Protos. Hrisostom - Ce este păcatul?

Dialog cu Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu despre păcat si spovedanie

• Ce este păcatul, Părinte Sofian?

Toată lumea este plină de păcate. Suntem ca între mii si milioane de microbi. 

Ne dăm seama în ce mediu suntem si totusi stăm, rămânem pe loc. Ce bine ar fi dacă n-ar fi păcatele pe lume! 

Am fi ca îngerii - curati, străvezii, luminosi...

 Dar din nefericire există păcatul, si este lăsat în acest ansamblu universal chiar de la începutul omenirii. Primii oameni au gresit fată de Dumnezeu, si după ei, ceilalti toti.

Păcatul, ca definitie, este călcarea legii lui Dumnezeu cu vointă si cu stiintă. Suntem constienti că este rău, dar facem păcatul din interese meschine sau din cauza nimicurilor care ne înconjoară, precum si din cauza libertătii cu care am fost înzestrati de la început. Suntem liberi să facem orice pe pământul acesta. 

Dar, pentru orice faptă a noastră, vom da seama. Este în Evanghelie un cuvânt cumplit de adevărat: "În zilele acelea, oamenii vor da seama pentru orice cuvânt desert spus în viată". Orice cuvânt, orice prostie, orice viclenie se înregistrează undeva, si cândva vom fi confruntati cu noi însine si cu ceea ce am spus odată în viată. Nu este de glumă. Această vorbă desartă este o stare de păcat, în care alunecăm foarte des.

Păcatul este, asadar, călcarea legii lui Dumnezeu, cu stiintă si vointă, pe baza libertătii noastre depline. Putem face orice, suntem liberi. Ni se pare că nu ne urmăreste nimeni, si aceasta ne încurajează parcă la păcat...

• Cum putem recunoaste păcatul, cum putem deosebi binele de rău?

Există un for lăuntric: constiinta, care ne spune totdeauna dacă ceea ce facem este plăcut lui Dumnezeu si nu este o rusine, dacă ceea ce facem este bine sau rău. Desigur, există si constiinte pervertite, opace - mai mult decât opace - care nu mai pot distinge binele de rău. Daltonistii, de pildă, confundă culorile, rosu cu verde. Cam asa sunt cei ce trăiesc permanent în acest mediu al păcatului. Si, la drept vorbind, toată societatea noastră este cam daltonistă, pentru că cei asa-zisi "normali" înclină tot mai mult spre acest daltonism, deformând binele si transformându-l în rău.

• Părinte Sofian, vorbiti-ne despre posibilitatea iertării păcatului.
Da... Pentru căinta cu lacrimi, Dumnezeu ne iartă îndată. De obicei, omul se întoarce la Dumnezeu atunci când are un necaz mare. Atunci strigă, tipă, dă acatiste, face metanii. Când necazul este mare, se roagă fiecare la nivelul lui.

Sfântul Apostol Pavel spune: "M-am făcut tuturor toate, ca pe toti să-i dobândesc".

 Adică se apleacă la nevoile fiecărui om si caută să-l ajute, să intre în viata lui, în necazul lui. Sfântul Pavel din partea lui Dumnezeu spune acest cuvânt. De la Dumnezeu împrumută această formulă, pentru că si Dumnezeu face la fel. Dumnezeu caută mântuirea tuturor, nu numai a monahilor. Se mântuiesc nu numai monahii, ci si lumea simplă, de rând, laică. Dumnezeu nu are nevoie de o filozofie foarte bine întocmită ca să asculte rugăciunile noastre. De multe ori un oftat, un suspin din adâncul inimii este de ajuns; o chemare foarte scurtă: "Doamne, ajută-mă, nu mă părăsi". Un cuvânt sincer si smerit spus cu durere si încredere în acest Dumnezeu, atât de prezent în inima si în constiinta noastră.

Noi Îl alungăm, mereu, pe Dumnezeu prin faptele noastre. Dar dacă ne căim, dacă ne pare rău cu adevărat si dacă nu mai repetăm păcatul, Dumnezeu, întotdeauna prezent, ne iartă îndată si ne ajută.

Sunt foarte multe persoane care au gresit fată de Dumnezeu si au fost iertate, începând cu cei doi mari apostoli Petru si Pavel.

 Pavel prigoneste cumplit, la început, Biserica lui Hristos, apoi se întoarce la Dumnezeu si Dumnezeu îl face vas ales al Său. Petru, care a fost totdeauna cu El si I-a făgăduit că-L va însoti până la moarte, la un moment dat a jurat că nu-L cunoaste pe Iisus. Si a fost iertat, dar a plâns toată viata lui pentru această tăgadă.
În istoria de două mii de ani a crestinismului au fost multe cazuri cunoscute, dar mai multe necunoscute, nespuse, nemărturisite, care se petrec în constiinta fiecărui om. Stim că Dumnezeu există si că este de fată, si totusi suntem mincinosi, suntem fătarnici. Si cine stie cum ne vine un gând din partea lui Dumnezeu si ne căim, ne pare rău, Dumnezeu ne iartă, si intrăm din nou în relatii normale cu El.

