, „Îngerul de mare sfat” (Is. 9,5), „Cel din Tatăl din veci şi din Maică sub vremi” (Sfântul Ioan Damaschin), „Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii” (Crezul). Pentru om era mai lesne să asculte fiindcă deja primise porunci clare şi precise: „din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci” (Fac. 2, 17). Prin această înfrânare s-ar fi întărit duhul discernerii care este harismă, dar al Duhului Sfânt; omul ar fi dobândit „duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe, duhul temerii de Dumnezeu” (Is. 11, 2-3), toate „roade ale Duhului Sfânt” (Gal. 5, 22). 

 Părintele Dumitru Stăniloae spune despre copilăria lui Adam că a fost tot atât de scurtă pe cât de scurtă i-a fost şi şederea în Rai; dar groaznică a fost căderea de la Faţa lui Dumnezeu! Bietul Adam a suferit transformări sufleteşti atât de adânci încât s-a rătăcit în propria lui minte, uitând cu totul de bunătatea lui Dumnezeu. Un astfel de afront adus lui Dumnezeu îl întâlnim şi astăzi, atunci când îi auzim pe unii tot întrebându-se: „Dacă Dumnezeu e bun, atunci de unde atâtea rele asupra omenirii? De unde atâtea boli, atâta ură şi invidie, atâtea răzbunări şi nenorociri, atâta sărăcie şi război în omenire, dacă Dumnezeu e bun şi e iubire?!”. E foarte simplu, fraţilor, simplu şi logic: Dumnezeu l-a lăsat pe om în Rai lângă Pomul Vieţii, lângă „Pâinea cea Vie” (In. 6, 51), lângă Izvorul Vieţii, lângă fântâna Duhului Sfânt pentru a-I învăţa tainele şi a asculta de glasul Lui. Şi, când colo, umblând prin Rai, îl găseşte stând la sfat cu diavolul!... Oare nu cumva şi astăzi, după 7520 de ani de la izgonirea lui Adam din Rai, se întâmplă acelaşi lucru atunci când ne dezvinovăţim de propriile noastre păcate, asemenea Evei? 

   „Nu părinte, nu mama nici tata, ci diavolul m-a îndemnat!” Întrebarea care se pune în aceste condiţii este următoarea: „Ce-ai căutat la sfat cu diavolul? Te-a trimis Dumnezeu? Ce-ai căutat la crimă, desfrâu, beţie, hoţie, fărădelegi şi urgii? Te-a trimis Dumnezeu?”… „Şarpele m-a amăgit!...” (Fac. 3, 13).Dar atunci Dumnezeu răspunde: „Intră întru bucuria domnului tău! … peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune!” (Mt. 25, 21). Aşa şi cu diavolul: ţi l-ai ales ca mentor? Atunci, bucură-te de „bucuriile” lui şi de toate cele ce-ţi dă el ca răsplată că-l asculţi: necazuri, boli, dureri, suferinţe, lacrimi… - nu cumva le merităm din plin? La fel şi în Rai: la o simplă lecţie de verificare a cunoştinţelor iată că Adam deja uită totul despre Dumnezeu!... 

  Tot aşa cum şi noi, cei de astăzi, uităm că El veghează clipă de clipă viaţa şi existenţa noastră, ba chiar şi fiecare gând: „Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta toate se vor scrie” (Ps. 138, 16). După ce a fost creat de Dumnezeu, învăţat, hrănit, călăuzit, iubit, cinstit şi respectat, strămoşul Adam a intrat la sfat cu diavolul lângă pomul cunoştinţei binelui şi răului, vrând şi el să fie ca Dumnezeu… dar iată că a uitat totul: „Adame, unde eşti?” (Fac. 3, 9) … nu mai era în Rai…! „Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns” (Fac. 3, 10) – gol de înţelepciune, gol de lumină, gol de căldură, gol de har, gol de Duhul Sfânt. Şi de aceea, la simpla întrebare „Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?” (Fac. 3, 11) - răspunsul aşteptat de Dumnezeu (pocăinţa, părerea de rău – şi prin ea dobândirea iertării) nu a mai venit… Adam cel ajuns „dumnezeu” după mintea lui, din sfatul diavolului şi la îndemnul femeii, începe să-L judece pe Dumnezeu de lucruri nedrepte: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Fac. 3, 12). La fel, la rândul ei şi femeia: „Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat” (Fac. 3, 13). Nu au mai existat nici „am greşit”, nici „te rog iartă-mă!”, - nimic! Din mintea lui Adam s-a opacizat adevărul iar din inima lui s-a stins simţământul de căinţă. De aici şi răspunsul sfinţilor: „inima fără Dumnezeu naşte toate relele” (Filocalia, vol. IV), urmând cuvântului lui Hristos din Sfânta Evanghelie: „din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Mt. 15, 19).

