Tehnica de luptă a diavolilor

  

   Vicleanul sarpe nu inceteaza niciodata a ne ispiti cu viclesugurile si amagirile lui, chiar in virtutile castigate, pentru a le face cauze de coruptie si viciu. Aceasta lupta se manifesta astfel. Fiind placute noua, ajungem la mari ganduri si conceptii despre noi, iar de la aceste conceptii inalte cadem, (vai!) in rautate si in groapa mandriei si a vanitatii.
De aceea, frate, pazeste-te de aceasta primejdie ! Concenteaza-ti toata mintea in inima, lupta totdeauna impotriva acestui demon, sezand ca intr-o reduta foarte inalta si larga, si zic, lupta in adevarata si adanca cunostinta de netrebnicia ta. Da-ti seama ca intr-adevar nu esti altceva decat nimic, nu poti nimic, n-ai decat neputinta, ticalosii, rautati, vicii si defecte si nu esti vrednic de altceva decat de osanda vesnica.

Dupa ce te-ai asigurat de acest adevar, nu lasa vreodata mintea a iesi la lucrurile din afara ale lumii nici chiar la un cuget ori intamplare cat de mica ce ti s-ar intampla. Fii incredintat ca toate cele din afara sunt dusmanii tai si de te-ai fi dat in mainile lor negresit ai fi ramas mort ori ranit.
Iar ca sa poti lupta bine si sa-ti aperi reduta mentiouata mai sus a adevaratei recunoasteri de nimicnicia ta, urmeaza aceasta tactica.
De cate ori te duci cu mintea la sine-ti si la lucrurile tale, masoara-te totdeauna cu ceea ce este al tau propriu si nu a lui Dumnezeu si a harului Sau.
Apoi considera-te ca si cum n-ai fi existat.

Adica, daca ai in vedere timpul dinainte de a te fi nascut, vei vedea ca in tot acel abis de vesnicie, ai fost un "nimic" si n-ai fi putut face nimic pentru a-ti lua fiinta. Existenta ta e datorita numai bunatatii lui Dumnezeu, lasandu-I pe al Sau (care este providenta vesnica ce te pazeste in orice ceas). Ce esti altceva decat nimic ?

Nu ramane nici un semn de indoiala ca, in intaiul tau nimic (din care te-a scos Dumnezeu cu mana Lui cea puternica) te-ai fi intors ihtr-o clipa, de te-ar fi parasit un singur minut. E clar ca, fiind in aceasta existenta naturala, cu fiinta ta, n-ai dreptul a te socoti vreodata ceva sau a dori sa te socoteasca altii.
Apoi privind existenta darului, se cuvine a medita ca daca firea ta ar fi lipsita de dumnezescul dar si ajutor, ce poate ca prin sine a face vrednic de rasplata ? Nimic. Incat poti zice cu Sf. Pavel: "Nu eu (m-am ostenit) ci darul lui Dumnezeu care-i in mine" (1 Cor. 15, 10).

Cugeta apoi la greselile cele trecute si la multele rautati ce ai savarsit de nu te impiedica Dumnezeu cu mana Lui cea milostiva. Faradelegile tale s-ar fi inmultit cu zilele si cu anii, faptele rele, viciile si deprinderile (caci o rautate poate trage dupa sine alta) ar fi ajuns la un numar nemarginit.
De aceea de nu voiesti a fi rapitor si fur al bunatatii si slavei lui Dumnezeu, fiindca El a dat toate celelalte si fapturilor Lui, dar slava a tinut-o pentru Sine, ca sa se mareasca singur ca un Ziditor al tuturor, dupa cum si zice: "Nu voi da altuia slava Mea" (Isaia 42, 8); daca vrei sa stai totdeauna cu Domnul tau si numai sa-L slavesti cum se cuvine, in orice fapta buna, la inceput, in timpul si dupa savarsirea ei, e bine a te considera cel mai de jos si mai rau decat toti oamenii si sa nu neglijezi aceasta defaimare de sine.

Cand se intampla ca cineva te iubeste si te lauda pentru vreun bine ce ti-a dat Dumnezeu, reculege-te, nu iesi nicidecum din nimicnicia ta, ci intoarce-te intai la Dumnezeu, zicand din toata inima: "Domnul meu sa nu-mi ingadui vreodata o deveni fur al cinstei si darului Tau; Tie se cuvine lauda, marire, si cinste, iar mie rusine; Tie Doamne dreptatea, iar noua rusinea fetelor" (Daniil, 9, 7) "Doamne nu noua, ci numelui Tau se cuvine marire. A Ta este slava si eu sunt servul Tau" (Ps. 113, 9).
Apoi intoarce-te la laudatorul tau si zi in cugetul tau; de unde acesta ma socoate bun, cand numai Dumnezeu este bun ? "Nimeni nu este bun decat unul Dunmezeu" (Mt, 19, 17).

Cu acest procedeu vei tine la distanta pe demoni si vei fi vrednic a primi daruri mai mari si faceri de bine mai alese de la Dumnezeu.
Daca amintirea faptelor bune facute de tine te indeamna la mandrie, cugeta indata ca aceste lucruri sunt ale lui Dumnezeu, nu ale tale, si ca si cum ai vorbi cu ele zi: "Nu stiu cum ati aparut si ati navalit in mintea mea ! Nu eu sunt autorul vostru, ci bunul Dumnezeu si Darul sau. El v-a crescut si v-a pazit. Deci numai pe El voiesc sa-L cunosc, Parinte incepator si infaptuitor. Lui ii multumesc si pe El il laud".

Mediteaza apoi ca toate lucrurile facute de tine nu sunt tocmai in lumina si dupa darul dat tie, sa le cunosti si sa le faci, ci multe sunt neindeplinite si multe departe de scopul curat si sarguinta obligatorie. De aceea cand vei intelege bine acestea, vei vedea ca se cuvine mai bine a te rusina de virtutile tale, decat a fi satisfacut in zadar, si a te mandri cu ele. Fiindca-i destul de adevarat ca virtutile firesti ale lui Dumnezeu, pe care suntem datori a le face, fiind in sine curate si desavarsite, oarecum se profaneaza din cauza lipsurilor si insuficientelor noastre.
Apoi compara-ti faptele cu ale sfintilor, adevaratilor prieteni si robi ai lui Dumnezeu si vei vedea ca cele mai de seama fapte ale tale sunt nimicuri si de foarte putina ori de nici o cinste. Iar de le vei compara cu cele facute de Domnul nostru Iisus Hristos pentru tine, (pe care socoteste-le nu ca fapte ale lui Dumnezeu, ci numai ale omului), de vei cugeta la curatenia iubirii Lui, nevinovatia cu care le-a savarsit, vei vedea ca lucrurile si virtutile tale sunt nimica toata si neinsemnate.

Aminteste-ti ca e scris: "Dreptatea noastra s-a facut ca puzderia" (Isaia, 47, 6) ori sa zici in gandul tau, ca sunt mai rele decat nimic.
In scurt de iti vei inalta mintea la dumnezeirea si nemarginita marire a Dumnezeului tau ("inaintea Caruia nici cerul nu-i curat", cum e scris, Iov, 15, 15) vei vedea bine ca in tot lucrul tau nu trebuie sa te mandresti si sa-ti inalti cugetul, ci sa te ingrozesa si sa te cutremuri oricat de sfant si de desavarsit ar fi. Esti dator a zice din tot sufletul catre Domnul ca vamesul cel smerit: "Dumnezeule, milostiv fi mie pacatosului" (Lc. 18, 13).

Apoi te mai sfatuiesc a nu fi grabnic in a arata darurile ce ti le-a incredintat Dumnezeu. Aceasta niciodata nu-i placut lui Dumnezeu, cum ne-a invatat cu aceasta istorie.
Odata Iisus Hristos s-a aratat ca prunc unui om cucernic si cu viata imbunatatita. Cunoscand acela ca Domnul este, L-a rugat in toata simplitatea sa-i spuna parola ingereasca, cum se obisnuieste, adica, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara.Iar sfantul prunc a inceput a zice: "Bucura-te ceea ce esti cu Dar daruita Marie, Domnul este cu tine; binecuvantata esti tu intre femei". Aici s-a oprit si n-a voit a se lauda si a zice: "Si binecuvantat este Rodul pantecelui tau". Iar pentru ca acela L-a rugat sa spuna si acestea, s-a facut nevazut.

Cu aceasta pilda i-a dat aceasta dumnezeeasca invatatura sa nu se laude vreodata cineva cu darurile ce are. Invata-te a te smeri si a nu te lauda. "Sa te laude pe tine aproapele, nu gura ta; strainul, nu buzele tale" (Parim. 27, 2).
Acesta-i fundamentul tuturor virtutilor , Dumnezeu ne-a facut din nimic si acum fiindca suntem ceea ce suntem prin Dansul, voieste a intemeia toata fiinta noastra duhovniceasca pe aceasta cunostinta ca de la noi insine nu suntem nimic. Cu cat ne vom adanci mai mult in aceasta observare, cu atat vom vedea mai clar neajunsurile si ticalosiile noastre, iar Dumnezeu va pune pietre mai tari ca sa se ridice duhovniceasca noastra zidire.
Nu gandi, o fiule, ca vei putea sa adancesti vreodata toata cunoasterea aceasta.E cu neputinta.

Din aceasta cercetare de noi insine pusa bine in lucrare putem avea tot binele. Fara ea suntem nimic, chiar de am face faptele tuturor sfintilor si totdeauna ne-am indeletnici numai cu lucrurile lui Dumnezeu. De aceea si Domnul voind a zidi minunata faptura noua a fericirilor, prima temelie a pus-o pe smerenie zicand: fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este Imparatia cerurilor" (Mt 5, 3).

Pe cat poti impodobeste-te cu virtutile contrarii pasiunilor tale. Caci de vei dobandi aceste virtuti contrare pasiunilor ce te supara, vei dobandi intr-adevar toate celelalte virtuti, pe fiecare la timpul ei, pentru ca virtutile sunt totdeauna legate una de alta si cine indeplineste una, pe toate celelalte le-a apropiat de usa inimii lui.
Nu zabovi niciodata la castigarea virtutilor cu zile, saptamani, luni si ani, ci lupta ca si cum atunci te-ai fi nascut, ca un ostas ce lupta neincetat si mergi la inaltimea infaptuirilor tale. Nu sta in loc nici un minut Fiindca aceasta oprire in calea virtutilor nu-i pentru a lua rasuflare si putere, ci pentru dare inapoi si slabire.
Inteleg sa stai dupa ce ai castigat virtutea si sa-ti cercetezi putin lipsurile ce inca le mai ai si sa cugeti la mijloacele, la lucrarile de a dobandi o alta noua virtute.
De aceea, fii totdeauna cu grija fierbinte, indemanatic pentru a nu pierde nici o virtute. Iubeste si cauta toate imprejurarile potrivite si motivele ce te indeamna la virtute, mai ales pe cele mai greu de biruit, fiindca lucrarile pentru biruinta greutatilor virtutilor produc deprinderile faptelor bune si le inradacineaza mai adanc.

