Cea mai pretioasa VIRTUTE a omului- TACEREA

PUNE LACAT GURII SI GANDURILOR


   Grasi, uriti, strimbi, lipsiti de smerenie, avari dupa bani, mincinosi , slabi , lenesi , infumurati , batrani , nerecunoscatori si altele ca acestea.
 Acest fel de a vedea  lumea  (aproapele tau ),se numeste JUDECARE si este un pacat pentru care 
SE PIERDE MANTUIREA.

 Sfintul Dorothei al Gazei a fost intrebat cum este sa vezi un om beat si sa nu-l judeci. Sfintul a raspuns: daca vei zice „acesta s-a imbatat”, nu judeci, ci faci o constatare, dar daca zici: „asta e betiv”, cazi in judecata, caci fapta lui de a se imbata acum o raspandesti asupra intregii sale vieti si-l identifici cu ea.

  
Cel ce grăiește de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăiește de rău Legea (pe Dumnezeu) și judecă Legea; iar dacă judeci legea nu ești împlinitor al legii, ci judecător al ei . 
Nimeni, dar absolut nimeni ,in afara de Dumnezeu, 
n-are voie sa judece pe aproapele sau !
Este mai bine de a-ti taia limba si a o arunca in foc, decat sa judeci si sa clevetesti pe altii. 
Caci dintr-o vorba urata poti sa destrami o familie, sa nenorocesti o viata de om printr-un sfat dat aiurea, atunci cand esti furios , ingamfat sau mandru. 
Clevetitorul si barfitorul sunt slugile celui rau. 
Rugati-va pentru ei, si o sa le  aprindeti carbuni incinsi deasupra capului celui ce va cleveteste si va uraste. Adica o sa-i aprindeti carbuni de  asupra capului celui rau, duhului rau ce il impinge pe pacatos a face rau.

 Spre osteneala asta să vă însuflețiți cu gândul drept că nimic nu Îl jignește pe Domnul, pe Care Îl iubiți, ca acest păcat, FIINDCA RAPITI STAPANIREA LUI și prin nimic nu vă supuneți atât de mult primejdiei de a fi osândit ca prin aceasta, fiindcă judecându-i pe alții ATRAGETI SI ASUPRA DUMNEAVOASTRA O JUDECATA ASPRA . 

  Cel ce a judecat pe fratele in locul lui Dumnezeu se cheama ca fratele a fost achitat iar de ce a fost acuzat ii revine lui osanditorului.

 Nu este mai mare semn al smereniei decit a nu-l judeca pe celalalt in caderea sa.

Pe cel ce a cazut in pacat trebuie sa-l mangaiem cu vorba blanda, blajina, fara ton raspicat. 

Si mai presus de toate, sa-i fim noi un model de a fi, de a trai crestineste.
 Caci daca vom osandi, cu ce vom mai fi buni, daca ne vom asemana cu diavolul ?
 Caci doar numai el,uratul  umbla cu jalba la Domnul. 

Sa ne asemanam intru toate Domnului.

Slava lui Dumnezeu pentru toate !

sursa  http://www.atitudini.com

Monahul Damian Guţea – despre cea mai grea si teribila patima 

Mandria sau ,,Samanta satanei,, din inima omului

Mândria omoară cei mai mulţi oameni! Orice cădere a omului este numai din mândrie! 

Din pricina încrederii în sine, omul este lăsat să cadă în necredinţă, în desfrânare şi în deznădejde. 

Cu cât se mândreşte omul, cu atât cade mai repede şi mai de sus!
Otrava ascunsa in om . Se intampla ca oameni rai sa-i dea cuiva otra­va inaltarii de sine: asa ne-a varsat in fire otra­va aducatoare de moarte a pacatului vrajmasul nostru, sarpele cel vechi. Daca se intampla sa se otraveasca, omul, chiar daca inainte era sanatos, ajunge in mare suferinta: si firea noastra era cu­rata, neprihanita, sfanta, buna, dar cand otrava vicleanului sarpe a patruns in ea, a cazut in boa­la si nenorocire nevindecata. 

