Rabdare, rabdare ... - Pr.Cleopa Ilie

Cum cunoastem noi care este calea cea bună a mântuirii?

- Sfatul bun te va păzi si cugetul drept te va apăra. Si iarăsi zice Scriptura: Cei ce n-au sfătuitori, cad ca frunzele. De aceea este bine, mamă, să ne mai sfătuim.

- Cum putem trăi noi în viata de obste fără tulburare?

- Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: "Tăria celui din obste este ascultarea; tăria împăratului stă întru multă ostire; iar tăria celui din liniste este multa rugăciune. Si căderea celui din obste este neascultarea - când nu face ascultare; si căderea celui din liniste, împutinarea rugăciunii".

La pustie aveam timp să mă rog 14 ore si mai mult.

- Cum trebuie să ne purtăm, noi crestinii ortodocsi fată de oamenii eretici?

- Nu cumva socotind noi că iubim pe aproapele, să ne lăsăm călcati de cei străini de dreapta credintă în Hristos, care voiesc a ne depărta pe noi de la Ortodoxie si a ne impune credinta lor cea strâmbă si eretică. Iar dacă voiesc a ne ataca credinta noastră cea sfântă sau Sfânta Traditie a Bisericii Ortodoxe, atunci trebuie să o apărăm cu toată puterea până la moarte, după cum zice Sfântul Nicodim Aghioritul în Războiul nevăzut.

Se cade, asadar, oricărui preot ortodox si oricărui crestin al Bisericii noastre dreptmăritoare, să fie un bun ostas al lui Hristos cu toată evlavia si cu mânie bărbătească si tare să apere, prin cuvânt si prin scris, adevărul dreptei noastre credinte.

Nu se cuvine a fi blând acolo unde nu trebuie a te purta cu blândete. 

Acelasi lucru ne învată si Sfântul Pimen cel Mare, zicând: "Se cade nouă a răbda toate, măcar de ne-ar scoate cineva si ochii sau ne-ar tăia mâna noastră cea dreaptă, iar dacă cineva voieste a ne depărta si a ne despărti pe noi de Dumnezeu, atunci să ne mâniem" (Pateric, Cuvântul 118). Si iarăsi zice: "Întâia oară fugi, a doua oară fugi, a treia oară fă-te sabie cu cel ce vrea să te despartă pe tine de dreapta credintă".

- Dar cum trebuie să ne comportăm cu acesti oameni?

- Auzi ce spune apostolul? Biserica este Trupul lui Hristos. Cap al Bisericii este Hristos. Toate sectele mistice si rationaliste, nu numai din România, care s-au despărtit de Biserică, s-au despărtit de Hristos. Nu mai au legătură cu Hristos. Gata. Asa este. Si pe sectari, nu în casă, nici în ogradă să nu-i primesti, ca nu cumva să ne împărtăsim de lucrurile cele rele ale lor si de ereziile lor.

- Si dacă vin cu tot felul de cărti, ce să facem cu ele?
- Pe foc, pe foc, pe foc! Ei au diavoli numiti arhiconi, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Îi învată toată Scriptura pe de rost, dar pe dos, pe dos, pe dos. Le tâlcuieste toată Scriptura pe dos. Din Scriptură îti vorbeste, dar pe dos, nu cum spune Biserica si dogmele Bisericii. Să nu vorbiti cu ei.

- În câte feluri se împart oamenii pe pământ, din punct de vedere al credintei în Dumnezeu?

- Oamenii de pe pământ se împart în trei grupe: 

1.crestinii, care cred în Hristos;

2. necrestini sau păgânii, care nu cred în Evanghelia lui Hristos, ci în anumiti oameni zeificati, precum Brahma, Buda, Confucius, Mahomed etc.,

3. si a treia grupă, ateii, care nu cred în nici o divinitate.


Viata Parintelui Cleopa - de Arh. Ioanichie Balan
Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000

SFATURI DUHOVNICESTI DE LA PARINTELE ILIE CLEOPA

- Care dintre crestini se vor mântui?

- Numai crestinii care slujesc lui Dumnezeu întru adevăr, aceia se vor mântui, după cum spune Duhul Sfânt: Aproape este Domnul de toti cei ce-L cheamă pe El întru adevăr (Psalm 144, 18). Despre oamenii care nu au primit credinta în Dumnezeu nu putem zice că se mântuiesc, deoarece apostolul ne învată: Este un Domn, o credintă si un botez (Efeseni 4, 5; I Corinteni 12, 12). Si iarăsi: Pace peste cei ce vor umbla cu dreptarul aceasta (dreapta credintă) (Galateni 6, 16) si în alt loc: Cine nu se luptă după lege, nu se încununează (II Timotei 2, 5).

- Toti oamenii au harul Sfântului Duh?

- Păgânii, necredinciosii si apostatii (lepădatii de dreapta credintă) nu au harul Preasfântului Duh. În Vechiul si Noul Testament, harul Sfântului Duh a fost făgăduit tuturor celor ce vor crede în Iisus Hristos (Isaia 44, 3; 59, 21; Iezechiel 36, 27; Fapte 2, 17-18). În vremea de apoi multi înselători si hristosi mincinosi se vor arăta cu viclenie că au harul Sfântului Duh si vor face semne mari si minuni false cu puterea satanei, spre a însela pe multi si a-i îndepărta de la dreapta credintă, precum a zis Domnul (Matei 24, 24).

Vrăjitorii, proorocii mincinosi, ereticii, înselă-torii si făcătorii de minuni false sunt urâciune înaintea Domnului si Dumnezeu nu ascultă de ei (Levitic 20, 27; Deuteronom 18, 10-12).

Crestinii care cad în păcate grele întristează Duhul Sfânt (Efeseni 4, 30). Totusi nu pierd harul mântuirii. Dacă se vor întoarce din toată inima la spovedanie si la lucrarea faptelor bune, iarăsi dobândesc harul Preasfântului Duh, fiindcă primul păcat împotriva Sfântului Duh săvârsit de ei este, după cum zice în Învătătura de Credintă Ortodoxă, "răutatea neîncrederii adevărului arătat si dovedit, al dreptei credinte în Hristos".

