Pr Visarion Iugulescu ,,Cea mai mare porunca a lui Iisus ,,

Cel ce zice ca pe Dumnezeu iubeste insa pe aproapele sau uraste, "mincinos este". 

  Omul este chip al lui Dumne­zeu,  el este si  o fiinta spirituala ce are menirea desavarsirii aici, pe Pamant.

Desavarsirea inseamna  inima libera de pacat, curatirea de patimi si indumnezeirea ( desavarsirea )  prin Harul Duhului Sfant. 

 Tendinta spre comuniune, care este iubirea, nu vizeaza numai persoanele omenesti, ci ultima ei tinta este Dumnezeu. Ca si in iubirea omeneasca, este nevoie de reciprocitate, adica de coborarea lui Dumnezeu la om in iubire si de inaltarea acestuia la Dumnezeu in iubire. De aceea a venit Fiul lui Dumnezeu in chip de om, ca sa restabileasca relatia de iubire dintre om si Dumnezeu, tul­burata de pacat.

Trebuie sa precizam ca Dumnezeu este Cel ce ne-a iubit intai. Iubirea noastra catre El este iubire-raspuns, e raspunsul spiritului uman la iubirea ce ne-a aratat-o si ne-o arata Dumnezeu.

Daca ai  iubire de  Dumnezeu, atunci  raspundem cu iubire '; intre noi si Dumnezeu se realizeaza o asa unitate incat suntem "un duh" cu Iisus Hristos, asa ca ramanem in El si El in noi, viem in El si El in noi, devenind salas al Sfintei Treimi si participind la viata ei prin har.

 "Iata, stau la usa si bat - zice Mantuitorul.  De va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine" (Apoc. III, 20). Iar "cina" aceasta inseamna unire: "Petrece intru Mine si Eu in el" (Ioan VI, 56). Caci "Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el" (1 Ioan IV, 16).

Dar in Dumnezeu  ( trairea in Har ) omul nu iubeste numai pe Dumnezeu, ci in­treaga creatura ( pe aproapele si intreg cosmosul).

 Daca iubesti pe Dumnezeu, iu­besti si ceea ce iubeste Dumnezeu. De aceea, cel ce zice ca pe Dumnezeu iubeste insa pe aproapele sau uraste, "mincinos este". "Cine iubeste pe Dum­nezeu iubeste si pe fratele sau" (1 Ioan IV, 20, 21).


Iubirea de Dumnezeu trebuie sa aiba urmatoarele insusiri :

 a) sa fie mai presus de orice si neconditionata ; 

b) sa fie interna si lucratoare i

 c) sa fie sta­tornica.

Vorbim adesea despre iubire sau despre dragoste, numind, în fapt, realităţi distincte: „îmi iubesc soţia”, „îmi iubesc meseria”, „îmi iubesc pisica” sau „iubesc liniştea”, am „dragoste de ţară”, „fac dragoste” etc. etc. etc. Dar chiar şi atunci când ne raportăm la o anume iubire, faptele noastre nu urmează declaraţiilor noastre entuziaste.

Spre exemplu: Spunem că ne iubim familia, dar când am spălat ultima dată un vas murdar lăsat în chiuvetă de unul dintre casnicii noştri? Suntem convinşi, chiar, că ne iubim biserica în care ne rugăm, dar când am cerut preotului să ajutăm şi noi o jumătate de oră la curăţenia ce trebuie să se facă în orice casă, cu atât mai mult în „casa Domnului”?

Deseori ne păcălim pe noi înşine că avem dragoste sau că iubim: facem afirmaţii în acest sens, dar sentimentele noastre sunt extrem de superficiale; la primul test mai serios se spulberă, ca un balon de săpun.

Un astfel de test vom da la sfârşitul nostru şi al acestei lumi. Atunci va avea loc ceea ce se numeşte, îndeobşte, Înfricoşătoarea Judecată. 

Criteriul după care Împăratul îi va împărţi pe oameni în două, „precum desparte păstorul oile de capre”, este cel al iubirii faţă de aproapele. 

Vom fi binecuvântaţi să moştenim împărăţia „cea pregătită nouă de la întemeierea lumii” sau ne vom duce, ca blestemaţi, „în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui”,în funcţie de cât am iubit.
 Căci a purta grijă de cel flămând, de cel însetat, de cel străin, de cel gol, de cel bolnav sau de cel întemniţat înseamnă a avea dragoste. 

