Pr. Teofil Părăianu ,,Pr. Arsenie a fost un om de excepţie, prin structura lui,,

Preacuvioase Părinte Teofil, v-aş ruga să ne spuneţi câteva cuvinte despre Părintele Arsenie Boca. Aşa cum l-aţi cunoscut...

L-am întâlnit pentru prima dată pe părintele Arsenie în 1942, aici, la mănăstire. Am venit eu aici, iar părintele avea deja trei ani în mănăstirea de la Sâmbăta. Părintele Arsenie o făcut teologia la Sibiu şi apoi a făcut Şcoala de Belle-Arte, de arte vizuale – sculptură şi pictură – la Bucureşti. Cu bursă de la mitropolitul Nicolae Bălan. Şi, după aceea, cu cultura câtă o avut-o, cu înzestrarea – pentru că părintele, de fapt, a fost un om de excepţie prin structura lui –, cu toate acestea a venit aici, la mănăstire, şi aici a făcut treabă foarte bună, până în anul 1948, când s-a mutat la Prislop din ascultarea faţă de mitropolitul Nicolae Bălan. Adică mitropolitul Nicolae Bălan, într-un fel, a vrut să scape de el. Mitropolitul Bălan a vrut să scape de părintele Arsenie şi a găsit modalitatea aceasta să-l mute la o altă mănăstire. Şi l-a mutat. Bineînţeles că motivul oficial a fost organizarea mănăstirii de la Prislop. Şi părintele a rămas acolo 11 ani.

Între timp, a fost şi la Canal vreun an, când se făcea Canalul Dunăre – Marea Neagră, care nu s-o mai terminat... În 1959, a trebuit să plece din mănăstire. A plecat, izgonit fiind de Departamentul Cultelor, prin Episcopie. Deci Episcopia de la Arad l-a scos propriu-zis din mănăstire. Ăia de la Guvern şi de la Departament au ieşit basma curată: Noi n-am avut nimic cu părintele Arsenie. Cine v-a spus aşa ceva? Nu noi, Episcopia de la Arad! Şi adevărul acesta este: cei de la Departament au făcut presiune ca să plece părintele, şi ăştia de la Episcopie le-au făcut jocul. Ei bine, părintele, din 1959 şi până la moarte, n-o mai slujit şi n-o mai slujit pentru că nu o avut dreptul să slujească. Părintele nu a avut nimic rău în activitatea lui, nu a avut pete. Totuşi, cred că ceva a avut nefiresc: nu s-a zbătut ca totuşi să aibă dreptul să slujească – măcar mai târziu, dacă nu atunci, când era chestiunea proaspătă... Între timp a murit episcopul care l-a scos din mănăstire, Andrei, şi a venit altul după el, episcopul Teoctist. După aceea, a venit alt episcop, Visarion. Cred că părintele nu s-a interesat destul ca să poată primi dreptul să slujească. Deci el ultimii treizeci de ani din viaţă nu a mai slujit...

Până la moarte?

Până la moarte! Că după aceea...

Însă părintele Arsenie a fost un om de excepţie! Dragă, eu am dat mărturie, că n-am scris eu anume despre părintele decât într-o carte intitulată Amintiri despre duhovnici pe care i-am cunoscut. Acolo am scris şi despre părintele – mărturii mai mult, şi pozitive şi negative, că toţi oamenii au avut şi lucruri negative.

Din cele negative?

De exemplu, sunt nişte lucruri de care era bine poate să nu se ocupe. Chestiuni matrimoniale – să te căsătoreşti sau să nu te căsătoreşti cu ăla –, nişte lucruri în care poate nu ar fi trebuit să se bage el şi totuşi s-a băgat.

V-aţi apropiat de tânăr de Biserică. Ce v-a făcut pe dumneavoastră să vă apropiaţi de ea?

Măi, eu cred că faptul că n-am avut ce face altceva. Aşa cred eu că a fost conjunctura. Eu m-am trezit în Biserică, m-am dus cu părinţii la biserică, am avut o vocaţie oarecare pentru chestiuni de felul acesta. Altceva n-aveam ce face... Nu pot zice că am renunţat la ceva pentru Biserică. N-am renunţat la nimic, ci am mers pe calea asta. Şi calea călugăriei tot aşa. Am ales-o tot pentru că nu am avut ce face altceva, să zicem, mai bun. Şi totuşi mi-a plăcut! Eu întotdeauna când am avut posibilitatea să aud despre un călugăr m-am bucurat. Întotdeauna mi-a plăcut lucrul ăsta, întotdeauna m-am interesat. Voiam să ştiu ce face un călugăr, ce gândeşte, ce vorbeşte, ce mănâncă. Toate astea aş fi vrut să le ştiu şi să le am în vedere.

