Arsenie Boca - Taina Casatoriei si Spovedania

Patimile ne distrug vlaga, mintea si chiar neamul 

Mai departe să schimbăm puţin cuvintele. Ştiinţa medicinii, printre multele ei învăţături, o are şi pe aceasta: s-a băgat de seamă că toate ţesuturile omului se pot drege, adică se tămăduiesc, numai celula nervoasă nu se mai drege niciodată; lucrul ei se opreşte fulgerător.

Celula nervoasă o asemănăm cu un ghem de la care pleacă fire în multe părţi, cu rost de „telefoane”. Creierul ar fi ghemul cel mare, sau „centrala telefonică”, prin care sufletul primeşte veştile şi trimite hotărârile sale tuturor „creieraşelor” mai mici, celulele nervoase împrăştiate în tot corpul. Prin şira spinării duc mii de „fire telefonice” la creier. Prin creier (celulele nervoase), mintea lucrează asupra trupului, mintea fiind o parte a sufletului nu a trupului.

Ştiinţa dovedeşte că desfrânarea, sau risipirea de orice fel, omoară milioane de celule nervoase. Iată cum: în tot trupul, dar mai ales cu desăvârşire în şapte locuri, izvorăşte un fel de putere foarte trebuincioasă pentru bunăstarea întregului om trupesc. Asta e vlaga de viaţă. Între cele şapte izvoare de viaţă, printre cele mai puternice este şi izvorul care înmugureşte sămânţa de om. Când omul se ţine de desfrânare, robit de spurcata ei plăcere, izvorul nu mai poate dovedi să mai verse şi înăuntrul trupului, în sânge, partea de vlagă neapărat trebuitoare, pentru că tot lucrul izvorului e tâlhărit în afară. [n. ed.: după cum am văzut, cele 7 izvoare de viaţă sunt glandele endocrine şi nu chakrele cunoscute în practicile orientale, aşa cum au încercat să arate adepţii acestor practici]

De pe urma năravului desfrânării, scade puterea izvorului de a mai vărsa în sânge felul său de vlagă. Scăderea aceasta de putere aduce moartea a milioane de celule nervoase. Căci toate ţesuturile din om pot răbda de foame sau pot lucra cu schimbul, sau se topesc, ca să se facă mâncare celorlalte şi la vreme prielnică, iarăşi se înmulţesc la loc, numai celula nervoasă, odată moartă de foame, nu mai învie niciodată. Iar mâncarea ei este acea vlagă a celor şapte izvoare. Acum suntem pe cale de a înţelege ce se întâmplă cu mulţi care slăbesc la minte, văzând cu ochii. Şcolarii, de unde la început învăţau foarte bine, acum, de când practică onania, le slăbeşte mintea şi trebuie să părăsească şcoala. Dar la năravul lor mai este cineva răspunzător şi să nu ne grăbim.

Iată pe nume câteva feluri de patimi prin care oamenii îşi prăpădesc sămânţa şi vlaga, aprinşi de pofte contra firii:

1. Onania sau malahia;
2. Curvia;
3. Sodomia;
4. Bestialitatea (cu dobitoacele).

Iar în căsătoria legitimă:

1. Desfrânarea;
2. Fereala de zămislire;
3. Crima de avort;
4. Preacurvia;
5. Necurăţia;
6. Nesocotirea vremurilor oprite;
7. Alte nenumite spurcăciuni.

Dar ce-i atunci după fire? Numai şi numai zămislirea de prunci.

Căsătoria este o Taină din cele şapte, tocmai ca să nu îngăduie într-însa atâta şerpărie de fărădelegi. Cu toate acestea, în zilele noastre trebuie să strigăm amarnic: „Ridicaţi căsătoria din desfrânare, măcar la rânduiala dobitoacelor. Binecuvântarea lui Dumnezeu nu s-a dat fărădelegilor!”. E aşa de greu de înţeles? Dar zic unii: „Noi putem şi fără binecuvântarea lui Dumnezeu!” Iertaţi de întrebare: „Unde?”. Da, pentru cine nu vrea să înţeleagă, nici Dumnezeu n-a avut ce să zică decât aceasta: “Cine este nedrept să nedreptăţească mai departe, cine e spurcat să se spurce şi mai rău, cine e drept să facă dreptate şi mai departe, cine stă sfânt să se sfinţească şi mai mult. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apoc. 22, 11 – 12).