În această lume foarte variată, foarte pestrită, fiecare are problemele lui cu Dumnezeu. Unii păcătuiesc toată viata lor. De altii se îndură Dumnezeu, le dă un gând mare de căintă pentru viata lor ticăloasă si se îndreaptă. Nu putem sti însă dacă ni se dă această sansă, acest gând... Nu trebuie să asteptăm.
Fiecare are relatia lui personală cu Dumnezeu. Nu există un sablon prin care să se mântuiască oamenii. 

Toti suntem păcătosi, dar trebuie să avem, din când în când, această întoarcere către sine, pentru că toti suntem în lipsă. Să ne căim, cu constatarea sinceră că suntem nevrednici. Dumnezeu nu ne face procese, cum ne fac oamenii, ci ne primeste cu toată dragostea. Dragostea lui Dumnezeu este mai presus decât orice dragoste lumească. Si dacă ajungem să întelegem această bunătate a lui Dumnezeu, chiar dacă suntem căzuti, chiar dacă am ajuns la un nivel josnic de viată, să ne întoarcem spre Dumnezeu, să-I cerem iertare, dar o iertare profundă, cu lacrimi, cu căintă, si Dumnezeu ne va ierta îndată.

 Niciodată nu suntem singuri, ci totdeauna cu Dumnezeu. Dumnezeu este pretutindeni si este cu atât mai prezent în viata noastră, cu cât Îl chemăm mai des.

Este o rugăciune pe care o spune monahul, o rugăciune de invocare a numelui lui Dumnezeu: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieste-mă pe mine păcătosul". Această rugăciune suntem datori, după rânduială, să o spunem mereu. Si încet-încet, această datorie se transformă într-o chemare de dragoste, pentru că suntem foarte apropiati de Dumnezeu si Dumnezeu trebuie să locuiască în noi. Si dacă această chemare este făcută stăruitor mai mult timp, rezultatele ei sunt foarte plăcute. Se produce o căldură duhovnicească în fiinta noastră, ne creste credinta în Dumnezeu, ne sporeste dragostea pentru Dumnezeu, dragostea pentru oameni si pentru natură. Această dragoste care vine din inimă vine din partea lui Dumnezeu.

 Ne pătrunde sentimentul de trăire în Dumnezeu. Asa cum trăieste pestele în apă, asa trăieste monahul în Dumnezeu, într-o atmosferă în care te simti deplin în Dumnezeu. Mă refer la monahii care trăiesc după rânduiala lui Dumnezeu, pentru că nu totdeauna te poti mentine în această stare. Si peste noi, monahii, năpădesc tot felul de valuri ale vietii pământesti. Practic, nu suntem deloc oameni ceresti, desi am vrea să fim, si ne străduim, prin chemarea lui Dumnezeu în viata noastră, ca prin El să devenim fiinte nesingure, fiinte cu Dumnezeu. Dacă reusim să-I facem loc lui Dumnezeu în noi, cu atât mai bine pentru noi, ca si pentru cei din jurul nostru.

• Părinte, vorbiti-ne despre Taina Spovedaniei.
Taina Spovedaniei este mare, cu adevărat. Te cureti prin ea de tot ce este murdar în fiinta ta, ca într-o apă curată. Primii care au spovedit în viata Bisericii au fost Apostolii. Cei doi, Anania si Safira, de care ne vorbesc Faptele Apostolilor, s-au spovedit la Apostolul Petru, au mintit la această spovedanie si au murit îndată.

Noi nu întrebăm la spovedanie: "Ce ai făcut?", pentru că spovedania nu este anchetă, ci fiecare trebuie să se pârască singur: "Iată, părinte, asta si asta am făcut!"

 Dar spovedania să nu fie numai o însiruire de păcate, căci nu are nici o valoare dacă nu este făcută cu toată sinceritatea, cu toată durerea lăuntrică pentru că ai fost în stare să gresesti fată de un Dumnezeu atât de bun. Dacă este o simplă însiruire de păcate nu are nici o valoare. Trebuie să avem constiinta că datorită păcatelor noastre pierdem harul lui Dumnezeu, pierdem înfierea. Nu mai suntem copii ai lui Dumnezeu, copii ai luminii, ci fii ai dezordinii, ai păcatului.

Fiecare om ar vrea să păstreze viata lui în taină, să rămână niste unghere ale sufletului pe care să nu le stie nimeni, asa cum ascundem gunoiul sub covor. 

