PARINTELE PANTELIMON de la Oaşa despre CURSELE DIAVOLULUI

   Sfânta Scriptură ne spune că diavolul este „Lucifer cel căzut”. Despre acesta ne înştiinţează Însuşi Domnul: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10, 18). Lucifer este stăpânie, conducător al cetei îngerilor care au căzut din cer, atunci când au vrut să se îndepărteze de voia dumnezeiască. Atunci, automat, au fost înfrânţi şi au căzut de la vrednicia şi de pe locul lor de cinste. Şi-au pierdut în acelaşi timp şi frumuseţea uimitoare şi luminoasă a chipului. Au devenit nişte monştri înspăimântători, de care şi să ne aducem aminte, şi ne scârbim. În ipostasul lor diavolesc nu există nimic bun, nimic drept, nimic cinstit, raţional şi adevărat.

    Diavolul, care altădată era purtător al Luminii dreptăţii, dragostei şi sfinţeniei, s-a preschimbat automat – prin revolta împotriva lui Dumnezeu – în instrument absolut al întunericului, al urii, al minciunii, al întregii răutăţi şi al tuturor răutăţilor prin care se împlineşte tragedia stricăciunii şi a morţii. S-a făcut şi va rămâne pentru totdeauna întuneric, minciună şi pierzanie – şi, mai mult încă – răzvrătire împotriva a tot ce este al lui Dumnezeu şi a celor cărora Dumnezeu le poartă de grijă şi mai ales împotriva omului. S-a făcut – şi va rămâne pe veşnicie – moştenitor al morţii şi locuitor al iadului, având ca ţel de căpătâi să ademenească şi să atragă de partea lui pe cât mai mulţi.

     Ţinta lui principală este omul care are menirea de a se uni cu Dumnezeu şi care se îndreaptă către această unire. Diavolul nu rabdă să îl vadă pe om că urcă mai presus de demnitatea pe care el însuşi o avusese mai înainte de cădere, şi de aceea şi aruncă împotriva lui cele mai turbate săgeţi ale lui. A devenit şi a rămas prin propria-i vrere ucigaş de om. Fiind minciună, şi viclenie, şi răutate nu se înfăţişează însă ca atare. Prin sugestii excită mintea şi simţurile, născocind pretexte viclene spre a seduce gândirea şi voinţa, vrând să atragă către învoire părerea omului şi astfel să manevreze victima, totdeauna prin viclenie, ipocrizie şi înşelăciune. Omul se mişcă şi lucrează mai mult prin simţuri şi sentimente. Iar vrăjmaşul cunoaşte acest lucru. De aceea excită simţurile prin pretexte rezonabile şi astfel fură mai uşor învoirea omului. Pune înainte, după cum vedeţi, necesitatea biologică. Asta se întâmplă în lumea trupească şi sufletească.

     Dacă omul este liber de patimi şi de relele obişnuinţe, cu uşurinţă scapă de uneltirile diavolului şi de războirea lui. Dacă însă este rob al obişnuinţelor viclene, lupta este dură şi încleştată. Totuşi, a se împotrivi diavolului, având ca temelie cunoaşterea menirii noastre şi a dumnezeieştilor porunci, este cu putinţă doar având ca aliat harul dumnezeiesc, care împreună viază în noi.

Îndemnul apostolic „Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4, 7) este adevărat şi sigur. Şi „dacă duhul stăpânitorului se ridică împotriva ta, nu te clinti din locul tău” (Ecclesiast 10, 4). Diavolul nu are stăpânire direct asupra omului şi nu poate să îl tulbure în chip vădit. Izbuteşte asta doar prin închipuire, prin imagini, pe care le proiectează pe ecranul intelectului, şi îl provoacă prin înţelesuri sugerate în minte. Omul singur hotărăşte dacă să primească provocarea (atacul) sau să îl respingă. Acesta e prin excelenţă modul prin care cel viclean are contact cu omul. Continuarea depinde de voinţa omului. Fie i se supune, fie i se împotriveşte.

     Cel mai direct mod de apărare şi împotrivire a noastră este chemarea lui Dumnezeu (rugăciunea) şi neîncetata aducere aminte de rostul şi menirea noastră. Pilda Domnului nostru, când era în pustie, ne arată cum să ne luptăm practic cu duşmanul şi cu toate forţele care îl susţin pe diavol în acest război. Diavolul nu are putinţa înainte-vederii, nici nu cunoaşte gândul omului. El trage concluzii despre om din mişcările sentimentelor sale şi în funcţie de acestea stârneşte mădularele trupului şi simţurile prin înţelesuri pătimaşe. 