Fugi repede si hotarat, cum am spus mai sus, de pricinile ce te pot indemna la ispita trupului.
Al treilea; fii intelept si cumpatat in acele virtuti dinafara ce pot vatama si slabi corpul, ca: post exagerat, privegheri, meditatii, s. a. Acestea trebuiesc dobandite putin cate putin, prin treptele lor, cum am spus mai inainte. Cat priveste celelalte fapte bune launtrice si sufletesti, ca: iubirea de Dumnezeu, defaimarea lumii, smerenia de sine, ura pasiunilor si pacatului, rabdarea, blandetea, iubirea de toti, chiar de dusmani s. a., - n-ai nevoie a le dobandi putin cate putin, ori sa urci la realizarea lor pe trepte si scari, ci sileste-te a le pune in practica cat mai repede posibil.

A patra; gandul, pofta si inima ta sa nu cugete, sa nu doreasca, sa nu voiasca decat a birui acea patima cu care lupti si care te ataca. Aceasta sa-ti fie toata lumea, cerul, pamantul, bogatia si scopul tau, ca printr-insa sa placi lui Dumnezeu.
In mancare, postire, osteneala, odihna, priveghere, somn, in casa ori afara, in cucernicie, in lucrul mainilor, toate sa tinteasca spre a birui acea patima si castigarea virtutii contrare.
Al cincilea; fii inamicul comun al tuturor dezmierdarilor si indulcirilor pamantesti. Astfel celelalte rautati te vor ataca mai putin. Caci de vei voi sa lovesti vreo patima si in acelasi timp, vei privi la alte dulceti pamantesti, chiar de nu-s de moarte, ci usoare, intr-adevar razboiul tau va fi aspru, sangeros, crud, darz, dar biruinta ta va fi partiala. De aceea adu-ti aminte totdeauna de aceste hotarari dumnezeesti: "Cel ce isi iubeste sufletul, il va pierde; cel ce isi uraste sufletul in lumea aceasta, il va castiga in viata vesnica" (Ioan, 12,25); "Fratilor, suntem datori a vietui nu dupa trup; caci vietuind dupa trup vom muri; iar de vom omora cu duhul faptele trupului vom fi vii" 


Sfântul Nicodim Aghioritul ,,Războiul Nevăzut ,,
continuare   http://sfantulioancelnou.ro/carti/Razboiul_nevazut/Razboiul_nevazut.htm

Părintele Teofil Părăian – Despre iertare

   Chipul Domnului nostru Iisus Hristos, pe care Sfântul Apostol Pavel doreşte să-l aibă creştinii în sufletul lor, numai atunci e neştirbit când în cuprinsul lui e şi delicateţe. Domnul Hristos a fost foarte delicat.

  Noi de multe ori suntem nepăsători, neluători-aminte, cu răutate, cu asprime, avem ceva ce nu se potriveşte cu delicateţea şi atunci înseamnă că nu suntem aşa cum este Domnul Hristos, cum ar trebui să fim şi noi, cei alcătuiţi după chipul Domnului Hristos.

  De multe ori auzim în jurul nostru spunându-se: „Păi, ce să-i faci, e om şi el”. Nu aşa ne vrea Dumnezeu! 

Dumnezeu ne vrea oameni de omenie, oameni îndreptaţi spre bine, ne vrea oameni fără pată, fără vină…

În limba greacă, cuvântul „om” are un înţeles deosebit. „Om” se exprimă prin cuvântul „anthropos” şi înseamnă „privitor în sus”, fiinţă care priveşte în sus. Aşa e alcătuit omul – să poată privi în sus. Bineînţeles că el poate privi şi în jos, şi priveşte în jos. Omul este coroana creaturilor, coroana tuturor făpturilor lui Dumnezeu şi, fiind coroana creaturilor, el este ca un stăpân al lumii şi priveşte de sus în jos spre făpturile lui Dumnezeu şi de jos în sus spre Dumnezeu Însuşi.

Om – când zici om de omenie, om cumsecade, om de treabă, zici omul lui Dumnezeu. Dar ca să urci mai sus de starea de om, de starea de om de treabă trebuie să ajungi să fii creştin, creştin cu convingeri creştine, creştin ca ucenic al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca împlinitor al voii lui Dumnezeu, ca purtător de Hristos, creştin cu suflet locuit de Dumnezeu-Tatăl, de Dumnezeu-Fiul şi de Dumnezeu-Duhul Sfânt. Şi asta-i mare lucru. 

Nu ştiu câţi creştini adevăraţi sunt în lumea aceasta şi în ce măsură suntem noi înşine creştini adevăraţi. Cât ne străduim ca să trecem din situaţia de om la situaţia de creştin, şi după ce suntem creştini şi ne împlinim datoriile de creştini, apoi să fim şi călugări.

Între creştini, călugărul are un loc anume. Nu este numai delicat, nu este numai om de treabă, om de omenie, om cum Îi place lui Dumnezeu, nu este numai creştin ca ucenic al Domnului Hristos, ci este mai mult decât atât: este călugăr, adică „bătrân frumos”, bătrân sfinţit, realizat nu numai prin poruncile lui Dumnezeu, ci şi prin împlinirea sfaturilor evanghelice, ca să fie mereu cu Dumnezeu, ca să fie cu adevărat stăpân al lumii, să fie mereu creştin, să fie mereu om.

Prin urmare, să ne cercetăm pe noi înşine dacă suntem delicaţi. Vă rog să fiţi delicaţi! Dacă suntem oameni cu adevărat, oameni purtători ai chipului lui Dumnezeu, oameni de omenie, plăcuţi lui Dumnezeu, cu dorinţa de a ne depăşi pe noi înşine, privitori de sus în jos spre lumea acesta ca să se îmbunătăţească şi privitori de jos în sus spre Dumnezeu ca să ne ridicăm mai presus de ceea ce poate face omul singur, fără Dumnezeu. 

Şi, în sfârşit, să ne cercetăm pe noi înşine dacă suntem creştini cu adevărat, dacă suntem călugări adevăraţi, mai presus de starea de om bun, mai presus de starea de creştin bun, şi anume călugăr îmbunătăţit, om cuprins în creştin şi creştin cuprins în viaţa călugărească.

Vă doresc din toată inima înaintare în starea de om delicat, de om bun, de om plăcut lui Dumnezeu, de creştin adevărat şi de călugăr adevărat.
Dumnezeu să ne ajute!

Arhimandritul Teofil Părăian
Mănăstirea Brâncoveanu, 14 ianuarie 2005

https://parinteleteofil.wordpress.com/page/10/

Cuviosul Paisie Aghioritul 

 Sa cerem lui Dumnezei duhul de nevointa !

- Parinte, cu adevarat, ce cauta lumea? Vin atatia oameni si stau in picioare asteptand ore intregi. 

- In ansamblul semnelor vremii este si acesta: ca lumea sa ceara ajutor si de la mine, ticalosul. 

Nu vad nimic bun in mine si ma mir ce gasesc oamenii de alearga la mine. Sunt dovleac cu coaja de pepene. In zilele noastre ei mananca dovleacul ca pe pepene pentru ca are coaja de pepene. 

Pornesc de la capatui lumii si nici nu sunt siguri: ma vor gasi, sau nu ma vor gasi. Mi-e scarba si de mine, dar si de lume ma doare. Unde am ajuns! Unde a ajuns lumea! Proorocul Isaia spune ca va veni vremea cand oamenii vor gasi pe unul ce are haina si- i vor spune: "Vino sa te facem imparat". (Is.5,6). Dumnezeu sa se milostiveasca de noi! Cand citesc Psalmul 28 care este pentru cei ce se primejduiesc pe mare , spun: "Dumnezeul meu, si pamantul, lumea toata, s- a facut mai rau ca marea deoarece ineaca lumea duhovniceste". 

Si cand vine lume deznadajduita, le citesc psalmii 95 si 56: " Dumnezeul izbandirilor, Domnul, Dumnezeul izbandirilor cu indrazneala a grait. Inalta- te Cel ce judeci pamantul, rasplateste rasplatirea celor mandri... Pe poporul Tau, Doamne, l- au impilat si mostenirea Ta au asuprit- o... Dar Domnul mi- a fost mie scapare si DumnezeuI meu ajutorul nadejdii mele". Vine mare mangaiere. 

Printr- o privire spre cer sar schimba lucrurile. Dar, vezi, astazi oamenii nu se gandesc la Dumnezeu. De aceea nu afli legatura, nu te poti intelege. 

 Sf. Arsenic Capadocianul citea acest Psalm pentru cei ce se primejduiau pe mare. Neincetat Il rog pe Dumnezeu sa arate oamenilor adevarati crestini, ca sa ajute lumea si pe cei buni sa- i tina multa vreme.

 Sa facem rugaciune ca Dumnezeu sa lumineze si sa iasa altii, oameni tineri, curati sa iasa macabei **, pentru ca cei de azi distrug lumea. Cei mai tineri pot sa nu aiba experienta, dar nu sunt falsi, vicleni. Sa rugam pe Dumnezeu sa lumineze nu numai pe oamenii din biserica, ci si pe cei ce guverneaza, sa aiba frica de Dumnezeu, ca sa poata spune ceva. Putin, un cuvant luminat de ar spune, si iata, se schimba o situatie. Dar daca spun o neghiobie, pot ca intregul stat sa- l mototoleasca. O hotarare buna e o facere de bine pentru lume. O hotarare rea este catastrofa. 

Nu numai la nefericirea materiala de care sufera oamenii ma refer, ca flamanzesc; nefericirea duhovniceasca este mai mare. Rugaciunea va ajuta mult ca Hristos sa- i lumineze intrucatva. 

Hristos ia surubelnita, o rasucire mica, o miscare inapoi... e in regula, toate se regleaza. 

Cand Dumnezeu lumineaza pe unii oameni, atunci incet- incet raul se degradeaza singur. Pentru ca raul singur se distruge pe sine, nu il distruge Dumnezeu. In cele din urma lucrurile vor veni la starea lor. Vad ca multi care au functii inalte inteleg, ii doare si se straduiesc, si ma bucur in mod deosebit de aceasta. 

 - Parinte, de ce Sfantul Chiril al Ierusalimului spune ca mucenicii vremurilor de pe urma vor fi "mai presus decat toti mucenicii"  ?.

 - Pentru ca mai demult aveam oameni de talie mare. In vremea noastra lipsesc pildele - vorbesc in general de Biserica, si de monahism. Acum s- au inmultit cuvintele si cartile si s- au imputinat faptele. Doar ii admiram pe Sfintii atleti ai Bisericii noastre, fara sa intelegem cat s- au ostenit, pentru ca nu ne- am ostenit, ca sa putem intelege osteneala lor si sa- i iubim si sa ne silim cu marime de suflet ca sa- i imitam. Desigur, Bunul Dumnezeu va avea in vedere vremea si conditiile in care traim si va cere potrivit lor. Dar daca ne- am nevoi putin, ne vom incununa mai mult decat cei de demult. 

 Odinioara, cand exista duhul de nevointa si fiecare incerca sa imite pe celalalt, raul si nepasarea nu puteau sta. Il luau ceilalti taras. Imi aduc aminte ca, odata, in Tesalonic, asteptam la semafor sa trecem de pe un trotuar pe altul. La un moment dat am simtit ca un val ce ma impingea inspre inainte, pentru ca toti mergeau in acea directie. Cum am ridicat piciorul, am si inaintat. Adica vreau sa spun ca atunci cand toti merg intr- o parte, unul, desi nu ar vrea sa mearga, nu poate sa nu mearga, caci il duc ceilalti. 

