Iubirea patimasa de sine
Filavtia (iubirea patimasa de sine) - inceputul si maica tuturor patimilor
In scrisul ascetic al Parintilor filocalici gasim numeroase sentinte si condamnari al adresa iubirii patimase de sine sau filavtia.
Aceasta este o dragoste irationala, simtuala, dorinta de placere trupeasca si sufleteasca, fara constiinta putintei sau neputintei realizarii lor, o dorinta si un dor infinit, dar fals, de satisfacere a tuturor poftelor patimase, spre fericirea personala.
Referindu-se la pacatul originar si dandu-i o interpretare psihologica si duhovniceasca deosebita, Sfantul Maxim Marturisitorul considera ca acesta a constat in dorinta de autonomie a omului, dorinta acestuia de a se conduce singur, in vederea propriei sale placeri.
Referindu-se la pacatul originar si dandu-i o interpretare psihologica si duhovniceasca deosebita, Sfantul Maxim Marturisitorul considera ca acesta a constat in dorinta de autonomie a omului, dorinta acestuia de a se conduce singur, in vederea propriei sale placeri.
Incercand sa rupa lantul sau "cercul vicios" placere-durere, omul a cautat si incearca sa se arunce cu toata puterea si cu bratele larg deschise spre placere si sa fuga cu toata puterea de orice i-ar putea provoca tristete si durere.
Omul a ajuns astfel sa iubeasca placerea trupeasca si sa urasca orice forma de durere.
Insa, in orice bucurie sau placere pentru trup, potrivit unei inalte ratiuni dumnezeiasti, sufletul sufera, dupa cum si nevointa sufleteasca, ofileste placerile trupului.
Placerea si bucuria trupului inseamna tristetea si durerea sufletului, dupa cum si bucuria si fericirea sufletului inseamna necazul si durerea trupului. Scopul ascezei crestine nu este distrugerea sau eliminarea bucuriei trupului, ci spiritualizarea si induhovnicirea ei, ridicarea trupului la rangul sau la treapta de suport pentru o viata duhovniceasca inalta.
Insa, in orice bucurie sau placere pentru trup, potrivit unei inalte ratiuni dumnezeiasti, sufletul sufera, dupa cum si nevointa sufleteasca, ofileste placerile trupului.
Placerea si bucuria trupului inseamna tristetea si durerea sufletului, dupa cum si bucuria si fericirea sufletului inseamna necazul si durerea trupului. Scopul ascezei crestine nu este distrugerea sau eliminarea bucuriei trupului, ci spiritualizarea si induhovnicirea ei, ridicarea trupului la rangul sau la treapta de suport pentru o viata duhovniceasca inalta.
Prin aceasta se restabileste adevarata legatura sau armonie in viata umana, iar trupul isi redobandeste autentica sa valoare, de "templu al Duhului Sfant".
Viata crestina autentica incepe cu lovitura data filavtiei. Numai prin lepadarea ei este posibil progresul duhovnicesc.
Viata crestina autentica incepe cu lovitura data filavtiei. Numai prin lepadarea ei este posibil progresul duhovnicesc.
In acest progres, in aceasta lucrare de induhovnicire, omul are de luptat cu tot ceea ce este patimas si pacatos, pentru a dobandi si practica virtutile crestine, singurele care pot aduce omului adevarata fericire.
Placerea provocata de patimi este iluzorie, himerica, iar fascinatia ei se sfarseste odata cu apunerea ei, lasand in urma un acut sentiment al nimicului, al zadarniei tutoror eforturilor, atat de incordate, de dobandire si pastrare a acestei placeri, o durere sfasietoare de a se fi terminat. Aceasta "bucurie" trece ca umbra si ca fumul si se stinge la cea mai usoara adiere a unui vant potrivnic.
Bucuria si fericirea pe care o aduc virtutile sunt netrecatoare, nepieritoare. Ele cresc in intensitate pe masura dobandirii si lucrarii virtutilor. O bucurie curata si luminoasa, ce aduce dorul infinit de viata si mai inalta. Este bucuria duhovniceasca, dumnezeieasca si ea nu se stinge niciodata.
Pentru a dobandi aceasta bucurie, crestinul trebuie sa lupte spre a taia de la radacina toate pornirile sale patimase, egoiste, expresii ale acestei iubiri pacatoase de sine.
Bucuria si fericirea pe care o aduc virtutile sunt netrecatoare, nepieritoare. Ele cresc in intensitate pe masura dobandirii si lucrarii virtutilor. O bucurie curata si luminoasa, ce aduce dorul infinit de viata si mai inalta. Este bucuria duhovniceasca, dumnezeieasca si ea nu se stinge niciodata.
Pentru a dobandi aceasta bucurie, crestinul trebuie sa lupte spre a taia de la radacina toate pornirile sale patimase, egoiste, expresii ale acestei iubiri pacatoase de sine.
"Nimic nu-l impiedica asa de mult pe crestin de la lucrarea poruncilor - spune Cuviosul Nichita Stithatul - ca atotreaua iubire de sine. Aceasta este piedica inaintarii celor ce vor sa se sarguiasca.
Aceasta le pune in minte boli si patimiri ale trupului, greu de vindecat, prin care se raceste caldura sufletului si-l indupleca sa se fereasca de greutati, ca fiind vatamatoare unei vieti care vrea sa se simta bine".
Aceasta le pune in minte boli si patimiri ale trupului, greu de vindecat, prin care se raceste caldura sufletului si-l indupleca sa se fereasca de greutati, ca fiind vatamatoare unei vieti care vrea sa se simta bine".