De aceea, pentru a ne izbăvi de demonizarea sufletească, să zicem şi noi precum tatăl copilului lunatec: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” (Mc. 9, 24), pentru că „acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mc. 9, 29) şi pentru că „nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot Cuvântul ce iese din gura Domnului” (Deut. 8, 3). Aşa fac astăzi mulţi dintre creştinii noştri, fie ei mai tineri, sau mai vârstnici: deşi nu cunosc Legea lui Dumnezeu, nu citesc Scriptura, nu cercetează nici „vieţi de sfinţi” nici „filocalii” pentru că e mai greu să faci voia lui Dumnezeu (să te rogi, să posteşti, să te spovedeşti, să te împărtăşeşti)... mai bine devin atei; e mai ieftin şi mai puţin obositor. Şi iată–l pe omul contemporan: el este cu vehemenţă ateu şi necredincios – dar n-a fost curios nici măcar o dată sau un pic să afle totuşi, ce vrea Dumnezeu, de la sufletul lui de om şi de creştin: „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu!” (Iez. 33, 11). Şi, deşi Dumnezeu e Viaţa, totuşi omul L-a condamnat la moarte, răstignindu-L: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” (Lc. 23, 21) „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt. 27, 25). Dar Dumnezeu, fiind Iubirea, l-a condamnat la rândul Său pe om la nemurire prin Înviere: „cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!”
( Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni)

sursa http://ieromonahcalistrat.blogspot.ro

Parintele Calistrat --- DESPRE ISPITA ACESTEI LUMI

Pr. Ilarion Felea ,,Lupta pentru virtute si har se castiga prin ispite,,

 Cu toate că nu sunt de la Dumnezeu, ci de la duhurile necurate, de la lume şi de la om, Dumnezeu permite ispitele, ele fiindu-ne de folos din mai multe pricini şi anume: ispitele sunt şcoala smereniei, deoarece pun la încercare puterea, mândria, răbdarea şi neputinţa noastră. 

Oricât ar fi de supărătoare , ispitele ne înţelepţesc şi ne învaţă să nu ne trufim, cu virtuţi pe care nu le avem fără ajutorul dumnezeiescului har.

Lupta pentru virtute şi har se câştigă prin ispite.”

Cine fuge de ispite, fuge de virtute” spune Sf. Isaac Sirul. Nimeni nu ajunge om mare, nu poate să se desăvârşească în virtute dacă nu are răbdare în ispite. Cu cât se apropie un suflet mai mult de cetatea lui Dumnezeu, cu atât îl întâmpină ispite mai puternice. Ispite noi (învinse) aduc har mai mult. 

Dumnezeu nu dă harul fără ispite. În măsura biruinţei asupra patimilor şi ispitelor, se dă harul. “Ia aminte şi scrie în inima ta, că iubirea de plăceri şi de odihnă este pricina pentru care Dumnezeu te părăseşte şi îngăduie să fii ispitit” (Sf. Isaac Sirul). Sf. Macarie cel Mare, desigur din experienţa vieţii sale, spune că puterea harului de care se învredniceşte sufletul creştinului “se câştigă numai cu luptă mare, cu răbdare multă şi îndurare, prin ispite şi încercări”.

Ispitele vădesc ce-i în inima omului (Deut. 8:2; 32:31; Iac. 1:3). Ispitele ne cheamă la pocăinţă, la ispăşirea şi înlăturarea păcatelor. Ispitele sunt toiag de întoarcere la Dumnezeu, pricini de trezire, îndreptare şi apropiere de Dumnezeu. “Precum părinţii iubitori de fii, întorc pe fii lor, care fac lucruri nesocotite, cu ameninţări, aşa şi Dumnezeu îngăduie ispitele ca pe un toiag care întoarce pe cei vrednici de la viclenia diavolului” (Sf. Petru Damaschin). 

“Necazurile încercărilor, scrie Sf. Maxim Mărturisitorul, sunt aduse peste unii pentru ştergerea păcatelor săvârşite, peste alţii pentru ştergerea celor ce le săvârşesc acum, şi iarăşi pentru alţii pentru oprirea celor ce vor să le facă. Dar afară de acestea, mai sunt şi cele care vin pentru dovedire, ca de pildă cele venite asupra lui Iov”.

Tot Mărturisitorul înşiră cinci pricini pentru care Dumnezeu îngăduie să fim războiţi de către dracii ispitelor: “cea dintâi, pentru ca războiţi fiind şi războindu-ne în apărare, să venim la puterea de a deosebi virtutea şi păcatul. 

A doua, ca dobândind prin luptă şi durere virtutea, să o avem sigură şi nestrămutată. 

A treia, ca înaintând în virtute, să nu ne îngânfăm ci să învăţăm a ne smeri. 

A patra, ca după ce am fost ispitiţi de păcat, să-l urâm cu ură desăvârşită. 

A cincia, care e mai presus de toate, ca devenind nepătimaşi, să nu uităm slăbiciunea noastră, nici puterea celui ce ne-a ajutat”.

Ispita e un foc curăţitor, un mijloc de încercare a credinţii şi a virtuţii, de îmbunătăţire, desăvârşire şi mântuire. 

Fapta bună în mijlocul ispitelor se vădeşte. Răul ajută binele, ispitele şi suferinţele ajută curăţirea şi desăvârşirea sufletului. 

Cine caută un bine, mai mare, e atacat şi împiedicat de o ispită mai mare, spune Fericitul Simeon Metafrastul.

 Încercările ne vin spre învăţătură şi spre mântuire. Prin ele suntem pedepsiţi, dar nu omorâţi; învăţaţi, dar nu părăsiţi. 

“Nimeni nu învaţă, fără să fie ispitit”, constată Sf. Isaac Sirul. Tot Sf. Isaac spune “Când pui început îmbunătăţirii, pregăteşte-te de ispite. Întâmpină-le cu îndrăzneală, ca Iov. Dacă nu te pregăteşti să biruieşti ispitele, depărtează-te de lucrarea virtuţilor”.

,,Toată bucuria să aveţi, fraţii mei, când cădeţi în multe feluri de ispite, scrie Sf. Iacob, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare; iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi fără niciun fel de lipsă,,, (Iac. 1:2-4).