Când am avut 13 ani şi jumătate, am venit la mănăstire să mă fac călugăr. Bineînţeles că nu am rămas, că au fost oamenii mai cuminţi ca mine, nu m-au păstrat ca pe un neisprăvit aici, să mă facă călugăr. Dar să ştii că mitropolitul Nicolae Bălan – nu ştiu dacă ţi-a mai spus sau dacă îţi va mai spune cineva lucrul acesta – a avut o concepţie extraordinară despre călugăr. El nu a fost de părere că un călugăr poate să fie oricine, ci poate să fie cineva care este om de excepţie. El zicea: Măi, frate, vrei să te faci călugăr? Păi atunci pregăteşte-te să te faci călugăr: du-te şi fă teologia. Faci teologia, te faci călugăr la Sâmbăta. Nu faci teologia? Nu vei fi călugăr la Sâmbăta! Aşa s-o gândit mitropolitul, numai că nu a reuşit să facă ceea ce şi-a propus.

A început mănăstirea asta cu trei oameni mari: cu părintele Arsenie, cu părintele Mladin, care o ajuns mitropolit după ce fusese profesor de teologie douăzeci şi cinci de ani, şi cu părintele Serafim Popescu. Trei oameni deosebiţi, fiecare mare în felul lui. Părintele Arsenie a plecat de aici din 1948, părintele Mladin poţi să spui că nici n-o stat aici decât foarte puţin, pentru că a mers la studii şi a fost profesor şi redactor şi nu a mai ţinut atât de mănăstire, şi părintele Serafim care, din 1940, când s-a aşezat aici, şi până în 1990, cu o întrerupere de vreun an, când a fost în Germania, la studii, a stat tot timpul aici, la mănăstire, şi a avut o activitate foarte bună şi foarte consistentă, numai nu de măsurile părintelui Arsenie, pentru că nu o avut calităţile părintelui Arsenie. Fiecare a fost mare în felul lui, în rostul lui.

ÎPS Serafim Joantă,,,„Părintele Arsenie Boca este un caz unic în toată istoria Bisericii noastre”

„Părintele Arsenie a fost un duhovnic mare”

L-aţi cunoscut personal pe Părintele Arsenie Boca. 

V-aş ruga să rememoraţi acele momente.

L-am cunoscut pe Părintele Arsenie la biserica din Drăgănescu, unde am fost de două ori. Auzisem multe despre dânsul de la Părinţii din mânăstirea Brâncoveanu şi de la mulţi credincioşi din zona Făgăraşului, unde m-am născut. Întâlnirea mea cu Părintele Arsenie n-a avut nimic spectaculos. L-am întrebat câteva lucruri privitoare la calea pe care s-o urmez (eram atunci student la Teologie). Mi-a răspuns destul de lapidar, dar cu mare realism, punându-mi în faţă greutăţile pe care le voi întâmpina ca preot necăsătorit. Se referea mai cu seamă la luptele interioare la care trebuie să facă faţă un monah. Ştiam că Părintele nu recomandă uşor calea călugăriei.

Dar stând în biserică mai mult timp şi admirând pictura, eram totodată atent la cuvintele Părintelui adresate celorlalţi credincioşi care se plângeau de necazurile lor. Auzisem că Sfinţia Sa pune mare accent pe fidelitatea în familie şi pe naşterea de copii. Îl ascultam deci întrebând la rând pe cei prezenţi (îndeosebi femei): „Tu câţi copii ai?”, „Dar tu?”, „Dar tu?”... Răspunsul, îl bănuiţi, era: unul, doi sau trei. Părintele întreba mai departe: Dar ceilalţi unde sunt? Pentru ca tot el să răspundă: Mă, să ştiţi că Dumnezeu vă dă de lucru cu doi copii cât cu zece, dacă i-aţi fi avut pe toţi câţi trebuia să-i aveţi! Pentru că aţi făcut avorturi sau v-aţi ferit să mai aveţi copii, iată, acum vă plătiţi păcatele. Şi le spunea să nu se plângă de necazuri pentru că le merită; ele sunt consecinţa păcatelor, iar prin răbdarea lor se mântuiesc. N-am înţeles decât târziu, prea târziu, câtă dreptate avea Părintele în privinţa naşterii de copii. Căci iată, poporul nostru şi alte popoare creştine se sting, încetul cu încetul, din cauza scăderii drastice a natalităţii. Sociologii dovedesc că în câteva generaţii, creştinii vor reprezenta o mică minoritate în Europa, care de la începutul ei şi până de curând a fost în întregime creştină!

Mulţi dintre cei care l-au cunoscut pe Părintele Arsenie faţă către faţă mărturisesc faptul că au trăit adevărate minuni în prezenţa sa. Ce îl făcea cu adevărat „special” pe Părintele Arsenie?