E cumplit lucru să constaţi, la o astfel de judecată, că nu era nevoie să faci lucruri mari în viaţă spre a dobândi mântuirea, ci doar să ai o inimă deschisă către celălalt.   Să fii atent, cât de puţin, la nevoile lui, să-i arăţi compasiune, să-l primeşte în viaţa ta, aşa cum este ea. Iubirea ţine oamenii împreună, între ei şi cu Dumnezeu. Neiubirea cască o prăpastie între mine şi celălalt. Prăpastia asta se mai numeşte şi iad.

Celor care îşi închipuie că au dragoste, în sensul desăvârşit al cuvântului, le propun un test pe care şi-l pot aplica deja în această viaţă, înainte de a ajunge la Înfricoşătoarea Judecată. Mi-a fost recomandat şi mie de cineva, e foarte simplu: nu trebuie decât să înlocuim, în binecunoscutulimn al dragostei din prima epistolă către corinteni a Sfântului Apostol Pavel, în versetele de la 4 la 8 ale capitolului 13, cuvântul dragoste cu propriul nostru nume. Spre exemplu, dacă aş pune numele meu, Constantin, aş obţine următoarele afirmaţii: „Constantin îndelung rabdă; Constantin este binevoitor, Constantin nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Constantin nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Constantin nu cade niciodată”. Acum să facem evaluarea: pot eu mărturisi că sunt adevărate aceste declaraţii? Chiar dacă aş îndrăzni să spun „da”, faptele mele mă contrazic. Testul îmi spune, aşadar, că eu nu am dragoste. Cel puţin, nu încă, nu în sensul desăvârşit al cuvântului. Dar pot să am, în schimb, nădejde că Dumnezeul în Care cred mă poate ajutasă iubesc cu iubirea Lui, singura care poate trece cu succes un astfel de test.

Cea mai sănătoasă atitudine, în dragoste, e să recunoşti că nu iubeşti desăvârşit. Dacă spunem că avem o astfel de dragoste, ne amăgim pe noi înşine. Dar dacă îmi constat şi-mi asum neiubirea, apoi accept iubirea lui Dumnezeu pentru mine şi Îi cer Lui să-mi umple inima cu iubire dumnezeiască, atunci am făcut, cu adevărat, primul pas în a dobândi iubirea cea nepieritoare: aceea pe care nimeni nu o mai poate lua de la noi şi singura avere pe care o putem lua cu noi în veşnicie.

Pr. Constantin Sturzu: Înfricoşător lucru, neiubirea

Consecintele pacatului iertat 

(spovedit )

 Daca pacatul a fost iertat, mai pot fi consecinte? Urmari?