Preotul primeste spovedania, dar nu divulgă acest secret al spovedaniei. Sunt canoane foarte aspre în această privintă. În acelasi timp, se uită faptul că Cel care primeste spovedania este Mântuitorul Hristos Însusi. Noi preotii suntem numai unealta, sau persoana vizibilă care-L reprezintă pe Mântuitorul, dar spovedania o primeste Însusi Mântuitorul, Care deja ne cunoaste pe toti si cunoaste tot ce este în inima noastră. Asa spune Sfântul Ioan Evanghelistul: "Iisus stie tot ce este în om". Noi toti ne spovedim Mântuitorului Hristos. El primeste spovedania noastră. Să nu se uite aceasta.

Mântuitorul spune asa: "Nimic necurat si păcătos nu intră în Împărătia lui Dumnezeu". Spovedania este un ajutor pentru ca noi să ne împăcăm cu Dumnezeu. Dumnezeu nu ne recunoaste ca fii ai Săi câtă vreme rămânem în păcat. 

El stie tot ce facem noi, dar trebuie numaidecât să recunoastem aceste scăderi ale noastre. Toate trebuie spuse ca niste lucruri care ne dor, nu ca o simpă însiruire de nume; ci cu lacrimi, cu căintă, cu frică de Dumnezeu, pentru ca să primim iertare si lumină de la bunul Dumnezeu.

Dezlegarea are valoare numai atunci când esti hotărât să nu mai repeti păcatul. Căinta este foarte importantă si intensitatea ei trebuie să fie asemenea căintei tâlharului de pe cruce. Numai atunci este valabilă dezlegarea.

Unii vin la noi si spun: "Părinte, eu nu am păcate!" Este o mare greseală. Sfântul Evanghelist Ioan spune: "Nu este om fără greseală pe pământ". Oricât ai fi de atent la viata ta, tot îti scapă ceva. Este imposibil să nu gresesti înaintea lui Dumnezeu. De pildă, rătăcirile cu mintea în timpul rugăciunii. 

Când te rogi cu mintea aiurea o jumătate de oră, dar nu stii nimic din cele ce ai citit, este o mare jignire adusă lui Dumnezeu. Stai de vorbă cu El si esti cu gândul în altă parte. Când te duci într-o audientă la cineva mare si esti întrebat ceva, iar tu răspunzi aiurea, esti dat afară imediat.
Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu 

continuare http://www.sfaturiortodoxe.ro/pacate/desprepacat.htm

Manastirea Putna - Sfanta Liturghie

DESPRE SFÂNTA LITURGHIE

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Dintre toate actele noastre de cult prin care cinstim şi preamărim pe Dumnezeu cel mai desăvârşit este sacrificiul sau jertfa.Ce este jertfa?

Jertfa este dăruirea plină de iubire şi evlavie a unui obiect în cinstea lui Dumnezeu. Prin aceasta voim să arătăm că El, ca ziditor a toate, este stăpânul tuturor lucrurilor şi că noi, ca făpturi ale Lui, atârnăm întru totul de El. Astfel îi recunoaştem stăpânirea şi puterea şi mărturisim datoria noastră de recunoştinţă şi de iubire faţă de El, pentru toate câte ne-a dat.Este veche jertfă?

Este tot atât de veche şi răspândită ca religia însăşi. înclinaţia de a cinsti pe Dumnezeu prin jertfă este sădită chiar în firea omului; de aceea găsim jertfa în toate religiile, la toate popoarele şi în toate vremurile. Aducerea de jertfă începe chiar cu primii oameni, şi anume cu jertfa lui Cain şi Abel, despre care ne mărturiseşte prima carte a Sfintei Scripturi: „Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pâmântului. Şi a adus şi Abel din cele întâi născute ale oilor sale şi din grăsinea lor" (Fac. 4, 3-4), îndeosebi la evrei, jertfele au fost orânduite de Dumnezeu însusi, prin Moise, care a întocmit cu de-amănuntul atât felul sau materia jertfelor, cât şi timpul şi rânduiala sau chipul în care trebuiau aduse. Acestea le găsim descrise mai ales în cartea a treia a Sfintei Scripturi, numita Levitic, sau Cartea Preoţilor, scrisă de Moise.Noi, creştinii, aducem jertfă lui Dumnezeu?

Da.Care este această jertfă?

Sfânta Euharistie, adică însusi Sfântul Trup si Sânge al Domnului.Cum se numește slujba în timpul căreia se pregăteşte şi se aduce jertfa Sfintei Euharistii?

Sfânta Liturghie.Cine a întemeiat Sfânta Liturghie? Sau cine ne-a învăţat şi ne-a poruncit s-o săvârşim?

Mântuitorul însuşi. Când şi cum?