- Părinte Cleopa, dati-ne un cuvânt de încheiere.

- Cuvânt de încheiere trebuie mai întâi să mă prihănesc pe sinemi că vorbesc ce nu fac. Si de aceea vă rog să vă rugati pentru mine, păcătosul, ca să-mi aduc aminte de cuvintele Sfântului Ioan Scărarul: "Cade-se celui ce învată si nu face, ca, rusinându-se de cuvintele sale, să înceapă si el a lucra într-o bună zi".

Asa si eu, poate vorbind la altul, mă gândesc si eu vreodată să fac. Pentru că de vorbit este usor. Nimic nu-i mai usor ca vorba. Amin.




Viata Parintelui Cleopa - de Arh. Ioanichie Balan

Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000

Sfaturi Duhovnicesti de la Parintele Pustnic Gherasim din Sfântul Munte ...

Trebuie văzut ce vrea Dumnezeu cu tine, nu numai ce vrei tu cu tine

   Ceea ce vă spun eu acum ştiţi mai bine, căci adesea o spuneţi cu durere. Pentru noi, preoţii duhovnici, este ca o experienţă ce putem s-o împărtăşim altora şi putem să luăm măsuri spre bine. Căci vedeau în istorie că au pierit imperiile lumii? Când au murit mamele, când au dispărut mamele? Imperiile au dispărut odată cu declinul populaţiei, când n-au mai fost mame. Ce se urmăreşte acum? Se urmăreşte dispariţia mamelor, să nu mai fie mame, adică să fie doar femei, dar să nu mai nască. Şi cum să nu mai nască? Acum trebuie să începem enumerarea metodelor contraceptive.

  Populaţia actuală a lumii, chiar dacă s-ar înmulţi de 5 ori, pământul ar suporta această populaţie. Pământul suportă 30 de miliarde de oameni cu resursele lui alimentare şi nu numai. Dar acum suntem speriaţi de unii ce zic că trebuie să ajungem doar 2 miliarde. Din 6 miliarde, 2, în doar ceva timp. Cum? Cum făcea şi faraon, îi izbea de stâncă şi gata! Soluţia atunci era la moaşe, acum soluţia este de la Occident, care furnizează la preţ ieftin şi chiar gratuit tot felul de mijloace contraceptive. Pare greu, dar nu imposibil pentru cei care v-aţi hotărât să vă căsătoriţi, că trebuie să vă încadraţi în nişte reguli. Iar aceste reguli vi le stabiliţi singuri, desigur, după principiile creştine. Apoi aceste reguli trebuie respectate de ambii soţi, în comuniune.

  În antichitate se spunea că „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Hristos a venit şi a zis: „Eu sunt măsura tuturor lucrurilor.” Deci măsura noastră este Hristos. Vrem să-L recunoaştem pe Hristos ca măsură a tuturor lucrurilor? Eu nu vorbesc acum de aspectele mistice, de înalte trăiri, eu vorbesc de normalitatea vieţii. Şi o să spuneţi că normalitatea vieţii înseamnă sfinţenie. Da, ţi se cere să fii sfânt. Ţi se cere să fii student, sau orice altceva, ţi se cere să te căsătoreşti, să faci copii, să-i educi, să mergi la biserică, să munceşti, să te mai şi relaxezi din când în când. Şi imediat vine întrebarea: „Dar cum? Cum, că eu n-am unde să stau, uitaţi ce s-a mai ivit acum, ce-am păţit …” N-ai unde să stai pentru că eşti prea pretenţios. Deci trebuie văzut ce vrea Dumnezeu cu tine, nu numai ce vrei tu cu tine. Tu încerci, dacă vezi că nu prea merge, lasă aşa, că Dumnezeu ştie cum, ştie de ce, ştie în ce moment, nu putem forţa lucrurile. Ştie de ce nu te măriţi, ştie de ce te măriţi.

  Deci, toată lumea îşi doreşte o căsnicie fericită, dar fără să pornească de la bază, de la educaţia de bază a fiecăruia.

Extras din Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, p. 125-126

http://ortodox.md

SFATURI SI INVATATURI DUHOVNICESTI 

Parintele Teofil Părăian :

   Se zice că un părinte dintr-o mănăstire sau dintr-o pustie a fost chemat de arhiepiscopul din eparhia respectivă şi s-a dus la el.  Când s-a-ntors, l-au întrebat fraţii: ce a văzut pe unde a umblat?   Şi zice el: „Fraţilor, iertaţi-mă, eu să ştiţi că nu am văzut decât faţa arhiepiscopului. Celelalte nu le-am văzut“. Şi-atunci ei, aşa, ironic, au zis: „Da' ce, avvo, nu cumva s-a scufundat lumea?“. Iar el a zis: „Nu s-a scufundat lumea, dar eu nu mi-am lăsat ochii să umble încoace şi încolo. Am privit în jos, mi-am văzut de cale şi m-am dus la arhiepiscop, l-am văzut, şi iarăşi, ca şi când s-ar fi scufundat lumea, m-am întors“.

Acum, bineînţeles că nu a fost ca şi când s-ar fi scufundat lumea, că doar el a trebuit să vadă pe unde umblă. Dar, în orice caz, nu a avut o împrăştiere, nu a căutat anume o împrăştiere, cum caută mulţi dintre oamenii din vremea de astăzi, când îşi înmulţesc impresiile negative, nu se mai gândesc la Dumnezeu, ci se gândesc la lucrurile pe care le văd, doar aşa, ca să-şi ocupe cumva mintea, ca să-şi ocupe cumva sufletul. Apoi, despre aşa ceva, cei de demult nu ştiau şi nu voiau să ştie!