  Astazi, daca cineva vrea sa traiasca cinstit si duhovniceste, nu mai incape in lume, ii vine greu. Si daca nu ia aminte, o ia la vale pe fagasul lumesc. Odinioara binele era mult, multa si virtutea, la fel si pildele, iar raul se ineca in multul bine si putina neoranduiala ce exista in lume sau in manastiri nu se va vedea si nici nu vatama. 

 Acum ce este ? Exemplul rau este mult, si putinul bine care exista este dispretuit. Se fac adica cele dimpotriva: se ineaca putinul bine in multul rau si astfel stapaneste raul. 

Cand un om sau un colectiv de oameni au duh de nevointa, aceasta ajuta mult. Pentru ca, atunci cand unul sporeste duhovniceste, nu se foloseste numai pe sine, ci ajuta si pe cel care il vede. Iar unul care este caldicel, la fel face; influenteaza si pe ceilalti. Cand unul slabeste, slabeste si celalalt si in cele din urma nu ramane nimic. De aceea duhul de nevointa va ajuta mult in molesteala ce exista. La asta va trebui sa luam aminte bine, pentru ca oamenii contemporani au ajuns, din pacate, la un asemenea punct, incat fac si legi molesite si Ie impun si nevoitorilor sa le respecte. De aceea cei nevoitori nu numai ca nu trebuie sa fie influentati de duhul lumesc, ci nici sa nu se compare pe ei insisi cu cei lumesti si sa creada ca sunt sfinti, caci dupa aceea se vor molesi si vor deveni mai rai decat cei mai lumesti. 

In viata duhovniceasca nimeni sa nu puna pe cei lumesti ca prototipuri, ci pe sfinti. 

E bine sa iei o virtute si sa afli pe sfantul care a avut- o, sa cercetezi viata lui si atunci sa vezi ca n- ai facut nimic si vei merge inainte cu smerenie.

 Cei ce alearga in stadion nu privesc inapoi sa vada unde sunt ultimii, pentru ca daca vor face aceasta vor ramane ei ultimii. Cand incerc sa imit pe cei sporiti, constiinta se subtiaza. Dar cand privesc la cei dinapoi, ma indreptatesc pe sinemi si spun ca greselile mele nu sunt asa de mari in comparatie cu ale lor. Ma odihnesc la gandul ca exista si unul mai jos decat mine. Astfel imi inec constiinta, sau, in cel mai bun caz, sfarsesc in a avea o inima impietrita, nesimtitoare. Coborasul lin este usor

 Diavolul are viclenie. Il imboldeste pe om dintr- o parte in alta, ca sa- l duca acolo unde vrea. Dumnezeu respecta libertatea omului, pentru ca El nu a creat robi, ci fii. Cu toate ca stia ca va urma caderea, nu i- a facut robi. A preferat sa vina, sa Se intrupeze, sa Se rastigneasca si sa- l castige in felul acesta pe om. Insa prin aceasta libertate pe care a dat- o Dumnezeu - cu toate ca diavolul poate face mult rau - s- a dat si un prilej pentru cernere. Se vede ce face fiecare cu inima sa; se vede curat cine are marime de suflet. Dumnezeu nu ne paraseste In situatia in care sunt oamenii astazi, fac orice le spune gandul. Unii iau hapuri (medicamente), altii iau droguri... Vreo doi- trei pornesc sa faca o noua religie. In comparatie cu aceasta, se intampla putine rele precum crime,
nenorociri, etc. Dumnezeu ajuta. 

 Mi-a venit unul la chilie si- mi spune: "Ai o chitara?". Ia hasis, au pofta de vorba - nu te intreaba daca si tu ai pofta - vrea si o chitara. Altii s- au saturat de viata si vor sa se sinucida, sau sa faca vreun rau ca sa pricinuiasca galceava. Si nu ca le trec astea prin cap ca niste ganduri de hula si le alunga. Ci s- au saturat de viata si nu stiu ce sa faca. Mi-a spus unul: "Vreau sa scrie ziarele ca sunt erou".

   Unii se folosesc de unii ca acestia si isi fac treaba lor. Si totusi e bine, in comparatie cu ce se petrece, putine se intampla. Binele e ca nu ne paraseste Dumnezeu. Bunul Dumnezeu pazeste cu amandoua mainile Sale lumea contemporana; mai demult o ocrotea numai cu una. Astazi, insa, in mijlocul atator primejdii in care traieste omul Dumnezeu il pazeste ca mama pe pruncutul ce incepe sa paseasca. 

   Astazi mai mult decat odinioara ne ajuta Hristos, Maica Domnului, Sfintii, dar noi nu intelegem. 

Unde ar fi fost lumea daca El n- ar fi ajutat!... Cea mai mare parte a oamenilor ia medicamente si se creeaza niste situatii...

 Unul este beat, altul deznadajduit, altul ametit, iar altul nedormit de dureri. Vezi, toti acestia conduc masini, motociclete, fac munci periculoase, manuiesc utilaje primejdioase. Toti acestia sunt in stare sa conduca ? Putea sa fie mutilata atata lume. Cum ne pazeste Dumnezeu si noi nu pricepem ! 

,,Cu durere si dragoste pentru omul contemporan,,
de Cuviosul Paisie Aghioritul, 

Editura  Evanghelismos, 2003

Cuviosul Paisie Aghioritul ,,Grijile lumesti si bucuria materiala,,

Cuviosul Paisie Aghioritul 
,,Lucrurile lumesti ne pot rapi inima ,,

• Lumea vrea să păcătuiască, dar Îl vrea şi pe Dumnezeu să fie bun. El să ne ierte, iar noi să păcătuim. Noi adică să facem orice vrem, iar Acela să ne ierte. Să ne ierte mereu, iar noi să ne vedem de treaba noastră.

•  Scopul omului este şi să urce duhovniceşte, nu numai să nu păcătuiască.

• Bunul Dumnezeu pe toate le va iconomisi în modul cel mai bun, dar este trebuință de multă răbdare și atenție, pentru că de multe ori oamenii, grăbindu-se să descâlcească ițele, mai mult le încâlcesc. Dumnezeu le descâlcește cu răbdare. Aceasta situație nu va dura mult. Dumnezeu va lua mătura…

•  Nu există durere mai mare pentru Dumnezeu decât aceea de a-l vedea pe om în iad. Cred că de vom avea recunoștință față de multele binecuvântări ale lui Dumnezeu și o purtare smerită și cu dragoste față de chipurile Lui, care sunt semenii noștri, împreună cu puțina nevoință făcută cu mărime de suflet, este îndeajuns ca să avem sufletul odihnit atât în viața aceasta, cât și în cealaltă.

• Chiar dacă suntem răniți, nu trebuie să ne pierdem sângele rece, ci să cerem ajutorul lui Dumnezeu și să continuăm nevoința cu bărbăție. Păstorul Cel Bun va auzi și se va grăbi îndată spre ajutor, precum ciobanul atunci când va auzi vreun miel că zbiară disperat din pricina vreunei răniri sau a vreunei mușcături de lup sau de câine.

• Dacă ne nevoim cum trebuie, dar nu vedem nici o sporire, de multe ori se întâmplă aceasta: demonul, fiindcă i-am declarat război, a cerut întăriri de la Satana. Astfel, dacă anul trecut ne-am luptat cu un demon, anul acesta ne luptăm cu 50, la anul ne vom lupta cu mai mulți etc. Lucrul acesta nu ne îngăduie ca să vedem sporirea, ca să nu ne mândrim.

• Vom vedea evenimente înfricoşătoare. Se vor da lupte duhovniceşti. Sfinţii se vor sfinţi mai mult şi spurcaţii se vor spurca şi mai rău. 

• O, de am înţelege îndelunga răbdare a lui Dumnezeu! O sută de ani a trebuit să treacă până să se facă corabia lui Noe. Oare nu putea Dumnezeu să facă repede o corabie? Putea, dar l-a lăsat pe Noe să se ostenească o sută de ani ca să înţeleagă şi ceilalţi şi să se pocăiască.

• Să ne rugăm lui Dumnezeu să dea pocăinţă lumii, ca să scăpăm de urgia cea dreaptă a Lui. Urgia viitoare a lui Dumnezeu nu se poate înfrunta altfel decât numai prin pocăinţă şi prin păzirea poruncilor Lui.

Trebuie sa evitam lucrurile lumesti, ca sa nu ne rapeasca inima si sa ne folosim de cele simple, numai pentru a ne sluji de ele.
Sa ne îngrijim însa sa fie sobre. Daca doresc sa folosesc un lucru frumos, înseamna ca dau toata inima mea frumusetii si pentru Dumnezeu nu ramîne nici o bucatica.

Treci pe undeva si vezi o casa cu marmura, cu o înfatisare frumoasa, cu sculpturi, etc. Te minunezi de pietre, de caramizi si îti lasi inima ta acolo.

Sau vezi într-un magazin niste rame frumoase pentru ochelarii tai si le doresti. Daca nu le cumperi, îti lasi inima ta în magazin. Daca le cumperi, îti atîrni inima de ramele ce le porti. În special femeile sunt furate usor.

Putine sînt acelea care nu-si vînd inima celor desarte. Vreau sa spun ca diavolul le fura bogatia inimii lor cu toate cele lumesti, colorate, stralucitoare.

Bucuriile lumesti sunt bucurii materiale

– Parinte, oamenii lumesti spun ca simt un gol, desi au toate bunatatile.
Bucuria adevarata, curata se afla alaturi de Hristos. Daca te unesti cu El prin rugaciune, vei vedea sufletul tau rasplatit.

Oamenii lumesti cauta bucuria în distractii.

Unii oameni duhovnicesti o cauta în discutii duhovnicesti, în predica, etc.

 Dar cînd se termina acestea ramîn într-un gol si se întreaba ce vor face în continuare. Fie ca sînt pacatoase, fie indiferente cele cu care se ocupa, la fel este.

De ce nu merg mai bine sa se culce, ca sa fie buni a doua zi pentru lucru ?
Împlinind dorintele lumesti ale inimii, nu vine bucuria duhovniceasca, ci stresul.

 Bucuria lumeasca aduce stresul si la oamenii duhovnicesti. 

Bucuria lumeasca nu este permanenta, nu este bucurie adevarata, ci este o bucurie temporara, a acelei clipe.

Aceasta e bucurie materiala, nu este duhovniceasca. Iar cu bucuriile lumesti nu "se umple" sufletul omului. 

Ci mai degraba sînt balast.

Atunci cînd simtim bucuria duhovniceasca, nu o mai dorim pe cea materiala. "Satura-ma-voi cînd mi se va arata slava Ta" (Ps.16,15).

Bucuria lumeasca nu odihneste pe omul duhovnicesc, ci îl oboseste. 

Pune un om duhovnicesc într-o casa lumeasca. 

Nu se odihneste. Desi omul lumesc crede ca el se odihneste, dar nu, se chinuieste. 

Se bucura la exterior, iar pe dinlauntru nu este multumit ci chinuit.


Despre duhul lumesc

Din pacate, duhul lumesc a influentat mult si pe oamenii duhovnicesti. 

