RUGACIUNEA LUI IISUS

Rugăciunea lui Iisus - Calea Vieţii

   Omul care a ales ca Rugăciunea lui Iisus să fie Calea Vieţii sale nu mai are alte interese, sau mai bine spus, toate celelalte interese ale vieţii sale nu-şi mai află sensul, consistenţa şi împlinirea decât în Rugăciune. 

Şi, ca orice om care lucrează la opera vieţii sale, se lasă cu totul absorbit de ea, se închide în Iisus, face din El o adevărată mănăstire şi vede şi trăieşte totul numai în El şi prin El…

 Acestui om, dacă i-am putea pune, în orice moment al vieţii sale, întrebarea pe care le-a pus-o Mântuitorul primilor Săi ucenici: „Ce căutaţi?”, 

l-am putea auzi răspunzând netulburat, oricare i-ar fi nevoile exterioare: „pe Iisus!”.

 Acest exclusivism absolut, singurul care permite realizarea marilor opere, îl unifică şi totul devine simplu pentru că Iisus este prezent în toate. El este „Adevărul şi Viaţa”, El este soluţia tuturor problemelor, împlinirea a toate.

Rugăciunea lăuntrică şi stăruitoare menţine în conştiinţa celui ce se roagă, aflată într-o neîncetată prefacere şi adâncire, conştiinţa unui prezent fără sfârşit. 

Treptat, dispar din conştiinţă gândurile şi, mai ales, dorinţa multiplicată, acest mare simbol al egoului. 

  Sfântul Nume ne impregnează cu această Prezenţă faţă de care devenim transparenţi, înăuntru şi în afară, aşa cum devine transparentă la lumină hârtia îmbibată cu untdelemn. De aici şi sensul cuvântului grec „eleison” – „miluieşte”.

 Şi, de îndată ce pierdem sentimentul acestei Prezenţe, sentiment care nu e o emoţie, simţim o mare lipsă, totul devine opac iar noi redevenim ca nişte somnambuli. 

Aceasta însemnă că există un adevărat stil de viaţă în Hristos, o manieră de a fi şi de a înţelege totul în El, de a privi în lumina Lui până şi problemele care par banale sau „profane”. 

Rugăciunea lui Iisus le dă tuturor acestor probleme o dimensiune contemplativă.

La început, după nevoile şi posibilităţile fiecăruia, Rugăciunea poate fi rostită cu buzele, fără oprire, într-un ritm mai mult sau mai puţin rapid, dar care să permită orientarea plină de dragoste a inimii, a minţii şi a atenţiei către Dumnezeu, iar fiecare cuvânt al Rugăciunii să absoarbă întreaga conştiinţă.

În alte momente, în funcţie de circumstanţe sau de oboseala ce se poate face simţită, Rugăciunea poate fi spusă cu lungi intervale de tăcere în timpul cărora se poate gusta pur şi simplu această atmosferă a Prezenţei care nu ne mai părăseşte nici o clipă. 

E cam ca zborul unei păsări mari care bate odată di aripi şi apoi se lasă purtată de aerul căruia se încredinţează … 

Precum pasărea care, dând din aripi, descoperă că sub ea nu este vid, omul descoperă prin Rugăciune Prezenţa care-l aşteaptă şi-l însoţeşte pretutindeni, îl poartă şi îl transportă spre sferele dumnezeieşti care, în acelaşi timp, nu sunt în lume şi totuşi atât de lăuntrice sieşi aici şi acum.

 Numele lui Iisus este o revelaţie şi lucrează, în noi şi în jurul nostru, ca o permanentă revelaţie. Când orbii din Evanghelie – şi cine dintre noi nu este încă orb – au rostit această Rugăciune, au aflat lumina şi au văzut şi lumea li s-a revelat…

Dar, pentru ca într-o bună zi întregul univers să devină pentru noi lumină, trebuie să începem, după însăşi chemarea Mântuitorului, prin a „coborî în cămara inimii noastre”, acolo unde se află scânteia divină şi, în ascuns şi singurătate, s-o lăsăm să ia foc.

Într-o zi, Avva Arsenie, uriaşul isihasmului din primele veacuri, a primit chiar de la Domnul acest cuvânt: „fugi, taci, linişteşte-te!”. 

Acestea sunt cele trei trepte ale Tăcerii. La începutul urcuşului duhovnicesc este necesară o ruptură care ne desparte de ceea ce este inutil, oferind condiţiile indispensabile re-orientării fiinţei noastre. Această ruptură este, bineînţeles, o necesitate fizică, prin ea ne cufundăm în singurătate şi aceasta taie totul scurt şi radical. Dar acest spaţiu fizic, odată deschis, devine şi o realitate lăuntrică în care mă pot retrage oricând şi oriunde, chiar şi în mijlocul zgomotelor. 

Se creează astfel o stare sufletească în care nu mai încape nimic şi care nu mai răspunde la provocările lumii. După instalarea în acest loc de singurătate lăuntrică, începe adevărata luptă pentru dobândirea Tăcerii. 

E o luptă de o viaţă întreagă, o luptă de suprimare a tuturor gândurilor rele, pentru că aici se află „izvorul şi principiul oricărui păcat”, cum spune Origen. Fiecare gând care se prezintă minţii este aşadar cercetat: „eşti de partea noastră, sau împotriva noastră?”, şi, după caz, este zdrobit sau transfigurat cu Rugăciunea.

Fără această aspră asceză nu există nici Rugăciune, nici Tăcere. Este un adevăr mărturisit şi repetat de Sfinţii Părinţi în unanimitate şi pe toate tonurile.

Cu această Tăcere se naşte şi Rugăciunea lui Iisus în noi. 

În linişte veghetoare, omul întreg devine ascultare. 

Este chiar ceea ce ne învaţă Sfânta Scriptură: „Schema Israel – Ascultă Israele!”, adică o atitudine ce conţine deodată toate cele trei caracteristici ale tăcerii: „fugi, taci, linişteşte-te!” într-o continuă înaintare spre tăcerea-feciorelnică şi tăcerea-roditoare. 

Numai când ajungem cu totul Tăcere ca Domnul, poate Tatăl să nască în noi Cuvântul şi numai când suntem cu totul Tăcere Îl putem auzi spunând: „Acesta este Fiul Meu cel ales, de El să ascultaţi!”. 

Şi Se va pogorî în cămara inimii noastre aşa cum S-a pogorât în peştera din Bethleem. Dar spaţiul de Tăcere deschis astfel în lume pentru a o re-crea nu ar fi fost posibil fără Tăcerea noastră lăuntrică: Tăcerea din Betlheem a fost mai întâi Tăcerea Mariei, adâncul adâncului celui fără de sfârşit.

Practica rugăciunii lui Iisus 

Extras din:

Prière du Jésus. Prière du Cœurde Alphonse şi Rachel Goetmann
Ed. Albin Michel, Paris, 1994
Traducere de Monahia Siluana Vlad