Vreau să vă spun, tot în legătură cu nepătimirea, că un părinte a zis: „Eu am murit patimilor, patimile au murit pentru mine“. Un alt părinte, când a auzit aşa ceva, l-a întrebat: „Tu ai zis vorba asta?“. Şi el a zis că da. Şi-i zice părintele acela: „Dacă mergi pe un drum şi vezi nişte hârburi şi aur în mijlocul lor, atunci tu poţi să socoteşti aurul ca şi hârburile?“. Şi el răspunde: „Nu, dar mă abţin să iau aurul“. După aceea-l întreabă: „Dacă te duci în chilia ta şi găseşti acolo o femeie, zici că nu-i femeie?“. Şi el zice: „Nu zic că nu-i femeie, dar nu mă voi atinge de ea“. „Dar dacă auzi că unii te vorbesc de bine şi că alţii te vorbesc de rău, tu zici că pe cei care te vorbesc de rău îi poţi avea la fel cu cei care te vorbesc de bine?“. Şi el zice: „Nu, dar mă silesc să-i am şi pe cei care mă vorbesc de rău la fel cu cei care mă vorbesc de bine“. Şi-atunci a zis părintele: „Vezi, patimile nu au murit pentru tine, sunt numai adormite, dar trebuie să-ţi dai silinţa ca să faci deosebirea între unele şi altele, pentru a te putea raporta la nepătimire“.

Indreptatirea impiedica sporirea duhovniceasca

– Parinte, la ce se refera unii atunci cand spun ca in Sfanta Scriptura nu exista indreptatire?

– Se refera la faptul ca, intr-un anumit mod, indreptatirea nu este justificata.

– Parinte, atunci cand ma indreptatesc, dupa aceea cuget ca indreptatirea nu este proprie monahului.

– Nu numai ca nu este proprie monahului, ci ea nu are nici o legatura cu viata duhovniceasca. Trebuie sa inteleg ca atunci cand ma indreptatesc, ma aflu intr-o stare duhovniceasca gresita. Tai comuniunea cu Dumnezeu si ma lipsesc de harul dumnezeiesc, pentru ca acesta nu vine intr-o stare duhovniceasca gresita. Din clipa in care omul justifica cele nejustificabile, se instraineaza de Dumnezeu. Intra izolator, cauciuc intre om si Dumnezeu. Poate trece curentul prin cauciuc? Nu. Se izoleaza. Nu exista un izolator mai puternic pentru harul lui Dumnezeu ca indreptatirea de sine. Este ca si cum ai ridica un zid prin care te desparti de Dumnezeu, prin care tai orice legatura cu El.

– Parinte, ne spuneti adeseori: “Sa incercam sa prindem cel putin temelia duhovniceasca”. Oare care este temelia duhovniceasca?

– Recunoasterea smerita a greselii si cel putin neindreptatirea intru cunostinta a omului atunci cand este vinovat si i se face observatie. A nu se indreptati atunci cand nu este vinovat si este invinuit, acesta este cel mai bun lucru. Cel ce se indreptateste pe sine nici vreo sporire nu are si nici launtric nu se odihneste. Nu ne va spanzura Dumnezeu pentru o greseala ce am facut-o, dar sa nu ne indreptatim pe noi insine pentru acea greseala si sa consideram aceasta (indreptatirea) un lucru firesc.

– Daca mi se spune ca am gresit in ceva, dar nu-mi pot da seama cat am gresit, oare sa intreb ca alta data sa iau aminte, sau sa tac?

– Daca ti se pare ca ai gresit douazeci si cinci la suta, dar in realitate ai gresit numai cinci la suta, oare nu ai nici un castig? Pune mai mult, ca sa fii mai sigura. Aceasta este lucrarea duhovniceasca ce trebuie s-o faci: sa afli greseala si sa te constrangi pe tine insuti. Altfel esti luat inainte, te indreptatesti si odihna nu afli.

– Parinte, atunci cand cineva are obisnuinta sa se indreptateasca, dar dupa aceea isi recunoaste greseala si se plange pe sine, aceasta il foloseste?

– Cel putin dobandeste experienta, si daca o pune in valoare se va folosi. Iar daca Dumnezeu va spune: “Deoarece si-a dat seama si s-a pocait, sa-i dau ceva“, atunci va lua si din casieria pocaintei.

Indreptatirea se datoreaza egoismului

– Parinte, atunci cand nu le dau dreptate altora pentru vreo fapta a lor, aceasta insemna ca am inima inasprita?

– Nu le dai dreptate altora si te indreptatesti pe tine? La Judecata de Apoi nici Hristos nu te va indreptati. Se poate ca intr-un anume moment inima omului sa se faca asemenea pietrei atunci cand o intampini cu rautate, si in alt moment sa devina foarte gingasa atunci cand o intampini cu dragoste. Sa dobandesti inima de mama. Vezi, mama pe toate le iarta si uneori se face ca nu vede.

Cine face lucrare duhovniceasca corecta afla circumstante atenuante pentru toti, tuturor le da dreptate, iar pe sine niciodata nu se indreptateste, chiar si cand are dreptate.

Totdeauna spune ca este vinovat, pentru ca se gandeste ca pune in valoare prilejurile ce i se dau. Vede, de pilda, pe unul ca fura si se gandeste ca si el insusi, daca nu ar fi fost ajutat, ar fi furat mai mult decat acela, si spune: “Dumnezeu m-a ajutat pe mine, insa eu mi-am insusit darurile Lui. Si acesta este un furt mai mare. Diferenta este ca furtul aceluia se vede, in timp ce al meu nu se vede“. Astfel se osandeste pe sine si judeca cu ingaduinta pe aproapele lui. Sau daca va vedea la altul o neputinta, fie mica, fie mare, o justifica punand ganduri bune. Se gandeste ca si el insusi are multe neputinte pe care le vad ceilalti. Pentru ca de cauta cineva afla multe “strambaturi” in el insusi, asa incat sa-l poata indreptati cu usurinta pe aproapele. Cate si cate nu am facut! “Pacatele tineretii si ale nestiintei mele nu le pomeni, Doamne“.

– Parinte, atunci cand mi se cere sa fac o slujire si o fac cu ravna, dar din pricina grabei fac si o mica greseala pentru care mi se face observatie, si de aceea ma indreptatesc pe mine insumi.