Ispitele sunt exerciţii de întărire în credinţă şi în voinţă, mijloace de formare a caracterului creştin, la care nu se poate ajunge decât prin sforţări şi lupte <<până la sânge>> (Evr. 12:4). 

“Tocmai pentru aceasta stau la mijloc ispitele şi încercările cele multe, supărările şi luptele şi picăturile de sudoare, constată Sf. Macarie, pentru ca să vădească cine a iubit numai pe Domnul singur cu adevărat până la moarte cu toată voinţa şi din toată puterea lui”.

Ispitele vădesc şi sporesc în noi iubirea lui Dumnezeu, în braţele căruia aflăm ajutor şi ocrotire. oricât am fi de buni sau de sfinţi, cu cât se inmulţesc mai mult ispitele, cu atât ne vom simţi mai aproape de Dumnezeu. cu cât sunt mai grele şi mai îngrozitoare, cu atât frica de primejdia lor ne face să ne întoarcem şi să ne refugiem sub aripile proniei lui Dumnezeu.

Ispitele sunt prin urmare mijloace de progres duhovnicesc, focuri curăţitoare de suflet, prilejuri de înălţare şi desăvârşire morală. De aceea toţi oamenii sunt ispitiţi. Cunoscând valoarea morală, binefăcătoare, a ispitelor, Psalmistul se roagă <<Cercetează-mă, Doamne, şi mă cearcă… >> (Ps. 25:2).

Pentru cei încercaţi în cuptorul ispitelor se păstrează răsplătirile şi cununile, spune Sf. Ioan Carpatiul. Pentru ei este scris: <<…necazul vostru în bucurie se va întoarce>> (In. 16:22)

Ispitele au deci un rol pronietor şi mântuitor, sub mâna ajutătoare şi ocrotitoare a Bunului Dumnezeu, care nu ne lasă să fim ispitiţi peste puterile noastre, ci odată cu ispita aduce şi scăparea din ea, ca să o putem răbda (1 Cor. 10:13). Faptul acesta este foarte important de ştiut, că ispita nu e peste puterile omului. Dumnezeu permite ispita, dar pe măsura puterilor omeneşti, în scopul îmbunătăţirii spirituale. Tot Dumnezeu este acela care scapă din ispită pe cei credincioşi, iar pe cei nelegiuţi îi păstrează, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii (2 Petr. 2:9).

Cu încredinţarea aceasta, că Dumnezeu nu ispiteşte, dar permite ispita pe măsura puterii omului şi scapă pe cei credincioşi din cursele ei, ne rugăm Cerescului Tată: << Şi nu ne duce – Doamne – pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel rău>> (Mt. 6:13).

Pr. Ilarion Felea
Fragment din cartea “Spre Tabor”, vol I
sursa familiaortodoxa.ro

O zi de post adevărată - Parintele Calistrat

,,Postul este o jertfă, un dar înaintea lui Dumnezeu, tratament pentru vindecarea sufletului, ajutor pentru apropierea de Dumnezeu, pentru sporirea rugăciunii și a faptelor bune.,,

Postul este ascultare de Dumnezeu spre folosul nostru, dar poate fi ținut și spre a-i ajuta pe cei dragi, pe cei care au nevoie de ajutorul nostru, chiar și pe cei adormiți, cerând lui Dumnezeu să primească osteneala noastră pentru ei. Pentru aceasta, postul trebuie ținut cum se cuvine. De aceea, voi prezenta câteva concepții greșite despre post.

„Nu tot ce intră în gură îl spurcă pe om”- este un argument folosit de cei care nu vor să postească. Acest cuvânt a fost rostit de Mântuitorul când ucenicii Săi au mâncat spice de grâu fără a se spăla pe mâini. La evrei, spălarea mâinilor înainte de masă avea și o semnificație religioasă. De aceea, fariseii îi reproșează lui Hristos că Sfinții Apostoli au mâncat fără spălarea rituală. Răspunsul Domnului a fost clar: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om…Nu înțelegeți că tot ce intră în gură se duce în pântece și se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om”. În concluzie, cuvintele de mai sus nu au legătură cu postul, ci cu faptul că ucenicii au fost nevoiți să mănânce fără a se spăla pe mâini. Postul este cea mai veche poruncă dată de Dumnezeu oamenilor („Din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci”, i-a spus Dumnezeu lui Adam). Însuși Mântuitorul a postit 40 de zile și 40 de nopți, drepții Vechiului Testament și apostolii au postit, creștinii la fel; să nu fim noi potrivnici, găsind astfel de scuze. Ținem post pentru că suntem păcătoși, este jertfa noastră adusă din dragoste față de Mântuitorul și din ascultare față de Sfânta Biserică. Nu Dumnezeu are nevoie de postul nostru sau preotul duhovnic, ci noi înșine, pentru curățirea păcatelor și apropierea de Taina Spovedaniei și a Împărtășaniei.

Ținem post prima și ultima săptămână – este exact cum ai încerca să faci un pod și realizezi doar capetele acestuia, fără partea din mijloc. Cam așa este cu postul pe care îl ții în prima și ultima săptămână; este ceva, dar nu totul. De asemenea, un tratament medical pentru șase săptămâni nu ar fi eficient dacă am lua pastilele doar în prima și ultima săptămână!