Care sunt consecintele?
Sunt cel putin patru.
Pentru tot timpul vietii, David va avea razboaie in casa lui. Nu stiu cum as traduce astazi, asta. Sa nu se abata, sa nu iasa sabia dinc asa ta. O, nici nu ma gandesc ce inseamna o astfel de consecinta. In parte, eu am trecut pe aici. Din alte motive, dar stiu ce inseamna sa-ti fie atacata familia si copiii si relatiile. E sfasietor.
A doua consecinta: membrii familiei se vor ridica impotriva ta. Baietii tai se vor ridica impotriva ta. Salom, baiatul lui vrea sa-i ia tronul; face tot felul de invarteli politice. E groaznic sa vezi ca ai tai se ridica impotriva ta.
A treia consecinta- nevestele lui David vor fi umilite public, siluite.
Si in final – Doar in final, copilul care la facut cu Batseba va muri.
Si mor unul dupa altul. Copilul acesta mic, nu-i stim numele. Probabil ca n-a ajuns sa fie taiat imprejur, de aceea n-a avut nume. Apoi a murit Amnon. 2 Samuel 13. Apoi a murit Absalom. 2 Samuel 16. Apoi a murit Adonia. 2 Regi 2. Stiti? In engleza este un citat. Am incercat sa-l traduc. E renumit si spune asa: „Pacatul, intotdeauna te va duce mai departe decat vrei sa mergi. Te va costa mai mult decat esti gata sa platesti. Si te va tine mai mult decat ai vrut sa stai. Da. Asta-i istoria.
Care sunt lectiile pentru noi?
Urmarind textul, iata logica lectiilor pe care Domnul vrea sa ni le dea.
Prima lectie – Orice pacat trebuie confruntat si implicit, pacatosul. Cand Natan vine direct la David, il confrunta. Are tact. E adevarat. Nu o face brut. Iti da avantaj- asta este consilierea cea buna, pastorala, corecta, sa intelegi tu ce pacat ai facut, ce problema ai. Asa face Natan. Dar, confrunta pacatul si pacatosul. E pe fata. E direct. E dureros. Si cine iubeste adevarul, va veni la lumina. Trebuie confruntat pacatul pentru ca pacatul te distruge inlauntrul tau. Cugetul apasat e insuportabil. Mai devreme sau mai tarziu, pacatul trebuie condruntat. Trebuie sa-i spui pe nume. Daca n-o face cineva si te confrunta direct, nu inseamna sa-l lasi, sa-l ascunzi. Consecintele vor fi dezastruoase pe termen lung. Lectia este: cand ai facut un pacat, confrunta-l. Spune-i pe nume. Noi obisnuim sa ne rugam asa, chesti generale: „Doamne, Tu care….. da stii… Tu stii totul…” Nu impresionezi pe nimeni. Dumnezeu asteapta sa articulezi de pe buzele tale, cu mintea pe care ti-a dat-o, exact ce pacat ai. Spune-i pe nume: „Doamne, asta-i pacatul meu; asta am facut.” Nu mai trai in obscuritate, in generalitati. Asa cum a facut Natan. Sa stiti ca tot ce a urmat, nu avea aceste urmari, daca Natan n-o facea direct si daca David n-ar fi recunoscut pacatul concret. Asta-i prima lectie, fratilor. Pacatul te distruge inauntru, te distruge in afara. Daca nu o faci, el se va extinde la cei de langa tine.
A doua lectie – Orice pacat confruntat trebuie si marturisit. David, confruntat de prooroc, recunoaste pacatul si-l marturiseste imediat. De aceea cred ca Domnul l-a iertat. N-a facut ca Saul. Va amintiti de Saul, imparatul? Care atunci cand proorocul Domnului in vremea aceea, Samuel, l-a confruntat ca nu asculta de Cuvantul Domnului? O, de cateva ori a incercat sa negocieze, sa schimbe, sa spuna jumatate de adevar. De ce? Pentru ca-l interesa imaginea de sine. Poate ca David a invatat de la istoria lui Saul, imparatul predecesorul, pentru ca Dumnezeu i-a luat imparatia, i-a luat statutul si-a terminat rau. Si David o fi zis: „Mai bine sa recunosc, poate ca Domnul se va indura de mine. Si asa faci. E important sa-ti marturisesti pacatul cand e confruntat, cand l-ai nominalizat, cand l-ai focalizat si spui: Asta este. Marturiseste-l. Spune-I-l Domnului. Si daca pacatul tau a afectat comunitatea, spune-l si comunitatii. Pocainta nu este doar privata. Aceasta iti va aduce eliberare. De ce sa-ti marturisesti pacatul? Nu doar pentru ca sa-ti rezolvi o criza pentru moment. Trebuie sa-ti marturisesti pacatul pentru ca sa arati si Domnului si celorlalti ca ai inteles complect situatia vinei tale. Cat de complexa e problema pacatului tau. Nu e vorba doar ca tu iti rezolvi cu fratele si cu sora, ca ai gresit. Si cu prietenul… Da, si asta trebuie. Dar Dumnezeu asteapta sa intelegi ce ai facut. Cand David a fost confruntat de Natan, sa va citesc prin ce a trecut: Doar un pasaj. Noi zicem: Ah, rezolvam rapid cu fratele. Ii dau un telefon. Un SMS – ii dau un SMS; am rezolvat. El imi trimite un K, adica e OK. Totu-i ok, am rezolvat. Hm, vei repeta acel pacat, mai devreme sau mai tarziu. In Psalmul 51 se descrie prin ce a trecut David cand a fost confruntat de Natan. Va rog sa fiti atenti.
.