Şi mai zice ştiinţa că tot omul vine pe lume cu un anumit număr de celule nervoase. Prin faptele lui cele de desfrânare, pierde un număr mai mic sau mai mare de celule. Şi pentru că peste toate fărădelegile atârnă legile, aşa atârnă ele şi peste viaţa desfrânatului: faptele sale sunt descrise în sămânţa sa, astfel încât copilul este îmbinarea celor doi părinţi şi a celor patru bunici, a celor opt străbunici şi a celor 16 stră-străbunici (aceasta este o moştenirea numai până la al patrulea neam, dar şi ceilalţi înaintaşi îşi dau partea lor de zestre, însă din ce în ce mai mică). Ne putem da seama cât au de ispăşit copiii din greşelile părinţilor! Şi ce moştenesc? Forma şi întocmirea trupului, precum şi numărul de celule nervoase pe care îl aveau părinţii când au chemat copilul în lume. De la numărul şi sănătatea acestui număr, atârnă multe pentru viaţa urmaşilor. Sau mai pe înţeles, un copil are scrise în sine toate înclinările unui număr mare de părinţi, atât cele bune cât şi cele rele (jumătate de la cei doi părinţi, a patra parte de la cei patru bunici, a opta parte de la cei opt străbunici şi aşa mai departe).

Acum, din toate înclinările acestora, vor veni la arătare mai întâi cele mai puternice, de la părinţii cei mai apropiaţi, dar pot veni la arătare şi porniri de la moşi-strămoşi, atunci când împrejurările din afară sau tocmirea dinăuntru înlesneşte să se arate moşteniri îndepărtate. Firea ţine la sănătate: de aceea, moştenirii bolnave de la un părinte îi sare în ajutor cu partea sănătoasă de la celălalt, dar neputinţa o poartă totuşi, nearătată, în cojoc.
Acestor înclinări să le zicem grâu şi neghină. Vom pricepe că în copil se arată şi sămânţa celui rău, care va trebui să o răbdăm până la seceriş, fiindcă semănătorii, lucrătorii şi economii tainelor au mai adormit, încât acum vedem cam multă neghină în ţarina aceasta. Iar somnul de care e vorba, e adormirea străjii minţii, toropeala în patimile fărădelegilor. Omul vrăjmaş, diavolul, a strecurat în firea omenească, din neam în neam, tot mai multă neghină, sau înclinarea drăcească a fărădelegii.

Dar nu numai patima desfrânării omoară grăuncioarele nervoase, ci toate patimile. Mânia aprinsă, durerea peste măsură pentru o dragoste pământească, la câţi nu le-a făcut sânge rău şi nu i-a pălit guta? Dărâmarea cea mai cumplită însă, vine de la patima beţiei. Otrava băuturii, pe lângă amorţirea şi arderea tuturor nervilor, strică sămânţa toată, într-un chip nemaivăzut – după cum mărturiseşte ştiinţa. Dacă cineva cheamă copii la viaţă în starea aceasta, peste bietul copil atârnă necaz greu, boala îndrăcirii. Căci, oriunde este dărâmare, vine şi puterea rea, diavolul, ca la o ispravă a sa şi se arată prin chinuirea ce o face copilului nevinovat. Aşa se face că vedem nesfârşitul şir de urmaşi nenorociţi: orbi, şchiopi, uscaţi sau putrezind de vii, alţii strâmbi în fel şi chip şi mai greu decât toate, chinuiţi de draci. Iar alţii, în ce priveşte mintea, porniţi de mici spre rele, când vor fi mai mari vor azvârli în părinţi, în Dumnezeu şi vor sfârşi năpraznic. Mare dărâmare în firea omenească! Acestea sunt fărădelegile, în chip de om, ce plângând, strigă vinovăţiile părinţilor şi aduc mare durere în toate părţile.

Iar dacă vreţi: singura scăpare sigură este de a nu ajunge aici (există cale care n-are fărădelegi: aceasta este dată de taina cununiei). Aceştia sunt „pruncii născuţi din somnul necurat, martori ai nelegiuirilor părinţilor, dacă stai să cercetezi” (Înţel. 4, 6). Legea atotputernică ce întoarce faptele oamenilor în braţele lor, o strigă Sfânta Carte în fiecare veac de oameni. 

“Fiii desfrânaţilor nu vor avea desăvârşire şi sămânţa ieşită din patul nelegiuit se va stinge. Că, de vor avea viaţă lungă, nu vor fi de nici o treabă şi bătrâneţea lor, la urmă de tot, va fi fără cinste. Iar, de vor muri de timpuriu, vor fi fără mângâiere şi fără nădejde vor fi în ziua judecăţii. Căci neamul celui nedrept are groaznic sfârşit” (Înţ. 3, 16-19). “…Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce mă urăsc pe Mine, până la al 3-lea şi al 4–lea neam şi mă milostivesc până la al miilea neam, către cei ce Mă iubesc şi păzesc Poruncile Mele” (Ieş. 20, 5 – 6).

Dar milostivirea lui Dumnezeu, care nu de bunăvoie pedepseşte şi umileşte pe fiii oamenilor  aduce în câte unii înclinările bune ale străbunilor şi copilul de mic ajunge la deosebirea dintre bine şi rău. Despre aceştia zice Dumnezeu: “Dacă un copil care văzând păcatele toate câte a făcut tatăl său, se păzeşte şi nu face nimic asemenea… acest om nu va muri pentru păcatele părinţilor săi, ci în veci va trăi… pentru că fiul a făcut ceea ce este drept şi legiuit şi toate legile Mele le-a ţinut şi le-a împlinit: de aceea va trăi”. (Iez. 18, 14-19; 17, 19).