Daca oamenii duhovnicesti lucreaza si gîndesc lumeste, ce sa mai faca mirenii ? 

Am spus unora sa ajute copii drogati si mi-au spus: "Daca facem o fundatie pentru drogati, nu ne va aduce nici un venit. De aceea vom face un azil de batrîni". 

Nu spun ca nu e nevoie si de azil de batrîni. Vai mie ! Ci, daca începem asa acestea, nu vor fi fundatii respectabile, ci ... "naufragiabile". 

Nu înteleg ca fericirea lumeasca este nefericire duhovniceasca.

,,Cu durere si dragoste pentru omul contemporan,,
de Cuviosul Paisie Aghioritul,
Editura Evanghelismos, 2003

Rugăciunea minţii

de Părintele Arsenie Boca

   Rugăciunea minţii este: DOAMNE IISUSE HRISTOASE FIUL LUI DUMNEZEU MILUIEŞTE-MĂ PE MINE PĂCĂTOSUL.

 E numele lui Iisus. Întâi cu gura apoi cu mintea pătrundem dinafară spre înlăuntrul nostru către Iisus Care la rugăciunea noastră bate război cu potrivnicul din gânduri şi ne izbăveşte de asupririle patimilor. Rugăciunea minţii sau a inimii are temeiul acesta descoperit de Însuşi Iisus că "fără Mine nu puteţi face nimic" în privinţa izbăvirii de patimi deci în privinţa mântuirii. 

Rugăciunea minţii are şi stări superioare, când izbăvindu-se patimile se deapănă de la sine fără cuvinte într-o nesfârşită dragoste de Dumnezeu, de oameni şi de toată făptura.

Războiul nevăzut sau despre patimi (ispite)

Sufletul este mai de preţ decât toată materia lumii pentru că în el e sădită de la obârşie posibilitatea desăvârşirii. Pe de altă parte şi firea întreagă suspină după arătarea fiilor lui Dumnezeu(Rom. 8.19) adică după îndumnezeirea omului. În cale stă infirmitatea firii şi o putere potrivnică nevăzută care caută să înfrâneze sufletul de la un zbor mai înalt decât viaţa veacului acestuia. Şi fiindcă puterile nu erau egale Dumnezeu S-a făcut om şi ca om a biruit pe ispititorul învăţându-ne şi pe noi lupta. 

   A înviat firea noastră şi sălăşluindu-se în noi prin botez făptura nouă ascultătoare de Dumnezeu.
Dar de la noi atât se cere: să punem în lucru aceste ajutoare. Tot războiul nevăzut al patimilor urmăreşte abaterea sufletului din ascultarea de Dumnezeu şi toată nevoinţa călugărului e să sporească această ascultare. Potrivnicul are două feluri de ispite: prin plăcere şi prin durere. Cu primele umblă să ne amăgească iar cu celelalte umblă să ne constrângă să socotim plăcerea ca bine şi durerea ca rău.

ÎNFRÂNAREA

Este o corespondenţă între trup şi suflet, între calitatea trupului şi calitatea sufletului; o întrepătrundere ondulatorie. Presupuneţi o noapte cu lună şi un lac liniştit, în care cineva aruncă două pietre în puncte diferite; se văd
valurile apei, întretăindu-se în cercuri şi, pe ele, mişcându-se, petece de lună. Cam aşa ceva ar fi atingerea sufletului cu undele trupului, deşi sufletul e de altă natură, nu mai puţin deosebită de trup decât oglindirea de lună pe vălurelele apei.

Şi totuşi se răsfrâng întreolaltă.

Hormonii, prin trup, influenţează spiritul; într-un fel al bărbatului şi într-alt fel, al femeii. Astfel bărbatul dobândeşte, pe lângă configuraţia vigorii anatomice şi sentimentul virilităţii sale. Intelectualitatea biruie asupra sensibilităţii; puterile minţii se dovedesc creatoare. Cu alţii e activ; înclinat mai mult spre tiranie, decât spre supunere; mai curând spre brutalitate, decât spre bunătate. Cu cât notele diferenţiale sunt mai accentuate, cu atât avem de-a face cu un caracter mai agresiv. Mi se pare că tot aici trebuie căutat şi suportul trufiei.

Mântuirea nu se câştigă cu o faptă răzleaţă, ci presupune şi o faţă socială; nimeni nu se mântuieşte singur; de mântuirea sa se mai leagă o mulţime de oameni. Darul mântuirii se dobândeşte chiar ca dar, cu mare luptă. Până la judecata din urmă, mântuirea se poate dobândi oriunde, şi pe câmpuri de bătaie; şi se poate dobândi şi din iad; şi se poate pierde oriunde, şi în mănăstiri, şi în ceata sfinţilor Apostoli, şi s-a pierut şi în Rai. Tâlharul, răstignit pentru faptele sale, a sărit de pe cruce în Rai şi Lucifer ca fulgerul a căzut din Ceruri.

Orbul din naştere capătă vederea şi a văzut pe Dumnezeu şi a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau zicând că-i păcătos şi are drac (Matei 9, 34). Cereau semn (Luca 11, 29) şi umblau să omoare pe Lazăr, cel înviat a patra zi din morţi. Orbia răutăţii, stând de-a pururi împotriva Adevărului, nu are leac, dar are pedeapsă. Inima înfrântă şi smerită însă, Dumnezeu nu o va urgisi. De aceea, înfruntând mândria, a zis că vameşii şi păcătoasele vor lua-o înaintea „drepţilor” (celor ce se cred drepţi n.n.) (Matei 21, 31), în Împărăţia Cerurilor şi că se face bucurie în Ceruri pentru un păcătos ce se întoarce (Luca 15, 7).

Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.

Mântuirea noastră nu e numai un dar de la Dumnezeu, ci şi o faptă a libertăţii noastre. Mântuirea este prin Hristos, Care trebuie cunoscut istoric, dogmatic şi mistic. Mântuirea este un har al locuirii lui Dumnezeu în om, dar şi rezultatul unui efort al libertăţii şi cunoaşterii omului.
Însemnez aici cugetul unei femei simple, dar plin de tâlc. „De m-ar lăsa Dumnezeu să mă uit puţin în Rai şi-mi ajunge”. N-avem siguranţa mântuirii în noi, în puterea noastră. Aceasta îi este omului cu neputinţă: să-şi asigure eternitatea sa. Dar este cu putinţă şi totul este cu putinţă numai la Dumnezeu. Dar, chiar de am fi siguri că Dumnezeu ne mântuieşte şi încă n-am scăpa de primejdie, fiindcă această siguranţă nu s-a dat nimănuia.
Câştigăm mântuirea sufletului când punem preţ pe ea. Preţul pe care l-a pus Iisus şi toţi sfinţii.

MINCIUNA
Minte câte unul, în chipul cel mai firesc cu putinţă, de stă soarele în loc; iar după ce-i trece unda aceasta, nici măcar nu-şi mai aduce aminte, iar dacă-i aduci probele în obraz, nu recunoaşte nimic. O putere dinlăuntru îl împinge să mintă mereu şi să i se pară că e omul cel mai cinstit.

 E ca şi când o noapte s-ar fi lăsat peste mintea lui, ca şi când o altă persoană ar fi înjurat, ar fi minţit sau ar fi furat, aşa sunt câte unii de înfundaţi în contraziceri. Acesta e un alt neajuns al căsătoriilor greşite, în care nu s-a ţinut seamă şi de calităţile sufleteşti ale celeilalte părţi. Acestea se pot vedea mai bine în părinţii celor ce se căsătoresc, întrucât vremea le-a scos la iveală toate scăderile sau însuşirile, şi aşchia nu sare departe de butuc.

Minciuna în treptele ei uşoare, de glumă poate fi dăunătoare. Experienţa următoare mi-a dovedit-o.

Aveam în meditaţie un şcolar. Întâmplându-i-se odată ca să doarmă după amiaza cam mult, era şi toamnă şi ziua scăzuse. Când s-a trezit, era şapte seara. Cum era somnoros, l-am luat prin surprindere: repede la şcoală că-i târziu! Dar parcă este întuneric afară, zise el. Da, dar în dimineaţa aceasta este eclipsă de soare. S-a conformat, crezând situaţia descrisă. Luând ceva în gură, da să plece la şcoală. Stai, Gicule este seară. A, râzi de mine şi dă repede să plece. Au trebuit şi alte ajutoare să-i dovedească evidenţa, că este seară şi nu dimineaţă. Atunci am văzut chipul dezorientării pe faţa unui copil.

,,O sinteză a gândirii părintelui Arsenie Boca în 800 de capete,, Editura Teognost

cumpara cartea aici http://www.librariasophia.ro/carti-Parintele-Arsenie-Boca-mare-indrumator-de-suflete-din-sec-XX-(800-de-capete)-so-180.html