Se mai crede greșit că dacă ținem post negru în Vinerea Patimilor, este ca și cum am ține toate posturile. Oricum, cei care țin tot postul se luptă ca în Vinerea Patimilor să nu mănânce nimic. Jertfa postului trebuie dusă în toate zilele de post, nu doar parțial, o săptămână, o zi etc.

Mâncarea rămasă de dulce nu trebuie consumată în primele zile din post, cum greșit se procedează uneori. Dacă a mai rămas o astfel de mâncare, nu trebuie consumată, așa cum nici de Sfintele Sărbători, dacă ne rămâne mâncare de post, nu o mâncăm. De asemenea, săptămâna brânzei este foarte importantă și trebuie ținută așa cum se cuvine, putând consuma orice produs alimentar, mai puțin carne.

Unii cred că și-au stricat postul dacă au atins sau au mâncat din neatenție cele ce nu se cuvin a fi consumate în post. E adevărat că în vechime, la începutul postului se foloseau alte vase decât cele din care se consumase mâncare până atunci. Prin aceasta, se arăta hotărârea de a ține post, dar nu înseamnă că am stricat postul dacă am pus unt pe pâine unui copil (copiii până la șapte ani nu sunt obligați să țină post) și din greșeală, ne-am atins și noi de alimentul de dulce. Postul este o problemă de voință, așa că, dacă cineva a greșit cu voie sau fără voie, gustând ceva de dulce, trebuie să se lupte să țină post mai departe. Dacă ne murdărim, ne spălăm și ne luptăm să rămânem curați, nu ne tăvălim prin noroi.

„Dacă nu mă spovedesc și nu mă împărtășesc, nu mai țin post” – postul nu este legat doar de spovedanie și împărtășanie, ci și de o anumită sărbătoare pe care trebuie să o întâmpinăm liniștiți, curați și de lupta pe care o ducem spre a ne curăți sufletul. Deci, chiar dacă uneori, din motive binecuvântate nu reușim să ne spovedim și să ne împărtășim, tot trebuie să ținem post.

„Nu țin toți din casă post și mi-e greu să fac mai multe feluri de mâncare, nu am timp, nu am bani”. E adevărat, uneori osteneala este mai mare, dar și răsplata este pe măsură. O gospodină pricepută și cu dragoste pentru cei din familie poate face așa încât cei care nu țin post să nu cârtească, iar ceilalți să poată posti liniștiți. În privința banilor, un post mai aspru nu presupune un efort mare. Problema este că noi vrem post, dar cu mâncăruri cât mai bune! În vechime, banii economisiți prin post erau făcuți milostenie.

„Mi-e poftă.” Și Adam și Eva au „poftit”, au mâncat și au pierdut Raiul! Să luăm aminte! Cu ajutorul lui Dumnezeu putem birui orice dorință!

„E mai păcat să poftești decât să mănânci !” Dacă ar fi așa, am putea spune: e mai păcat să vrei să furi decât să furi, e mai bine să omori decât să vrei să omori etc. Noi știm că cel care poftește, dar luptă și nu greșește, primește răsplată de la Dumnezeu!

„Degeaba am ținut post până acum.” Nu trebuie să așteptăm răsplată pentru post, ci întărire, iertare de păcate, mântuire. Și chiar dacă nu am reușit să fim mai buni, nu trebuie să ne pierdem nădejdea, ci să luptăm mai mult!

„Țin alții post și tot răi sunt.” Nu trebuie să vedem ceea ce este rău la semeni, ci ceea ce este bun. Modelul nostru este Mântuitorul, nu vreun om oarecare. Diavolul nu mănâncă nimic și totuși, nu îl ia cineva ca model de postire. Gândul la Dumnezeu!

„A apus soarele, deci pot să mănânc de dulce!”Dacă miercuri, de pildă, invocăm un astfel de argument, atunci ar trebui ca marți seara, după ce a apus soarele, să mâncăm de post! Ori postul ține de marți noaptea la ora 12.00 până miercuri noaptea la ora 12.00.

Cele de mai sus s-au scris nu în ideea de a accentua latura alimentară a postului, ci pentru a lămuri câteva lucruri greșite privitoare la post. Postul este o chestiune de voință, care presupune atât abținerea de la alimente de dulce (postul trupesc), cât și postul sufletesc (abținerea de la vorbe rele, ură, mânie, invidie, gânduri urâte și alte păcate), toate unite cu rugăciunea. Pravila de postire este lăsată deoparte cu sfaturile și binecuvântarea duhovnicului numai de cei care au boli grave, și nu la îndemnul rudelor și prietenilor. Aceștia, uneori, ne sfătuiesc să renunțăm la post în cazul unor boli ușoare! Pe cât este de adevărat faptul că bolnavului care are nevoie de hrană de dulce, duhovnicul îi dă dezlegare pentru aceasta, pe atât este de adevărat că cel care primește „dezlegare” de la rude sau de la prieteni (în cazul în care duhovnicul nu i-a dat dezlegare) va avea parte de suferințe mai grele. Și nici „sfetnicilor” săi nu le va fi mai ușor…

Parintele  Marin Adrian

preluare text http://www.parohialipanesti.ro

PS LONGHIN - Despre televizor

Cum intră prin micul ecran
desfrânarea în om?

Orice imagine care apare pe retină este transmisă sufletului. Cele trei puteri ale sufletului (ratiune, sentiment, vointă) sunt toate colorate potrivit imaginii primite. Imaginea "sexy" face ratiunea să treacă încet prin etapele următoare: la început respinge ceea ce a văzut, apoi acceptă imaginea si, în cele din urmă, o primeste căci bariera, împotrivirea ratiunii a fost do borâtă de patimă.