In ajunul morţii Sale pe cruce, adică Joi seara, la Cina cea de Taină. Serbând atunci Paştele, împreună cu ucenicii Săi, „Iisus luând pâine şi binecuvântând a frânt şi a dat ucenicilor Săi, zicând: „Luaţi, mâncaţi acesta este Trupul Meu". Luând apoi paharul şi mulţumind, le-a dat lor zicând: „Beţi dintru acesta toţi: acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor"" (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20; I Cor. 11, 23-25). In locul jertfelor Legii Vechi, pecetluite cu sânge de ţapi şi de viţei (vezi Ieş. 24, 18), Mântuitorul întemeiază o Lege nouă, sau un legământ nou între Dumnezeu şi oameni, pecetluindu-l cu însuşi Trupul şi Sângele Său pe Golgota. Mântuitorul le dădea Sfinţilor Săi Apostoli, la Cină, sub forma nesângeroasă a pâinii şi vinului, această jertfă pe care trebuiau să o aducă de atunci înainte Ucenicii Săi, după porunca Sa: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea!" (Luca 22, 19 şi I Cor. 11, 24 şi 25). Prin aceste cuvinte El rânduieşte pe Apostolii Săi drept arhierei sau preoţi slujitori ai jertfei celei noi, întemeiată atunci de El.

Urmând porunca Domnului şi învăţătorului lor iubit, Sfinţii Apostoli şi mai apoi ucenicii lor săvârşeau zilnic Jertfa Mântuitorului spre neîntrerupta aducere aminte de El. Ei făceau întocmai ca Domnul, Care, la Cină, înainte de a frânge şi a împărţi pâinea, a binecuvântat, iar când le-a întins paharul, a mulţumit (lui Dumnezeu-Tatăl) (Matei 26, 27; Marcu 14, 22-23; Luca 22, 17-18 şi I Cor. 11, 23 ş.u.). Adunându-se deci pentru rugăciune, Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor mulţumeau şi se rugau îndelung ca Domnul să prefacă pâinea şi vinul de pe masa lor în însuşi Sfântul Său Trup şi Sfântul Său Sânge, cu care apoi se împărtăşeau. Acelaşi lucru au făcut mai târziu şi urmaţii sfinţiţi şi legiuiţi ai Sfânţilor Apostoli, adică arhiereii şi preoţii, căror ei le-au împărăşit harul dumnezeiesc de a săvârşi această Sfântă taină.

Astfel a luat naştere o rânduială de slujbă sfântă, cunoscută la început sub diferite numiri, ca: frângerea pâinii (Fapte 2, 42), Masa sau Cina Domnului (I Cor. 10, 16), Euharistie (mulţumire). Mai pe urmă, această sfântă slujbă a primit numele de Liturghie, sub care o cunoaştem azi şi care înseamnă: lucrare sau slujbă publică, obştească, rânduială şi săvârşită spre folosul tuturor.Ce este, prin urmare, Sfânta Liturghie?

Este o Rânduială de sinte rugăciuni, în timpul căror se săvâşeşte şi se aduce jertfa fără de sânge a Legii celei Noi, întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină şi încredinţată de El Sfinţilor Săi Apostoli, iar de aceştia, urmaşilor lor sinţiţi (arhierei şi preoţi), pentru a fi săvârşită de-a-pururea în Biserica creştină, spre pomenirea Lui şi spre ieratrea păcatelor membrilor Bisericii Lui.


În ce zile şi în ce vreme din zi se săvârşeşte Sfânta Liturghie?

În mânăstiri şi în catedralele episcopale se săvârşeşte Sfânta Liturghie în fiecare zi. În bisericile de enorie se face Sfânta Liturghie de obicei numai în zilele de Duminică şi în sărbători, iar în zilele din cursul saptamânii se face numai atunci când este nevoie, mai ales sâmbata, când se fac parastase şi pomeniri pentru morţi[5].

Cât priveşte vremea anumită sau ceasul din zi la care trebuie să înceapă sluba Sfintei Liturghii, după predania veche a Bisericii, este ceasul al treilea din zi, care corespunde cam cu ceasul 9 dimineaţa, după numărătoarea noastră, când Domnul a fost răstignit pe cruce (Marcu 15,25) şi când S-a pogorât Sfântul Duh peste Sfinţii Apostoli. De va fi nevoie, se poate săvârşi Sfânta Liturghie şi mai devreme sau mai târziu, dar nu mai înainte de a se lumina de ziuă şi nici după amiază.

Abateri de la această regulă se fac numai la anumite praznice împărăteşti, şi anume la Paşte, la Crăciun (nu peste tot) şi în unele locuri la Bobotează, când Sfânta Liturghie se săvârşeşte dis-de-dimineaţă[6].Sunt, în cursul anului, şi zile în care nu se face Liturghie, nici chiar în mânăstiri?