Aceasta este filavtia sau "iubirea de sine", adica "iubirea nerationala fata de trup".
Ea este "inceputul tuturor patimilor" si cel ce are iubirea trupeasca de sine e vadit ca are toate patimile".
Contrat adevaratei iubiri, filavtia distruge iubirea dintre oameni si chiar si sufletul celui robit de ea il imparte, facandu-l sa caute apropierea doar de cei care i-ar putea provoca fericire si indepartarea si respingerea tuturor celorlalti.
Forme ale acestei iubiri patimase de sine sunt iubirea si nerenuntarea la voia proprie, indreptatirea de sine, comoditatea in cele duhovnicesti, lenea, incapatanarea, slava desarta si mandria.
Numai stiindu-i rautatile, Sfantul Maxim Marturisitorul a putut sa ne indemne: "Pazeste-te de maica relelor, de iubirea de sine, care este iubirea nerationala a trupului.
Numai stiindu-i rautatile, Sfantul Maxim Marturisitorul a putut sa ne indemne: "Pazeste-te de maica relelor, de iubirea de sine, care este iubirea nerationala a trupului.
Fiindca din aceasta se nasc, dupa toate semnele, cele dintai ganduri patimase, care sunt si cele mai generale: al lacomiei pantecelui, al iubirii de argint si al slavei desarte. Caci acestea isi iau prilejuri din asa zisa trebuinta neaparata a trupului. Din ele se naste toata lista patimilor".
Filavtia este o mare autoinselare, o autoamagire. Sub forma iubirii de sine, iubim, de fapt, nimicul sau ceea ce este mai rau si pacatos in noi.
Filavtia este o mare autoinselare, o autoamagire. Sub forma iubirii de sine, iubim, de fapt, nimicul sau ceea ce este mai rau si pacatos in noi.
Crezand ca ne iubim si ingrijim de noi insine, de fapt, ne uram sufletul, traim in saracia trupului, dar cu sentimentul celei mai inalte bogatii, traim pe marginea prapastiei, traim golul, cu ideea plinatatii. "Prietenia lumii", "iubirea de materie", "iubirea de lume" devine un lant si o povara care trage in jos si ingreuneaza.
Doar iubirea de Dumnezeu si de poruncile Lui ne usureaza si ne inalta in viata duhovniceasca. Impotriva acestei trairi saracite de semnificatiile ei adanci, crestinul lupta prin trezie, printr-o paza atenta a tuturor miscarilor pacatoase, izvorate din iubirea de sine.
Doar iubirea de Dumnezeu si de poruncile Lui ne usureaza si ne inalta in viata duhovniceasca. Impotriva acestei trairi saracite de semnificatiile ei adanci, crestinul lupta prin trezie, printr-o paza atenta a tuturor miscarilor pacatoase, izvorate din iubirea de sine.
Daca vom reusi sa ne eliberam de egoismul, egolatria sau egocentrismul nostru, vom da lovituri de moarte nu doar filavtiei, ci tuturor patimilor, caci "cine a taiat-o pe aceasta, a taiat deodata toate patimile ce se nasc din ea".
Cel ce a lepadat de la sine pe maica patimilor, spune Sfantul Maxim, usor leapada si pe celelalte, ca mania, intristarea, pomenirea raului si cele ce urmeaza.
Ca metode de lupta impotriva acesteia, ascetica ortodoxa ne recomanda nevointele si ostenelile trupesti si sufletesti, prin care se sting patimile, trezvia si paza mintii si a gandurilor, necontenita cugetare la moarte si judecata, rugaciunea, inchinaciunile si metaniile. Toate acestea duc la dobandirea si intretin in sufletul nostru smerita cugetare.
Opusul filavtiei este lepadarea desavarsita de sine si de lume, in sensul descoperirii autenticului divin din acestea si actualizarea lui in deplina "asemanare" cu Dumnezeu.
Ca metode de lupta impotriva acesteia, ascetica ortodoxa ne recomanda nevointele si ostenelile trupesti si sufletesti, prin care se sting patimile, trezvia si paza mintii si a gandurilor, necontenita cugetare la moarte si judecata, rugaciunea, inchinaciunile si metaniile. Toate acestea duc la dobandirea si intretin in sufletul nostru smerita cugetare.
Opusul filavtiei este lepadarea desavarsita de sine si de lume, in sensul descoperirii autenticului divin din acestea si actualizarea lui in deplina "asemanare" cu Dumnezeu.
Actul de renuntare sau de lepadare de filavtia, este totdeauna un act de pocainta, prin care omul isi da seama de caderea sa si de efectele acesteia si se hotaraste ca in locul iubirii de lume si de sine sa aseze iubirea de semeni si de Dumnezeu.
Cel care s-a lepadat de iubirea patimasa, irationala de sine, se inalta deasupra dragostei sensibile, lucrata prin simturi, la iubirea naturala sau fireasca si, pe masura curatirii si dragostei sale, inainteaza, catre adevarata iubire - cea intelegatoare, rationala si duhovniceasca.
Pr. Prof. Dr. Ioan Tesu
sursa http://www.crestinortodox.ro
Cel care s-a lepadat de iubirea patimasa, irationala de sine, se inalta deasupra dragostei sensibile, lucrata prin simturi, la iubirea naturala sau fireasca si, pe masura curatirii si dragostei sale, inainteaza, catre adevarata iubire - cea intelegatoare, rationala si duhovniceasca.
Pr. Prof. Dr. Ioan Tesu
sursa http://www.crestinortodox.ro