Când vede că dispoziţia omului este atrasă de o imagine, sau de un lucru, sau de un înţeles anume pe care i le proiectează în închipuire, înţelege că în aceasta îşi are omul dorinţa şi intenţia şi aduce pricinile potrivite, ca să îşi supună victima prin firea minţii. Este foarte rapid, neobosit, neadormit şi neşovăitor, statornic în viclenie şi răutate. Se preface şi se schimbă îndată în felurite forme şi chipuri, dacă asta ajută scopului său viclean. Se mişcă totdeauna foarte repede, în orice loc, şi foloseşte orice cale, urmărind înainte de toate să împiedice împlinirea voii dumnezeieşti.

    Precum copiii aruncă pietre în nucii care au roade, tot astfel și diavolul aruncă cu pietre în cei care au roade duhovnicești. Și precum furul merge să fure acolo unde există comori pământești, tot astfel și diavolul merge să fure acolo unde există roade duhovnicești.

  Sfințitul Hrisostom spune că „furul nu vine acolo unde este trestie și iarbă, ci acolo unde este aurul, argintul, mărgăritarul. Nu merge să fure colibe de paie sau barăci de lemn. Fiindcă acolo nu există lucruri de valoare. Ci el merge la casele bogate, care au bani mulți, argint, aur sau alte lucruri de valoare. Merge la mese și la … , acolo unde va umple sacul. Tot astfel și diavolul, „nu intră unde este desfrânatul, necinstitorul, răpitorul, lacomul”. (EPE 33, 406).

   

Nu merge să-i războiască pe cei lipsiți de virtute, pe necinstitori, pe răpitori sau pe lacomi, căci pe aceștia îi are legați cu acea patimă și îi înșeală cu ușurință. Mai mult de muncă are atunci când merge să războiască monahi nevoitori, care pășesc cu statornicie pe calea sfințirii, sau pe creștinii ce se nevoiesc cu râvnă și întru cunoștință. Într-o altă omilie a sa, Părintele cel cu cuvintele de aur observă că pirații nu atacă corăbiile ce transportă nisip, fiindcă nisipul este material ieftin și atât de greu, pe care nimeni nu se ostenește să-l care cu spatele. Pirații atacă corăbiile ce transportă avuții nenumărate sau mărfuri foarte valoroase. Tot astfel și diavolul, îi atacă pe creștinii care au virtute și sfințenie. Din Sfânta Scriptură aflăm că diavolul a pus câinii săi de vânătoare și câuta să-l ucidă pe profetul de foc Ilie.

 L-a întemnițat și a tăiat capul propovăduitorului pocăinței, Cinstitului Înaintemergător! A aruncat săgețile cele înfocate asupra înțeleptului și preafrumosului Iosif, care era un diamant duhovnicesc, preînchipuire a lui Hristos! A războit pe mult-răbdătorul Iov, care era un om integru, drept, temător de Dumnezeu și care se depărta de tot ce era rău și viclean.

  Este un ispititor atât de neobosit și lipsit de orice șovăire, încât a mers în pustie să ispitească chiar și pe Domnul nostru! Cum, așadar, să nu atace și viețile noastre?

  Același lucru face și cu noi urâtorul de oameni. Dacă vede că pășim cu statornicie pe calea poruncilor lui Dumnezeu, se străduiește să ne abată. Dacă vede că-L mărturisim pe Hristos, caută să ne astupe gura. Dacă vede că facem bine, aduce piedici ca să ne oprească. Dacă vede că ne rugămcu fierbințeală, aduce căscat și somnolență, ca să încetăm să ne mai rugăm. Urmărește cum Îl adorăm pe Dumnezeu. Dacă vede că gândul nostru pleacă foarte departe sau se umple de zgomotul grijilor lumești, diavolul rămâne foarte mulțumit. Dacă însă participăm conștient la dumnezeieștile Slujbe, începe să ne războiască. Ne aduce amintiri din anii copilăriei, lucrări pe care le-am lăsat nerezolvate, telefoane urgente pe care trebuia să le dăm și altele asemenea. Și dacă nu reușește că abată atenția noastră, cheamă și alți demoni ca să-l ajute. Urmărește cum studiem Sfânta Evanghelie.