Din învățăturile părintelui Arsenie Boca, Tinerii, familia şi copiii născuţi în lanţuri, Editura Pelerinul, Iasi 2003

http://www.parohiastavanger.no/biblioteca-duhovniceasca/Arsenie_Boca/Ridicarea%20casatoriei%20la%20inaltimea%20de%20Taina.pdf

Parintele Cleopa Ilie - casatorie sau monahism

  La baza intregului monahism sta cuvantul Mantuitorului: "Cel ce vine dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie". 

De ce spun lucrul acesta? Pentru ca, in general, traind intr-o lume mai culta, plina de descoperirile stiintifice, de ceea ce pune mass-media la dispozitie, tineretul a inceput sa transforme monahismul in ceva rational si de efect sau de moment. Spre exemplu, vin foarte multi tineri interesati de viata monahala, care au chemare pentru viata monahala, dar intre ei si Dumnezeu sta propria nimicnicie sufleteasca.

 Ei ori nu stiu sa se exprime, ori nu stiu sa caute si sa ceara, ori nu sunt intelesi.

 Mantuitorul Iisus Hristos mentiona intr-un cuvant al Sfintei Scripturi: "Multi chemati, putini alesi".

Unii stareti de manastiri au urmatorul principiu: "Pe cel care-ti bate in usa sa nu-l dai afara", dupa cuvantul Mantuitorului: "Pe cel care vine la Mine nu-l voi da afara". 

Cuviosul Paisie Aghioritul spune asa: "Roaga-te la Dumnezeu sa fii tu descoperit de duhovnic, nu tu sa i te descoperi duhovnicului", pentru ca, in clipa in care vei cauta tu sa descoperi, nu vei gasi nimic.

- Ce insusiri trebuie sa aiba tanarul care vrea sa intre in monahism?

- In primul rand, la un tanar care vrea sa aiba o viata monahala trebuie descoperit daca are o anumita structura sufleteasca. Un monah trebuie sa fie incununat de doua lucruri. Trebuie sa aiba buna-cuviinta si smerenie, dar nu smerenia la rang de dogma, ci smerenia la rang de virtute, care inseamna bun simt, educatie.  In al doilea rand, un tanar trebuie sa aiba profunzimea sufleteasca de a intelege taina chemarii si sa posede aceasta taina, adica sa ramana permanent cu aceeasi traire, sa nu fie schimbator. 

Si atunci duhovnicul este cel mai bun promotor. In momentul in care-l are la spovedit, si-l cunoaste, si-l testeaza, si-l analizeaza, duhovnicul observa care patima-l lupta mai mult, care inclinatie este mai pacatoasa, care pornire este mai adevarata, care ratiune este mai bine stapanita si care este, pana la urma, calea launtrica spre care poate fi impins acest suflet tanar. Duhovnicul trebuie sa-i prezinte toate aspectele negative, esecurile, slabiciunile cu care ar putea sa se intalneasca pe parcursul vietii monahale, dar sa caute sa-i descopere si valoarea autentica a monahului absolut, nu a monahului cazut.

- Cum privesc Sfintii Parinti aceasta problema?

- In invatatura Sfintilor Parinti intalnim un sfat categoric: sa nu indemni la casatorie sau la calugarie.

 Parerea mea personala este ca atat indemnul la casatorie, cat si cel la calugarie trebuie facute tot de duhovnic.  Casatoria este calea larga care, pe tanarul care nu este format pentru a merge pe ea, il va duce la pacat. Il va duce intotdeauna la probleme, griji, si la tot felul de insuficiente sufletesti, materiale si morale. Iar calea ce duce la monahism este si mai percutanta ca esenta, dar si mai prapastioasa ca valoare.

  In momentul in care tu ai ajuns sa descoperi vocatia de monah intr-un tanar si sa-l inclini spre manastire, daca acest tanar nu-si cunoaste rostul chemarii, in mintea si inima lui se da o lupta mare.

 Cea mai grea lupta pentru un tanar care trebuie sa paraseasca lumea nu consta in faptul ca el trebuie sa se faca monah. Toti tinerii din zilele noastre care vin sa intre in viata monahala sunt bantuiti de un lucru clar: nesiguranta zilei de maine. Cand spun asta nu ma refer la mancat si dormit, ci la organizarea spirituala si sufleteasca a manastirii, fiindca s-au intalnit foarte multe cazuri de oameni tineri, buni, care au pornit cu adevarat ca in filele Patericului egiptean sau romanesc spre monahism si s-au izbit de realitati care i-au smintit...

- Care sunt ispitele ce apar cel mai des in viata unui monah aflat la inceput de drum?

- Gandul de a te reintoarce in lume. 