– Ai pornit sa faci un bine si ai facut si o mica greseala. Primeste observatia pentru mica greseala, ca sa primesti plata intreaga. Diavolul e foarte viclean. Isi stie arta foarte bine. Sa nu-si puna el in valoare experienta atator ani? Te pune sa te indreptatesti ca sa pierzi folosul din binele ce l-ai facut. Cand vezi un om ud de transpiratie purtand pe umeri o greutate si tu te duci ca sa-l usurezi, ei, aceasta este oarecum un lucru firesc. Ai vazut greutatea pe care o ducea, ai fost miscat de marimea de suflet si ai alergat sa-l ajuti. Insa a ridica greutatea unui cuvant pe care ti-l va spune cineva pe nedrept, aceasta are cu adevarat valoare. Daca atunci cand ni se face observatie, imediat ne indreptatim, aceasta descopera ca avem inca in noi, vie si intreaga, cugetarea lumeasca.

– Parinte, cui se datoreaza indreptatirea?

– Egoismului. Indreptatirea este cadere si alunga harul lui Dumnezeu. Trebuie nu numai sa nu se indreptateasca cineva, ci sa si iubeasca nedreptatea care se face impotriva lui. Aceasta indreptatire ne-a scos din rai. N-a patit aceasta Adam? Cand Dumnezeu l-a intrebat: “Nu cumva ai mancat din pomul din care ti-am spus sa nu mananci?”, acela nu a spus: “Iarta-ma Dumnezeul meu! Da, am gresit!”, ci s-a indreptatit: “Femeia pe care mi-ai dat-o, a spus, aceea mi-a dat si am mancat“. Ca si cum ar fi spus: “Tu esti vinovat ca ai facut-o pe Eva”. Oare Adam a fost obligat sa asculte in aceasta de Eva? Dumnezeu o intreaba si pe Eva si aceasta raspunde: “Sarpele m-a inselat” . Daca Adam spunea: “Am gresit, Dumnezeul meu“, si daca spunea si Eva: “Eu am gresit“, toate s-ar fi aranjat. Dar imediat a aparut indreptatirea si iarasi indreptatirea.

– Parinte, cine este de vina atunci cand cineva nu-si da seama ce mare rau este indreptatirea?

– Cine este de vina? El este de vina! Atunci cand cineva se indreptateste mereu pe sine si crede ca ceilalti nu inteleg, ca toti sunt nedrepti si el este cel care sufera, este victima, de aici incolo unul ca acesta este de necontrolat. Si care este lucrul ciudat? In timp ce el insusi a nedreptatit si este vinovat, tot el spune: “Eu as fi primit nedreptatea, dar nu vreau sa fie osandit acela“. Adica incearca sa se indreptateasca, chipurile din dragoste, ca sa-si vina in simtire celalalt, de care crede ca a fost nedreptatit, si sa nu se osandeasca. Sau incepe sa dea o gramada de explicatii, ca nu cumva celalalt sa inteleaga ceva gresit si sa se… osandeasca! Vedeti ce lucrare fina face diavolul?

Cel care se indreptateste nu poate fi ajutat duhovniceste

Am observat ca astazi si cei mici si cei mari pe toate le justifica cu o gandire satanica. Diavolul pe toate le explica in modul sau personal si astfel se afla in afara realitatii. Indreptatirea este o talcuire satanica.

– Si cum se face, Parinte, ca unii la fiecare cuvant afla replica?

– O, este infricosator sa discuti cu un om care s-a obisnuit sa se indreptateasca! Este ca si cum ai vorbi cu un indracit. Cei care se indreptatesc – Dumnezeu sa ma ierte – il au de staret pe diavolul. Sunt niste oameni chinuiti. Nu au pace inlauntrul lor. Iar din aceasta au facut o stiinta. Adica precum un hot nu doarme toata noaptea si se gandeste cum poate reusi sa fure, tot astfel si acestia se gandesc mereu cum sa-si indreptateasca o greseala sau alta a lor. Sau precum cineva se gandeste cum sa afle ocazia de a face un bine sau cum sa se smereasca, acestia, dimpotriva, se gandesc cum sa justifice pe cele ce nu se pot justifica. Se fac avocati! N-o poti scoate la capat cu unii ca acestia. Este ca si cum ai vorbi cu diavolul insusi. Ce-am patit cu unul! In timp ce ii spuneam: “Ceea ce faci nu este corect, la cealalta trebuie sa iei aminte, nu mergi bine. Trebuie sa faci asta si asta…“, acela pentru orice afla indreptatiri si la sfarsit imi spune: “Nu mi-ai spus ce sa fac”. “Bre, omule, oare ce vorbim de atatea ceasuri? Iti spun greselile tale, ca nu mergi bine si mereu te indreptatesti. Trei ceasuri m-ai sufocat, m-ai topit! Cum nu ti-am spus ce sa faci?” Sa-i spui pilde ca sa-i dai sa inteleaga ca nu este decat egoism satanic in felul cum infrunta lucrurile, ca primeste influente diavolesti si ca, daca nu se schimba, se va pierde, si in cele din urma sa spuna: “Nu mi-ai spus ce sa fac“! Cum sa nu explodezi? (…) Sa suferi pentru un indurerat, aceasta are sens. Dar ca sa te topesti cu acesta, sa-i spui atatea si atatea si in cele din urma sa-ti spuna: “Nu mi-ai spus ce sa fac”, si sa justifice cele ce nu se pot justifica! In felul acesta din om se face diavol. Infricosator! Daca s-ar gandi numai la osteneala pe care o faci – ca sa nu mai vorbim de durere – ca sa-l ajuti, s-ar schimba putin. Desi te vede ca suferi, te ostenesti, te chinuiesti, nu ia in seama nimic.

– Parinte, atunci cand cineva se indreptateste pentru o neoranduiala pe care a facut-o si-i spun: “Aceasta este indreptatire”, dar acela continua sa se indreptateasca, incercand sa demonstreze ca aceea nu este indreptatire, oare este cu putinta ca unul ca acesta sa se mai indrepte?