   Dacă vede că mintea noastră nu pătrunde în noimele dumnezeieștilor cuvinte, diavolul nu se neliniștește prea mult. Dacă însă suntem pământ bun și ascultăm cuvântul lui Dumnezeu cu dorire, pe care cu ardoare îl studiem zi și noapte, pe care-l ascundem adânc în inima noastră ca pe o comoară și-l avem povățuitor în viața noastră, diavolul face să fie cu putință cele ce sunt cu neputință, ca să încetăm citirea cuvântului dumnezeiesc și să ne ocupăm cu altceva. Din cele scrise înțelegem cât de viclean este vrăjmașul, cât de înșelătoare sunt meșteșugirile lui, cu care se străduiește să ne înșele, cu câtă turbare își săvârșește lucrarea lui cea infernală și cu câtă dibăcie răpește orice prilej ce se ivește, ca să ne îndepărteze. Însă noi să nu ne temem de el, căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume (1 Ioan 4, 4). Să învățăm să distingem cursele lui și să ne luăm din timp măsurile de precauție, ca să nu ne lăsăm covârşiţi de satana, căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute (2 Corinteni 2, 11), scrie Apostolul Pavel. Dar mai mult decât toate să ne smerim, căci diavolul nu suferă smerenia. De îndată ce ne smerim, el pleacă de lângă noi.

   Așadar, să nu părăsim meterezele noastre, oricât ne-ar război satana. Sufletul netrândav ridică împotriva lui pe draci, dar înmulțindu-se ispitele, se înmulțesc și cununile, spune Sfântul Ioan Scărarul.

Stareţul Iosíf Vatopedinul – „Convorbiri în Athos”

Cartea Parintelui Cleopa Ilie ,,Cum inseala diavolul pe om ,, in care sunt descrise  tehnicile si manipularile celui rau  asupra fapturii crestine.

http://stmrocro.orthodoxws.com/files/Ianuarie/Parintele-Cleopa-Cum-inseala-diavolul-pe-om.pdf

PARINTELE IOSIF VATOPEDINUL, Muntele Athos ( invataturi alese )

“Adeseori, orbul duhovnicesc   devine arma a vrajmasului neamului omenesc, care se joaca cu patimile si cu oamenii patimasi dupa cum vrea el. Perverteste cuvintele si faptele celui drept, il calomniaza, il face de rusine. Iata orbirea de care trebuie sa ne temem”.

     Aceasta orbire, ca toate bolile, incepe neobservat prin mici placeri, care se dezvolta treptat in deprinderi rele. In acel stadiu nici predicile, nici cuvintele de convingere nu mai pot ajuta. In manastirea sa din Diveevo, Cuviosul Serafim de Sarov le despartea pe fecioare de vaduve pe motivul ca cele din urma aveau deprinderi rezistente, intarite de-a lungul timpului, care cu greu puteau fi dezradacinate, in timp ce indreptarea celor tinere decurgea mai usor, pentru ca patimile lor nu devenisera deprinderi.

Cea mai cumplita orbire din vremea noastra este orbirea necredintei. Ea duce la moartea sufleteasca. Noi am vorbit deja cu alta ocazie despre cum sa luptam impotriva necre­dintei, ca sa dobandim vindecare de aceasta orbire.

Daca patimile orbesc sufletul, ne punem intrebarea: „Cum sa luptam impotriva lor?” Sfantul Ignatie Briancianinov spune ca doar descoperindu-le, precum un inamic in razboi, noi le putem combate si invinge. Descopera la spo­vedanie indeosebi gandurile care duc la dezvoltarea patimi. Nu te indreptati niciodata, pentru ca indreptatirea de sine fa­ce patima sa creasca. Patima se micsoreaza prin blandete. Daca iti vor arata un tigru si-ti vor spune ca este un cal nu-i contrazice. Fii de acord. Potoleste patima cu semnul crucii, cu Rugaciunea lui Iisus, cu multumirea, cu citirea Evanghe­liei. Un ofiter betiv a invins patima sa prin citirea Evanghe­liei. Puterea Evangheliei este mare, dar devine si mai mare daca adaugi postul, paza mintii de ganduri (adica alungarea gandurilor imediat ce apar in minte).

Deseori, la orbirea duhovniceasca ne conduce nepasarea duhovniceasca, cu care trebuie sa ne luptam din toate puterile si despre care am vor­bit deja. Un predicator spunea ca exista doua iaduri si doua Raiuri. Suferinta pe pamant fara credinta, adica cu cartire si deznadejde, in orbire duhovniceasca, preface si viata pamanteasca intr-un iad, care nu se sfarseste, dar se intensifica neinchipuit dupa mormant. Omul evlavios, credincios traieste bine si pe pamant, suportand, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate suferintele, iar apoi va primi viata vesnica in Rai.