- Dupa ce criterii ar trebui sa fie apreciata o manastire?
- Mantuitorul Iisus Hristos spunea un cuvant deosebit de greu legat de problema propovaduirii lui Dumnezeu.  Nu pietrele trebuie sa vorbeasca, ci oamenii. Primul lucru pe care ar trebui sa-l descoperi intr-o manastire este dragostea duhovniceasca; aceasta nu este doar o teorie despre care se vorbeste traditional in carti sau in invatatura Sfintilor Parinti. 

Dragostea trebuie sa vina in primul rand din partea superiorului care trebuie sa se puna in postura tuturor, el mare fiind si mic vazandu-se, sa vada daca ar putea rezista la ceea ce incearca sa impuna altora. 

- Exista cateodata anumite tensiuni intre ascultarea fata de Hristos si ascultarea fata de staret...

- Daca vom citi cu atentie viata Sfantului Teofil cel Nebun pentru Hristos, viata staretului Gavriil de la Optina, viata staretului Leonid de la Optina, vom vedea si vom intalni marturii concrete. Si anume: cand staretul a fost depasit de valoarea spirituala a monahului de sub ascultare, a fost parasit de ucenicul lui nu in scop distructiv, ci in scop constructiv. Adica, in momentul in care ai vazut ca n-ai ce invata de la el, implinesti cuvantul Scripturii care spune negru pe alb: "Se cade sa ascultam de Dumnezeu mai mult decat de oameni".

 Monahul trebuie sa fie supus si ascultator, intelegator, tolerant, exact cum spune Apostolul Pavel in Epistola catre Corinteni: "Dragostea toate le rabda, toate le iarta, nu se trufeste, nu se mandreste, nu cauta ale sale, nu tine minte raul, nu pizmuieste, nu uraste, toate le crede, toate le rabda, dragostea nu cade niciodata".

Prima ascultare a monahului, care trebuie indeplinita cu toata hotararea, este pazirea poruncilor lui Dumnezeu, date de insusi Mantuitorul Iisus Hristos care Ii cere monahului ca faptele sa-i straluceasca precum lumina in sfesnic, "ca lumea, vazand faptele voastre cele bune, sa slaveasca pe Tatal vostru cel din ceruri". 

 Chemarea trebuie sa fie neaparat sfanta, sa fie la inaltimea chemarii ingeresti. 

Daca ne uitam in tot Patericul egiptean, vedem ca ascultarea trebuie sa aiba la baza ei supunerea neconditionata.

 Autenticitatea ascultarii monahale consta intr-o deplina armonie intre staret si ceilalti vietuitori, privitor la muncile de zi cu zi, la ascultarile de zi cu zi si la tot ceea ce se desfasoara intr-o manastire. 

Parintele Cleopa spunea: "Eu ma duceam primul la munca si ceilalti veneau toti dupa mine si cu dragoste munceam pana ce se batea clopotul de Vecernie, mancam si apoi mergeam cu totii la pavecernita, si apoi la chilie ne pregateam pentru Utrenie".

-Pilda despre taierea voii si ascultare ...

Unul, care a venit la manastire si s-a apucat de capul lui sa scrie un manuscris, staretul i-a dat porunca sa-l arunce in foc. Calugarul spunea: "Dar l-am legat cu aur, l-am scris cu miniaturi, m-am chinuit". "Arunca-l in foc." Si, dupa cativa ani de zile, cand era nevoie de respectivul manuscris, fratele l-a atentionat pe staret, crezand ca in felul acesta ii va aduce aminte de greseala facuta: "Parinte, acum ne-ar fi prins bine manuscrisul respectiv". "Du-te, deschide usa de la cuptor, ia-l de acolo si adu-l incoace". Si, in clipa in care s-a dus si a deschis usa la cuptor, a gasit acolo acel manuscris nears, tocmai ca sa se inteleaga ca focul nu mistuia lucrarea Duhului sau o lucrare spirituala de valoare. Dragostea staretului l-a ferit pe ucenic sa faca lucruri care sunt impotriva timpului si vremii lui mai inainte de a avea varsta duhovniceasca potrivita.

Parintele Calistrat, Manastirea Barnova

sursa  http://www.crestinortodox.ro

Adevarata spovedanie si rugaciune - Parintele Calistrat

,,Lacrimile  de pocainta si milostenia sterg pacatele de pe haina botezului,, Sf. Paisie Aghioritul

  Cerceteaza indreptarul de spovedanie, apoi constiinta ta, scrie pacatele tale pe o foaie, iar la sfarsitul hartiei scrie asa : ,,toate acestea, si mai mari decat acestea am facut, si pe altii am indemnat sa le faca. ,, Nu incerca cumva sa te indreptatesti intr-un anume fel pentru pacatul savarsit, caci mai rau faci.,,

 Tine post aspru macar o zi- ca sa ai inima umilita si dramul de lacrima de cainta in fata Domnului pentru pacatele tale in momentul spovedaniei, sa te vada Dumnezeu ca chiar regreti sincer faradelegile comise si ca n-ai sa le mai faci.