Da. Sunt acele zile în care Tipicul şi cărţile de slujbă prevăd ajunarea deplină, adică post desăvârşit până seara, şi anume:

a) Vinerea Patimilor (fiind zi de întristare şi de post negru, ziua în care Domnul a fost răstignit pe Cruce şi îngropat);

b) Luni şi marţi în prima săptămâna din Postul Paştilor (fiind primele zile de post, cu ajunare deplină).

c) Miercurea şi vinerea din Săptămâna Brânzei (fiind zile premergătoare şi pregătitoare pentru Postul Paresimilor, cu ajunare şi metanii);

e) Vinerea dinaintea Crăciunului şi a Bobotezei, când aceste două sărbători cad duminică sau lunea (pentru că atunci se ajunează)[7].Câte Liturghii avem în Biserica Ortodoxă?

Avem trei Liturghii, şi anume:

a) Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului (f 407);

b) Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociel (f 379);

c) Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite sau a Sfântului Grigorie cel Mare (Dialogul), Episcopul Romei (f 604).Unde găsim scrisă rânduiala acestor Liturghii?

În cartea de slujbă cu titlul: Sfintele şi dumnezeieştile Liturghii, pe care noi o numim de obicei, mai pe scurt, Liturghierul şi care se află totdeauna în altar, la îndemâna preotului liturghisitor.Aceste trei Liturghi se pot săvârşi oricând în timpul anului?

Nu, ci fiecare dintre ele se săvârşeşte numai în anumite răstimpuri din cursul anului, în chipul următor:

a) Liturghia Sfântului Vasile se săvârşeşte numai de 10 ori pe an, şi anume:

- în primele cinci duminici din Postul Mare;

- în joia şi sâmbăta Patimilor;

- în ajunul Crăciunului (24 decembrie) şi ajunul Bobotezei (5 ianuarie);

- în ziua Sfântului Vasile ( 1 ianuarie)

b) Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite se slujeşte (în mânăstiri) în tot timpul Postului Mare, înfară de următoarele zile din postul acesta:

-toate sâmbetele (când se săvârşeşte Liturghia Sf. Ioan, iar în Sâmbata Patimilor, a Sf. Vasile);

-toate Duminicile (când se săvârşeşte Liturghia Sf. Vasile, iar în Duminica Floriilor, a Sf. Ioan;

- sărbătoarea Bunei-Vestiri (când se face Liturghia Sfântului Ioan);

- Joia Patimilor (când se face Liturghia Sf. Vasile);

- Luni şi marţi din prima săptămână şi Vinerea Patimilor (zile în care nu se face nici o Liturghie).
în bisericile de mir, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite se slujeşte de obicei numai miercurea şi vinerea din Postul Mare (mai ales în prima săptămână).

c) Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur se face în toate celelalte zile de Duminici şi sărbători din timpul anului în care nu se săvârşeşte vreuna din celelalte două Liturghii. Ea este Liturghia obişnuită în Biserica Ortodoxă, săvârşindu-se de cele mai multe ori în cursul anului bisericesc.Ce este Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite?

Aceasta Liturghie are o rânduială aparte, deosebită de a celorlalte două. Ea e formată din două slujbe deosebite: Vecernia şi Liturghia, contopite laolaltă. Partea ei de la început nu este altceva decât prima jumatate a Vecerniei până la Vohod, sau ieşire; iar a doua parte este alcătuită din rânduiala Liturghiei obişnuite, începând de la Apostol şi având Heruvic şi Rugăciunea Amvonului, proprii, dar lipsindu-i în întregime partea dintre Heruvic (ieşirea cu Sfintele Daruri) şi ectenia de după Axion. îi lipseşte deci tocmai partea care alcătuieşte miezul Liturghiei, şi anume Jertfa, adică sfinţirea şi prefacerea Darurilor. De aceea, această Liturghie nici nu se poate numi o Liturghie deplină, desăvârşită, ca celelalte; după cum o arată şi numele, ea este mai degrabă o slujbă solemnă a împărtăşirii cu Sfintele Daruri slujite sau sfinţite mai dinainte, în timpul uneia din cele două Liturghii depline sau propriu-zise.

Care este obârşia acestei Liturghii?

Slujba Sfintei Liturghii a fost privită totdeauna ca un prilej de bucurie şi de luminare sufletească, întruât, prin împărtăşirea cu Sfintele Daruri care se sfinţesc într-însă, îl avem între noi pe Hristos, Mirele nostru Ceresc, Care petrece întru noi şi noi întru El (Ioan 6, 56). Aceasta bucurie nu se potrivea însă cu zilele Postului Mare, zile de întristare şi de pocăinţă, când Mirele este luat de la noi (comp. Matei 9, 15 şi Luca 5, 34-35).