Staretii de la Optina - Cuviosul Ilarion

Din minunile staretilor de la Optina

Străvederea stareţului Varsanufie

Cuviosul Varsanufie era înzestrat cu darul clarviziunii nu mai puţin decât ceilalţi stareţi. În el acest dar se manifesta oarecum deschis. În toată înfăţişarea lui exista ceva asemănător cu marii prooroci sau apostoli, în care se oglindea, ca o lumină clară, slava lui Dumnezeu. Despre înfăţişarea lui interioară e greu de spus în două cuvinte. Un stareţ adevărat, aşa cum era el, trebuie să fie înzestrat cu darul proorociei. Dumnezeu îi descoperă nemijlocit trecutul, prezentul şi viitorul. Aceasta este clarviziunea. Acest dar – de a vedea sufletul omenesc – îi dă posibilitatea de a-i îndrepta pe cei lacomi, de a-i îndruma de pe drumul greşit pe cel adevărat, de a vindeca bolile sufleteşti şi trupeşti, de a alunga demonii. Toate acestea l-au caracterizat pe părintele Varsanufie. Un asemenea dar are nevoie de nevoinţă neîntreruptă, de sfinţenia vieţii. Mulţi oameni au văzut stareţi învăluiţi de lumină în timpul rugăciunii lor. L-au văzut şi pe stareţul Varsanufie oarecum strălucind în timpul dumnezeieştii liturghii. O martoră în viaţă ne-a transmis despre acest lucru. Întradevăr, el a mers pe urmele marilor săi înaintaşi şi «a intrat în rândurile învingătorilor din oastea lui Hristos». În anul 1903 stareţul scria: „Demult, în sufletul meu tăinuiam dorinţa De a rupe toate legăturile cu lumea deşartă, De a începe o altă viaţă – o viaţă de nevoinţe: În obştea călugărilor să mă izolez pe veci Unde aş fi putut şi să plâng şi să mă rog! Cutreierând prin lumea rebelă şi aspră Să suport cu smerenie necazurile şi greutăţile ei Şi să aştept să încep o nouă viaţă duhovnicească Să aduc roade vrednice de pocăinţă, Şi să intru cu bărbăţie în rândurile biruitoare Ale marii armate a lui Hristos“. Clarviziunea părintelui Varsanufie era excepţională. Spre pomenirea lui, părintele Vasile Şustin a descris multe întâmplări. Maria Vasilievna Şustina, sora protoiereului, ne-a trimis următoarea povestire, care se referă la sora lor decedată: „Părintele Varsanufie i-a recitat surorii mele de 9 ani, Ana, următoarea poezie: „Pasărea lui Dumnezeu nu cunoaşte Nici griji, nici greutăţi, Şi nu-şi construieşte cuib pentru mulţi ani“. Apoi a continuat: „La stareţul Ambrozie a venit o moşiereasă bogată împreună cu fiica ei frumoasă, ca să îi ceară blagoslovenie pentru căsătoria cu un husar. Stareţul Ambrozie i-a răspuns: „Ea va avea un Mire mult mai minunat şi mai onorabil. Veţi vedea că va veni El Însuşi în noaptea de Paşti“. Şi a venit Paştele. Toţi erau frământaţi, se înfierbântaseră de tot şi ardeau de nerăbdare. Când s-au întors de la biserică, mesele erau încărcate de bucate. Mama tinerei fete stătea pe verandă şi a văzut o imagine minunată. Zorile începuseră să se ivească. La un moment-dat a exclamat: «Iată că vine o troică pe drum – sigur este mirele». Însă troica a trecut în goană pe lângă ei. După ea a apărut o a doua troică, însă şi aceea a trecut pe lângă ei. Fata a ieşit pe verandă şi a spus: «Mie mi-e rău!». Apoi au auzit clopoţeii. Mama ei s-a repezit să dea ordine, însă a auzit strigătul puternic al fiicei: «Iată, Mirele meu minunat!». Ea a alergat înapoi şi ce i-a fost dat să vadă: fata ei ridicase mâinile către cer şi căzuse fără cunoştinţă.“ Această povestire, ca şi versurile despre pasărea lui Dumnezeu care «nu-şi face cuib pentru mulţi ani» au fost proorocii pentru Ana. Când a împlinit 19 ani, ei i-a plăcut un tânăr, apoi un altul mai bun, însă nu i-a fost dat să se bucure de fericire. În timpul războiului civil ea a trebuit ca, împreună cu părinţii, să părăsească ferma din gubernia Poltava şi să se îndrepte spre sud. Pe drum, în apropiere de Krâm, Ana s-a îmbolnăvit de febră tifoidă şi a murit. Înainte de moarte s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Iată cum s-a împlinit prezicerea părintelui Varsanufie. Aceeaşi Maria Vasilievna scrie: „Altădată stareţul a prevenit-o pe o călugăriţă tânără să nu fie încrezătoare în sine. În scurt timp însă, ea singură s-a apucat să citească Psaltirea în biserică pentru cei morţi şi a refuzat participarea altor călugăriţe. La miezul nopţii a simţit că îi este frică, a luat-o la fugă şi şi-a prins îmbrăcămintea cu uşa. De dimineaţă au găsit-o pe duşumea, în delir. Au dus-o la sanatoriu, unde a stat un an şi s-a întors încărunţită“. Nouă ne sunt cunoscute câteva cazuri de clarviziune a stareţului Varsanufie dovedite în timpul spovedaniei fiilor lui duhovniceşti. Elena Alexandrovna Nilus ne-a povestit că odată, când a mers împreună cu soţul să se spovedească la stareţ (iar el, în chip excepţional, îi spovedea în acelaşi timp, pentru că ştia că ei nu au secrete unul faţă de celălalt), l-a întrebat pe Serghei Alexandrovici dacă a săvârşit un păcat anume: „Da – a răspuns el – însă eu nu am considerat că e păcat“. Atunci stareţul i-a explicat lui Nilus păcătoşenia faptei lui sau a gândului şi a exclamat: „Şi poliţa aţi rupt-o în bucăţi, Serghei Alexandrovici“. Tânăra domnişoară Sofia Konstantinova a venit în vizită la Nilus în schitul Optina şi la spovedanie s-a plâns stareţului că, locuind în casă străină, e lipsită de posibilitatea de a ţine posturile. „Dar de ce acum, în timpul călătoriei, în ziua de post v-aţi ispitit cu salamul?“, a întrebat-o stareţul. Sofia Konstantinova s-a înspăimântat: „Cum a putut stareţul să afle acest lucru?“. O întâmplare asemănătoare a avut loc cu Sofia Mihailovna Lopuhina, născută Osorghina. Ea a povestit că a mers la schitul Optina când era o tinerică de 16 ani. Mulţimea de o mie de oameni din jurul „hibarcăi“ stareţului a uimit-o. (Hibarcă se numea căsuţa de lemn unde locuia stareţul). Ea s-a suit pe un buştean ca să îl vadă pe stareţ când iese. Nu după mult timp, stareţul a apărut şi, deodată, i-a făcut semn să se apropie. El a condus-o în chilie şi i-a povestit toată viaţa ei, an cu an, enumerând-i toate greşelile, când şi unde le-a săvârşit şi a pomenit personajele după numele lor. Iar apoi i-a spus: „Mâine tu vei veni la mine şi îmi vei repeta tot ce ţi-am spus. Nu am vrut decât să te învăţ cum trebuie să te spovedeşti“. Sofia Mihailovna nu a mai fost de atunci la schitul Optina. L-a revăzut pe stareţ când acesta a poposit la Moscova, în drum spre Golutvin. Îmbătrânise mult şi era tras la faţă. Spunea că e limpede că Dumnezeu îl iubeşte, dacă i-a trimis o astfel de încercare. A trecut un an. Ea s-a căsătorit cu Lopuhin. Stareţul a murit. Pe neaşteptate, în apartamentul ei s-a auzit soneria. A intrat un călugăr de statură foarte înaltă şi i-a dat două icoane din partea părintelui care murise; după dispoziţia lui, ele fuseseră aşezate în coşciug şi lăsate cu limbă de moarte pentru ea şi verişoara ei primară, S. F. Samarina. De icoana „Kazanskaia“ a Maicii Domnului, Lopuhina nu s-a despărţit niciodată. Excepţii a făcut numai atunci când i-a dat-o soţului care s-a aflat în temniţă. O a treia întâmplare, tot atât de minunată la spovedanie a avut loc în Golutvin, cu Nicolae Arhipovici Jukovski, astăzi ajuns la adânci bătrâneţi, dar care e sănătos şi trăieşte în Franţa, aşa cum trăieşte şi S.M. Lopuhina, cea care ne-a dat voie deplină să aducem la cunoştinţă povestirea despre relaţia ei cu stareţul (pe care ne-a comunicat-o monahia Taisia). Părintele egumen Innochentie Pavlov, care şi-a început viaţa monahală la Optina spre sfârşitul anului 1908 ne-a povestit prima lui spovedanie la stareţ. În acea perioadă, conducătorul schitului şi stareţ era părintele Varsanufie. Din Brazilia, părintele care astăzi e mort, ne-a scris: „Acesta a fost un stareţ admirabil care a avut darul clarviziunii ce l-am simţit pe pielea mea atunci când m-a primit în mănăstire şi pentru prima dată m-a spovedit. Eu am amuţit de spaimă pentru că am văzut în faţa mea nu un om, ci un înger în trup, care îmi citeşte gândurile cele mai ascunse, îmi aminteşte faptele pe care le-am uitat, persoanele şi altele. Am fost cuprins de o teamă nefirească. El m-a încurajat şi a spus: „Nu te teme, acest lucru nu pot să-l fac eu, Varsanufie păcătosul, ci Domnul mi-a descoperit despre tine. Cât trăiesc eu să nu vorbeşti nimănui despre ceea ce simţi acum, dar după moartea mea poţi să vorbeşti“. În ultimele fragmente ale acestei povestiri, stareţul însuşi descoperă Izvorul harului şi al darului său. Un contemporan al stareţului relatează: „Cu mine a avut loc o întâmplare. Familia noastră avea abonament în Petersburg la spectacolele de operă de la teatrul Mariinsk. Cu un an înainte de sosirea mea la Optina s-a jucat „Faust“, cu Şaliapin, în ajunul zilei de 6 decembrie, a Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni. Eu îmi doream foarte mult să ascult această operă cu Şaliapin. Gândindu-mă că nu voi putea să merg la vecernie, m-am hotărât ca în ziua următoare să mă scol mai devreme şi să merg la utrenie. Şi am intrat singur într-un asemenea compromis cu mine însumi. Am fost la operă, iar în dimineaţa zilei următoare, cu întârziere, am participat la utrenie, iar apoi la liturghia de dimineaţă şi m-am gândit: „Am respectat astăzi pomenirea plăcutului lui Dumnezeu Sfântului Nicolae“. Deşi în suflet ceva s-a produs, totuşi am uitat. Şi iată că, înainte de spovedanie, batiuşka mi-a spus că există cazuri în care nici nu bănuieşti că ai greşit. Cum a fost, de exemplu, faptul că în loc să cinstesc pomenirea marelui cuvios al lui Dumnezeu, care e Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni şi să merg la vecernie, m-am dus la teatru pentru propria desfătare. Plăcutul lui Dumnezeu împlineşte ceva nedesăvârşit şi iată, păcatul e săvârşit. Apoi a avut loc o altă întâmplare în mănăstirea din Golutvin. Acolo bărbaţii şi femeile posteau împreună şi batiuşka discuta cu ei într-o singură cameră de primire. S-a întâmplat ca să se afle atunci în post pentru împărtăşanie 15 oameni, bărbaţi şi femei. Şi batiuşka lea vorbit: o fiică de boier iubea un tânăr, însă el nu i-a împărtăşit dragostea şi i-a făcut alteia curte. Atunci în acea domnişoară a apărut sentimentul geloziei şi s-a hotărât să se răzbune pe tânăr. S-a folosit de faptul că el mergea permament să patineze pe acelaşi patinoar, unde mergea şi ea. Gândul ei era: „Îl distrug ca să nu îi revină rivalei mele“. Şi iată că, atunci când el a prins viteză, rostogolindu-se, ea, în : „Acest părinte m-a descris pe mine! Aceasta era taina mea, de unde a putut să o afle?!…“

extras text din ,, Ne vorbesc staretii de la Optina,, EDITURA:EGUMENITA 

Inaltarea Domnului 21 05 2015

  

  Înălţarea Domnului Hristos cu trupul la cer, întru slavă şi putere, marchează pentru Biserică încheierea perioadei pascale şi anticiparea evenimentului Cincizecimii.

 Duhul Sfânt se pogoară peste ucenici pentru că Mântuitorul a înălţat firea omenească în lumina şi slava de nepătruns a Sfintei Treimi, devenind un punct de iradiere a harului către toţi oamenii.

Între Învierea Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt, grupul ucenicilor a trecut printr-o etapă pregătitoare, în care mintea le-a fost deschisă, prin arătările minunate ale Domnului Iisus Înviat, pentru a înţelege taina Învierii. 

Treptat, ucenicii au fost vindecaţi de necunoaştere şi necredinţă şi au fost deplin încredinţaţi că Hristos Cel Înviat din morţi nu este o nălucă sau o fantasmă, ci este Mântuitorul care mai înainte fusese răstignit şi îngropat.

 În cadrul ultimei întâlniri avute cu ucenicii, Domnul s-a înălţat la cer, reînnoind promisiunea trimiterii Duhului Sfânt peste ei, ca „făgăduinţa Tatălui”, moment când „se vor îmbrăca cu putere de sus”.