Simtirea, mai întâi se scârbeste de mizeria morală de acolo, apoi este indiferentă, iar la urmă doreste să facă întocmai ceea ce a văzut.

Vointa - nemaifîind condusă de ratiune si întărită de afectivitate, trece si ea de la împotrivire la căutarea desfrânării. Această trecere se face în timp, dacă omul vede mai multe filme si secvente cu scene pornografice. Biruinta pornografiei asupra psihicului este atât la nivel constient, cât si la nivel subconstient. în subsolurile fiintei, în subconstient, videoteca pornografică creează miscări care se ridică în constient si constrânge pe om să facă unele lucruri cu o putere pe care el nu o întelege de unde provine si căreia nu i se mai poate împotrivi. De exemplu, un tânăr care mai înainte pe când trecea pe lângă o tarabă cu cărti căuta romanele lui Sado veanu sau poeziile lui Eminescu, astăzi caută manualele chinezesti sau indiene de initiere în practicile, nu arareori perverse, sexuale. Privirea unei femei, care înainte nu îl tulbura, astăzi trezeste în el dorinte josnice. Această schimbare se datorează acumulării pornografice din subconstientul său. Întreaga sa personalitate este astfel treptat pecetluită cu "numărul fiarei" (Apoc. 15, 8).

Imaginatia este terenul în care aceste influente se văd cel mai clar. Filmele lucrează aici în două moduri: unii tineri, văzând de ce sunt capabili "eroii" lor, capătă complexe de inferioritate fată de sexul opus, se văd urâti, incapabili de vitejii prea mari în domeniu, devin necomunicativi, închisi în sine, tristi si recurg la "defulări" sexuale (onanie si altele înrudite cu ea) în care n-au nevoie de partener. Altii (bine îndoctrinati de fllme) devin obsedati de desfrânare, incapabili de înfrânare si cu manifestări sexuale care depăsesc în perversitate Sodoma si Gomora. Unii ca acestia, dacă se căsătoresc, vor spurca patul conjugal si vor aduce pe lume copii cu mari probleme psihofizice. Căsătoriile în care se fac păcatele sodomice nu rezistă în timp. Dacă acestea ar fi cazuri izolate, răul n-ar fi asa de mare. Din păcate, aceste perversiuni, pe care Dumnezeu le-a pedepsit în Sodoma si Gomora cu foc din cer si ploaie de pucioasă (a se vedea cartea Facerea, capitolul 19, din Sfânta Scriptură), s-au extins nespus de mult. Cine a contribuit cel mai mult la această pierzătoare extindere? Televizorul, "educatorul" poporului nostru.

Iată că treptat imaginea de la televizor devine viată. Treptat, imaginarul a reusit batjocorirea si schimonosirea realului. Ceea ce noi am prezentat schematic mai înainte (modul în care omul este invadat si biruit de pornografie) stiu si constientizează perfect regizorii acestor filme. Dovada faptului că stiu este însusi rezultatul obtinut. Deci care este scopul acestor filme? Să facă din fiecare cetătean al împărătiei lui Dumnezeu (crestin botezat) un locuitor al Sodomei (aceasta este pecetea fiarei apocaliptice) - iar dacă va muri fără pocăintă si un viitor osândit în iad.

Trei exemple spre a arăta cum trece
imaginea micului ecran în realitate

1. În urmă cu câtiva ani a apărut la noi în tară o casetă video intitulată "Sirenele - satanismul în muzica rock". Autorui acestei casete, grec de origine, fost cântâret rock, mărturiseste că filosofia de viată si-a format-o pe când era copil, din filmele stiintifico-fantastice, care l-au fascinat. Din aceste filme ("Războiul stelelor" si altele) a tras concluzia că universul este condus de două forte impersonale, a binelui si a răului, care se află într-un neîncetat conflict, iar valorile supreme sunt puterea, orgoliul si gloria. Autorul acestei casete video face parte dintre putinii înselati care s-au întors la adevăr. Însă câti tineri, care în copilărie s-au "hrănit" cu "Războiul stelelor", n-au murit fără să stie că Dumnezeu este unul singur si pretuieste mai mult iubirea decât ura, smerenia decât mândria, iertarea decât răzbunarea!

2. Filmele stiintifico-fantastice au răspândit în omenire o nouă credintă: aceea în existenta extraterestrilor. Nimeni astăzi nu se mai îndoieste de existenta lor. Un ieromonah ortodox din America, Părintele Serafim Rose, arată în cartea sa "Ortodoxia si religia vîitorului" că aparitiile extraterestre sunt de fapt experiente mediumistice de natură demonică. Un fel de sedinte de spiritism în care pământenii intră în contact cu duhurile răutătii, pentru care nu este nici o greutate să ia chipul "cetătenilor" unor alte civilizatii.

3. Există astăzi în lume aproximativ 1500 de "vampiri" (cei mai multi în America) - oameni ce dorm în cosciuge, beau sânge, etc. Toti acesti "vampiri" sunt copiii care odinioară au vizionat filmele de groază având ca "eroi" astfel de personaje. Închipuirea lor a fost atât de marcată, încât le-a deformat total imaginea asupra realitătii propriei lor persoane. În loc să seconsidere si să trăiască precum oamenii, ei au ajuns să se considere si să trăiască efectiv ca "vampiri".