– Cum sa se indrepte? Isi da seama ca este in greseala, pentru ca se chinuieste, dar din egoism nu vrea sa recunoasca. Este foarte infricosator!

– Da, dar spune: “Nu ma ajuti. Vreau sa ma ajuti. Nu m-ai chemat ca sa discutam, pentru ce ma dispretuiesti?”.

– Ei, aceasta tot de la egoism porneste. Adica este ca si cum ar spune: “Eu nu sunt vinovat, tu esti vinovat ca nu merg bine“. Acolo ajunge. Lasa-l. Nu trebuie sa te preocupi de el, pentru ca nu poate fi ajutat. Pentru un astfel de suflet duhovnicul sau staretul nu are nici o raspundere. Acesta este egoism satanic, nu omenesc. Egoism omenesc are si acela care nu se va smeri sa spuna “iarta-ma”, dar cel putin nu va vorbi ca sa se indreptateasca. Cel care se indreptateste pe sine atunci cand greseste isi schimba inima sa in refugiu diavolesc. Daca nu-si va zdrobi eul sau va continua sa greseasca mai mult si se va zdrobi fara folos de insusi egoismul sau. Cand cineva nu stie ce mare rau este indreptatirea, are circumstante atenuante. Dar cand stie sau i-o spun altii, atunci nu are circumstante atenuante.

Este trebuinta de multa atentie atunci cand mergi ca sa ajuti pe cineva care a invatat sa se indreptateasca, pentru ca uneori se intampla urmatorul lucru: daca se indreptateste inseamna ca are mult egoism, si cand ii spui ca ceea ce a facut nu este corect va spune si alte minciuni si alte indreptatiri pana ce iti va dovedi si aceea si cealalta, ca sa apara nevinovat. Dar in felul acesta tu, care ai mers sa-i dovedesti ca greseste, te faci pricina sa se faca mai egoist, mai mincinos. Din clipa in care vei vedea ca isi continua indreptatirile, nu mai este nevoie sa-i dovedesti nimic. Fa numai rugaciune ca sa-l lumineze Dumnezeu.

Explicatie si indreptatire

– Parinte, de multe ori, atunci cand mi se face o observatie, mi se pare ca trebuie sa dau explicatii si spun: “Da, asa este, dar…”.

– Ce-ti trebuie pe “dar”? “Dar” nu are… sare si pe toate le preschimba in sensul cel rau. Sa spui: “Iarta-ma, si cu rugaciunile Sfintiei Voastre alta data voi lua aminte”.

– Parinte, atunci cand cineva trage o concluzie gresita despre o actiune a mea, trebuie sa explic cum am actionat?

– Daca ai putere duhovniceasca, adica smerenie, sa primesti cum ca tu ai gresit si sa nu vorbesti. Lasa ca sa te indreptateasca Dumnezeu. Daca nu vorbesti tu, va vorbi Dumnezeu dupa aceea. Vezi, Iosif , atunci cand fratii lui l-au vandut, oare a spus: “Sunt fratele lor; nu sunt rob. Tatal meu ma iubea mai mult decat pe ceilalti copii ai lui”?

Nu a vorbit, dar dupa aceea a vorbit Dumnezeu si l-a facut imparat. Ce crezi? Oare Dumnezeu nu poate descoperi adevarul? Si daca Dumnezeu descopera adevarul pentru folosul tau, bine. Dar daca nu-l descopera, tot pentru folosul tau va fi. Cand te nedreptateste cineva, sa te gandesti ca nu te nedreptateste din rautate, ci pentru ca asa a vazut el lucrurile. Apoi, daca nu are rautate, Dumnezeu il va vesti, va intelege ca a nedreptatit si se va pocai. Numai cand exista rautate Dumnezeu nu vesteste, pentru ca frecventa in care lucreaza Dumnezeu este smerenie-dragoste.

– Parinte, este bine sa cer explicatii dupa o rea interpretare?

– Ti s-a stricat gandul cel bun?

– Nu.

– Daca nu ti s-a stricat gandul, nu este nevoie sa-ti explice nimeni. Daca ti s-a stricat, atunci este bine sa ti se dea o explicatie, ca sa nu se strice si mai mult.

– Parinte, daca nu explici ca sa te indreptatesti pe tine, dar spui cum ai infruntat o oarecare imprejurare, cum ai actionat etc.?

– Nu-i nevoie. Este mai bine sa spui: “Iarta-ma” si sa nu explici. Numai daca ti se cere sa dai explicatii, atunci cu smerenie sa spui cum s-a intamplat.

– Parinte, cand anume trebuie sa explice cineva?

– Cand apare o rea interpretare care ii priveste pe altii, atunci se impune o explicatie ca sa fie ajutata situatia. Sau cand cineva este sensibil, are si putin egoism si nu poate suporta invinuirea daca nu vorbeste; atunci este mai bine sa explice cum a actionat.

– Parinte, uneori nu putem deosebi indreptatirea de explicatie.

– Indreptatirea nu aduce odihna in suflet, in timp ce explicatia aduce odihna si pace.

Cel ce se cerceteaza corect pe sine nu se indreptateste

– Parinte, cum de se intampla ca in timp ce imi simt neputinta ma indreptatesc?

– Nu-ti simti neputinta, de aceea te indreptatesti. Daca ai simti-o, nu te-ai fi indreptatit pe tine. Ne iubim pe noi insine; nu vrem sa avem greutati; nu iubim osteneala. De multe ori vrem sa dobandim avutie fara osteneala. Cel putin sa recunoastem ca, asa cum infruntam lucrurile, nu mergem bine duhovniceste si sa ne smerim. Dar nu exista nici osteneala, nici recunoastere.

– Se poate ca cineva sa se cerceteze, sa se examineze pe sine si apoi sa se indreptateasca?

– Cel ce se cerceteaza corect pe sine nu se indreptateste. Si iata, sunt unii destepti, foarte isteti, care fac cele mai mari neghiobii. Pentru ca este si interesul. “Fac precum imi convine, precum este in interesul meu”.