Orice pacat confruntat si marturisit poate fi iertat. Am spus: Poate fi iertat. Da. David, cand a fost confruntat, a recunoscut, a marturisit si a primit iertarea partiala. Dar consecintele au venit. Dumnezeul nostru este bun si iertator. Ne surprinde cat de bun este cu noi. De cate ori nu ne aminteste ce am facut? De cate ori trece cu vederea? O, ce bun a fost cu familiile noastre. Cand ne-am marturisit pacatul, am trait eliberarea aceea. Da, cand marturisesti, poti primi iertarea. Depinde de sinceritatea cu care o faci, sigur, pentru ca Domnul se uita direct in inima ta. El nu vrea vorbe goale. EL vrea sa vada ca intr-adevar iti pare rau. Si ca ai inteles adancimea a ceea ce ai facut. Asteapta sa spui totul direct, fara ocolisuri, fara negocieri. De aceea, Domnul Isus Hristos, cand da o pilda, despre pilda robului nemilostiv- despre unul care n-a stiut sa ierte, dupa ce el a fost iertat de o datorie foarte mare, n-a putut sa ierte pe un tovaras al lui care-i datora foarte putin. Si stapanul il pedepseste pe acesta si Domnul Isus trage concluzia: Tot asa va va face si Dumnezeu, daca nu iertati din toata inima. Da, cand ai inteles cum te-a iertat Dumnezeu pe tine in Hristos, vei stii cum sa ierti pe ceilalti. Stiti ca, din experienta mea pastorala, si fratii imi pot confirma: Stii ca esti pe cale, stii ca esti mantuit, salvat, cand poti ierta. Daca nu poti ierta, ma indoiesc ca ai inteles vreodata cum te iarta pe tine Domnul Isus. Testul este aici. Daca esti urmarit de resentimente si nu poti, traiesti in fire. Ai probleme mari. Trebuie sa reiei totul de la inceput. Mai citeste odata ce a facut Hristos pentru tine.
.
Da, anumite pacate pot fi iertate. Si Dumnezeu ne iarta foarte multe, slava Lui pentru aceasta si-I multumim pentru ca e bun cu noi.
Dar, vin la a patra lectie, cea mai grea- Orice pacat confruntat, marturisit si iertat poate avea consecinte. recunoasterea pacatului nu anuleaza implicit, imediat, neaparat si urmarile pacatului tau. Asta invatam din textul nostru. Si aici, voi afirma ceva ce e bine sa tii minte: Parte a iertarii sunt consecintele. Parte a iertarii lui Dumnezeu, pretulunei iertari vor fi consecintele pacatului tau. Asta nu inseamna ca Dumnezeu nu poate ierta tot. Dar uitati-va ce e aici, in textul nostru. Despre consecinte nu prea vorbim. Ne ferim sa spunem ceva despre ce nu se poate indrepta. Suntem idealisti, asa, „O, Domnul face, da, EL, totul…” Da. Da, Dumnezeu este bun. Dar Dumnezeul nostru este si drept in acelasi timp. El nu se poate anula pe el insusi, anumite legi pe care El le-a pus si-n univers si-n tine si-n comunitate. Nu le poate anula pentru ca tu ai pretentii de iertare totala. A, Dumnezeu iarta pe David si nu-l omoara. Dar consecintele le va suporta. Acest David, un om care putea sa faca lucruri mult mai multe si mult mai bune pentru Dumnezeu, dar a diminuat totul din pricina nestapanirii. A pierdut atatea binecuvantari si a asistat tot la atatea drame. De ce n-a intervenit Dumnezeu, sa rezolve totul dintr-o data? Sa nu mai fie nimic, nici o urmare? O, aici, vedeti, intram in intimitatea relatiei. Ti-ar placea un astfel de Dumnezeu, apropo? Asa, sa te ierte la comanda, pusti tu din deget, invoci nu stiu ce text si Domnul sa-ti faca parte, sa te ierte, sa-ti elibereze cugetul, asa cum apesi pe un buton. Sau dai un click: Delete. Nu. Dumnezeu nu se joaca asa cum o facem noi. Pentru El, pacatul inseamna o ofensa.
.
N-ati vazut ce spune aici Natan lui David: „Pentru ce ai dispretuit Cuvantul Domnului?” Si inca odata: „Pentru ce ai facut pe vrajmasii Domnului sa-L huleasca?” 

Cand esti in legamant si aici vorbim despre credinciosi, indiferent cum te numesti. Cand esti in legamant cu Dumnezeu si ai facut pasul acesta de-al urma pe Hristos, ca vei fi fidel Lui ca ucenic, Dumnezeu asa te judeca. Si consecintele sunt urmarea acestui legamant pe care tu l-ai facut cu Domnul. Anumite legi, pe care Dumnezeu le-a pus in tinecand te-a creat si te-a mantuit vor actiona in continuare dupa ce primesti iertarea. Da, poti primi sentimentul eliberarii, al iertarii. Dar, daca ai facut pacate care ti-au afectat sanatatea trupului, vei asista la consecinte.
.

Emil Bartoş

Pr Arsenie Boca ,,Vremurile de pe urma si ratacirea ,,

Cu îngăduirea lui Dumnezeu, Satana îi cerne pe oameni, şi-i culege pe toţi cei ce umblă în lumea aceasta după plăceri, chiar duhovniceşti, numai să-i prindă, că încă nu sau lepădat desăvârşit de iubirea de sine şi de orice spurcăciune a vieţii, după atâta şi atâta propovedanie a Bisericii. Căci patima aceasta face pe om să cadă, lovit de săgeţile laudei, şi să se trezească cu mintea înşelată şi sărită din socoteala smereniei. Că iată, pe cei ce n-aveau curăţia vieţii - lingăii de la curtea regelui Ahav - i-a dat înşelăciunii desăvârşite a regelui minciunii, şi sfatul lor era minciună şi ispită regelui iubitor de slavă deşartă, ispită în care trebuia să cadă şi regele, ascultătorul lor, pentru păcatele sale.