Exceptie de la regula:  cei ce se spovedesc pentru prima data ( si au constiinta foarte incarcata ) sa mearga de indata la preot sa se spovedeasca, fara post si alte menajamente. 

In cazul in care aveti rude aproapiate, cum ar fi bunici, insistati cu blandete ca macar de dragul vostru sa se spovedeasca , sau macar pe patul de moarte chemati preotul sa-i ajute in acest sens. Trebuie sa va pese si de starea lor sufleteasca , caci indiferenta si ignoranta este tot un pacat pentru care vom da raspuns.

 Acasa, dupa ce zici canonul, macar 5 minute, roaga-te din adancul inimii tale, din toata fiinta ta- catre Mantuitorul, cerandu-i indurare si mila pentru sufletul tau si pentru cei pe care ii pomenesti in Acatiste la Sfanta Biserica. 

Neaparat sa-i pomenesti pe nume, atat pe cei vii, cat si pe cei adormiti, si nu uita sa aprinzi candela . Una- pentru cei vii si binefacerile primite de la Domnul, si alta - pentru iertarea celor adormiti si odihna lor in Imparatia Domnului.

Mult ajuta milostenia data cu inima buna, din munca cinstita. Crestinii ce au dragoste fata de Iisus Hristos si aproapele, impart dupa Sfanta Liturghie celor saraci pachete de mancare.

-Unde gasim pe cei ce au nevoie de ajutor cu adevarat?

-Gasesti saraci , flamanzi si lipsiti (bolnavi internati ) in biserica din incinta oricarui spital.

Daca am fost ajutati de Domnul intr-o anume problema, sa nu uitam si sa multumim, facand o fapta buna, sau citind o rugaciune ( Acatist ) pentru cei lipsiti si bolnavi, ori pentru iertarea pacatelor neamului crestin, pentru Pace in lume si vreme de pocainta.

Nu ajuta cu nimic citirea multor Acatiste fara simtamant interior sau mersul la biserica daca nu dorim mantuirea.

,, Doamne, intareste-ma in credinta ! ,,

Cei ce chiar doresc mantuirea il cauta pe Iisus, strigand din adancul inimii lor zi si noapte :

,, Doamne, intareste-ma in credinta ! ,,

Striga asa pana Domnul ii aude, si aici se petrece miracolul- CREZI, caci stie Domnul ce sa-ti dea ca sa crezi cu adevarat . Acesta este marea minune- transformarea unei false evlavii intr-o credinta autentica, asa cum o aveau candva crestinii. Din acest moment te poti considera cu adevarat crestin , caci ai fost luminat si inteleptit de Dumnezeu. Dar nu uita ca trebuie sa dai ceva in schimb- inima ta , osteneala ta, viata ta curata, mila fata de aproapele, lacrimile de pocainta, spovedanie sincera, ascultare de duhovnic, citirea sfintelor carti mantuitoare de suflet, iertarea neconditionata a tuturor celor ce ti-au gresit candva.

 In rugaciune sa ceri neaparat Domnului iertare de pacate, intelepciune, minte luminata, lacrimi de pocainta, smerenie, intarire in credinta si rabdare in ispite, curatie de patimi si pofte ucigatoare de suflet, Inger Pazitor, daruri ale Duhului Sfant de folos in mantuirea ta si mantuirea celor din neamul tau - in aceasta viata.

Parintele tau duhovnic sa fie pomenit zilnic in rugaciunile tale. Iar daca afli intamplator ca are o situatie materiala grea - intinde mana ta si ajuta-l.
Pomeneste-l si in Acatistele tale , aprinde cate o lumanare pentru el duminica, chiar inainte de a incepe Sfanta Liturghie.


Nu uita sa rostesti Rugaciunea lui Iisus- indiferent ca mergi pe strada, speli vasele, sapi in gradina sau te pui sa adormi in pat. Evita multa vorbire si cauta sa ai cugetare smerita, ca nu cumva sa nu aluneci in pacate si sa pierzi ajutorul Domnului.

Am observat ca crestinii trec doar cate cinci- zece nume pe un Acatist. Bine ar fi, ca de desuptul acestor nume sa scrieti si aceste cuvinte : ,, si cu toti ai lor din neam in neam, vii si adormiti,,

Sa nu treaca nici macar o Sfanta Liturghie in care sa nu fiti pomeniti (si cei ai casei, vii si adormiti ) si daca doriti sa aveti binecuvantare grabnica asupra casei voastre- puteti trimite Acatiste si Pomelnice la Sfintele Manastiri din tara. Dar nu uitati sa va rugati si voi , macar seara- citind un Acatist sau macar doua file, in cazul in care sunteti foarte aglomerati cu treburi.

din sfaturile si indemnurile Sfintilor Parinti

Parintele Arsenie Boca ,,Sfaturi intelepte ,,

 Postul curăţeşte ochii, rugăciunea curăţeşte mintea. Aici nu vorbim de rugăciuni care cer lucruri materiale nici de rugăciunea care dă drumul închipuirii după cum nu vorbim nici de rugăciunea liturgică ci numai de rugăciunea minţii.

