Menirea ispitelor
Se numesc ispite (încercări) pentru că ne ispitesc şi în acelaşi timp ne învaţă cum să dobândim experienţă. Ispitele sunt rezultatul trădării noastre, întrucât am refuzat să rămânem acolo unde ne-a aşezat Dumnezeu. Toate ostilităţile, greutăţile, piedicile şi smintelile din viaţă se numesc ispite, deoarece ispitesc şi împiedică slobozenia şi pacea noastră. Dacă însă suntem cu luare aminte, câştigăm din prezenţa lor.

Ispitele sunt de două feluri: fireşti şi dobândite. Ispitele fireşti sunt cele care provin din schimbările mediului nostru natural (firesc). Aceasta se întâmplă fie prin pronia Ziditorului, fie prin stăpânitorii din lume. Ispitele dobândite sunt cele care provin din intrarea iraţionalului în gândirea şi în faptele noastre.

Cauza tuturor acestora este propria noastră apostazie, care a pricinuit o întreită răsculare: împotriva Ziditorului, împotriva propriei noastre persoane şi împotriva firii. Această răsculare multiplă a răsturnat armonia mai dinainte gândită de Ziditor şi a introdus stricăciunea, suferinţa şi în final moartea! Iconomia cea iubitoare de oameni a lui Dumnezeua intervenit iarăşi binefăcător şi ne-a dăruit pocăinţa (metanoia), care ne îngăduie putinţa de a nevindeca şi de a face „un schimb profitabil”. Dacă ne mărturisim propria vină şi cu nădejde şi răbdare facem faţă „întâmplărilor”, ca pedeapsă îndreptăţită din partea lui Dumnezeu proniatorul, le vom transforma în lucruri folositoare. ,,Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi S-a plecat spre mine, şi a îndreptat paşii mei”(Psalmi 39,1-3) şi „iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10,22).

Dacă conştientizăm taina „schimbului” îl imităm pe Domnul nostru, Care a dovedit prin pilda Sa că răbdarea, în diversele întristări ale vieţii, le transformă pe acestea în dimensiuni folositoare ale mântuirii. „Prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14,22); „Multe sunt necazurile drepţilor” (Psalmi 33,18); „Dacă m-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni”(Ioan 15,20); „Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă” (Matei 7,14). Şi cea mai lămurită dintre toate: „Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10,38). Din aceste pasaje scripturistice, pe care le-am pus înainte, suntem încredinţaţi că ispitele (încercările) sunt un element necesar în viaţa noastră şi un mijloc foarte trebuincios al restaurării şi mântuirii.


(Gheronda Iosif Vatopedinul ,Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 58-60

Ispitele se numesc astfel deoarece nasc experienţă (în limba greacă, cuvintele „ispită” (πειρασμός) şi „experienţă” (πείρα) au aceeaşi rădăcină). Într-adevăr, în războiul nevăzut, ispitele se fac pricinuitoare de cunoaştere duhovnicească pentru cei cu luare-aminte. Ispită se numeşte şi orice împotrivire faţă de nevoinţa noastră pentru credinţă şi evlavie, atunci când ne silim să ne supunem lui Dumnezeu. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, ispitele se împart în mai multe feluri. Unele sunt ispitele nevoitorilor, prin care adaugă câştig şi sporire în nevoinţa lor, altele sunt ispitele celor trândavi şi nepăsători, prin care li se atrage atenţia la ceea ce îi vatămă şi îi primejduiesc; altele sunt ispitele celor ce dorm, prin care sunt deşteptaţi, altele iarăşi sunt ispitele celor depărtaţi de Dumnezeu şi înşelaţi, prin care se apropie de Dumnezeu; de asemenea, diferite sunt ispitele drepţilor şi ale prietenilor lui Dumnezeu, prin care moştenesc făgăduinţa. Pentru cei desăvârşiţi, Dumnezeu îngăduie ispite prin răbdarea cărora aceştia se fac reazem credincioşilor şi pildă de urmat. Există şi un alt fel de ispite, tot pentru cei desăvârşiţi, asemenea cu cele prin care au fost încercaţi Domnul nostru şi Apostolii prin care „au plătit” legea comunicării cu lumea (oamenii), ridicând propriile noastre ispite.