Luca oferă două cronologii diferite ale Înălţării

Înălţarea Domnului este relatată de două ori de Sfântul Evanghelist Luca, în capitolul 24 al Evangheliei sale şi în capitolul 1 al cărţii Faptele Apostolilor. 

Cu toate că Sfântul Luca se referă la acelaşi eveniment, în cele două naraţiuni ale sale face nişte diferenţe care exprimă propria interpretare teologică a acestui act mântuitor. 

În capitolul 24 al Evangheliei sale, Sfântul Luca aşază, din punct de vedere cronologic, Înălţarea Domnului la sfârşitul zilei Învierii, a primei zile a Paştilor. Evanghelistul spune că Domnul Iisus Înviat s-a arătat în mijlocul ucenicilor săi, i-a încredinţat de Învierea sa, înlăturându-le orice urmă de îndoială: „Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am…”. 

Apoi, Domnul i-a dus afară pe ucenici spre Betania şi, „ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”. 

Tot Evanghelistul Luca scrie în capitolul 1, din cartea Faptele Apostolilor, că Mântuitorul „s-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu”. 

  

În această ultimă relatare avem exprimată învăţătura adoptată şi mărturisită de Biserică. Înălţarea Domnului a avut loc la patruzeci de zile după Paşti, când Domnul, prin repetate arătări, i-a încredinţat pe apostoli de realitatea Învierii. Această aparentă contrazicere a Sfântului Luca, care în două scrieri biblice acceptate ca normative de Biserică, oferă două cronologii ale Înălţării Domnului este prezentată şi de părintele profesor Constantin Preda în ultima carte a sa. 

 Pentru a înţelege intenţia Evanghelistului Luca, trebuie spus că Evangheliile şi celelalte cărţi biblice nu sunt cronici care prezintă calcule exacte la nivel istoric şi material. 

Cu alte cuvinte, Biblia nu oferă răspuns la întrebarea câţi paşi sunt de la Ierusalim la Ierihon, ci este preocupată pentru a transmite mesajul dumnezeiesc care decurge din actele mântuitoare realizate de Iisus Hristos. În Evanghelia sa, Luca leagă foarte mult Învierea de Înălţare, le apropie până acolo încât le aşază în aceeaşi zi, pentru că oferă o interpretare teologică a celor două evenimente. 

Pentru Luca, Înălţarea, adică întoarcerea Fiului în sânurile Tatălui cu firea umană asumată, trecută prin moarte şi înviere, îndumnezeită prin harul dumnezeiesc, a avut loc în acelaşi timp cu Învierea din morţi, când trupul transfigurat de puterea Duhului Sfânt a trecut la o nouă condiţie eshatologică, plin fiind de slava dumnezeirii. 

 Conform acestei interpretări teologice corecte, Sfântul Luca aşază în Evanghelia sa Învierea şi Înălţarea în aceeaşi zi. În cartea Faptele Apostolilor, Luca spune că Domnul s-a înălţat la cer după 40 de zile, pentru că insistă asupra procesului de formare a ucenicilor ca martori ai Învierii şi propovăduitori ai ei în lume, funcţie care, călăuzită de lucrarea Duhului Sfânt, va duce la răspândirea Bisericii.

  

 Perioada de patruzeci de zile când Domnul Înviat s-a arătat a condus la transformarea lăuntrică a apostolilor pentru a fi mărturisitori direcţi ai Mântuitorului Iisus Hristos şi a Învierii Sale. Nu înseamnă că apostolii şi ucenicii au căpătat o cunoaştere informativă despre Înviere, ci, în mod deplin şi direct, au făcut experienţa Învierii Domnului prin întâlnirile cu Iisus Hristos Înviat. Mărturia apostolilor despre Domnul Hristos Înviat a devenit temelie a Bisericii.

Schimbarea modului în care Hristos este prezent

Ultima întâlnire a Mântuitorului cu ucenicii şi Înălţarea la cer, prezentate în cartea Faptele Apostolilor, exprimă încheierea activităţii Sale pământeşti şi încetarea modului în care El a fost prezent până atunci în lume. 

  

Mântuitorul se înalţă la cer pentru a face posibilă venirea Duhului Sfânt peste apostoli şi formarea Bisericii ca sinaxă a oamenilor plin de Duhul Sfânt. Hristos Domnul, conform cuvintelor sale „iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”, nu s-a despărţit niciodată de Biserică, ci odată cu Cincizecimea s-a inaugurat prezenţă lăuntrică, duhovnicească a Domnului Înviat. 

  Teologia Ortodoxă mărturiseşte că Duhul Sfânt Îl face prezent pe Hristos în Biserică şi în fiecare membru al ei. 

  Acest lucru este foarte frumos exprimat în Anaforaua liturgică, când săvârşitorul Euharistiei se roagă lui Dumnezeu Tatăl pentru a trimite Duhul Sfânt peste darurile de pâine şi vin pentru a deveni Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos.

  Sfântul Ioan Gură de Aur interpretând cuvântul „s-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile”, spune că Domnul Înviat se arată lumii nu atât cu asemănarea trupească, ci prin puterea Sa, pentru ca să se vădească tuturor slava şi măreţia Sa dumnezeiască. 

  Mântuitorul Înviat este acelaşi cu Iisus Hristos eshatologic, Cel care va veni la sfârşitul veacurilor, plin de putere şi de slavă, de aceea icoana Înălţării la cer este identică cu icoana celei de-a doua veniri: „Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer”.

Părintele Dumitru Stăniloae spune că Înălţarea a însemnat şi înălţarea firii omeneşti la cer, căci Hristos este Unul din Treime şi ca Om: „Ce-a însemnat propriu-zis înălţarea lui Hristos la cer nu putem şti.

  Ea nu a fost numai o intrare a trupului în lumina dumnezeiască nevăzută de ochii trupului, ca celelalte ascunderi după unele arătări, ci a fost o ridicare reală ca om peste planul din care se putea arăta oricând voia.

   El s-a înălţat cu umanitatea Sa la suprema îndumnezeire, deasupra spiritualităţii tuturor treptelor îngereşti, ca să fie şi ca Om la dreapta Tatălui. S-a ridicat şi ca om la treapta de Împărat al Împărăţiei omenirii înnoite. Acum a luat şi ca Om toată puterea în cer şi pe pământ”.

sursa Ziarul Lumina
sursa http://manastireasuruceni.md

Arhim. Dumitru Cobzaru - Predica la Inaltarea Domnului, Manastirea Munte...

Predica la Inaltarea Domnului

  ,,Şi i-a dus afară până spre Betania şi ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin’’(Sf. Ev.Luca 49-53)

        ,,Hristos S-a Inaltat!’’

  Iubiti frati crestini! 
  La numai 40 de zile de la Invierea Domnului nostru Iisus Hristos, intreaga ortodoxie praznuieste Inălţarea Sa la cer, ca o minune sau o biruinta a lucrarii pamantesti pe care a incheiat-o pentru noi si pentru a noastra mântuire, arătand în chip deplin dumnezeirea Sa, puterea şi marirea pe care a avut-o dintru început la Tatăl. Sf. Ioan Gura-de-Aur o numeste "ziua cea mare, cea cinstita si cea luminoasa a Celui Rastignit’’.

Învierea şi Înălţarea Domnului, ne scoate de sub apăsarea păcatului si ne aseaza sub revărsarea harului dumnezeiesc, care face să rodească în sufletele noastre roada duhului :,,dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdare, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea, curatia’’(Gal.V,22-23)

Trupul inaltat al Mantuitorului este cel in care am fost ridicati si noi, dar si trupul in care fiecare crestin isi vede idealul propriei sale realizari.

Inaltarea la cer este idealul fiecarui crestin, mai ales ca Modelul Hristos a petrecut in lumea aceasta asemenea noua si nea invatat ca :,, inaltarea inseamna smerenie’’.
 De pe acelaşi munte, în care Domnul Hristos a suferit în grădina Ghetsimani si S-a smerit înaintea lui Dumnezeu, S-a si înălţat la cer. 
Pentru că, există o legătură între smerenie şi înălţare. In măsura în care mergem pe calea înălţării noastre, unită cu Înălţarea Domnului Hristos, vom cunoaşte mai bine taina Înălţării.

Locul pe care ni L-a pregatit Domnul Iisus este o imparatie cereasca, sfintita, curata si mai presus de toate vesnica; de aceea, trebuie s-o cucerim.

Aceasta imparatie este o coroana pe care trebuie s-o meritam. În persoana divino-umană a Fiului lui Dumnezeu, devenit Fiul Omului, firea omenească s-a ridicat la demnitatea sa de coroană a creaţiunii, asa cum l-a randuit de la creatia sa, ca un stapan al universului. 
Acesta este omul! Un stapan al sau dar si al micului univers in care traieste. Mantuitorul spune :,,de cate ori vei cadea scoala-te si te vei mantui’’. Adica, ridica-te la starea daruita de Dumnezeu, la Chipul Sau. Toata bogatia lumii nu cantareste cat un suflet omenesc. Mantuitorul ne face atenti de valoarea lui, zicandu-ne: "Ce va folosi omului de va dobandi lumea toata si-si va pierde sufletul? Sau ce ar putea da omul in schimb pentru sufletul sau?’’

Inaltarea Domnului la cer in prezenta ucenicilor, face parte din planul dumnezeesc care, intareste invatatura Mantuitorului Hristos despre trimiterea Sfantului Duh;,,iar voi sa sedeti in cetatea Ierusalimului pana ce va veti imbraca cu putere de sus’’(Luca 24,49). 

  Asadar, la numai 10 zile de la Inaltare va veni Duhul Adevarului, Duhul Cel Sfant, Care ,,va fi cu voi pana la sfarsitul veacurilor’’(Ioan 14, 16). 

De aceea, in perioada de la Inaltare pana la Pogorarea Sfantului Duh, salutul crestinesc va fi:,,Hristos S-a Inaltat’’, iar raspunsul este:,,Adevarat S-a Inaltat’’.

Binecuvantarea Domnului este vesnica pentru toti cinstitorii si inchinatorii la Dumnezeu :,, si pe cand Se inalta la cer, I-a binecuvantat iar ucenicii, s-au inchinat Domnului..”

Închinarea omului aduce bucurie. Bucuria aduce laudă şi binecuvântare. 
Apoi ucenicii s-au întors la Ierusalim "cu bucurie mare" şi "erau totdeauna în templu lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu". 

 Sf. Isaac Sirul defineşte rugăciunea ca "o bucurie care revarsă mulţumire". 
Ce este rugăciunea după Sf. Isaac Sirul? O bucurie care înalţă mulţumire.

Ucenicii Domnului au transmis aceasta bucurie, bucuria de a fi crestin, de a intelege Moartea, Invierea si Inaltarea Domnului, ca un drum ce trebuie urmat de fiecare crestin, ca apoi sa ajungem la intalnirea cu Dumnezeu, in Casa Tatalui ceresc.

De atunci si pana astazi simtim aceasta binecavantare, pe care o marturisim la fiecare Liturghie :,,Binecuvantarea Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea Lui Dumnezeu Tatal si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu voi cu toti!’’, in veci, Amin!