Aflandu-se in om, otrava ii imbolnaveste tot trupul: si otrava cea aducatoare de moarte a sarpelui ne-a imbolnavit toate puterile sufletesti si trupesti.
De aici iau nastere nu numai mandria, ci si se­meata cugetare, dispretuirea aproapelui, osandi­rea, clevetirea, grairea de rau, ocarile, razbuna­rea cu fapta si cu cuvantul, dorirea si cautarea cinstirilor, slavei omenesti si laudelor.
De aici iau nastere amagirea, viclenia, sirete­nia, minciuna si fatarnicia.
De aici iau nastere faptele si cuvintele de ru­sine.
De aici iau nastere mancatul si bautul peste masura si grija ospetelor. Asa se face ca oamenii nascocesc schimbari in imbracaminte, in zidirea si impodobirea caselor, precum si celelalte desertaciuni.
Toate acestea si cele asemenea lor sunt de la cugetarea trupeasca si de la otrava aducatoare de moarte a sarpelui, care este semanata in ini­ma omeneasca. Otrava dinauntrul omului il chinuie pe aces­ta, si cu timpul ii face suferinta de neindurat: si otrava sarpelui, care este ascunsa in suflet, chinu­ie foarte sufletul si ii pricinuieste felurite dureri.

Uita-te ce face in om mandria! 

Cum il chinu­ie! Cate mijloace nascoceste pentru a dobandi cinste, slava si lauda in aceasta lume, si, odata ce le-a dobandit, cu cata osteneala si grija isi pa­zeste aceasta comoara!  Cat de nemultumita este atunci cand cineva o dispretuieste! Cat o doare atunci, cat se tulbura, cum carteste si se indarjes­te cand e lipsita de cinstiri, incat multi chiar isi pun capat zilelor!

 Mandria este o boala sufleteasca de temut, ca­re se vindeca foare greu.  Nu este pacat mai urat inaintea lui Dumnezeu decat mandria. Sfintii Parinti o numesc “samanta satanei”.

Mandria este increderea in sine dusa pana la extrem, care respinge tot ce nu este „al meu”; es­te izvor al maniei, cruzimii, enervarii si rautatii; este refuz al ajutorului dumnezeiesc – dar toc­mai cel mandru are deosebita nevoie de Dumne­zeu, fiindca oamenii nu-l pot salva atunci cand boala ajunge in ultimul stadiu.

Cel ce a „inventat” pacatul, ingerul cel cazut al intunericului, a pacatuit el insusi prin impo­trivirea fata de Dumnezeu, adica prin mandrie, si arunca tot neamul omenesc in aceasta patima pierzatoare.

Orice pacatos care face pe placul patimii sale poarta razboi impotriva lui Dumnezeu asa cum satana s-a razvratit candva si a pornit razboi in cer impotriva lui Dumnezeu ca sa iasa din supunerea fata de El si sa traiasca dupa voia sa. Atunci cand cel mandru, cel iubitor de slava desarta, cel iubitor de sine, cel iubitor de slava omeneasca, cel iubitor de stapanire, cel crud, cel manios, cel invidios, cel semet, cel ingamfat, cel neascultator si altii isi satisfac patima si pentru „eul” lor ii injosesc pe altii, prin aceasta ridica sabia, ca sa zic asa, asupra lui Dumnezeu, ca si cum l-ar zice lui Hristos:
„Nu vrem sa urmam pildei Tale, nu vrem sa fim blanzi si fara de rau­tate! Legea Ta nu ne place! Oamenii sa ni se su­puna si sa ne slujeasca noua, nu noi lor!”  Izbaveste-ne, Doamne, de o asemenea intune­care! 

Cu cei mandri asa se si intampla de obicei.

 Daca nu se opresc la timp, daca nu se pocaiesc, devin potrivnici ai lui Dumnezeu.

Prin orice pacat, chiar si printr-unul mic, in suflet slabeste harul lui Dumnezeu, iar prin pa­catele de moarte oamenii il pierd cu desavarsire si devin vrednici de pedeapsa vesnica.
Cei mandri ies de sub stapanirea legii lui Dumnezeu; ca atare, se lipsesc singuri de apara­rea si ocrotirea dumnezeiasca. Ei sufera infran­gere in toate caile lor. Traind cu trupul, sunt deja morti cu sufletul si inca din timpul vietii traiesc muncile gheenei: singuratatea, lancezeala moho­rata, tristetea, rautatea, ura, sterpiciunea, intune­carea si deznadejdea.

Simptomele si dezvoltarea bolii

 Pacatul mandriei are in dezvoltarea sa cateva stadii, si incepe cu slava desarta.
Simptomele slavei desarte: setea de laude; nesuferirea mustrarilor, moralei si reprosurilor; purtarea banuitoare si ranchiunoasa; banuirea altora, greutatea in a cere iertare, cautarea cailor usoare; omul joaca permanent teatru in prezenta altora, cu scopul de a prezenta o aparenta evlavioasa, ascunzandu-si cu multa grija patimile si neajunsurile.
Omul inceteaza sa-si mai vada pacatele, nu-si mai baga de seama defectele, incepe sa-si minimalizeze vinovatia ori sa si-o nege cu totul, ba uneori chiar s-o arunce asupra altora, si in schimb incepe sa-si exagereze si propriile cunostinte, propria experienta, propriile calitati si virtuti. 