De aceea, consfinţind o veche tradiţie a Bisericii, soborul Părinţilor adunaţi la Laodiceea (Asia Mica, 360-380) a hotărât să nu se mai săvârşească Liturghie şi să nu se mai serbeze pomenirea Sfinţilor Mucenici, care era împreunata cu Liturghia în timpul Postului Mare, decât Sîmbăta şi Duminica, zile în care postul era mai puţin aspru (canoanele 49 şi 51).

Erau însă creştini care doreau să se împărtăşească şi în celelalte zile din cursul săptămânii şi mai ales miercurea şi vinerea4 . Ca să împace această dorinţă pioasă a credincioşilor cu hotărârile Sinodului de la Laodiceea, s-a luat obiceiul de a opri o parte din Darurile sfinţite la Liturghia de sâmbătă şi duminică, pentru a împărtăşi cu ele pe credincioşi în celelalte zile în care nu se putea săvârşi Liturghie. Iar ca să nu se întrerupă ajunarea obişnuită dintre zilele de post, împărtăşirea aceasta avea loc spre seară, îndată după slujba Vecerniei. Rânduiala împărtăşirii, destul de simplă la început, a devenit încetul cu încetul din ce în ce mai sărbătorească, fiind încadrată între slujba Vecerniei de o parte şi rugăciunile şi ceremoniile din rânduială Liturghiei, care erau mai ales în legătură cu Taina Impărtăşirii, de cealaltă. Cele două slujbe, deosebite la început, în cadrul cărora avea loe împărtăşirea credincioşilor în zilele de post, s-au contopit cu timpul într-o singură slujbă, care s-a numit Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.

Soborul al cinci-şaselea al Sfinţilor Părinţi (Trulan 692), a hotărât că această Liturghie să se facă în toate zilele postului Păresimilor, afără de sâmbete şi duminici, precum şi de sărbătoarea Bunei-Vestiri (canonul 52).În câte părţi mai mari se poate împărţi rânduiala Sfintei Liturghii? în două părţi mari, şi anume:

a) Proscomidia, care se săvârşeşte în taină;

b) Liturghia propriu-zisă, care se săvârşeşte în auzul credincioşilor. La rândul ei, liturghia propriu-zisă se împarte în două părţi, dintre care cea dintâi poartă numele de Liturghia catehumenilor, iar a doua, Liturghia credincioşilor.Ce este Proscomodia?

Proscomodia (de la cuvântul grecesc Pro"comivkw # „a aduce, a pune înainte, a oferi, a face dar") este rânduiala pregătirii darurilor de pâine şi de vin, care alcătuiesc materia jertfei. Această primă parte a Liturghiei se săvârşeşte întreagă în taină, în timpul slujbelor premergătoare Liturghiei (Utrenia sau Ceasurile), înăuntrul altarului, şi anume în latura lui dinspre miazănoapte, pe o masă mică sau în scobitura făcută înadins în perete şi numită proscomidiar, care la unele biserici mai mari are chiar forma unei încăperi aparte, din stânga altarului. Miezul Proscomidiei îl alcătuieşte alegerea şi pregătirea materiei de jertfă din darurile de pâine şi de vin aduse de credincioşi.Ce formă şi ce numire poartă pâinea adusă de credincioşi pentru Liturghie? Poartă numele de prescuri (de la cuvântul grecesc ppoafopa), adică pâinişoare făcute din frământătură dospită şi având uneori formă rotundă, dar mai ales formă de cruce, în patru cornuri, amintind Crucea pe care s-a răstignit Mântuitorul şi închipuind cele patru laturi ale lumii[8].

Această pecete e făcută cu un instrument de lemn, pistornic sau pristolnic. Prescurile aduse de credincioşi sunt însoţite de obicei de câte o lumânare, care se aprinde în sfeşnicul de la Prascomidie, şi de pomelnic, adică o foaie de hârtie pe care sunt scrise numele credincioşilor, vii şi morţi, ce se vor pomeni la Liturghie.

106. Ce închipuie prescurile şi vinul aduse de credincioşi pentru Liturghie? Ele închipuie sau înfăţişează mai întâi fiinţa trupeasca şi sufleteasca a credincioşilor, pe care ei o aduc ca jertfa lui Dumnezeu, sub această formă. De ce? Pentru că, spre deosebire de jertfele din Legea Veche, care constau din cărnuri sau din roadele pământului şi din care se hrăneau nu numai oamenii, ci şi animalele, pâinea şi vinul sunt alimente care alcătuiesc numai hrana omului, şi anume hrana lui de căpetenie. Ele nu numai că întreţin viaţa trupească a omului, ci totodată o şi simbolizează în chipul cel mai potrivit[9].