Preot Paroh Liviu Alexandrescu 
https://bunavestiremontreal.files.wordpress.com/2015/08/predica-la-inaltarea-domnului.pdf

Parintele Arsenie Boca,,Sufletul, izgonit din trup de moartea acestuia, are să se chinuiască în felul fiecărei patimi, care l-a ros în viata pământească,,

SUFERINTA 

  Să nu uităm că una e lupta şi suferinta omului mărturisit şi alta e suferinta omului nemărturisit. 

 Unul e luminat la minte, liniştit şi câştigă din nou nevinovătia; celălalt e întunecat, îndărătnic şi mai rău se afundă. 

 Unul e ascultător de duhovnic, – asta-i uşurează răbdarea încercărilor; celălalt nu ascultă de nimeni, ceea ce-i face îndreptarea cu neputintă. 

 Cunoştinta cea din pătanie, sau învătăturile din durere – singura cale care poate învăta ceva pe oameni. 

 E bine să luăm aminte însăşi mărturia proorocului David – „Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea! Şi îndată ai ridicat pedeapsa păcatului meu” (Psalmul 31, 6) –, precum că îndată după mărturisire Dumnezeu ridică pedeapsa păcatului; totuşi înduri încercări şi de multe ori ani de zile în şir.

  Să fim înteleşi: încercările acestea nu-s pedeapsă, ci şcoală, lumină pentru minte şi milă de la Dumnezeu.   

Că le simtim ca suferinte? 

De nu le-am simti ca atare, n-am învăta nimic. 

Precum plăcerea e dascălul păcatelor, aşa durerea e dascălul întelepciunii; iar din odihnă, până acuma încă n-a ieşit ceva de folos.

 Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinte, şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă suferintă putem răzbi cu bucurie. Numai atâta bine putem face, câtă suferintă putem ridica de pe el. 

 Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor ce vrem să-i mângâiem. 

 Atâta strălucire va arăta iubirea de Dumnezeu şi de oameni în noi, sau atât de puternice vor fi mila şi adevărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroşi pentru Dumnezeu şi oameni. 

 E bine de ştiut şi faptul că darurile lui Dumnezeu dau o mare putere de a suferi, cu seninătate, orice potrivnicie în calea darului şi, răbdând cu linişte, toate piedicile cad pe rând, printr-o nevăzută rânduială dumnezeiască. 

 Fără libertate şi fără har, nici o suferintă nu plăteşte nimic, cu atât mai putin suferinta din iad. 

 Suferinta aceea, deşi foarte mare, nu rodeşte nici o nădejde de pe urma ei. Dar libertatea, iubirea şi harul celor de pe pământ pot îndupleca pe Dumnezeu să scoată din muncă sufletul ce n-a ajuns la sfintenie deplină. 

 Suferinta şi iubirea se cresc în progresie una pe alta.

 

 Durerea nu e obiect sănătos de meditatie.

 De durere trebuie să scapi, să o depăşeşti, să fii deasupra ei. Dar trebuie să vină cineva să te scoată din cercul tău chinuitor de îngust. Căci durerea ta te ia în vîrtejul ei şi te închide dinspre toată lumea şi dinspre orice lume. E parcă o prelungire a iadului după tine. Cu cît orizontul tău e mai îngust şi mai îngustat de durere, cu atât neliştea ta e mai mare şi poate să fie mai mare ca în toată lumea. 

SUFLETUL

  Sufletul are şi el o parte pătimaşă, care, prin negrijă, nărăvindu-se cu viata cea trupească, aşa se învoieşte şi se leagă de tare cu plăcerea din lumea aceasta, încât n-ar mai vrea să-i moară trupul, ci ar vrea să fie veşnică viata aceasta vremelnică.

  Poate că şi de aceea a lăsat Dumnezeu viata aceasta aşa de necăjită, ca să ne mai şi săturăm de ea. 

 

 Şi sufletul are patimile lui: părerea, slava deşartă şi mândria – iar dacă scapă de aceste bucurii mincinoase, dăruindu-le Dumnezeu în schimb adevărate bucurii duhovniceşti, cad în primejdie de a se îndrăgosti aşa de tare de propriul lor suflet, pentru faptul că se face curat, încât sufletele lor se sting şi se pierd. 

 Bucuria neînfrânată, chiar cea pentru daruri cu adevărat duhovniceşti, te poate face să uiti că încă n-ai ieşit cu totul din împărătia ispitelor.

 Sufletul care se mântuieşte este acela care nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu – sufletul care s-a izbăvit de sine şi petrece ca un dus din lumea aceasta. 

 Viata şi dragostea lui întreagă este numai Dumnezeu, Care-L face să uite de sine, iar când revine în lumea aceasta, se urăşte pe sine. 

Evanghelistul Ioan prinde tocmai această a treia treaptă a luptei cu sine însuşi, după cuvântul Domnului, care zice: „Cine-şi iubeşte sufletul său îl va pierde; iar cine-şi urăşte sufletul său, în lumea aceasta, îl va păzi spre viata veşnică” (Ioan 12, 25).   Deci, de-am străluci duhovniceşte ca soarele, ceea ce la putini se întâmplă, de una să ne tinem: că nu suntem din lumea aceasta şi nu trebuie tintuită „aici” dragostea noastră.

 Dacă îmbinarea sufletului cu trupul n-ar fi strunită din voia lui Dumnezeu, însuşirile sufletului ar fi ca nişte fulgere, care ar pârli într-o clipă fărâma de tărână a trupului în care zăboveşte suflarea lui Dumnezeu. 

  Trupul trăieşte, dacă e locuit de suflet; iar sufletul trăieşte, dacă e locuit de Dumnezeu.

  Aşadar, sunt oameni care au într-înşii suflete vii, şi sunt oameni care au suflete moarte (Apocalipsă). 

 Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viată, fie de moarte. 

 Cel ce a înviat în sufletul său cunoştinta şi iubirea lui Dumnezeu, câtă vreme era pe pământ, acela a înviat pentru veşnicie; iar cel ce a omorât acestea în sufletul său şi moartea l-a prins în acestea, acela a murit pentru veşnicie. Acela a omorât Împărătia lui Dumnezeu dinlăuntrul său şi a înlocuit-o cu împărătia chinurilor veşnice, în care a intrat încă din viata pământească. 

 Sufletul, amăgit de convietuirea cu animalitatea trupului, are să poarte chinurile răsturnării rolurilor de îndată după despărtirea sa din robia uneltei sale. 

 Orice faptă trupească a fost mai întâi o faptă sufletească.

 O cădere în curvie e mai întâi o cădere în spirit. În spirit e înclinarea şi căderea. Iar aceasta e de la convietuirea cu trupul în care s-a retras ispititorul şi-l munceşte cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic fără consimtirea sufletului. Această consimtire însă înnegreşte sau spurcă fată sufletului; îl face din ce în ce mai mânjit de poftele împotriva firii. 

  După încetarea trupului, poftele, stropii aceştia de noroi împroşcati din trup pe suflet, stârnesc în sufletul desfăcut de trup o văpaie de pofte, care-l muncesc cel putin tot atâta cât l-ar chinui setea până la moarte, pe unul care ar trece Sahara şi n-ar găsi apă. 

 Sufletul, izgonit din trup de moartea acestuia, are să se chinuiască în felul fiecărei patimi, care l-a ros în viata pământească.

 Un iubitor de argint, un lacom de avere, un lacom de mâncare, un betiv, un curvar, nu scapă de tirania poftelor sale, ci acestea îl chinuiesc fără de sfârşit şi se măresc pe măsură ce nu pot fi satisfăcute – lipsind trupul, iar conştiinta îi strigă mereu osânda lui Dumnezeu şi zădărnicia suferintei sale. 

 Dumnezeu a pedepsit până şi cu lepră. 

Deci lepra şi orice lepră, urmărite la obârşiile ei, arată că păcatul sufletului atrage după sine pedeapsa trupului, dar îi aduce sufletului smerenia, sănătatea mintii. 

 Oare în Templul sufletului nostru se va găsi vreun copil sau măcar vreun orb să-L primească pe Iisus?  Aspiratia sufletului după realizarea desăvârşirii sale, asta este toată istoria omului. 

,,O sinteză a gândirii părintelui Arsenie Boca în 800 de capete,, Editura Teognost
cumpara cartea aici http://www.librariasophia.ro/carti-Parintele-Arsenie-Boca-mare-indrumator-de-suflete-din-sec-XX-(800-de-capete)-so-180.html

 Parintele Arsenie Boca 

,,Vremea de amărăciune ţine de obicei cât ţine aplecarea spre mândrie,,

SMERENIA

Primirea umilinţei e cea mai mare putere a dreptului; pe când războiul pentru mândrie e dovada celei mai mari neputinţe.
Suferinţa mai are şi un alt rost. Prin ea îngăduie Dumnezeu oricui, neînsemnat la slujbă sau chip, să-ţi sară în obraz şi să ţi-l pălmuiască cu ocările cele mai de pe urmă. Şi cine ar putea să facă mai bine o treabă de asta, decât un om de nimica, dar totuşi de vreo treabă lui Dumnezeu.

Îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi faptele pe nume. Căci foarte mari târcoale dă vrăjmaşul în jurul celor încercaţi, pentru păcatele lor trecute, ca să-i scoată din calea mântuirii, ispitindu-i să nu se smerească, ci să-şi apere „onoarea”.
Ne-am putea întreba: de ce îngăduie Dumnezeu palme peste faţa dreptului? Răspundem că nu este altă cale de sfinţire şi că, înaintea lui Dumnezeu, nici cerul nu este destul de curat (Iov 15, 15); iar sfinţire fără smerenie nu este. Pe noi însă, cei păcătoşi şi grei la pricepere, Dumnezeu nu are cum ne aduce aminte de păcatele noastre, ştiute sau neştiute, ca să ni le cunoaştem şi să ni le mărturisim – de vreme ce nu luăm aminte la predica Bisericii – decât luând, cu atât mai vârtos, prăjina ocărilor. Dacă ne-am cunoaşte cât suntem de păcătoşi, ne-ar fi mult mai uşoară ispăşirea vinovăţiilor.
Dar când nu ne cunoaştem vinovăţiile, ne înşelăm după părerea noastră cu „dreptatea” pe care n-o avem, şi necunoscându-ne, nu răbdăm cele ce vin peste noi, cu rânduiala lui Dumnezeu. Drept aceea, când auzi pe cineva făcându-te tobă de ocări şi blesteme, nu te pripi cu mintea şi nu sări cu gura, răspunzându-i ce nu trebuie. Nu-l întreba pe el: de ce mă ocărăşti, ci întreabă-te pe tine oare de ce mă ocărăşte omul acesta? În orice caz, răspunde ca David: pentru păcatele mele Domnul i-a poruncit să mă ocărască şi să mă blesteme; dar nădăjduiesc, pentru năpăstuirea ocării, mila lui Dumnezeu.