 Ca şi înşelaţii aceia care l-au pălmuit pe adevăratul prooroc al lui Dumnezeu, aşa şi proorocii mincinoşi din zilele noastre sunt de o îndrăzneală nemaipomenită, şi pălmuiesc smerenia, dându-se pe ei de ceva mare: "Ilie", "Ioan", "Hristos", "Fiul Omului", "Dreptul Judecător", şi aşa mai departe. Pretind ascultare de la oameni pentru că Dumnezeu i-a trimis să spună la lume . . . lucruri de care îţi ţiuie urechile auzindu-i, şi-ţi îngheaţă inima.

 Pe semnele următoare se pot cunoaşte că nu mai sunt întregi la minte: 

1. Se dau pe sine ceva mare, cum s-au dat altfel toţi ereticii vremurilor, pe care i-a afurisit Biserica prin sfintele soboare.

 2. Cad la laudă, având o smerenie mincinoasă. 

3. Se ţin pe sine mai presus de Scriptură (unul chiar mi-a rupt-o), mai presus de Biserică şi sfinţi. 

4. Mor după a fi ascultaţi şi crezuţi de oameni. 

5. Fierb de mânie când nu sunt luaţi în serios.

 6. Adesea au "grăire în duh", cu "duhul" care-i poartă şi-i învaţă. 

7. Nu vor nici în ruptul capului să-şi controleze prin preoţi cele auzite de la "duhul" lor.

 8. Câte unii, cu toate acestea, arată o evlavie neobişnuită: mărturisind pe Hristos, pe Maica Domnului, făcându-şi şi Sfânta Cruce, bătând metanii, sărutând icoane, ba şi Sfânta Împărtăşanie luînd-o şi jurându-se că sunt oamenii lui Dumnezeu, iar ei sunt înşelaţi. 

9. Fac pe proorocii şi împrăştie spaimă între oameni. 

Multe proorocii li se împlinesc, dar multe nu. Asta atârnă de puterea de străvedere a "duhului" care le spune ce le spune, ca unul ce n-are învelitoarea trupului, şi de aceea prinde cu oarecare vreme înainte, cele ce le apropie Dumnezeu de oameni. Dar asta nu e proorocie. 

10. În numele "dumnezeului" lor, sunt în stare să omoare un om, întemeindu-se pe Scriptură, că şi Avraam a fost în stare de-o atare ascultare, iar Fines a şi făcut aceasta şi i s-a socotit aceasta râvnă pentru Dumnezeul său (Numerii 25, 7-13). Cu amăgirea ascultării până la ucidere de om, a cercat vrăjmaşul pe mulţi, în toate vremurile, chiar şi pe pustnici (de cum pe oamenii lumii). Terorişti ai sufletelor simple.

 11. Sar de la un lucru la altul şi leagă lucruri fără nici o legătură. Tălmăcesc greşit, strâmbă adevărul şi propovăduiesc din Scripturi, mai mult pe ei înşişi decât pe Dumnezeu, mergând grăbit spre cea din urmă sfărâmare şi sărire a minţii.

 12. În preajma lor simţi tulburare şi primejdie, căci mulţi dintre ei au fost pe la casa de nebuni, sau vor trebui să se ducă. Nu-i blândeţe pe chipul lor. Nu-i ocărâm ci ne păzim, şi învăţăm şi pe alţii să se păzească şi ne înfricoşăm cât de groaznic şi-au tăiat mintea în Scripturi (2 Petru 1, 20)

Antihrist

 El e acela care va veni în numele său - nu al lui Dumnezeu - evreu de neam, care va tirani sub ascultarea sa tot pământul. Căci acela va primi să fie împărat peste strălucirea tuturor împăraţilor pământului. Creştinii, cu numele, din pricina înmulţirii fărădelegilor care sting duhul, aşa se vor slăbi la minte încât de frică, mulţi se vor lepăda de Hristos şi vor primi toată voia rea şi vor gusta toată răutatea răului "căci credinţa nu este a tuturora" (2 Tes 2,3). 

Viaţa lor, slăbănogită de păcat, va da îndrăzneală satanei, care va lucra în acela tot felul de puteri şi de semne, de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă nau primit iubirea adevărului ca să se mântuiască. "De aceea pentru că iubesc păcatul mai mult decât pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice ca să dea crezământ minciunii, şi să cadă sub osândă (minciuni), toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îngăduit nedreptatea" (2 Tes 2,9-11).