Vrăjitoarele, al căror mestesug este osândit si amenintat cu grele urgii dumnezeiesti în toate paginile Sfintei Scripturi, astăzi îsi demonstrează abilitătile pe micul ecran, dau interviuri, îsi fac reclamă si îsi dau adresele. În zilele noastre oamenii nu se mai tem de Dumnezeu, ci de vrăji, nu îi mai cer ajutorul Lui, ci vrajitoarelor, iar astrologia este nelipsită din programele TV, sub forma, de rătăcire si înselare, a citirii zodiilor, atât de vehement condamnate de Sfânta Scriptură si de scrierile Sfintilor Părinti. Dar iată ce ne spune în această privintă si Sfânta Scriptură: "Bărbatul sau femeia, de vor chema mortii sau de vor vrăji să moară neapărat: cu pietre să fîe ucisi, că sângele lor este asupra lor" (Levîtic 20, 27). "Iar partea celor necredinciosi... si fermecători... este în iezerul care arde, cu foc si cu pucioasă" (Apocalipsa 20, 27).

Jocurile de noroc n-ar putea îmbogăti atât de repede pe unii, putini, dar vicleni, pe seama altora, multi dar creduli, dacă n-ar fi televizorul. Naivul telespectator văzând premiile colosale vânturate pe micul ecran se si vede câstigătorul unuia dintre ele. El nu stie că adevăratii câstigători sunt - matematic - cei ce organizează jocurile. Putinii premiati culeg firimiturile, iar cei mai multi rămân cu iluziile spulberate.

Invazia publicitătii

În vinderea unui produs, pe piată, un rol important îl are reclama. Atunci când un fllm serial are succes la public, produsele cărora li se face reclama în timpul lui sunt mai bine vândute, asa încât omul care iubeste un film serial "înghite" fără să vrea pe lângă acesta si produsul căruia i se face reclamă. Ce este rău în aceasta? Răul este că televizorul devine astfel, dintr-un mijloc de asa-zis divertisment, stăpânul întregii noastre vieti, care ne porunceste cum să ne îmbrăcăm, ce să mâncăm, cum să vorbim, cum să gândim .

O firmă americană care comercializa cafea si-a sporit cu mult vânzările în urma aparitiei la televiziune a unui serial a cărui actiune se învârtea în jurul unei cesti de cafea. Personajele principale ale acestui serial, un tânăr si o tânără, au o pasiune co mună: marca de cafea comercializată de acea firmă americană. Pe măsură ce americanii îndrăgeau personajele acestui film le crestea si apetitul pentru cafeaua cu pricina.

Este uimitoare răbdarea prostească de care dau dovadă unii oameni care, pe lângă un film de 45 de minute, înghit si 15 minute de publicitate.

Americanizarea. Majoritatea covârsitoare a filmelor fiind americane, dau iluzia răspândirii stilului de viată american, străin felului nostru de a fi. Prin aceste filme se realizează de fapt o colonizare ideologică de la distantă, o înrobire a mentalitătii si a sensibilitâtii crestine a unui întreg popor. Chiar dacă cea mai mare parte a americanilor sunt crestini neoprotestanti, trebuie spus că aceste filme n-au în ele nîci un fel de nuantă crestină. Sunt pur si simplu păgâne si anticrestine. Occidentul, pe care l-au invadat mai demult, deja s-a debarasat de ele, fiind suprasaturat de nerusinarea lor, eliminându-le metodic, sistematic si rapid.

Stirile, care - chipurile - ar trebui să fie emisiuni mai serioase, s-au pervertit si ele. Violentele, uciderile între rude, morti terifiante, incesturi, violuri umplu astăzi mai tot spatiul lor. Oare ce fel de informatie poate fi aceasta, că în cutare sat un om beat a venit acasă, a luat toporul si l-a omorât pe tatăl său? Sau altele de acest gen. Aceste "stiri" reprezentau înainte subiectul de discutie si de bârfă al babelor de pe la sate si al celor lipsiti de orice orizont spiritual si intelectual, iar astăzi se transmit la ore de maximă audientă, de oameni scoliti special pentru o asemenea activitate. Pe de altă parte zvonurile ("în ziua cutare va fi un cutremur devastator", "iarna aceasta va fi polară" etc.) terorizează, stresează pe bietii oameni care doresc să afle ultimele noutăti. Televizorul devine astfel un puternic factor de stress.

Ne cultivăm prin televizor? Nimeni nu ajunge om de cultură pierzând timpul în fata micului ecran, ci citind cărti, tocindu-si coatele. Televizorul caută cu insucces să se substituie actului de cultură; dimpotrivă, s-a observat că interesul pentru carte dispare la copiii ce-si petrec timpul în fata televizorului.

Cronofagia. Chiar emisiunile aparent nevinovate (meciurile de fotbal, întrecerile sportive) au un aspect negativ: pierderea timpului. Fiecare clipă a vietii omului are o valoare infinitâ. În timp omul câstigă sau pierde vesnicia. Cumplite sunt, în inconstienta si iresponsabilitatea lor, expresiile: "îmi pierd timpul cu... Mi-am omorât timpul cu...".

Copiii mei nu se uită la prostii. Asa zic si cred părintii care nu stiu ce programe vizionează copiii în absenta lor, sau chiar în prezenta lor, atunci când "bătrânii" dorm. Unii copii si adolescenti tin telecomanda în mână si filmul erotic se transformă într-o secundă, printr-o simplă apăsare de buton, într-un nevinovat film documentar.