Părintele Arsenie a fost un duhovnic mare, care s-a distins de ceilalţi mari duhovnici contemporani cu el tocmai prin capacitatea sa deosebită de a cunoaşte psihologia umană şi de a pătrunde, cu darul lui Dumnezeu, în sufletul omului. Era un om foarte realist şi ştia prea bine că nu ne putem „juca” cu legile pe care Dumnezeu le-a pus în natură şi în firea omului. El ştia, de asemenea, că firea omului este înclinată spre încălcarea legilor lui Dumnezeu şi spre compromisuri, cu gândul că „merge şi aşa” şi că „Dumnezeu este bun şi iartă”. În această privinţă, gândirea Părintelui s-ar rezuma astfel: într-adevăr, Dumnezeu este bun şi iartă pe oricine se întoarce de la păcat, oricât de multe şi de mari ar fi păcatele, dar iertarea lui Dumnezeu nu înseamnă că suntem absolviţi de suferinţa pentru păcatele săvârşite. El repeta mereu că „nici un păcat nu rămâne neispăşit” (curăţit) prin suferinţă. Există o „lege” a compensaţiei, potrivit căreia „ceea ce seamănă omul aceea va şi secera” (Galateni 6, 7). Orice faptă atrage după sine o răsplată. Numai că cei mai mulţi nu ştiu să facă legătura între păcat şi suferinţă, mai cu seamă atunci când suferinţa nu vine imediat după săvârşirea păcatului. Căci între semănat şi secerat este un timp destul de lung. Totuşi suferinţa nu trebuie înţeleasă ca pedeapsă a lui Dumnezeu (Care nu pedepseşte pe nimeni), ci drept consecinţa logică şi naturală a păcatului. Dumnezeu iartă vina păcatului, dar îngăduie suferinţa pentru ca prin ea omul să se smerească şi să înveţe să nu mai săvârşească păcatul. Dacă n-am suferi pentru păcate, am păcătui la nesfârşit. Şi n-am învăţa nimic din realitatea tristă a păcatului. Mai mult, ne-am obişnui cu el, încât nici nu l-am mai recunoaşte ca păcat. Când însă suferim din cauza păcatului, atunci încercăm să ne ferim de a mai păcătui. Părintele cunoştea deci foarte bine cercul vicios al păcatului, descris de autorii ascetici din vechime: plăcerea păcatului te aruncă în braţele suferinţei, de care, vrând să scapi, repeţi păcatul, pentru ca să guşti din nou plăcerea. De aceea era necruţător cu păcatul, mai cu seamă cu păcatele referitoare la trup.

După cum se ştie, Părintele Arsenie avea un fel al său de a se adresa la persoana a doua, cu „tu”, iar cuvintele sale erau ca nişte sentinţe de judecată, ceea ce impresiona pe oameni şi, fără îndoială, trezea în ei o frică sfântă, frica de păcat, ceea ce nu putea fi decât un câştig duhovnicesc pentru fiecare. Părintele a fost dăruit de Dumnezeu cu o minte foarte lucidă şi cu un spirit înainte văzător. Prin harul lui Dumnezeu şi prin experienţa vieţii sale, el citea uşor în sufletele oamenilor şi uneori le spunea mai înainte anumite păcate. Pentru că omul are un comportament specific fiecărui păcat. Într-un fel sunt trăsăturile şi reacţia unui desfrânat, altele ale unui lacom de avuţie sau de mâncare, altele ale unui om mândru… Păcatul se înscrie deci în firea noastră, pe care o marchează în toate manifestările ei, mai cu seamă în privire.

citeste mai multe aici http://www.arsenieboca.ro

Sfantul si Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe: Lucruri pe care trebuie s...

Doar crestinii se mantuiesc ? 

Aceasta este o întrebare care macină pe mulţi ce doresc mântuirea fraţilor întru umanitate. Şi este dovadă de altruism şi dragoste să doreşti ca toţi să se mântuiască, asemănându-te lui Dumnezeu care «vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină » (I Tim 2, 4).

De aceea mântuirea fraţilor întru umanitate, dar neortodocşi trebuie să rămână o nelinişte în sufletul nostru. Sfântul Ioan Hrisostom spune «Cum vom putea fi atât de laşi încât să ne mulţumim cu mântuirea noastră, dat fiind că ne primejduim propria noastră mântuire, dacă nu ne îngrijim de cea a celorlalţi? Astfel, într-o luptă, cine nu se gândeşte decât să scape fugind se pierde pe el însuşi înainte de a-i pierde pe ai săi; dar cine luptă cu vitejie pentru a-şi scoate tovarăşii din primejdie, se salvează pe sine însuşi, scăpându-i pe alţii. Viaţa această e un război necontenit şi suntem mereu în prezenţa duşmanilor, să luptăm aşa cum ne porunceşte împăratul şi căpetenia noastră. (…) Să ne înţelegem toţi ca să ne apărăm şi să ne mântuim toţi împreună (…).