– Parinte, cel ce se indreptateste nu isi vede caderile in nevointa sa?

– Orice ar face, il inseala diavolul si le justifica pe toate, si vointa, si incapatanarea, si egoismul si minciuna.

– Nu l-ar fi ajutat daca s-ar fi oglindit pe sine in cartile Sfintilor Parinti si mai ales in Sfanta Scriptura?

– Pentru unul care gandeste corect, duhovniceste, toate problemele i se rezolva din Sfanta Scriptura si din cartile Sfintilor Parinti. Acolo le vede pe toate foarte limpede.

Insa pe unul care nu face lucrare duhovniceasca si sufletul nu il are curatit, nu-l ajuta nici Sfanta Scriptura, pentru ca pe toate le explica anapoda. Este mai bine sa-si spuna gandul sau duhovnicului si sa nu explice singur cele pe care le citeste. Daca citeste, de pilda, Vechiul Testament, le poate explica in mod viclean pe cele citite si astfel sa se intineze. Am bagat de seama ca unii iau ceva din cele duhovnicesti pe care le citesc si le explica cum le convine. Nu ca nu i-ar duce mintea sau nu ar intelege cele pe care le citesc, insa le explica asa, ca sa se indreptateasca pe ei insisi. Lucru infricosator! Dar si pe cele duhovnicesti ce le aud, rar le prind corect. Sa presupunem ca istorisesc o intamplare, ca sa accentuez ceva. In timp ce eu altceva vreau sa accentuez, unii cauta sa afle ceva din toata intamplarea de care sa se prinda si sa-si indreptateasca un cusur, o greseala, ca astfel sa-si odihneasca patimile lor. Nu se gandesc ca acela despre care am spus ceva nu a luat aminte si a ajuns acolo unde a ajuns, ci spun: “Daca exista oameni cu o stare atat de rea, atunci noi suntem foarte bine“, si astfel se indreptatesc pe ei insisi. Diavolul afla o multime nemasurata de indreptatiri.

Indreptatirea nu aduce odihna

Cel care se indreptateste pe sine nu afla odihna. Nu are mangaiere. Pe cel care se indreptateste pe sine, sinea lui il indreptateste? Sinea lui, constiinta lui nu-l indreptatesc si nu are odihna. Iar aceasta arata ca este vinovat. Cum le-a randuit Dumnezeu! A dat omului constiinta. Infricosator! Cineva poate reusi ceea ce doreste, fie in chip barbar, fie cu viclenie, fie cu lingusire, dar nu va afla odihna. Din aceasta el singur poate depista ca nu merge bine.

Atunci cand cineva primeste nedreptatea este ca si cum ar primi o avere duhovnicesca si se bucura. In timp ce atunci cand se indreptateste pe sine este ca si cum ar cheltui ceva din averea sa si nu simte bucurie. Vreau sa spun ca nu are odihna duhovniceasca pe care ar fi avut-o daca nu s-ar fi indreptatit pe sine. Cu cat mai mult atunci cand nu are dreptate si se indreptateste pe sine! Aduna urgia lui Dumnezeu, pentru ca atunci se face o rapire; risipeste o avere care i se da. Oare cel care risipeste afla odihna?

Prin indreptatire omul orbeste sufleteste. Chiar de ar omori si un om, diavolul ii da dreptate. “Cum de l-ai suferit atata timp?”, ii spune. “Trebuia sa-l omori mai devreme”. Si se poate sa vrea sa mai ia si plata de la Hristos pentru ani in care l-a suferit pe acela! Ai inteles? Acolo ajunge.

– Parinte, daca cel ce se indreptateste pe sine se chinuieste, de ce primeste acest chin al constiintei?

– Este obisnuinta. Ca s-o tai trebuie vointa. Si trebuie sa invete nu numai sa nu se indreptateasca, ci sa se si aranjeze in mod corect. Daca nu se indreptateste, dar inlauntrul lui crede ca a fost nedreptatit, atunci este mai rau. Pentru ca, daca se va indreptati, celalalt ii va putea spune ceva si astfel se va putea cunoaste pe sine si va putea iesi din inselare. Altfel, poate sa nu vorbeasca, dar inlauntrul sau sa spuna: “Am dreptate, dar nu vorbesc, pentru ca am superioritate”, si ramane astfel in inselare.

Sa luam greseala asupra noastra

– Parinte, ieri ati spus ca altceva este rabdarea si altceva suportarea. La ce v-ati referit?

– Rabdare nu este suportarea cuiva. Cand spun ca suport pe cineva, este ca si cum as spune: “Acela este vai de el, eu sunt bine si-l suport”.Rabdarea adevarata este sa simt vinovatie pentru starea lui si sa ma doara pentru el. Aceasta are multa smerenie si dragoste, si atunci primesc harul lui Dumnezeu si este ajutat si celalalt. Sa presupunem ca vad pe cineva schiop sau surd sau drogat; trebuie sa gandesc: “Daca as fi fost eu intr-o stare duhovniceasca buna, as fi rugat pe Dumnezeu si l-ar fi facut bine“, pentru ca Hristos a spus: “Va voi da putere sa faceti minuni mai mari decat Mine” , si astfel vine durerea, dragostea pentru acela. In timp ce, daca spun: “Ei, ce sa-i fac, este infirm, sa stau putin alaturi de el; de altfel voi avea si plata“, atunci il suport pe aproapele si ma indreptatesc pe mine insumi ca mi-am facut datoria.

– Parinte, intotdeauna ajuta sa iei asupra ta orice vina?

– Da, daca o poti duce, ajuta mult. Sa te defaimi pe tine insuti in toate. Sa iei greseala de la celalalt, s-o arunci asupra ta si sa-L rogi pe Hristos sa-ti de putere s-o duci. Si atunci cand vei lua asupra ta mai multa greutate decat ai gresit sau, chiar de nu ai gresit, dar crezi intr-un anumit fel ca ai gresit, atunci niciodata nu te vei umfla, nu te vei mandri, ci vei avea din belsug harul lui Dumnezeu. Insa trebuie sa iei aminte, sa vezi daca poti ridica mai multa greutate. Pentru ca de nu poti, vei patimi hernie, hernie de disc…

– Care este hernia si care este hernia de disc in cazul acesta?