Pe masura evolutiei bolii, in parerea sa despre sine el devine mare, vrednic de slava. 

De aceea se si cheama aceasta boala “mania grando­rii”. In starea aceasta, omul nu numai ca-i osandeste pe altii, ci incepe sa-i dispretuiasca si sa-i fie sila de ei, si chiar sa le faca rau.Izbaveste-ne, Doamne, de asta!

Cel mandru este intotdeauna nemultumit de cei din jur si de conditiile sale de viata, si de ace­ea ajunge cateodata la deznadejde, hula, insela­re, iar uneori si la sinucidere.In stadiul de inceput, mandria este greu de re­cunoscut. Omul se poarta aparent normal, insa un ochi experimentat recunoaste in el inceputul bolii. Omul e multumit de sine. Este bine dispus: canta, zambeste, adeseori chiar rade si cateodata hoho­teste fara pricina; face pe originalul, pe spiritualul; cauta sa atraga cu orice pret atentia celor din jur; ii place sa vorbeasca mult, iar in convorbirile lui se aude la nesfarsit “Eu“, insa un singur cuvant dezaprobator face ca dispozitia lui sa se schimbe rapid, si el devine abatut, ca in urma unei laude sa infloreasca din nou. 

In general insa, in stadiul acesta dispozitia lui ramane luminoasa.
Daca omul nu-si da seama de pacatosenia sa, daca nu se pocaieste si nu se in­dreapta, atunci  boala lui duhovniceasca evolueaza si se acutizeaza.

In om apare convingerea sincera de faptul ca este mai presus de altii. Aceasta convingere se transforma in patima de a comanda, si el ince­pe sa dispuna dupa bunul plac de atentia, de timpul si de puterile altora. Devine obraznic: se apuca de orice, chiar daca nu face decat sa strice si sa incurce, in toate se baga, chiar si in familii­le altora.
In stadiul acesta, dispozitia omului mandru se strica, fiindca el intampina deseori rezistenta celor din jur. El devine, treptat, tot mai irascibil, incapatanat, certaret, etc. Uneori, oamenii incep sa-l evite, dar el este convins de dreptatea sa si considera ca pur si simplu ni­meni nu vrea sa-l inteleaga, si ca atare o rupe cu unii. 

Rautatea si ura, dispretul si ingamfarea se instaleaza si prind radacini in sufletul lui. Sufle­tul ii devine intunecat si rece, mintea i se intuneca, si omul iese din orice supunere. Scopul lui este sa iasa cum vrea el, sa-i faca pe ceilalti sa se simta inferiori, sa-i impresioneze si sa-si demon­streze „dreptatea”. Tocmai trufasi de felul acesta creeaza schismele si ereziile.
In urmatoarea etapa de dezvoltare a bolii, omul o rupe si cu Dumnezeu… 

Tot ce are, inclu­siv calitatile si unele virtuti, si le atribuie siesi. El e convins ca-si poate aranja viata fara ajutorul al­tora si ca poate dobandi singur tot ce-i trebuie in viata.

 El se simte mare voinic chiar si atunci cand are o sanatate plapanda. 

Se ingamfa cu „intelep­ciunea” sa, cu cunostintele sale, si se mandreste cu tot ce are – iar rugaciunea lui devine nesincera, rece, fara frangere de inima, iar mai apoi ince­teaza de tot sa se mai roage. 

Starea lui sufleteas­ca se face negrait de intunecata, dar totodata el e convins ca e pe calea cea dreapta si continua sa mearga cu graba spre propria pierzare.

****

-L-au întrebat părinţii: Ce păcat ucide cele mai multe suflete şi le aruncă în pierzare? Necredinţa sau desfrânarea?

– Nu, părinţilor. Este mândria! 

Mândria omoară cei mai mulţi oameni! Orice cădere a omului este numai din mândrie!

 Din pricina încrederii în sine, omul este lăsat să cadă în necredinţă, în desfrânare şi în deznădejde. 

Cu cât se mândreşte omul, cu atât cade mai repede şi mai de sus! 

Să ne ferească Dumnezeu de patima mândriei, că-i mai grea decât toate!

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 728-729)