Continuă Sfântul Ioan Hrisostom « Ascultaţi cuvintele pe care le spune în numele Domnului [profetul Ieremia] (…) [Ir 15, 19]; e că şi cum Dumnezeu ar spune: “Cine face cunoscut adevărul aproapelui sau, cine îl aduce de la răutate la virtute, Mă imită atât pe cât e cu putinţă firii omeneşti”.(Omilii)

Din aceast cuvânt al Sfântului Ioan Hrisostom vedem că această nelinişte pentru mântuirea fraţilor, atât creştini dreptcredincioși dar şi necreștini sau rău credincioşi, (sub erezii, atei sau păgâni) este neliniştea cea bună.

Sfântul Apostol Pavel le spune Romanilor explicându-le că mântuirea nu vine din faptele Legii Vechiului Testament, Hristos fiind sfârşitul legii, împlinirea Legii, care nu putea să aducă singură mântuire oamenilor.

Legea Vechiului Testament fiind pregătitoare pentru primirea de către umanitate a lui Hristos Dumnezeu şi Om. Hristos este plinirea Legii şi a Profeţilor, nimeni neputând doar din faptele sale, oricât de bune ar fi să se mântuiască. Deci împlinirea legii cu stricteţe, faptele bune fără credinţă în Hristos nu aveau cum să aducă că rod mântuirea. (Romani cap. 10)

Dumnezeiescul Pavel spune : «De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus, şi vei crede întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te vei mântui, căci cu inima se crede spre dreptate iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire» (Romani cap. 10)

Deci mântuirea nu este un produs al vreunui efort omenesc, «în dar sunteţi mântuiţi, nu din fapte, că să nu se laude cineva». Mântuirea venind prin credinţa dreapta în Iisus Hristos, adică prin primirea acestui dar.

Mântuirea, conform Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, (pr. Mihail Pomazanski – Dogmatică) este “mântuirea obiectivă sau generală” care după spusele Sfântului Chiril al Alexandriei însemna că: “Mântuitorul a îndurate aceste lucruri (Răstignire, moarte, badjocura) şi a făcut pace prin Sângele Crucii Sale, căci am fost vrăjmăşi ai lui Dumnezeu prin păcat, Hristos a purtat pe lemn păcatele noastre în trupul Său, ca prin moartea Sa să putem muri păcatului şi să vieţuim întru deptate». (Cuvântări Catehetice – 23, 33 NPNF, p.91 ed. III).

Hristos ne dă posibilitatea să ne mântuim, nu ne mântuieşte fără voinţă noastră, dar ne deschide Împărăţia Cerurilor, posibilitate inexistentă până la Întruparea lui Hristos, când, conform Sfintei Scripturi, toţi oamenii mergeau în iad, în locuinţă morţilor, în seol. Sufletul rămânând nemuritor, dar nu şi în fericire cu Dumnezeu, ruperea legăturii prin păcatul adamic rămânând valabilă şi după moartea trupească, omul intră în compania duhurilor căzute şi a sufletelor strămoşilor în starea de iad, de suferinţă prin lipsa lui Dumnezeu. Deci Hristos deschide posibilitatea mântuirii, nu dă automat mântuire tuturor, indiferent de starea lor faţa de Hristos, indiferent de patimile lor, de concepţiile lor şi de viaţa lor .

Mântuirea însemnând aşa cum spune Sfântul Pavel comuniunea cu Hristos cel Înviat, credinţă conştientă, vie şi lucrătoare.

Deci, conform Părinţilor, Hristos ne-a deschis posibilitatea mântuirii, nu ne-a şi mântuit, această fiind rodul conlucrării omului cu Harul necreat al Duhului Sfânt care, numai prin dorinţa omului şi prin propovăduire creştin ortodoxă îl primim.


Din păcate,o  erezie pelagiană revine astăzi sub formă panereziei ecumenismului care afirmă minimalismul dogmatic, sub formă extinsă, anume că e suficient să faci fapte bune în orice religie te-ai afla şi te mântuieşti (vehiculată de Consiliul Mondial al «Bisericilor» )

Există şi interpretarea eronată a citatului din Romani, luat din context, «Păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia neavând lege, îşi sunt loruș lege, legea fiind înscrisă în inimile lor, … care îi şi apară» (Romani 2: 14).