Cântecele. în marea lor majoritate sunt indecente, spurcate, aruncă în aer bunul simt, pudoarea, prin mesaje pornografice, îndemnuri la violentă si anarhie si refrenuri ce se lipesc imediat de mintea tânărului. Sunt posturi de radio si televiziune care de dimineata până noaptea nu transmit decât asemenea soiuri de muzică, prin care se demonizează mai ales mintea tinerilor (viitorii adulti). Cu umoru-i inegalabil, în "Jurnalul fericirii", Părintele Nicolae Steinhardt a numit-o muzica lui "bughi-mambo-rag"... Ca si filmele, si cântecele, fiind în cea mai mare parte americane, produc o americanizare a poporului român si a lumii întregi. Tinerii si tinerele de pe stradă arată prin hainele lor cum sunt echipate starurile muzicii de astăzi.

Cele spuse în aceste rânduri vor părea unora exagerate, unilaterale sau chiar absurde, dar în realitate răul care vine prin micul - asa cum este alintat el în prezent ecran este cu mult mai mare si mai greu de evaluat. Însă fiind de natură spirituală nu se vede nici cu luneta, nici cu microscopul si nici nu poate fi cântărit cu cântarul.

citeste continuarea aici http://www.sfaturiortodoxe.ro/_televizor.htm

,, Daca tu n-ai iertat gresalele aproapelui tau, atunci afla ca te rogi degeaba,,

Pr. Arsenie Boca,, Daca tu n-ai iertat gresalele aproapelui tau, atunci afla ca te rogi degeaba,,

GÂNDURILE

 E ştiut că pentru a scoate un gând rău din mintea cuiva, trebuie să i-o învălui de foarte multe ori cu cuvântul bun, ca s-o izbăveşti din robia gândului străin. Asta-i calea cea mai lungă: de la urechi la inimă.

 Gândurile pătimaşe nemărturisite sau simplu spuse au însuşirea că se întăresc şi se fac funii, cum zic părinţii, şi trag mintea la învoire şi la faptă, care este păcat.

Păcatul acesta este: înfrângerea morală a sufletului de către un gând rău. De aceea toate gândurile trebuiesc spuse înainte de a se întări şi de a birui mintea, căci deîndată ce sunt spuse le piere puterea de a obseda, asupri, stăpâni mintea.

 Şi gândurile bune trebuie controlate cu o altă conştiinţă, mai limpede. Controlul tuturor gândurilor e lege . Neîntrebat nimic nu e bine, nici ce e bine, pentru că singur nu te poţi apăra de săgeţile slavei deşarte.

„Gândurile”, oricât de „nebune” ar fi, încă nu sunt înfrângeri şi păcat, oricât „se impun”, muncind mintea. Păcatul începe de la învoirea spre faptă şi fapta propriu-zisă.

 Toate patimile sau lucrările împotriva firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subţire a făpturii noastre nevăzute. Aici vine un chip sau un gând al lumii acesteia şi stă ca o momeală. Iar mintea, dacă e neînvăţată sau neprevenită despre lucrătura străină, ca un miel neştiutor, vede lupul şi se duce la el, crezând că e oaie. Iar dacă lupul mai e şi viclean, se îmbracă în piele de oaie şi bietul miel neavând mirosul oii cercat, tot de-a zburda se duce în colţii lupului flămând.

Prima întâlnire între minte şi diavol e la linia momelii, pe care o flutură el în văzul minţii. Dacă mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmaşul stăruie cu ea, o arată mai sclipitoare, ca să o facă iubită minţii. Aceasta e a doua înaintare a războiului, sau asupreala. Dacă la asupreală a izbutit să fure mintea cu momeala şi să o facă să vorbească împreună, avem înaintare la unire.

Mintea însă se trezeşte c-a fost furată de gând străin şi că se află în altceva decât în ceea ce-i era dat după fire; iar când îşi dă seama de ea însăşi şi de cele în care se află, avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare. Se va învoi mintea să meargă după momeală mai departe, sau se va întoarce de la dânsa? Aici e lupta şi clipele sunt scumpe; şi de cele mai multe ori viaţa întreagă a unuia sau a mulţime de inşi atârnă de lupta nevăzută a câtorva clipe. Dacă întârziem să ne luptăm, se poate întâmpla ca fără veste să fim învăluiţi la minte din partea poftei sau a iuţimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmaşul aprinderea sa. Prin urmare, ostaş al lui Hristos, lupta trebuie dată grabnic şi după lege.

 Încă din Vechiul Testament se cunoaşte războiul cel de gând, despre care David scrie acestea: „Fiica Babilonului (înţelegeţi: «satană, satană»), dornică de pustiire, ferice de cel ce-ţi va plăti după fapta ce ne-ai făcut tu nouă; ferice de cel ce va lua şi va lovi de piatră pruncii tăi” (Psalmul 136, 8).

 Gândurile celui rău, nălucirile lui (ideiile fixe ale lui), momelile sale, aceştia sunt pruncii vaviloneşti sau „puii de drac”, după cum îi numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul. 

Iar piatra este Hristos sau credinţa în El, temelia cetăţii sufletului, piatra cea din capul unghiului, pe care zidarii vremii de atunci n-au băgat-o în seamă (Matei 22, 42).  De piatra aceasta trebuie să lovim pruncii vaviloneşti. 

De aceea Sfântul Ioan Scărarul zice: „Ca numele lui Iisus Hristos, armă mai tare, în cer şi pe pământ nu este!”.