 La intrarea în călugărie rugăciunea vameşului completată poate chiar de Iisus e numită deodată cu metaniile Sabia Duhului Sfânt. 

Rugăciunea minţii este: DOAMNE IISUSE HRISTOASE FIUL LUI DUMNEZEU MILUIEŞTE-MĂ PE MINE PĂCĂTOSUL. E numele lui Iisus. Întâi cu gura apoi cu mintea pătrundem dinafară spre înlăuntrul nostru către Iisus Care la rugăciunea noastră bate război cu potrivnicul din gânduri şi ne izbăveşte de asupririle patimilor. Rugăciunea minţii sau a inimii are temeiul acesta descoperit de Însuşi Iisus că "fără Mine nu puteţi face nimic" în privinţa izbăvirii de patimi deci în privinţa mântuirii. Rugăciunea minţii are şi stări superioare, când izbăvindu-se patimile se deapănă de la sine fără cuvinte într-o nesfârşită dragoste de Dumnezeu, de oameni şi de toată făptura.

Războiul nevăzut sau despre patimi (ispite)

Sufletul este mai de preţ decât toată materia lumii pentru că în el e sădită de la obârşie posibilitatea desăvârşirii. Pe de altă parte şi firea întreagă suspină după arătarea fiilor lui Dumnezeu(Rom. 8.19) adică după îndumnezeirea omului. În cale stă infirmitatea firii şi o putere potrivnică nevăzută care caută să înfrâneze sufletul de la un zbor mai înalt decât viaţa veacului acestuia. Şi fiindcă puterile nu erau egale Dumnezeu S-a făcut om şi ca om a biruit pe ispititorul învăţându-ne şi pe noi lupta. A înviat firea noastră şi sălăşluindu-se în noi prin botez făptura nouă ascultătoare de Dumnezeu. 

Dar de la noi atât se cere: să punem în lucru aceste ajutoare. Tot războiul nevăzut al patimilor urmăreşte abaterea sufletului din ascultarea de Dumnezeu şi toată nevoinţa călugărului e să sporească această ascultare. Potrivnicul are două feluri de ispite: prin plăcere şi prin durere. Cu primele umblă să ne amăgească iar cu celelalte umblă să ne constrângă să socotim plăcerea ca bine şi durerea ca rău.

ÎNFRÂNAREA

Este o corespondenţă între trup şi suflet, între calitatea trupului şi calitatea sufletului; o întrepătrundere ondulatorie. Presupuneţi o noapte cu lună şi un lac liniştit, în care cineva aruncă două pietre în puncte diferite; se văd
valurile apei, întretăindu-se în cercuri şi, pe ele, mişcându-se, petece de lună. Cam aşa ceva ar fi atingerea sufletului cu undele trupului, deşi sufletul e de altă natură, nu mai puţin deosebită de trup decât oglindirea de lună pe vălurelele apei.

Şi totuşi se răsfrâng întreolaltă.

Hormonii, prin trup, influenţează spiritul; într-un fel al bărbatului şi într-alt fel, al femeii. Astfel bărbatul dobândeşte, pe lângă configuraţia vigorii anatomice şi sentimentul virilităţii sale. Intelectualitatea biruie asupra sensibilităţii; puterile minţii se dovedesc creatoare. Cu alţii e activ; înclinat mai mult spre tiranie, decât spre supunere; mai curând spre brutalitate, decât spre bunătate. Cu cât notele diferenţiale sunt mai accentuate, cu atât avem de-a face cu un caracter mai agresiv. Mi se pare că tot aici trebuie căutat şi suportul trufiei.

Mântuirea nu se câştigă cu o faptă răzleaţă, ci presupune şi o faţă socială; nimeni nu se mântuieşte singur; de mântuirea sa se mai leagă o mulţime de oameni. Darul mântuirii se dobândeşte chiar ca dar, cu mare luptă. Până la judecata din urmă, mântuirea se poate dobândi oriunde, şi pe câmpuri de bătaie; şi se poate dobândi  şi din iad; şi se poate pierde oriunde, şi în mănăstiri, şi în ceata sfinţilor Apostoli, şi s-a pierut şi în Rai. Tâlharul, răstignit pentru faptele sale, a sărit de pe cruce în Rai şi Lucifer ca fulgerul a căzut din Ceruri.