Sfântul Pavel nu spune că păgânii se vor mântui, pentru că au în ei legea conştiinţei, sădită natural de Dumnezeu în toţi oamenii, ca un receptor pentru a-L putea cunoaşte pe Creator, ci afirmă că această conştiinţă a diferenţierii între bine şi rău îi judecă sau îi apără. Dar nu că s-ar mântui. Din contra, în contextul Epistolei către Romani tocmai acest lucru se afirmă, cum că fără credinţă în Hristos, chiar dacă eşti iudeu, sub lege, sau păgân, cu legea firii, nu te poţi mântui fără a intra în comuniune cu Hristos.

Sfântului Ciprian de Cartagina explică de ce este imposibilă mântuirea înafara Bisericii Ortodoxe : „asemenea oameni (cei născuţi în erezie), chiar dacă au fost ucişi în numele credinţei lor, nu-şi vor spăla nici cu sânge greşelile lor. Vina dezbinării e gravă, de neiertat, şi suferinţa n-o poate purifica. 

Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica. (…) Nu pot rămâne cu Dumnezeu cei ce nu vor să fie uniți cu Biserica lui Dumnezeu. 

Chiar dacă vor arde pe rug sau vor fi daţi fiarelor sălbatice, aceea nu va fi coroana credinţei, ci pedeapsa trădării, şi nu sfârşitul glorios al celui cu virtute religioasă, ci moartea din disperare. Unul ca aceştia poate fi ucis, dar nu poate fi încoronat. 

Mărturiseşte că e creştin, ca şi diavolul care adesea minte că e Hristos, căci Însuşi Domnul ne atrage luarea-aminte şi zice: «Mulţi vor veni în numele Meu spunând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi vor înşela.»

 După cum el nu e Hristos, chiar dacă înşeală cu numele, la fel nu poate fi creştin cine nu rămâne în Evanghelia lui Hristos şi a adevăratei credinţe” [221; 444].

Sinodul de la Laodiceea a dat acest canon care se găseşte în Cârma Bisericii numită Pidalion : «Nici un creştin nu se cuvine să părăsească pe martirii lui Hristos şi să se ducă la pseudomartiri, adică la ai ereticilor sau la cei ce mai înainte au fost eretici; căci aceştia sunt străini de Dumnezeu.

 Deci cei ce se vor duce la dânşii să fie anatema. »(Laodiceea canon 34)

De aici se vede clar că înafara Bisericii Creştin Ortodoxe, nu numai că nu este posibilă mântuirea, dar nici martiriul pentru Hristos.

A muri înafara Bisericii pentru o concepţie eretică despre Hristos nu îţi poate da cununa martirilor, pentru că, Sfântul Pavel spune că cel care nu se luptă după reguli nu primeşte Cununa, chiar dacă luptă. (II Timotei, 2,5)

Canonul de la Laodiceea este întărit de toate canoanele Bisericii care vorbesc despre interzicerea părtăşiei cu ereticii.

Sfântul Ciprian de Cartagina spune că «Înafara Bisericii nu există mântuire» şi această afirmaţie nu a fost negată de conştiinţa Bisericii, ci întărită de Sfântul Ignatie Briancianinov care exprimă şi rezumă învăţătura Bisericii într-o scrisoare adresată unei creştine care se scandaliza la ideea că neortodocşii nu se mântuiesc :  «Un singur lucru bun ne e necesar pentru mântuire: credinţa; dar credinţa ca lucrare. Prin credinţă şi numai prin credinţă putem intra în comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul Tainelor pe care ni le-a dăruit El.  În deşert dar, şi cu păcat cugetaţi şi ziceţi că oamenii buni dintre păgâni şi mahomedani se vor mântui, adică vor intra în comuniune cu Dumnezeu!…

  Biserică a recunoscut întotdeauna că există un singur mijloc de mântuire: Răscumpărătorul! 

Ea a recunoscut că cele mai mari virtuţi ale firii căzute pogoară la iad. 

Dacă drepţii adevăratei Biserici şi făcătorii de minuni, care credeau în Răscumpărătorul ce urma să vină, se pogorau în iad, cum vă închipuiţi că păgânii şi mahomedanii şi ateii, care nu au cunoscut şi nu au crezut în Răscumpărător vor căpăta mântuirea, numai pentru că ei vi se par dumneavoastră drăguţi şi buni, când mântuirea nu se obţine decât printr-un singur, vă repet, un singur mijloc, şi acesta este credinţa în Răscumpărătorul.» (Volumul IV, Propovedanii ascetice şi scrisori către mireni).

Toţi sunt chemaţi la credinţa în Hristos şi la mântuire, dar puţini sunt aceia care vin şi primesc roadele Jertfei de pe Cruce a lui Hristos.

Sfântul Pavel spune că înţelepciunea şi dreptatea lumii acesteia este ca o cârpă lepădată înaintea lui Dumnezeu.