– Daca, de pilda, iei asupra ta o greseala pe care nu o poti duce si nu dai nici o explicatie, dupa aceea vei murmura, te vei revolta, vei judeca…

– Dar daca explic, aceasta nu va fi indreptatire?

– Ei, cauta sa justifici ceea ce nu poti duce, iar pe cealalta s-o lasi. Daca, de pilda, cineva este sensibil, sa caute sa duca atat cat poate; sa nu faca pe grozavul. Sa se cerceteze pe sine si sa se nedreptateasca cu discernamant, potrivit cu greutatea ce o poate duce, ca sa nu-l incovoaie vrajmasul cu sensibilitatea exagerata, sa-l arunce in deznadejde si astfel sa-l netrebniceasca.

– Parinte, uneori nu numai ca imi vine greu sa primesc nedreptatea, ci chiar pun responsabilitatea vreuneia din caderile mele pe altul.

– Voi nu numai ca nu purtati din dragoste traista celuilalt, ci vreti sa dati traista voastra cea grea nu numai celui sanatos, ci si celui bolnavicios. Este trebuinta sa dobandesti barbatie duhovniceasca ca sa iei asupra ta toata responsabilitatea pacatului tau. Cu cat adaugam mai multa greutate asupra noastra luandu-ne asupra-ne greselile altora, cu atat mai mult si Bunul Dumnezeu ne usureaza povara si simtim veselie dumnezeiasca.

Purtarea din dragoste de catre cineva care are puteri trupesti a doi saci de ciment in spate, ca sa-l usureze pe unul slab, care nu poate ridica greutate, nu are atata valoare precum are purtarea greutatii greselii aproapelui si insusirea ei de catre acesta, care apare inaintea oamenilor ca vinovat. Iar aceasta este o mare virtute, o mare smerenie.

Intr-o manastire cu viata de obste din Sfantul Munte un oarecare frate incepator i-a vorbit odata urat tipicarului , care era si ieromonah, pentru ca in vreme ce citea la strana i-a aratat care condac sa-l puna mai intai. Desi a voit sa-l ajute, acela si-a iesit din fire. Dupa slujba fratele s-a inchis manios in chilia asa. Tipicarul s-a intors spre sine, a luat greutatea asupra sa si s-a mahnit, gandindu-se ca el a fost pricina impotrivirii fratelui. Il mustra in adevar constiinta. Si desi ca tipicar avea raspundere pentru slujba, nu a tinut seama de raspundere si si-a spus: “Eu sunt vinovat pentru ca s-a maniat fratele“. Si s-a dus la chilia fratelui sa-i faca metanie. Acela insa incuiase usa si nu deschidea. Atunci s-a asezat langa usa si a asteptat de dimineata pana la orele trei dupa-amiaza, cand toca pentru vecernie, si cand fratele a fost nevoit sa iasa. Tipicarul cazu la picioarele lui, ii facu metanie si-i spuse: “Sa ma ierti, frate, ca eu am gresit!“. Asa vine harul lui Dumnezeu”.

Cuviosul Paisie Aghioritul,

Nevointa duhovniceasca, Editura Evanghelismos, Bucuresti

  Spicuiri  alese din  învățăturile    duhovnicesti ale Părintelui Arsenie Boca

  Oare de ce vin oamenii așa de în silă la spovedit? Fiindcă știu că li se cere lepădarea de păcate, ori lor le plac mai mult păcatele decât înfrânarea de la ele.

Toată tinerețea ta o dai dracului, și vezi pe urmă că ai ales rău. Dar întrebarea e dacă-ți mai rămân zilesă le dai lui Dumnezeu și dacă-ți mai primește o grămadă de hârburi, în loc de un vas frumos, cum puteai să fii.

Altă pricină care te împiedică de la spovedanie e că judeci preoții, ești nemulțumit de preot, iar de care-ai fi mulțumit, ți-e frică. La unul nu te lasă păcatele lui, la altul nu te lasă păcatele tale.
Orice duhovnic – indiferent de bogăția, sărăcia, cultura mai puțină sau chiar și sărăcia morală – este reprezentantul lui Dumnezeu, trimisul lui Dumnezeu, și credincioșii n-au nici un motiv să-l ocolească. Darul acesta e în atârnare de Dumnezeu, nu de atârnare de omul care-l poartă. Prin glasul slugii Sale Dumnezeu te iartă, Lui te mărturisești în fața altarului. Nu de la tine se cer calitățile preotului; de la tine se cere căința din inimă și voința de a te îndrepta.

Preotul duhovnic

Pe calea mântuirii nimeni nu poate merge singur, de nu se va lăsa condus de mâna nevăzută a Mântuitorului, prin preoții bisericii, slujitorii Săi văzuți. Căci zice: ”Cine vă primește pe voi, pe Mine mă primește”. (Matei 10, 40). Deci în calea Duhului nu poți merge fără ucenicie la duhovnic.

Asceza

Termenul de curățire (asceză) are două vârste și s-a încetățenit sub numele de purificare. Perioada ascetică cuprinde purificarea activă, în care intră toate nevoințele din partea omului, și purificarea pasivă, adică de curățire a firii de patimi dincolo de puterile omului, pe care o face Dumnezeu Însuși. El Își face loc curat în cei care-L caută cu dragoste, dar puterile lor nu le mai ajung pentru aceasta și atunci ei trebuie să sufere curățiri mai presus de fire ca să poată locui în ei cu slavă Cel mai presus de fire.

Deznădejdea

O mare parte din oameni cad în deznădejde în privința mântuirii lor. Deznădejdea e un chip greșit de meditație asupra relelor făcute; chipul bun e, dimpotrivă, nădejdea. Răul, nimicul, păcatul, diavolul nu sunt subiecte sănătoase de gândire, căci îmbolnăvesc mintea prin asociații de idei. Pocăința trebuie să fie o înseninare din ce în ce mai mare a sufletului și a sănătății întregi.