 Cerul este mintea şi pământul inima, în care trebuie să se depene rugăciunea neîncetată a preasfântului nume: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, întorcându-se ca o armă mereu întinsă asupra vrăjmaşului. 

Năvala de gânduri să nu descurajeze pe începători; toată grija să le fie să nu se nevoiască cu gândurile. A nu avea gânduri e tot aşa de cu neputinţă ca şi a crede că poţi opri vântul, dar, cu orânduire dumnezeiască, vin şi vremuri fără furtună.

Ferice de cel ce luptă duhovniceşte cu gândurile, lovindu-le de Piatra unghiulară a fiinţei omeneşti Iisus.

IERTAREA

 Iertând, ştergi ce ierţi. Ce ierţi la altul, ţie ţi se şterge. Judecata aceasta te scoate de sub judecată.

 Iertarea noastră de la Dumnezeu e pusă, deci, în atârnarea de noi. Dumnezeu consfinţeşte pentru noi decizia noastră pentru alţii. În cazul când, faptic, noi nu iertăm, rugăciunea noastră e întoarcere pe dos de faptele noastre şi sună cam aşa: Doamne, nu ne ierta nouă, căci nici noi nu iertăm altora!

preluare text din ,,Viata si lucrarea Pr. Arsenie Boca ,,
sursa https://archive.org/stream/viata_si_lucrarea_parintelui_arsenie_boca#page/n27/mode/2up

Parintele ARSENIE BOCA: Postul, rugaciunea, spovedania si impartasania

DEZNĂDEJDEA

 O mare parte din oameni cad în deznădejde în privinţa mântuirii lor. Deznădejdea e un chip greşit de meditaţie asupra relelor făcute; chipul bun e, dimpotrivă, nădejdea. Răul, nimicul, păcatul, diavolul nu sunt subiecte sănătoase de gândire, căci îmbolnăvesc mintea prin asociaţii de idei. Pocăinţa trebuie să fie o înseninare din ce în ce mai mare a sufletului şi a sănătăţii întregi.

 Vrăjmaşul, care pustieşte prin patimi, când află că mintea, împinsă de strigarea conştiiinţei, vrea să facă răscoală împotriva robiei sale, vine cu asuprire mare, dovedind sufletului că n-are chip de scăpare. Iar ca pedeapsă, precum că sufletul a îndrăznit una ca aceasta, diavolul umblă să-l dea legat la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii.

 Aşa e de grea robia duhului acesta, încât sufletul, adunându-şi cele mai de pe urmă puteri, dă lupta deznădejdii.

 Atunci se află sufletul între viaţă şi moarte. 

Câte unii mai scapă, alţii o duc aşa, mai mult morţi decât vii; iar alţii, nemaiputând suferi, li se întunecă mintea şi fac şi păcatul cel mai de pe urmă: omorârea de sine.

 Şi în sfârşit, altora, de durere, li se rătăceşte mintea cu totul, dând în nebunie.

DISCIPLINA

 Păstrarea capacităţii de încadrare în disciplină a unui suflet face dovada armoniei şi valorii sale.

DREAPTA SOCOTEALĂ

 Dreapta socoteală-i mai mare ca postul.

DREPTATEA LUI DUMNEZEU

Legea nestrămutată a dreptăţii lui Dumnezeu aduce peste capul tău ce ai adus şi tu peste capul aproapelui tău. 

Ce ai făcut ţi se va face; ce ai zis ţi se va zice; ce încarci pe altul ai să duci şi tu.

Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asupra noastră a sosit vremea de plată sau ispăşirea.

 Ispăşirea nu-i o pedeapsă de la Dumnezeu, ci un mijloc de înţelepţire, o îndreptare mai aspră. 

Iar fiindcă dreptatea lui Dumnezeu mereu ţine cumpănă între faptă şi răsplată, putem vorbi chiar de legea dreptăţii, ca o lege milostivă, prin care ne curăţim de petele faptelor rele. 

În vremea ispăşirii, când vin asupra noastră strâmtorările, dacă le răbdăm de bunăvoie, neumblând cu ocolirea, ne ajută Dumnezeu; iar de nu vrem să primim cele ce vin peste noi, că nu le înţelegem, nu ne ajută Dumnezeu, deşi El ar fi vrut.

 Dumnezeu nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici, şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici, şi numaidecât.

 Chiar dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. 

Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult îngerească, şi ne-ar da să înţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpânirea, – cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năprasnică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, – atotputernicie asupra căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, Care ne întăreşte cu liniştea Sa.

Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecât, îi întinde ispită puternică, să se desăvârşească şi ea, spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii. 

Iar dacă, totuşi, uneori pedepseşte năprasnic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni, şi mai ales să nu scadă în credinţă începătorii, şi să nu se piardă dintre oameni cunoştinţa răsplătirii după fapte.

Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, un lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică, şi că biruieşte binele asupra răutăţii. Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu, sfărâmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute.

 Când cineva, cu faptele sale păcătoase, cade din dragostea Tatălui său, dă de dreptatea Lui, care, ca pe un rob, îl va readuce la cale cu sila.

 Îi dă şi timp, doar va simţi să vină de bună voie; dacă însă nu bagă în seamă, îi ia şi timpul şi cade fără de veste urmărit de dreptate.

preluare text din ,,Viata si lucrarea Pr. Arsenie Boca ,,

sursa https://archive.org/stream/viata_si_lucrarea_parintelui_arsenie_boca#page/n27/mode/2up