 De aceea viermele umanismului european şi umanismul în general este o îndepărtare de Dumnezeu. Papa Ioan Paul al II-lea a fost un umanist prin excelenţă şi acest veac este asociat cu umanismul, luptătorii pentru dreptate socială (Mahatma Gandi sau Maica Tereza de Calcuta, Ioan Paul) sunt văzuţi ca mântuitori sociali, care sunt puşi în locul lui Hristos, reactivând pelagianismul.

Sfânta Scriptură vorbeşte de un singur mod de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, şi anume credinţa în Hristos şi comuniunea cu El.

Această comuniune se realizează faptic prin Taina Sfântului Botez în Biserica cea Una Sfântă, Catholicească şi Apostolică, adică Biserica Ortodoxă.

Mântuitorul îi spune lui Nicodim: «de nu se va naşte cineva de Sus, nu va putea vedea Împărăţia lui Dumnezeu» (Ioan 3,3) şi apoi subliniază mai clar:

«Amin, amin grăiesc ţie, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu» (Ioan 3, 5)

Porunca Mântuitorului către Apostolii Săi dar şi către noi toţi creştinii ortodocşi este: “Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.” (Marcu 16:15-16)

Tâlharul de pe Cruce a fost primul om care a ajuns în Rai, pentru că a mărturisit pe Hristos, şi s-a pocăit, s-a spovedit la Hristos, deci a primit un altfel de Botez- Botezul Sângelui. Cineva care moare în comuniune cu un hristos mincinos nu poate intra în Împărăţia Cerurilor.

Cunoaştem în mod excepţional Botezul dorinţei – pentru catehumenii care credeau în Hristos şi în Biserică Lui şi nu au apucat să primească botezul.

Dar Botezul sângelui este valabil atunci când un păgân sau eretic lepădându-se de păgânism sau de erezia sa, mărturiseşte pe Hristosul Ortodox şi este martirizat pentru aceasta.

Dacă mântuirea însemnă comuniunea cu Hristos, aşa cum am văzut, însemnă că în momentul în care intri în comuniune cu Acesta intri în comuniune şi cu toţi cei care sunt “conectaţi” la Hristos – cu toţi prietenii Lui – care sunt atât cei vii cât şi cei adormiţi, sfinţii. Aceasta se numeşte Biserica. Deci în momentul în care intri în comuniune cu Hristos intri şi în Biserica Lui.

Hristos nu poate fi mincinos şi anume nu poate să I se descopere unuia cu sfinţii Săi, cu icoane, cu Sfintele Taine, cu ierarhia bisericească şi cu sfintele dogme şi canoane, iar altuia să I se descopere fără Taine, fără icoane, fără sfinţi, fără ierarhia bisericească şi fără sfintele dogme. Deci toţi care intra în comuniune cu Hristos nu pot avea crezuri diferite, ci toţi vor avea acelaş Crez.

Fiind acelas Hristos, El îl va îndemna pe cel căruia I S-a descoperit să intre în Biserica Lui descoperindu-i Taina Mântuirii în Sfântul Botez, în preoţie, în Sfânta Împărtăşanie şi în acelaş Crez în El.

Cine spune că e în comuniune cu Hristos dar nu se închină la icoane şi nu are preoţie şi nu crede ortodox, de fapt nu e în comuniune cu Hristos, ci e în înşelare, doar crede că e în comuniune, de fapt e în comuniune cu demonii care se prefac în îngeri de lumină şi chiar imită pe Hristos.

Dacă Hristos văzând inima unui iehovist, papistaş, penticostal, sau păgân I se va descoperi în chip tainic, îl va îndemna să părăsească eresul sau păgânătatea şi îl va conduce la Biserica Ortodoxă.

Ca exemplu avem cazul sutaşului Corneliu din Faptele Apostolilor, care era om drept şi bun, milostiv, cu multe virtuţi, dar toate nemântuitoare.

De aceea Duhul Sfânt a venit la el şi a grăit cu dânsul îndemnându-l să meargă la apostolul Petru ca să fie botezat, deci să intre în comuniune cu Hristos şi cu Biserica Lui.

Prin aceasta vedem că Dumnezeu este nepărtinitor şi nu lasă pe nimeni în bezna morţii, dar în acelaş timp cei care rămân înafara Bisericii Ortodoxe – în opoziţie cu kakodocsii (rău slăvitorii, cei care blasfemiază în felul acesta pe Duhul Sfânt) nu se bucură de roadele Jertfei de pe Cruce a lui Hristos. Pentru ei Hristos este ca şi cum nu ar fi venit şi ca şi cum nu ne-a mântuit, ei trăind exact ca în perioada Vechiului Testament, în «umbra morţii» sufleteşti, aşteptându-i la sfârşit iadul.