 Jidovii de odinioară, împinşi înăuntru de "acela", au răstignit pe Domnul înţepându-i călcâiul, şi nu i-au putut face mai mult nimic; dimpotrivă Domnul, pogorându-se de pe cruce la cei din închisoare, a spart veşnicele încuietori, şi mare pradă a făcut nesăţiosului iad. De atunci umblă potrivnicul ca un leu turbat, întărâtându-şi uneltele, ca măcar faptele şi învăţătura Mântuitorului să le întunece în necredinţă. Neputând nici aceasta, îşi aprinde ciracii şi pe "acela" al lor, care se repetă în fiecare veac de oameni din zilele Sfinţilor Apostoli, până în zilele celui mai desăvârşit Antihrist 

din vremea de apoi, când va propovădui Ilie, ca doară doară va putea măcar să stingă pe ucenicii lui Iisus de pe faţa pământului prigonindu-i, spânzurându-i, ucigându-i, răstignindu-i şi în tot felul omorându-i. Mai mult, cum zice un Părinte, acest Antihrist - care nu se mulţumeşte cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora - nu va avea astâmpăr decât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvârle din mintea şi din inima celui din urmă credincios rămas pe pământ, şi nu râvneşte nebunul la o mândrie mai mare, decât aceea de a termina odată cu Dumnezeu, iar în locul Lui, să-şi împlânte în sufletul omului ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară. "Acela" nu se mulţumeşte numai să înşele pe oameni cu amânarea pocăinţei pe mâine, pe poimâine, la bătrâneţe, ci luptă nebun cerând ... moartea lui Dumnezeu ... moartea învăţăturii Sale ... moartea creştinilor, ucenicilor Săi ... pustiirea Bisericii Sale şi oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfânta Liturghie. Chinurile cele de pe urmă, vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început până în zilele acelea.

 Numai sila unei prigoane peste tot pământul împotriva creştinilor îi va hotărî să lase la o parte orice vrajbă confesională şi să fie una, cum au fost la început. Nu vor scăpa de sub tăvălugul urgiilor istoriei, până nu vor veni la mintea aceea să asculte şi să împlinească, măcar la sfârşit, rugămintea cea mai de pe urmă a Mântuitorului în lume. 

Poate că în vremile acelea abia vor mai fi creştini; dar oricâţi vor rămâne, aceia trebuie să treacă, peste ceea ce ar trebui să treacă creştinătatea vremii noastre şi să fie una. Primejdia comună s-a arătat în lume, unirea creştinătăţii întârzie, Doamne, până când? ... Deci, când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare, încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu, Biserică şi Preoţi, încât va fi sălbăticia şi nebunia urii peste tot pământul, atunci vine sfârşitul. Amin. 

 

Sfânta Liturghie mai ţine lumea 

Precum Taina Pocăinţei sau mărturisirea este judecata milostivă a lui Dumnezeu, ascunsă sub chip smerit, şi iubitori de smerenie dau de darul acesta, asemenea şi Sfânta Jertfă a Mântuitorului din Sfânta Liturghie, ascunde, iarăşi sub chip smerit, o taină a ocârmuirii lumii. Cei vechi ştiau pricina pentru care nu se arată Antihrist în zilele lor căci Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre taina aceasta în chip ascuns, dar n-o numeşte. E Sfânta Liturghie sau Jertfa cea de-a pururi, despre care a grăit Domnul prin Daniil şi apoi Însuşi ne-a învăţat. Ea este aceea care opreşte să nu se arate Antihrist sau omul nelegiuirii decât în vremea îngăduită de Dumnezeu. De aceea Sângele Mielului din Sfânta Împărtăşanie mai ţine sufletul în oase şi lumea în picioare.  

Proorocul de foc Deci, câtă vreme mai sunt oameni care caută pocăinţa şi Sfânta Împărtăşanie, Satana n-are putere, îl opreşte Dumnezeu. Dar când oamenii se vor întuneca la minte aşa de tare, încât vor împiedica Sfânta Liturghie cu toată voia lor, vrând necredinţă, în zilele acelea va înceta şi jertfa cea de-a pururi şi va începe urâciunea pustiirii precum zice Daniil. E vreme de trei ani şi jumătate, în care va propovădui Ilie, cel mai mânios prooroc, şi va vesti cele şapte cupe ale mâniei sau ale urgiei lui Dumnezeu, cele de pe urmă, cu care se va sfârşi mânia lui Dumnezeu. La plinirea acelei vremi de pe urmă, când răutatea va fi desăvârşit coaptă, va vesti Ilie, Proorocul de foc, a doua venire a Mântuitorului. Vestirea aceasta, bucuria cea mai mare a creştinilor, va fi primejdie de moarte proorocului celui de foc adevărat; căci oamenii fărădelegii îl vor ucide ca pe Ioan Botezătorul care era în puterea şi duhul lui Ilie, la cea dintâi venire. Dar tocmai când protrivnicii Atotputernicului credeau că 

omorând pe cel din urmă prooroc, în sfârşit au terminat cu Dumnezeu, iată că învie ... Ilie ... Jidovii îşi dau seama de nebunia protrivniciei lor şi de înşelarea lui Antihrist şi cu înfricoşare şi cutremur mare se întorc şi primesc pe Hristos-Dumnezeu, după cum mărturiseşte despre ei Sfânta Scriptură.  