Să zicem că, după părerea ta, ai avea o viaţă bună după voia lui Dumnezeu, soţ şi copii cumsecade şi, totuşi, aşa din senin, la o întâmplare oarecare, un vecin sau propriul tău copil sau soţ, să-ţi ardă obrazul zvârlindu-ţi vorbe grele: prăpădită, ucigaşă, hoaţă. Iar tu, neştiindu te de vină cu nici una din acestea şi nepricepând ce se lucrează la mijloc, se poate să sari, ca muşcată de şarpe, cu şi mai grele vorbe, apărându-te şi îndreptându-te, iar pe cel ce te cearcă, apăsându-l şi ucigându-l cu mânia. Nu e bine, nu te grăbi, ci socoteşte cum trebuie: poate că nu ţi-ai mărturisit, asupra ta, vreo greşeală cu propriul tău soţ, înainte de vreme, iar soţul tău îţi aduce aminte acum, într-un şuvoi de mânie, fără să ştie că păcatul o dată tot răbufneşte, oricâtă uitare s-ar fi aşternut peste el. Poate că şi copilul îşi strigă în ocara sa vreun păcat al părinţilor, de care trebuia cruţat, fie cu fapta, fie cu gândul. Poate că vreun gând rău asupra vieţii sale, el la vreme îţi aduce aminte, sub formă de necuviinţă, greşeala ce era s-o faci asupră-i. Uitaseşi să ţi le mărturiseşti, să te dezlegi de vina lor şi iată, ţi se aduc aminte. Căci, prin cei apropiaţi primim arsurile cele mai curăţitoare, – ştiut fiind că nu este nedreptate la Dumnezeu. Iar pe de altă parte, poate că puţine zile mai avem şi, din îngăduirea lui Dumnezeu, se răstesc la noi viclenii, cei ce ne-au îndemnat la păcate, şi, prin vreo gură slabă, ne strigă vinovăţiile uitate pe care mărturisirea şi lacrimile noastre nu le-au şters.

Drept aceea, cu lumina cunoştinţei fiind, în necazuri bucuraţi-vă
(1 Tesaloniceni 5, 16). Căci celui lămurit în căile lui Dumnezeu tot ce i se întâmplă spre mai multă lumină i se face, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Grija noastră să fie: de-a nu strica ce tocmeşte Dumnezeu.
Vremea de amărăciune ţine de obicei cât ţine aplecarea spre mândrie; căci celui smerit nimic nu-i poate sta împotrivă: nici lucrurile, nici oamenii şi nici dracii. Înaintea lui Dumnezeu adevărata virtute e smerenia care tămăduieşte, curăţă, apără şi întoarce toate spre pace. Deci, când amărăciunea încercării şi-a împlinit lucrul, iarăşi întoarce Dumnezeu toate spre bucurie.
Mulţi, până nu-şi înţeleg greşelile, se cred curaţi apărându-se: că n-au omorât, n-au dat foc şi aşa mai departe. De fapt ei sunt închişi şi legaţi la minte cu un văl de întuneric care nu se rupe altfel, decât numai când le izbeşti păcatele peste obraz.
„Cui i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă”. De aceea, stăm improvizat, în nesiguranţă, în atârnarea milostivirii lui Dumnezeu. Firea noastră, încă nu este întărită ca să poată „sta”. „A sta” este înălţarea care se corectează cu căderea. Depresiunea de asemenea nu este stare de masă. O cădere în umilinţă, convins de binefacere şi pe mulţi i-a folosit şi la mai mari măsuri i-a adus decât pe mulţi dintre nevoitorii conştienţi de calea sfinţeniei.

Necertat nu te smereşti. Şi nesmerit nu apare înrudirea ta cu crucea, ca să o iubeşti, ca pe ceva în care eşti smerit (smerenia, iubirea şi crucea sunt din aceeaşi familie a desăvârşirii).
Şi crucea – cu învierea care-i urmează – era punctul de vedere al lui Dumnezeu. Omul voia să-l scape pe Dumnezeu de cruce. Dumnezeu se ceartă cu omul… în numele dragostei.
Satana Îi era milostiv lui Dumnezeu prin Petru şi ucigaş prin Iuda. Satana, prin frica de suferinţă a trupului şi prin ignoranţa raţiunilor mântuirii, ţine omul în îngustime, în nedezvoltare, în nonsens, cu un cuvânt: în sminteală cu Dumnezeu.
Mare este acela care numai de mărimea lui nu se ocupă. Este cel ce creşte fără să ştie, ca bobul de grâu în strălucirea soarelui.
Dacă este o creştere naturală este şi o creştere supranaturală, căci adevărata dimensiune a desăvârşirii este smerenia.
Drept aceea, dacă nu puteţi înţelege Împărăţia lui Dumnezeu, cel puţin primiţi-o ca un copil în care nu se întâmplă nici o răvăşire dialectică.


SMERENIA ŞI CURAJUL

Smerenia şi curajul s-ar părea doi termeni opuşi. Cu toate acestea, în viaţa duhovnicească ei se armonizează, ba se şi completează. Absenţa sau împuţinarea unuia slăbeşte pe celălalt şi între ei trebuie ţinut un echilibru. 

Căci viaţa creştină orientată numai spre umilinţă ia o înfăţişare de sclavie spirituală, de pipernicire la literă şi pierde curajul. Deasemenea, orientarea numai spre îndrăzneală personală şi spre profetism distruge bisericitatea şi sobornicitatea creştinismului, provocând fie erezie, fie schismă, deci pierde smerenia.

SMERENIA MÂNTUITORULUI

Ziditorul făpturii, Mântuitorul nostru, îndură o micşorare a Sa în Duh, pe potriva măsurilor noastre omeneşti, cu fiecare vârstă, cu fiecare rând de oameni până la sfârşitul veacului. 

Şi se sileşte, ca un mare smerit să ne înduplece, prin alegerea cea de bunăvoie, să suim la măsura Sa dumnezeiască. Se micşorează pe Sine la măsură omenească, dându-se minţii noastre să-i semuiască preţul, şi, dacă Îl va afla, să ridice firea omenească la măsura dumnezeieştii Sale smerenii, adică să fim dumnezei după Har.
Iată pe Dumnezeu cârmuind lumea şi, totuşi, cu mare smerenie, bătând şi aşteptând la poarta zidirii Sale să I se deschidă şi să fie primit... 

Într-unii Se naşte, într-alţii sporeşte cu vârsta şi cu înţelepciunea, într-alţii propovăduieşte, într-alţii minuni săvârşeşte şi în sfârşit într-unii Se schimbă la faţă în lumină dumnezeiască; iar într-alţii – foarte mulţi de aceştia – neasemănat Se chinuieşte.

Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp.

Filocalia X - Isaac Sirul-Cuvântul 28-Despre priveghere

SFÎNTUL ISAAC SIRUL ,,Învartoşării inimii îi urmează mîndria, iar credinţei, smerita cugetare a inimii.,,

 Un oarecare filozof din cei de odinioară, mişcat spre trîndăvia gîndirii şi simţind aceasta, s-a îndreptat numaidecît, ridicîndu-se dintr-odată. 

Şi văzîndu-l pe el un altul, a rîs de el pentru aceasta. Iar el răspunse: «Nu m-am temut de aceasta, dar mă tem de nesocotire. Căci adeseori o mică nesocotire (a unei slăbiciuni) se face pricină de mari primejdii. Dar ajungînd în neorînduială şi îndreptîndu-mă îndată, m-am dovedit treaz şi n-am nesocotit nici ceea ce părea vrednic de nesocotit». 

  De fapt aceasta este filozofia, ca şi în cele foarte neînsemnate şi mici, făcute de cineva, să fie mereu treaz. Căci nedormind îşi adună comori de odihnă, ca să nu i se întîmple ceva protivnic. 

Şi taie înainte de vreme pricinile; şi pentru lucrurile cele neînsemnate rabdă o întristare mică, înlăturînd prin ea pe cea mare. 

Dar cei fără minte pun preţ mai mare pe odihna cea mică, care le e aproape, decît pe împărăţia care e departe, neştiind că mai bine este a îndura chinuri în luptă decît a se odihni pe aşternutul împărăţiei pămînteşti, pregătindu-şi osînda pentru trîndăvie.

 Căci cei înţelepţi doresc mai bine moartea decît osîndirea pentru împlinirea vreunui lucru fără trezvie. 

 De aceea zice şi înţeleptul: «Priveghează şi ţine sub trezvie viaţa ta. Căci somnul este rudenie şi chip al morţii adevărate».

 Iar purtătorul de Dumnezeu Vasile zice: «Celui ce se leneveşte în cele mici, să nu-i crezi că va fi vrednic în cele mari».

 Să nu te leneveşti în cele prin care ai să fii viu, nici să pregeţi a muri pentru ele.

 Căci lipsa de curaj e semnul trîndăviei. Iar maica amîndurora este neluarea lor în seamă. 

 Omul fricos este cel ce boleşte de două boli, adică de dragostea de trup şi de puţinătatea credinţei. Iar dragostea de trup este un semn al necredinţei.

 Dar cel ce le dispreţuieşte pe acestea se întăreşte, pentru că crede în Dumnezeu din tot sufletul şi aşteaptă cele viitoare. 

 Îndrăzneala inimii şi dispreţuirea primejdiilor vine din una din aceste două pricini: fie din învîrtoşarea inimii, fie din multa credinţă în Dumnezeu. 

Învîrtoşării inimii îi urmează mîndria, iar credinţei, smerita cugetare a inimii. Nu poate omul cîştiga nădejdea în Dumnezeu, de nu şi-a întărit mai întîi voia măcar în parte. Căci nădejdea în Dumnezeu şi bărbăţia inimii se nasc din mărturia conştiinţei; şi din mărturia adevărată a cugetului.

Iar dacă inima nu ne osîndeşte, avem îndrăznire către Dumnezeu. Deci îndrăznirea vine din faptele virtuţilor şi din conştiinţa cea bună. Greu lucru este a robi trupului. Iar cel ce simte puţin din mărimea nădejdii în Dumnezeu nu va fi convins că e de neapărată nevoie să slujească acestui duşman aspru, care e trupul.

Despre tăcere şi linişte 

 Tăcerea continuă şi păzirea liniştei se nasc în cineva din aceste trei pricini: sau pentru slava de la oameni, sau din căldura rîvnei pentru virtute, sau pentru că are o convorbire dumnezeiască în lăuntrul lui şi cugetarea lui e atrasă de ea. 

 Dacă deci cineva nu are una din acestea din urmă, neapărat este stăpînit de prima neputinţă.

 Virtutea constă nu în arătarea multor fapte felurite, săvîrşite prin trup, ci într-o inimă prea înţeleaptă prin nădejdea ei. Iar pe aceasta o uneşte cu faptele cele după Dumnezeu scopul cel drept. 

 Căci cugetarea poate săvîrşi binele fără fapte, dar trupul fără înţelepciunea inimii, nu se poate folosi. Omul lui Dumnezeu însă nu rabdă, cînd află loc pentru lucrarea cea bună, să nu-şi arate dragostea în osteneala lucrării pentru Dumnezeu. 

În starea dintîi sporeşte totdeauna, în cea de a doua uneori sporeşte, alteori nu.

 Să nu socoteşti că e un lucru mic ca cineva să rămînă totdeauna departe de pricinile patimilor. Iar Dumnezeului nostru fie slava în veci! Amin.

FILOCALIA ,Volumul X
SFÎNTUL ISAAC SIRUL * CUVINTE DESPRE SFINTELE NEVOINŢE TRADUCERE, INTRODUCERE ŞI NOTE de Pr. Prof. Dr. DUMITRU STĂNILOAE ,EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMANE BUCUREŞTI - 1981, pag.151