Unii aduc ca argument împotriva învăţăturii Bisericii Ortodoxe cu privire la mântuire, pe care am expus-o mai sus, aşa numita vedenie a Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, dar nimeni nu a demonstrat autenticitatea şi nici continuitatea patristică a acestei «vedenii» care afirmă că erau şi păgâni în Rai, dar erau orbi, nu aveau vedere. Chiar dacă această vedenie ar fi adevărată tot nu putem trage concluzia că aceşti păgâni erau în Rai, pentru că Împărăţia cerurilor însemnă în primul rând vedere duhovnicească, vederea Luminii Necreate, lipsa vederii însemnând de fapt iad.

Lumea dinafară Bisericii Ortodoxe este în puterea celui rău, a diavolului, iar acest lucru se vede cel mai bine chiar prin rugăciunile de exorcizare care se fac catehumenului sau copilaşului la Botez.

Până la Botez, spune Sfântul Isac Sirul, diavolul este cuibărit în inima omului, deci este stăpân pe om, împărăţind în inimă. Doar prin exorcizările de la botez, apoi prin lepădare şi prin Taina Botezului este gonit diavolul din inima copilului sau catehumenului. (Molitfelnic, măn. Petru Vodă – Şi suflă preotul de trei ori asupra inimii lui în chipul Sfintei Cruci, şi îl însemnează de trei ori, la frunte, la gura şi la inimă , zicând: GONEŞTE DE LA DÂNSUL PE VICLEANUL ŞI NECURATUL DUH CARE SE ASCUNDE ŞI SE ÎNCUIBEAZĂ ÎN INIMA LUI; aceasta se zice de trei ori. Înainte de acestea sunt exorcismele – care încep cu cuvintele: Să te certe pe tine diavole… exact ca la molitfele Sfântului Vasile cel Mare, iar la sfârşit de tot, exact înainte de Crez se fac lepădările.)

Tainele înafara Bisericii nu sunt mântuitoare, ele râmânând sub stăpânirea diavolului care înşeală prin pseudo creştinismele umaniste şi pseudo-taine.

Tot cel ce se împărtăşeşte cu împărtăşania eretică se face părtaş la tatăl minciunii care a inspirat erezia şi anume cu diavolul, spune Sfântul Nicodim Aghioritul. Tainele ereticilor, conform tuturor sfintelor canoane sunt apă de ploaie, neavând caracter mântuitor.

Sintetizând învăţătura Sfinţilor Părinţi dar şi canoanele Sfintelor Sinoade, mai ales hotărârea Sinodului din Cartagina împotriva pelagianismului care susţinea mântuirea înafara Bisericii prin forţe proprii, profesorul Dimitrios Telenghidis afirma la Conferinţa de la Constanța:

“Nu există mântuire înafara Bisericii, pentru că dacă ar fi existat atunci s-ar fi golit întreaga lucrare de mântuire a lui Hristos, nu ar mai fi avut rost întruparea lui Hristos.

Când vorbim de mântuire înţelegem o comuniune de viaţă. Hristos când a plecat din această lume le-a spus ucenicilor : «Viaţa mea o dau vouă». Aceasta nu este viaţa Lui ca Om ci este viaţa Dumnezeului în Treime, este viaţa necreată, este dumnezeirea, la care noi trebuie să participăm ca să ne mântuim.

Hristos a luat firea umană ca să ne dea posibilitatea de a participa la viaţa Treimică. Mântuitorul spune «Eu sunt viţa, voi mlădiţele, dacă o mlădiţă nu aduce rod, se taie şi se aruncă în foc», ceea ce înseamnă că atunci când cineva nu are Dreapta Credinţă este tăiat din Biserică, ceea ce au făcut Sfintele Sinoade tăind pe eretici din trupul Ei. Aşadar nu e posibil ca unul rupt din Biserică să aducă rod, pentru că rodul Bisericii este mântuirea. Diavolul nu se mântuieşte pentru că nu are smerenie. Un om dinafara Bisericii nu poate fi smerit, pentru că nu urmează Adevărului descoperit de Dumnezeu Întrupat».

În Sinodiconul Ortodoxiei sunt trecute anatemele împotriva celor care consideră că ar există Har mântuitor înafara Bisericii Ortodoxe afirmând conform Sinoadelor Isihaste numite împreună şi Sinodul IX Ecumenic, care a pornit de la disputa cu ereticul Varlaam de Calabria cu Sfântul Grigorie Palama.

«Cei ce cugetă şi zic că toată puterea şi energia triipostaticei Dumnezeiri sunt create, ca unii care de aici ne silesc să credem că este creată însăşi fiinţa dumnezeiască – căci energia creată, potrivit Sfinţilor, va vădi drept creată şi firea (din care emană) iar energia necreată va caracteriza fiinţa necreată -, şi de aici sunt în primejdie de a cădea cu totul în ateism, ca unii ce atribuie credinţei celei curate şi ireproşabile a creştinilor mitologia elenică şi adorarea creaturilor, şi nu mărturisesc, potrivit celei teologhisite cu dumnezeiască insuflare şi cu modul evlavios de a cugeta al Bisericii, că toată puterea şi energia naturală a Dumnezeirii celei triipostatice este necreată, să fie anatema» (Sinodiconul epocii Paleologilor – împotriva lui Varlaam şi Akindin).