-El a raspuns zicand: „Si cine este, Doamne, ca sa cred in El?” Si a zis Iisus: „L-ai si vazut! si Cel ce vorbeste cu tine, Acela este!” (Ioan 9, 36-37)

  „Cazul” orbului din nastere ne trezeste nedumeriri. Cum putea el, dupa ce se invrednicise de o atat de neasteptata si de mare binefacere, adica vindecarea de o groaznica neputinta, sa nu inteleaga de unde ii venise vindecarea?!

Suferise o viata intreaga, nevazand lumina zilei, si dintr-odata i se deschisesera ochii trupesti. Nu ar fi fost firesc sa i se deschida si ochii duhovnicesti? Sa i se descopere ca se afla in prezenta Fiului lui Dumnezeu? Se pare casi orbului – ca si jalnicei omeniri, gata sa puna la indoiala orice – i-a fost mai usor sa vada, decat sa deschida ochii credintei.Uneori Domnul ne vorbeste, iar noi stam si ne intrebam unde este si de ce ne-a parasit. In lumea noastra sufleteasca se savarsesc si astazi minuni, ascunse de ochii oamenilor si nu arareori se produc mari schimbari in inima omului, ca­re renaste, sub puterea unui suflu venit de Sus, iar oamenii nu stiu ce explicatie sa dea acestei schimbari. Se intampla aceasta atunci cand Domnul vorbeste sufletului omului. Ii vorbeste printr-o imprejurare oarecare, printr-o incercare, sau prin Sfanta Scriptura.

Domnul Se afla langa noi in cli­pele cele mai grele. In noptile cand suferim de nesomn, lu­mineaza cu prezenta Sa orbirea noastra, ne deschide ochii ca sa patrundem cu privirea in adancul milostivirii Sale. Ne vorbeste chiar si cand nu ne dam seama.

Sa fim cu luare-aminte la acest glas, sa ne grabim sa inal­tam noi insine glas din adancul sufletului: „Cred, Doam­ne!”, si sa-I pastram in minte cuvintele: „Am venit in lumea aceasta, pentru ca cei ce nu vad sa vada…“ (Ioan 9, 39).


El pacatele noastre le poarta si pentru noi rabda durere. (Isaia 53,4)

Cand, sub povara vreunei suferinte, cadem la picioare­le Mantuitorului, venim inaintea Celui care a cunoscut El Insusi toata suferinta. Cand Il chemam din mijlocul ispi­telor, Il chemam pe Cel ce El Insusi a fost ispitit. Cand ne plangem de rautatea oamenilor, stim ca ne aude Cel ce El Insusi a suferit din cauza cruzimii omenesti. Cand, indure­rati de pierderea unei fiinte dragi, suferim pentru ea, in casa ramasa pustie, stim ca ne vede Cel care a plans la morman­tul prietenului Sau. Cand ramanem singuri, in zadar cautam compasiunea oamenilor; ne intelege aleanul Cel ce a sim­tit ce inseamna singuratatea si al Carui suflet „s-a intristat de moarte” in Gradina Ghetsimani.

Iar cand, intr-o clipa de slabiciune si de inima rea, simtim ca lumina lui Dumnezeu se ascunde de noi si ca suntem cuprinsi de o indoiala grozava, in ceasul acela negru gasim tarie in Cel ce a strigat in chinurile mortii: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?“ (Marcu 15, 34). „Luand asupra Sa neputin­tele si bolile noastre“, Mantuitorul a urmat calea care avea sa-L duca pe Golgota. Acum, ca si atunci, isi revarsa asupra noastra nesecata-I iubire. Ferice de cel ce este convins de acest adevar. Pentru el nu mai exista nici dor, nici singuratate, fiindca Mantuitorul va fi intotdeauna cu el; in inima lui nu va mai fi durere, fiindca va sti ca Domnul va intelege ceea ce noi nu suntem in stare sa exprimam in cuvinte. Acela nu va cunoaste nici slabiciune, nici frica, pentru ca, simtind asupra sa privirea iubitoare a Mantuitorului, va fi convins ca nicio incercare nu-l va putea desparti de iubirea lui Hristos.

Binecuvantata fie clipa cand ne-am plecat intaiasi data genunchii inaintea Lui, in linistea singuratatii si poate ca inca nu ne simtim in stare sa dam glas rugaciunii noastre, ci simtim doar dulceata prezentei Sale, chiar si cand nu-L chemam in ajutor, dar stim ca ne intelege in toate, ca stie tot, cand simtim in adancul inimii adevarata, neschimbatoarea, vesnica iubire a lui Dumnezeu, care ne da tarie in ceasul mortii si ne lumineaza cu lumina Sa nepamanteasca.

Trimite, Doamne, asupra noastra o raza din lumina Ta cereasca!

(din: “Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“, Editura Sophia, 2008)