Sfânta Cruce pe cer 

Luminată în slavă, mai strălucitoare ca soarele, căreia încă nu i-au stat oamenii împotrivă şi au înjurat-o, se va arăta în ciuda vrăjmaşilor, semn slăvit de biruinţă a binelui asupra răului. Atunci, în zilele acelea înfricoşate, pe pământ şi-n tot trupul, Însuşi Dumnezeu Cuvântul vine să cheme pe oameni, pentru cea din urmă oară, însă nu la pocăinţă, ci la judecată. Atunci Dumnezeu şi iconomia mântuirii, nu mai e pe crezute ci pe văzute. Iar pe Antihrist, în care lucra toată puterea Satanei, Domnul îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale (2 Tes 2,8) ... Fericit va fi cel ce va aştepta şi va ajunge la 1335 de zile (Daniil 12). E ziua Domnului cea mare şi înfricoşată, zi de fericire pentru cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, de bucurie negrăită, ziua întoarcerii Acasă, în ţara de obârşie şi capătul plângerii. Zi de fericire, văzând izbânda răbdării, văzând învierea cea de obşte, văzând moştenirea cea gătită de la întemeierea lumii celor ce-L iubesc pe Dumnezeu şi-au rămas în dragostea Lui până în sfârşit ... Şi taine între taine, numai de Dumnezeu ştiute, atunci se vor vedea.

 Ceilalţi vor sta să-şi dea sufletul de groază şi de aşteptarea celor pornite să vie peste lume, căci tăriile Cerului vor fi zguduite. Atunci vedea-vor pe Cel ce L-au răstignit venind în nori, cu putere şi cu mărire multă; pe Cel ce este dragostea noastră, care nouă ne împrăştie frica, dar groaza groazelor, celor ce l-au prigonit şi L-au răstignit pentru iubirea Sa de oameni şi trebuind să-şi capete plata veşnică, după faptele lor. 

Drept aceea, văzând că s-a luat pacea de pe pământ, dar timpul încă nu ni s-a luat, cu glasul lui Dumnezeu chemând pe toţi oamenii de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a hotărât o zi în care va să judece lumea. Iar ziua aceea poate fi oricând. Iar despre Antihrist se mai poate scrie şi altfel. Amin. 

Lupta dintre ateism şi creştinism 

Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, atât în concepţia oamenilor de ştiinţă cât şi a maselor neştiutoare, lumea fusese creată sau exista din vecii vecilor, fiind guvernată de un Dumnezeu, de o putere creatoare a toate, aşa după cum învaţă Biserica creştină. Până la sfârşitul acestui secol toate rupturile ce s-au făcut, în numărul nesfârşit al diviziunilor sectare, nici una n-a ajuns ca să atingă treapta cea mai de jos, a negaţiei lui Dumnezeu; cu toate că toate ereziile, având pe tatăl minciunii ca conducător al lor, împinse până la absurd, neagă existenţa lui Dumnezeu. Oamenii deci, nebăgând de seamă de vraja vrăjmaşă care prin diferite amăgiri şi înşelătorii îi face să se creadă întru sine mai presus de Biserică şi de cele şapte soboare, încep să se taie în Scripturi după cum îi taie capul pe fiecare, fără s ă ţină cont de ceea ce a zis Domnul.

 Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt, iar întreaga Scriptură este dată spre tâlcuire numai Bisericii, care este mama noastră ocrotitoare şi sub aripile căreia putem să creştem şi să ne mântuim. Toată lucrarea antihristă a diavolului, însoţită de tot felul de puteri şi semne şi de minuni mincinoase, sunt îngăduite de Dumnezeu pentru fiii pierzării fiindcă n-au voit să primească iubirea Adevărului, arătat de Biserică prin Sfinţii Părinţi, ca să se mântuiască. Pentru aceea Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca să dea crezământ minciunii şi ca să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut adevărului ci au îndrăgit nedreptatea. Iar unitatea Bisericii noastre pe care a întemeiat-o Domnul, şi al cărui cap văzut şi nevăzut este numai El, prin puterea Duhului Sfânt ne-a orânduit episcopi şi preoţi ca să păstorească Biserica Lui, pe care a câştigat-o cu Sfânt Sângele Său, deci nu există altă Biserică decât aceea pe care a întemeiat-o Iisus Hristos prin apostolii Săi şi care este una, sfântă, sobornicească şi apostolească. 