Orbul din naştere capătă vederea şi a văzut pe Dumnezeu şi a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau zicând că-i păcătos şi are drac (Matei 9, 34). Cereau semn (Luca 11, 29) şi umblau să omoare pe Lazăr, cel înviat a patra zi din morţi. Orbia răutăţii, stând de-a pururi împotriva Adevărului, nu are leac, dar are pedeapsă. Inima înfrântă şi smerită însă, Dumnezeu nu o va urgisi. De aceea, înfruntând mândria, a zis că vameşii şi păcătoasele vor lua-o înaintea „drepţilor” (celor ce se cred drepţi n.n.) (Matei 21, 31), în Împărăţia Cerurilor şi că se face bucurie în Ceruri pentru un păcătos ce se întoarce (Luca 15, 7).

  Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.

Mântuirea noastră nu e numai un dar de la Dumnezeu, ci şi o faptă a libertăţii noastre. Mântuirea este prin Hristos, Care trebuie cunoscut istoric, dogmatic şi mistic. Mântuirea este un har al locuirii lui Dumnezeu în om, dar şi rezultatul unui efort al libertăţii şi cunoaşterii omului.
Însemnez aici cugetul unei femei simple, dar plin de tâlc. „De m-ar lăsa Dumnezeu să mă uit puţin în Rai şi-mi ajunge”. N-avem siguranţa mântuirii în noi, în puterea noastră. Aceasta îi este omului cu neputinţă: să-şi asigure eternitatea sa. Dar este cu putinţă şi totul este cu putinţă numai la Dumnezeu. Dar, chiar de am fi siguri că Dumnezeu ne mântuieşte şi încă n-am scăpa de primejdie, fiindcă această siguranţă nu s-a dat nimănuia.
Câştigăm mântuirea sufletului când punem preţ pe ea. Preţul pe care l-a pus Iisus şi toţi sfinţii.

MINCIUNA

Minte câte unul, în chipul cel mai firesc cu putinţă, de stă soarele în loc; iar după ce-i trece unda aceasta, nici măcar nu-şi mai aduce aminte, iar dacă-i aduci probele în obraz, nu recunoaşte nimic. O putere dinlăuntru îl împinge să mintă mereu şi să i se pară că e omul cel mai cinstit. E ca şi când o noapte s-ar fi lăsat peste mintea lui, ca şi când o altă persoană ar fi înjurat, ar fi minţit sau ar fi furat, aşa sunt câte unii de înfundaţi în contraziceri. Acesta e un alt neajuns al
căsătoriilor greşite, în care nu s-a ţinut seamă şi de calităţile sufleteşti ale celeilalte părţi. Acestea se pot vedea mai bine în părinţii celor ce se căsătoresc, întrucât vremea le-a scos la iveală toate scăderile sau însuşirile, şi aşchia nu sare departe de butuc.

Minciuna în treptele ei uşoare, de glumă poate fi dăunătoare. Experienţa următoare mi-a dovedit-o.

Aveam în meditaţie un şcolar. Întâmplându-i-se odată ca să doarmă după amiaza cam mult, era şi toamnă şi ziua scăzuse. Când s-a trezit, era şapte seara. Cum era somnoros, l-am luat prin surprindere: repede la şcoală că-i târziu! Dar parcă este întuneric afară, zise el. Da, dar în dimineaţa aceasta este eclipsă de soare. S-a conformat, crezând situaţia descrisă. Luând ceva în gură, da să plece la şcoală. Stai, Gicule este seară. A, râzi de mine şi dă repede să plece. Au trebuit şi alte ajutoare să-i dovedească evidenţa, că este seară şi nu dimineaţă. Atunci am văzut chipul dezorientării pe faţa unui copil.   
     

,,O sinteză a gândirii părintelui Arsenie Boca în 800 de capete,, Editura Teognost 

cumpara cartea aici http://www.librariasophia.ro/carti-Parintele-Arsenie-Boca-mare-indrumator-de-suflete-din-sec-XX-(800-de-capete)-so-180.html

Filocalia lX - Ioan Scărarul- Cuvântul 2-Despre despătimire

Dupa cum înţelegi, părinte, omul este îndreptat şi curăţit necontenit. 

Întâi este curăţită partea irascibilă a sufletului şi apoi puterea sa raţională. Credincioşii sunt mai întâi eliberaţi de patimile trupului, apoi prin rugăciune mai încordată şi o încleştare mai puternică, de patimile mâniei, urii şi invidiei. 

Când omul ajunge să fie eliberat de mânie şi invidie este clar că partea pătimaşă a sufletului său este aproape curăţită. 

Apoi întregul război este purtat în partea raţională, şi nevoitorul se războieşte împotriva mândriei, slavei deşarte şi împotriva tuturor gândurilor de slavă.

 Această luptă îl va urmări până la sfârşitul vieţii.

 Dar tot acest curs al curăţirii are loc cu ajutorul şi lucrarea harului, încât credinciosul devine un vas care primeşte din belşug har dumnezeiesc. 

Din nou Sfântul Simeon scrie:

"Fiindcă nu poate omul să biruiască patimile
dacă nu vine ea în ajutorul lui.