Conform învăţăturii romano-catolice, lucrarea lui Dumnezeu de mântuire a oamenilor este ea însăşi o creaţie şi atunci înseamnă că nimeni nu se poate împărtăşi de Dumnezeu. Umanismul şi raţionalismul având bazele tocmai în această erezie care spune că nu avem părtăşie directă cu Dumnezeu prin Har, prin Sfintele Taine şi atunci înseamnă că ei, care neagă Harul Necreeat cu ce anume se împărtăşesc din Potir? Cu o creaţie. Deci nu pot avea o comuniune cu Dumnezeu, deci nu pot avea mântuire, care este tocmai comuniunea directă cu Dumnezeu, nemijlocită de ceva creat.

“Aceasta este credinţa Apostolilor; este credinţa Părinţilor; este credinţa ortodocşilor; această credinţă mântuieşte lumea. Pe aceşti propovăduitori ai adevăratei credinţe, îi lăudăm ca pe nişte fraţi şi ca pe cei ce dorim să îi avem ca pe părinţii noştri, spre slava şi cinstea adevăratei credinţe» aşa afirma Sinodiconul Ortodoxiei (conform originalului grecesc – Triodul în greacă veche -traducerea îmi aparţine).

Cu alte cuvinte aceasta este singura credinţă mântuitoare care te pune în legătură cu Creatorul şi Mântuitorul. Lumina cea Necreată, Lumina Taborică este starea de mântuire, de Împărăţia Cerurilor, care nu poate veni atunci când te afli în neadevăr, în părtăşie cu duhurile necurate.

Evanghelia Înfricoşatei Judecăţi (Matei 25:31-46) nu vorbeşte despre fapte bune în sine, ci de Sfintele Fapte Bune, Hristos numindu-i fraţi mai mici pe cei care sunt credincioşi, nu necredincioşi: «Botezul şi împărtăşirea cu sfintele Taine ne fac fraţi» ( Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Matei, 897), arătând că Judecata lui Dumnezeu este dreaptă, şi că nu se va cere la judecată lucruri peste putinţă omului de realizat: să dai un pahar cu apă, să vizitezi un bolnav sau întemniţat.

Continuă Sfântul Ioan Gura de Aur : «de ar fi făcut drepţii mii şi mii de fapte bune, răsplătirea lor va fi tot un Dar de la Dumnezeu, că li s-a dar Cerul şi Împărăţia şi o atât de mare cinste în schimbul unor atât de mici şi neînsemnate fapte» (Omilii la Matei).

De aici se vede că totul este Hristocentric: în fiecare om trebuie să îl vedem pe Hristos. Dacă faptele milei trupeşti sunt atât de importante, dar faptele milei sufleteşti, cum ar fi să întorci pe eretic şi păgân de la răutatea lui şi să îl scufunzi în baia Sfântului Botez Ortodox? Nimeni nu va fi nedreptăţit la Judecată şi ar fi o blasfemie să gândim că cineva ar fi totuşi nedreptăţit.

Părintele Serafim Roze spunea că Ortodoxia este firea omului, de aceea Duhul Sfânt luminează pe cei care sunt smeriţi şi primesc descoperire dumnezeiască venind în chip minunat în Biserica Ortodoxă.

Dar Dumnezeu a lăsat propovăduirea Bisericii în mâinile noastre, ale credincioşilor, având puterea de a vesti până la marginile lumii Ortodoxia, ca şi fraţii noştri întru umanitate să audă cuvântul Ortodoxiei şi să se mântuiască. De aceea părinţii din Sfântul Munte Athos au trimis monahi dar şi laici în Africa, la triburi îndepărtate, la aborigeni şi în toate colţurile lumii ca să vestească Evanghelia lui Hristos Ortodox.

Dacă avem întradevăr râvnă pentru mântuirea noastră, să ne gândim şi la mântuirea neortodocşilor şi să mergem să le vorbim de Ortodoxie, aşa cum ne pricepem şi Duhul Sfânt va vorbi prin noi.

Sfântul Mucenic Daniil Sisoyev spune că având în vedere această tragedie, cum că mântuirea aproapelui neortodox este în mâinile noastre, trebuie să devenim apostoli ai Ortodoxiei în lume prin toate mijloacele şi în felul acesta scoatem de sub robia satanei neamurile şi ne mântuim şi noi sufletul.

Amin.

de Preot Matei Vulcanescu