în al doilea rând, pâinea, făcută din atâtea boabe de grâu strânse laolaltă, şi vinul, ieşit din zdrobirea în acelaşi teasc a atâtor ciorchini de boabe de struguri, simbolizează şi unitatea sau legătura nevăzută care leagă între ei pe toţi fiii Bisericii, făcând din ei un singur trup: Trupul tainic al Domnului[10].

în felul acesta, pâinea şi vinul aduse de credincioşi alcătuiesc şi semnul văzut prin care se arată că ei iau parte cu adevărat la jertfa care se aduce la Liturghie şi că îşi dau obolul lor la ea.Toată pâinea sau toate prescurile aduse de credincioşi devin materie a Jertfei sau sunt folosite la Proscomidie?

Nu. Numai anumite părţi scoase de preot din ele: Sfântul Agneţ şi miridele (părticele).Ce este „Sfântul Agneţ"?

Este partea pătrată sau pecetea pe care preotul o scoate cu copia din cea dintâi prescură folosită la Proscomidie şi o aşază apoi pe Sfântul Disc. Se numeste Agneţ, de la cuvântul grecesc jAmnoV", adică Miel, pentru că ea închipuie pe Mântuitorul, Care, prin asemănarea cu Mielul înjunghiat de evrei la Paştele lor, a fost numit de către Sfântul Ioan Botezătorul Mielul lui Dumnezeu, Care ridicăpăcateLe Lumii" (Ioan 1, 29). Sf. Agneţ este pâinea care, prin sfinţire, se va preface în Sfântul Trup al Domnului, cel jertfit pe Cruce. De aceea, preotul întipăreşte într-însul cu copia Patima Domnului, străpungându-l în chip cruciş şi pronuntând cuvintele din Sfânta Scriptură, unde ni se istoriseşte cum sutaşul a împuns cu suliţa, coasta Mântuitorului (Ioan 19, 34).Ce sunt miridele?

„Miridele" (de la cuvântul grecesc „meris, meridon” parte, părticică) sunt părţicele mărunte de pâine, scoase de către preot din celelalte prescuri folosite la Proscomidie şi aşezate pe disc, alături de Sfântul Agneţ, în cinstea Sfinţilor şi pentru pomenirea căpeteniei bisericeşti (arhiereul locului), a cârmuirii ţării, a ctitorilor şi a credincioşilor vii şi morti ale căror nume sunt scrise pe pomelnicele aduse de creştini. Miridele - atât cele pentru sfinţi cât şi cele pentru credincioşi - nu se prefac în Trupul Domnului ca Sf. Agneţ, ci numai se împărtăşesc de sfinţenia pe care o primesc de la Sf. Agneţ, lângă care sunt aşezate .Cum se aşază pâinea (Sf. Agneţ şi miridele) pe Sf. Masă?

Sf. Agneţ se aşază în mijlocul Sf. Disc. în dreapta lui se aşază prima miridă (mai mare) scoasă în cinstea Sfintei Fecioare, în stânga, nouă miride pentru ceilalţi sfinţi (împărţiţi în cele nouă cete sau grupe), în partea de jos, mirida pentru arhiereul locului, pentru Patriarhi, pentru Cârmuirea ţării şi pentru ctitori, iar mai jos, miridele pentru credincioşii vii şi morţi, despărţite în două grămăjoare.De ce se așază pâinea pe Sf. Disc în chipul arătat sau ce închipuie această aşezare?

Sf. Agneţ şi miridele aşezate astfel pe Sf. Disc închipuie şi înfăţişează Biserica întreagă, atât cea de pe pământ (luptătoare), cât şi cea din ceruri (biruitoare), adică acea mare familie a tuturor fiilor lui Dumnezeu, strânsă în jurul întemeietorului şi Capului ei nevăzut, Hristos Mântuitorul, aşa cum a rugat El pe Tatăl că unde este El să fie şi ai Lui (Ioan 17, 24).

Sau, cum spune aşa de frumos Simion, Arhiepiscopul Tesalonicului: «Am înţeles cum prin această închipuire şi istorisire a Sfintei Proscomidii vedem pe însuşi Iisus şi întreagă Biserica a Lui. în mijloc (îl vedem) pe Iisus Hristos însuşi, Lumina cea adevărată şi Viaţa cea veşnică. El este în mijloc prin Agneţ, iar Maica Lui, de-a dreapta prin mirida, sfinţii şi îngerii de-a stânga, iar dedesupt întreaga adunare a credincioşilor Lui dreptmăritori. Aceasta este taina cea mare: Dumnezeu între oameni şi Dumnezeu în mijlocul dumnezeilor, care se îndumnezeiesc de la Cel ce după fire este Dumnezeu, Care S-a întrupat pentru dânşii. Aceasta invăţătura de credinţă creştină ortodoxă este împărăţia ce va să vie şi petrecerea vieţii celei veşnice: Dumnezeu cu noi, văzut şi împărtăşit» .