Vrajba în casă

Vrajba în casă vine prin păcate. Toate își iau obârșia în păcate. Neapărat vine vrajba în casă dacă:

1. Căsătoria s-a început cu stângul, adică cu desfrânarea;
2. Soții trăiesc în căsătorie nelegitimă, fără cununie bisericească. Este un prim păcat, pe care toți îl plătesc cu vrajba. de aceea, toți trebuie să intre la cumințenieși să se legiuiască, dacă sunt așa;
3. Din curvii nemărturisite, făcute înainte sau după căsătorie. Astfel, au intrat într-o casă nouă purtând o pecete drăcească pe trupul și sufletul lor și, pentru că nu și-au mărturisit păcatul, are să le spargă casa, tocmai pentru că n-au omorât pe diavolul, care este cel care făcea acest lucru;
4. Lăcomia de avere a unui părinte când și-a măritat fata, sau feciorul. O asemenea căsătorie nu ține, pentru că s-a făcut cu o lucrare a diavolului. De vei mărita fata ta numai pentru avere, căsătoria lor va sfârși cu vrajbă sau cu spargerea casei aceleia.
5. Nepotrivirea prea mare de vârstă. Sunt părinți care-și mărită fetele pe la 14-16 ani, iar la 18-19 ani fata lor e văduvă și încă cu un copil.
6. Din negrija de suflet a celor din casă, din negrija de spovedanie, de Sfânta Împărtășanie și de rânduielile Bisericii, care sunt poruncile lui Dumnezeu, iar dacă pe acestea nu le păzesc, le păzesc pe ale diavolului și nu pot să aibă liniște.
7. Din neținerea posturilor. Cei ce se umplu de mânie sunt cei plini de fiere, care se înmulțește în corpul omului atunci când mănâncă multă carne și nu postește.
8. Din desfrânarea soților. Dar soții cum desfrânează, când sunt legiuiți? Așa bine, căci nu țin seamă de miercuri, de vineri, de zilele postului și de sărbători. Nu mai țin nici o rânduială. Și bate Dumnezeu nerânduiala, ca să se facă rânduială.

Iertarea

Iertând, ștergi ce ierți. Ce ierți la altul, ție ți se șterge. Judecata aceasta te scoate de sub judecată.

Maica Domnului

Când te-a lepădat Dumnezeu și nici Sfinții nu se mai roagă pentru tine, a mai rămas cineva care nu te-a părăsit: e Maica Domnului, iar maica Domnului e ascultată. Ea este crinul neamului omenesc.

Întâlnirea cu Mântuitorul

Întâlnirea cu Iisus schimbă pe oricine. Iar cine L-a întâlnit nu poate să nu-L propovăduiască, să aibă și alții parte de neasemănata bucurie de a-L urma pe El toată viața.



Culegeri din învățăturile Părintelui Arsenie Boca

Sfantul Casian Romanul - Despre slava desarta

  Fragment din  ,,Despre cele opt gânduri ale răutăţii,,

  A saptea lupta o avem impotriva duhului slavei desarte. Patima aceasta este foarte felurita si foarte subtire si nu o baga de seama usor nici insusi cel ce patimeste de dansa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai vadite si de aceea e mai usoara oarecum lupta cu dansele, caci sufletul cunoaste pe protivnicul sau si indata il rastoarna prin impotrivirea cu cuvantul si prin rugaciune. Dar pacatul slavei desarte, avand multe infatisari, precum s-a zis, este greu de biruit. Ea incearca sa sageteze pe ostasul lui Hristos prin orice indeletnicire, prin glas, prin cuvant, prin tacere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugaciune, citire, liniste, pana si prin indelunga rabdare. 

  Pe cel ce nu izbuteste sa-l amageasca spre slava desarta prin scumpetea hainelor, incearca sa-l ispiteasca prin imbracamintea proasta si pe cel ce nu i-a putut face sa se ingamfe prin cinste, pe acela il duce la nebunie prin asa zisa rabdare a necinstei, iar pe cel ce nu l-a putut impinge la slava desarta pentru destoinicia in cuvant, il amageste prin tacere, facandu-l sa-si inchipue ca a dobandit linistea. Daca n-a putut molesi pe cineva prin belsugul bucatelor, il slabanogeste prin postul pe care il tine de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toata indeletnicirea da prilej de razboiul acestui drac viclean.

Deci nimic sa nu faca uitandu-se dupa lauda oamenilor, ci numai rasplata lui Dumnezeu sa o caute. Sa lapede necontenit gandurile care vin in inima lui si il lauda, si sa se dispretuiasca pe sine inaintea lui Dumnezeu. Caci numai asa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa se izbaveasca de duhul slavei desarte.

******

  A opta lupta o avem impotriva duhului mandriei. Aceasta este foarte cumplita si mai salbatica decat toate cele de pana aici. Ea razboeste mai ales pe cei desavarsiti si pe cei ce s-au urcat pana aproape de culmea virtutilor, incercand sa-i prabuseasca. Si precum ciuma cea aducatoare de stricaciune nimiceste nu numai un madular al trupului, ci intreg trupul, asa mandria nu strica numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, desi tulbura sufletul, se razboieste numai cu virtutea opusa si cautand sa o biruiasca pe aceea, intuneca numai in parte sufletul. 

Patima mandriei insa intuneca intreg sufletul si-l prabuseste in cea mai adanca prapastie. Ca sa intelegem mai lamurit cele zise, sa luam seama la lucrul urmator: imbuibarea stomacului se sargueste sa strice infranarea: curvia, curatia; iubirea de argint, saracia; mania, blandetea; si celelalte feluri ale pacatului asemenea pe celelalte virtuti opuse.

Dar pacatul mandriei, cand pune stapanire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare si inalta, il darama in intregime si il surpa pana in temelii.

Nil Ascetul - Cuvant ascetic, foarte trebuincios si folositor