La această lege a „comunicării” participă şi Părinţii duhovniceşti, prin ridicarea greutăţilor şi a slăbiciunilor fiilor lor duhovniceşti, prin rugăciuni şi prin alte nevoinţe ce completează lipsurile celorlalţi. Conform Sfinţilor Părinţi, există şi un alt mod de a „comunica” (participa) cineva la ispite străine. De exemplu, cel ce cleveteşte „comunică” cu ispitele celui clevetit, cel ce judecă, cu cele ale celui judecat, cel ce nedreptăţeşte, cu cele ale celui nedreptăţit, mai ales când cei nedreptăţiţi suferă paguba fără murmur.

Aici voi enumera ispitele celor ce au sporit datorită trezviei şi a nevoinţei lor, care, după judecata Sfinţilor Părinţi, sunt de obicei acestea: lenevia, greutatea trupului, moleşirea mădularelor, acedia, tulburarea cugetării, boală trupească închipuită – adică micimea de suflet –, întunecarea gândurilor, părăsirea ajutorului omenesc, strâmtorarea în nevoile exterioare şi altele de acest fel. 
Toate acestea, atunci când li se întâmplă nevoitorilor cu îngăduinţa lui Dumnezeu, le pricinuiesc simţământul de părăsire. Atunci credinţa începe să se clatine şi să li se taie nădejdea care îi întărea până atunci. Tainic însă, Harul îi mângâie, ca să nu-şi schimbe programul; îi convinge că ispita n-a venit de la ei înşişi, de vreme ce toate mărturisesc că n-au părăsit obişnuinţa lor cea bună. După această nelinişte şi după mângâierea tainică a Harului, ei se întorc cu credinţă şi ardoare către Domnul puterilor ca să-i mântuiască, şi cad înaintea Lui cu smerenie, cerând de la El mântuirea, care este şi scopul pentru care au fost ispitiţi. Acestea, precum spun Părinţii, sunt ispitele celor sporiţi şi înaintaţi în cele duhovniceşti.

Cei ce se întâmplă să-şi neglijeze îndatoririle sau – ceea ce este mai întristător – să cadă în trufie şi mândrie, au ispite diferite şi mai aspre, după cum la boli grele sunt necesare operaţii şi tăieturi mai adânci. Pe aceştia, diavolii îi luptă mai întâi la arătare, cu multă neruşinare şi insistenţă şi mai presus de puterile lor (1 Cor. 10, 13). Li se întunecă mintea, încât pierd complet puterea discernerii, li se accentuează demenţa şi se înmulţesc gândurile neghioabe; au război puternic al trupului, care constrânge buna lor intenţie; li se stârneşte mânie fără pricină şi asprime în ceea ce priveşte voia proprie; li se naşte împotrivire în cuvânt şi mustrare a celorlalţi, după care urmează gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu, pierderea curajului din inimă, batjocura dracilor în ascuns şi la arătare, neînfrânare în vorbă deşartă, şi, în general, dorirea celor din lume şi a celor deşarte. 
Apoi urmează ispite crâncene şi greu de înfruntat, simptome de boli ciudate şi neobişnuite, precum şi răni dureroase, sărăcie şi părăsire neobişnuită şi nemângâiată, fapte sau lucruri cu neputinţă de dezlegat, care produc deznădejde şi frică, fiindcă inima este lipsită de nădejde. Toate acestea sunt urmările mândriei şi i se întâmplă mai ales omului înşelat, care se încrede în sine. Dar ele sunt şi leacuri pentru tămăduirea lui, ca să se dezmeticească, să se smerească şi să verse veninul acestei distrugătoare patimi.

Aşa cum în cele ale Harului există mijloace ajutătoare, care fac să prisosească sporirea în timp şi cantitate, tot astfel şi în ceea ce priveşte înşelarea ,există factori care contribuie la micşorarea ei. În privinţa Harului, atunci când omul călătoreşte cu Harul lui Hristos pe calea cea strâmtă şi cu scârbe a poruncilor (Mt. 7, 14), după măsura înţelegerii sale, dacă adaugă la această călătorie a sa smerenie şi bună dispoziţie în slujirea dragostei, sporeşte măsura Harului şi a luminării. În chip asemănător se întâmplă şi în privinţa înşelării. 