Cum se pregătesc cinstitele Daruri?

După ce toarnă vin şi apă în Sf. Potir, preotul aşază steluţa cruciş peste Sf. Disc, acoperă şi Discul şi Potirul cu acoperămintele lor, apoi pe amândouă cu acoperământul cel mare. Rosteşte rugăciunea Proscomidiei sau a punerii înainte, prin care roagă pe Dumnezeu să binecuvânteze acele Daruri, să le primească în altarul Său cel ceresc şi să pomenească atât pe cei ce le-au adus, cât şi pe cei pentru care s-au adus. În sfârşit, preotul tămâiază Darurile, altarul şi biserica întreagă, închipuind prin această revărsarea darurilor Duhului Sfânt peste Biserică şi peste credincioşi.

Darurile binecuvântate astfel sunt prefăcute acum în Sfântul Trup şi Sânge?

Nu încă. Atâta vreme cât rămân la Proscomidie, Sf. Agneţ de pe Disc şi vinul din Sf. Potir nu se prefac încă în Trupul şi Sângele Domnului, ci sunt numai un simbol, o icoană sau o închipuire a Sfântului Trup şi Sânge. Ele nu mai sunt însă nici pâine simplă şi vin obişnuit, ca oricare altul, ci, datorită binecuvântării şi rugăciunii săvârşite asupra lor, au devenit «cinstitele Daruri», consfinţite, hărăzite, afierosite sau închinate lui Dumnezeu. Toate cele săvârşite până acum la Proscomidie sunt numai simboale .

Ce anume simbolizează sau închipuie cele săvârşite la proscomidie?

Acestea închipuie pe de o parte naşterea şi copilaria Domnului, iar pe de alta, Patimile Lui. Astfel, prescura cea dintâi, din care se scoate Sf. Agneţ, închipuie pe Sf. Fecioară, din care S-a născut Domnul, după trup; scoaterea Sf. Agneţ din prescură înseamnă întruparea şi naşterea Domnului din Sf. Fecioară[11]. Proscomidia închipuie locul Naşterii (Betleemul) şi al vieţii Mântuitorului, dinainte de Botez (Nazaret, Capernaum) , iar discul ţine locul ieslei din staulul de vite în care a fost culcat Pruncul după naştere. Acoperămintele sunt scutecele cu care a fost înfăşat dumnezeiescul Prunc de către Magii de la Răsărit. Aşezarea steluţei desfăcute peste Sfântul Disc simbolizează steaua care i-a călăuzit pe magi spre locul naşterii, iar tămâierea sau cădirea înseamnă darurile: aur, smirnă şi tămâie, aduse dumnezeiescului Prunc de către Magii de la Răsărit. Acoperirea darurilor şi rămânerea lor tainică la Proscomidiar înseamnă vremea necunoscută a vieţii lui Iisus, înainte de începerea lucrării Sale în lume, viaţa pe care Sfintele Evanghelii nu ne-o istorisesc[12].

Pe de altă parte, cele săvârşite la Proscomidie ne duc cu gândul la Răstignirea şi Patimile Domnului.

Astfel, Proscomidia închipuie Golgota sau locul Răstignirii; străpungerea Sf. Agneţ cruciş şi împungerea lui cu copia închipuie jertfa sângeroasă a Domnului, adică răstignirea Lui pe cruce, împungerea sfântei coaste cu suliţa; copia înlocuieşte suliţa cu care ostaşul a împuns pe Domnul în coastă. Vinul şi apa turnate în potir închipuie Sângele şi apa care au curs din sfânta coastă, iar Potirul înlocuieşte atât paharul de la Cina, cât şi vasul cu fiere şi cu oteţ din care I s-a dat sa bea Celui Răstignit şi în care, după tradiţie, Sfântul Ioan Evanghelistul ar fi strâns şi păstrat o parte din dumnezeiescul Sânge care a curs din rănile Domnului[13]. Discul este patul (năsălia) pe care Iosif şi Nicodim au aşezat Trupul Domnului (după coborârea de pe Cruce). Maica Domnului, care a zăbovit îndurerată lângă crucea

Fiului Său răstignit (Ioan 19, 25), este şi ea de faţă aici, sub forma miridei triunghiulare aşezate de-a dreapta Sf. Agneţ.

De ce partea de la începutul Liturghiei se numeşte „Liturghia catehumenilor" sau a celor chemaţi?

continuare http://www.mitropolia-ro.de/index.php/catehizare/798-despre-sfanta-liturghie