Iată deci că diavolul, prin amăgirile sale, a dezbinat pe oameni prin ura sa, să creadă în mai mulţi dumnezei mincinoşi, al căror tată le este el.

 Abia în primii ani din secolul al XIX-lea, noua concepţie despre lume e dată la iveală, afirmându-se cu toată tăria cum că: "lumea aşa cum o vedem sau o cunoaştem din cărţi, n-a fost nici creată şi nici nu există din vecii vecilor.

Lupte după lege 

Cei ce nu urmăresc în viaţa aceasta nimic mai mult decât să fie fericiţi în lume şi tihniţi în trup, aceştia n-au război cu diavolul: pe aceştia îi are fără război. Căci câtă vreme umblă după tihneală şi fericire deşartă n-au să se trezească din vraja vrăjmaşă, care-i ţine bine încleştaţi în lumea aceasta sensibilă care-i duce prin nebăgare de seamă la pierzare sigură. De aceea a zis oarecine că cea mai primejdioasă temniţă e aceea în care te simţi bine: nu vei ieşi din ea niciodată. Războiul începe abia cu cei ce vor să-şi refacă fericirea raiului pierdut, strădanie pentru care învaţă să se desprindă pe rând din toată tihneala şi slava deşartă a vieţii acesteia. Şi începe aşa: Toate patimile sau lucrările împotriva firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subţire a făpturii noastre nevăzute. Aci vine un chip sau un gând al lumii acesteia şi stă ca o momeală. Iar mintea, dacă e neînvăţată sau neprevăzută despre lucrarea străină, ca un miel neştiutor, vede lupul şi se duce la el, crezând că e oaie. 

Iar dacă lupul mai e şi viclean se îmbracă în piele de oaie şi bietul miel, neavând mirosul oii cercat, tot de-a zburda se duce în colţii lupului flămând. Prima întâlnire între minte şi diavol e la linia momelii, pe care o flutură el în văzul minţii. Dacă mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmaşul stăruie cu ea, o arată mai sclipitoare, ca s-o arate iubită minţii. 

Aceasta e a doua înaintare a războiului sau asupreala. Dacă la asupreală a reuşit să fure minte cu momeala şi să o facă să vorbească împreună, avem înaintarea la unire. Mintea însă se trezeşte, că a fost furată de gând străin şi că se află în altceva decât în ceea ce-i era dat după fire; iar când îşi dă seama de ea însăşi şi de cele în care se află, avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare.

 Se va învoi mintea ca să meargă după momeală mai departe sau se va întoarce de la dânsa? Aici e lupta, şi clipele sunt scumpe şi de cele mai multe ori, viaţa întreagă a unuia sau o mulţime de înşi, atârnă de lupta nevăzută a câtorva clipe. Dacă întârziem să ne luptăm, se poate întâmpla ca fără de veste să fim învăluiţi la minte de partea poftei sau a iuţimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmaşul aprinderea sa. Prin urmare, ostaş al lui Hristos, lupta trebuie dată grabnic şi după lege. Iată cum descrie Sfântul Marcu Ascetul, iscarea războiului nevăzut: "momeala aruncată de Satana". Încă din Vechiul Testament se cunoaşte războiul cel de gând, despre care David scrie aceasta: "Fiica Babilonului (înţelegeţi: Satană, Satană) dornică de pustiire, ferice de cel ce-ţi va plăti după fapta ce ne-ai făcut nouă; ferice de cel ce va lua şi va lovi de piatră pruncii tăi". Gândurile celui rău, nălucirile lui, idolii (ideile fixe ale lui), momelile sale, aceştia sunt pruncii vaviloneşti sau "puii de drac", după cum îi numeşte Sfântul Maxim. Iar piatra este Hristos sau credinţa în El, temelia cetăţii sufletului, piatra cea din capul unghiului, pe care zidarii vremii de atunci nu au băgat-o în seamă. Ori, întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim.

 De piatra aceasta trebuie să lovim pruncii vaviloneşti. Căci cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea ea, îl va spulbera. De aceea Sfântul 

Ioan Scărarul zice: "Ca numele lui Iisus Hristos, armă mai tare, în cer şi pe pământ nu este". Cerul este mintea şi pământul este inima în care trebuie să se depene rugăciunea neîncetată a preasfântului nume: "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", întorcându-se ca o armă mereu întinsă asupra vrăjmaşului.  

Parintele Arsenie Boca   

spicuiri din ,,CARAREA IMPARATIEI ,,