Dacă adaugă cineva nerăbdare şi cârteală, îşi îngreuiază crucea, dublând-o.
 Micimea de suflet şi lipsa de nădejde sunt nenorocirile cele mai chinuitoare ale războiului nevăzut şi sunt lăsate celor tari la cerbice şi nesmeriţi la cuget, ca o pedagogie mai aspră..

Cu adevărat, fericită eşti smerenie! Cine este cel înţelept, care păzeşte căile tale şi urmează îndreptările tale, ca să te cucerească cu totul? Şi să te aibă părtaşă şi împreună-locuitoare, ca să mergi înainte şi să-l urmezi în toate căile lui, până când îl vei înfăţişa Stăpânului şi Împăratului tău, Care te-a îmbrăcat ca pe o preaiubită a Sa şi te-a descoperit şi nouă? „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”, iar nu doar la arătare, „şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29). Desigur, scopul nostru nu a fost să repetăm învăţături şi citate atât de cunoscute de la Sfinţii Părinţi, dar ne-a atras subiectul, de vreme ce aproape fără de voie ne-am aflat în vârtejul ispitelor, cărora atât de des ne facem victime din pricina lipsurilor şi a nepăsării noastre.



Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 118-121

  

  Urcuşul duhovnicesc presupune o adevărată luptă pe plan spiritual cu noi înşine, cu diavolul şi cu atracţia manifestată de materie asupra trupului material. 

N-a fost sfânt al lui Dumnezeu care să nu fi trecut prin sumedenie de încercări şi de ispite, ca, biruindu-le, să propăşească pe calea binelui, până la capăt. Ispitele sunt înţelese de Sfinţii Părinţi ca nişte probe la care este supus cineva spre verificarea credinţei, nădejdii, dragostei, răbdării etc. Ele sunt încercări şi tentaţii care ademenesc, împiedică de la cele bune şi folositoare şi îndeamnă la rău.


Vorbind despre ispite, scriitorul filocalic Marcu Ascetul scrie că „a nu avea experienţa momelii răului e propriu firii dumnezeieşti, nu celei omeneşti“, iar Evagrie Ponticul spune în Filocalia, vol I că, dintre dracii care se împotrivesc urcuşului nostru duhovnicesc, cei dintâi sunt cei „specializaţi“ cu poftele lăcomiei pântecelui, cu iubirea de argint şi cei care ne momesc cu slava de la oameni, iar ceilalţi vin după aceştia pentru a lua în primire pe cei răniţi de ei, fiind, de exemplu, cu neputinţă să cadă cineva în mâinile duhului curviei dacă n-a fost doborât mai întâi de lăcomia pântecelui.

 Mânia nu poate tulbura pe acel ce nu luptă pentru mâncăruri sau bani, ori mărire lumească. Şi nu putem scăpa de dracul întristării, dacă nu ne-am lepădat de toate acestea. Nici de mândrie nu scăpăm, dacă nu ne eliberăm de iubirea de argint. Aşadar, concluzionează Evagrie, e cu neputinţă să cădem în ispita vreunui drac, dacă nu suntem răniţi mai întâi de lăcomia pântecelui, de dorinţa bolnavă de îmbogăţire şi de slava oamenilor.

Lipsa ispitelor, un motiv de nelinişte

De la Avva Ammona (sec. IV), ucenicul marelui Antonie şi urmaşul acestuia la conducerea duhovnicească a monahilor din centrul monahal Pispir, de pe malul stâng al Nilului, aflăm că „ispitele sunt îngăduite credincioşilor adevăraţi, pe când cei fără ispite sunt falşi credincioşi, care poartă îmbrăcămintea credinţei, dar nu trăiesc cum cere credinţa“. 

Acelaşi părinte ascetic adaugă în Cuvinte filocalice: „Se spune despre copaci că, atunci când se clatină de vânturi, se adâncesc şi se înalţă mai mult. La fel se întâmplă şi cu drepţii“, căci ispitele sunt îngăduite de Dumnezeu pentru antrenament, iar nu pentru prăbuşire. Sfinţii susţin cu fermitate că ispitele nu ne fac vulnerabili, ci ne arată cum suntem de fapt. Cine priveşte lucrurile superficial şi nu are o orientare fermă în săvârşirea binelui, acela cade în păcat şi se aruncă pe sine în pierzare, chiar şi fără intervenţia diavolului, spune Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Postul Mare.

Nivelul tau de stare duhovniceasca e in functie de curatia  ( sfintenia) ta.

Numai crestinul care ani si ani traieste o viata curata ( sfintita ) de harul Domnului poate avea un discernamant ( cuget/ gandire/ intelepciune , vedere ,discernere) curata.

Afla starea ta duhovniceasca dupa starea inimii si a mintii tale ( ganduri de manie, pizma, rautate, zgarcenie, trufie, parere de sine, ingamfare, porniri spre placerile lumii acesteia ) si vei cunoaste nivelul tau, starea ta duhovniceasca in care te afli. 

- Toți ochii ( mintea ) văd la fel de curat?

 Pentru ca cineva să vadă curat trebuie să aibă ochii sufletului său foarte sănătoşi, căci numai atunci are curăţia lăuntrică.

- Părinte, de ce uneori aceeaşi împrejurare unul o consideră binecuvântare, iar altul nenorocire?

- Fiecare o explică potrivit cu gândul său.
 Ori­ce lucru îl poţi vedea fie din latura lui bună, fie din latura lui cea rea.  (...) 

Din calitatea gândurilor unui om se vede starea lui duhovnicească.

 Oamenii judecă lucrurile potri­vit cu conţinutul pe care îl au înlăuntrul lor.

Dacă nu au conţinut duhovnicesc, trag concluzii greşi­te şi-l nedreptăţesc pe aproapele lor.

 De pildă, dacă unul, care face milostenii noaptea ca să nu fie văzut de oameni, va vedea pe cineva seara târziu pe drum, niciodată nu-şi va pune gând rău în minte. Însă de l-ar vedea pe acela unul ce umblă nopţile spre a pă­cătui, va spune: „Ce monstru, cine ştie pe unde um­blă noaptea”,, pentru că el însuşi are astfel de expe­rienţe. 
Sau dacă se aude noaptea de la etajul de sus duc-duc, unul care are gânduri bune va spune: „Face metanii”, în timp ce unul care nu are gânduri bune va spune: „Joacă toată noaptea”. 

Dacă se aude vreo melodie, unul va spune: „Ce psalmodii frumoase”, în timp ce celălalt va spune: „Ce cântece mai sunt şi acestea?”

 Vă aduceţi aminte cum s-au comportat faţă de Hristos cei doi tâlhari care au fost răstigniţi îm­preună cu El?
 Amândoi Îl vedeau pe Hristos sus pe Cruce, vedeau cum se cutremură pământul, etc.
 Dar ce fel de gând şi-a pus în minte unul şi ce fel celălalt!
 Unul, cel de-a stânga, hulea şi zicea: „Dacă Tu eşti Hristos, mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi pe noi” (Luca 23, 39).
 Iar celălalt, cel de-a dreapta, spunea:  „Noi după dreptate primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău” (Luca 23, 41).
 Unul s-a mântuit, iar ce­ lălalt s-a osândit.

 Cu adevarat numai pocainta aduce asezarea mintii in trup si cuget, plangerea inimii si regretul sincer ca esti un ticalos si pacatos in fata lui Dumnezeu, indiferent de starea ta duhovniceasca te poate aduce pe cararea cea buna a mantuirii. 
Mandria si falsa smerenie, chiar daca pacatele si patimile din inima au fost curatite in marea lor majoritate, tot nu aduc discernere. Adica gandul diavolului poate fi primit ca un gand bun, caci satana lucreaza in mod inteligent si subtil- vedenii, preziceri, evlavie si lacrimi false, imbolduri din adancul inimii spre a lucra un bine- care de fapt duce intr-un final la pierzarea difinitiva a sufletului. 
De ce asa ? Pentru ca ai crezut tu. Acest ,, eu ,, este unul malefic. ,, Eu cred ca,, sau ,, asa simt eu,, poate fi distructiv. 
Numai cel smerit poate discerne gandurile si pornirile inimii, adica care sunt bune, placute lui Dumnezeu si care sunt de la diavol ( sub masca aparenta a binelui ).

din ,, Cuvinte duhovnicești, vol.3: Nevoință duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ediția a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 31-33)