Dar nu le scoate printr-o singură arătare.
Căci omul sufletesc nu poate încăpea deodată
întreg Duhul Sfânt şi deveni nepătimitor.

Că, când va fi săvârşit toate cele ce-i stau în putere:
dezgolirea, nepătimirea, despărţirea de ale sale,
tăierea voii şi renunţarea la lume,
răbdarea încercărilor, rugăciunea, şi plânsul,
sărăcia, smerenia, pe cât îi stă în putere."

(Ierotei, Mitropolit de Nafpakta, O noapte în pustia Sfântului Munte, Editura Icos, 2001; pp. 103-104)

Din nefericire omul a căzut. Patimi dezordonate au pus stăpānire pe el. Īn loc să-L aleagă pe Dumnezeu, care este viaţă, a ales păcatul, care este moartea. “Viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi īnainte, zice Dumnezeu, şi binecuvāntare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deuteronom 30, 19). Comentānd această realitate Sfāntul Vasile cel Mare a scris: “Moartea este o urmare necesară a păcatului; te apropii de moarte, pe măsură ce te īndepărtezi de Dumnezeu, care este viaţa; moartea este lipsa vieţii. Adam, īndepărtāndu-se de Dumnezeu, s-a expus morţii”.(1)
 Dar din fericire Dumnezeu S-a coborāt pe pămānt, S-a īntrupat, S-a făcut frate cu noi oamenii, pentru a ne da nouă posibilitatea restaurării, posibilitatea īndumnezeirii, pentru a ne māntui. Prin Hristos, Fiul lui Dumnezeu īntrupat, putem ajunge la Tatăl. Important este să conlucrăm cu harul Său, să punem şi noi umărul pentru a ne despătimi, pentru a ne elibera de păcat şi a ne uni cu El. Harul izvorātor din Jertfa Crucii Sale curge īmbelşugat īn Biserică şi-l adapă pe tot omul doritor de māntuire. La harul care vine de sus trebuie īnsă să adăugăm şi noi efortul nostru de jos.
Hristos ne-a arătat drumul şi ne-a deschis calea spre Tatăl. Īn discuţia pe care a avut-o cu ucenicii, īnainte de patimi, le-a spus că se duce la Tatăl. Mai mult, a adăugat faptul că ei ştiu unde Se duce şi ştiu şi drumul īntr-acolo. Īnsă Toma dă glas nedumeririi ucenicilor: “Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea? (Ioan 14, 5). Iar Domnul īi răspunde: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decāt prin Mine” (Ioan 14, 6).
Māntuitorul Hristos zice că: “Din zilele lui Ioan Botezătorul pānă acum īmpărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun māna pe ea” (Matei 11, 12).

Sfāntul Petru ne spune că Dumnezeu Tatăl ne-a făgăduit, prin Fiul, să ajungem “părtaşi dumnezeieştii firi, scăpānd de stricăciunea poftei celei din lume” (2 Petru 1, 4). Dar pentru aceasta trebuie să punem şi noi toată sārguinţa, adăugānd la credinţă fapta bună, la fapta bună cunoştinţa, la cunoştinţă īnfrānarea, la īnfrānare răbdarea, la răbdare evlavia, la evlavie iubirea frăţească, la iubirea frăţească dragostea (2 Petru 1, 5-7).
Este limpede, din Scripturi, că Moise pentru a se īntālni cu Dumnezeu s-a urcat pe Muntele Sinai, postind patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Ieşire 34, 28). Cei trei ucenici, Iacov, Petru şi Ioan, pentru a-L vedea pe Domnul schimbat la faţă s-au urcat pe Muntele Tabor (Matei 17, 1).

 Urcuşul īnspre unirea cu Dumnezeu, īntru iubire, este creionat astfel de către Sfāntul Maxim Mărturisitorul: “Dragostea e născută de nepă-timire; nepătimirea de nădejdea īn Dumnezeu; nădejdea de răbdare şi īndelungă răbdare; iar pe acestea le naşte īnfrānarea cea atotcuprinzătoare. Īnfrānarea la rāndul ei, e născută de frica lui Dumnezeu. Īn sfārşit frica, de credinţa īn Domnul”.(2) Sunt conturate clar aici şapte trepte īnspre nepătimire asupra cărora vom reveni.

Spiritualitatea creştină nu face altceva decāt să ne prezinte dinamica despătimirii, procesul īnaintării creştinului pe drumul desăvārşirii īntru Hristos, prin curăţirea de patimi şi dobāndirea virtuţilor. Acest proces se săvārşeşte īntr­o anumită ordine, ordine asupra căreia vom stărui.

Drumul īnspre ţintă are, teoretic, două mari etape: ascetica şi mistica. Ascetica este preocupată de purificarea de patimi, iar mistica de īnaintarea īn unirea cu Dumnezeu. De fapt cele două se īntrepătrund. Pe măsură ce ne purificăm de patimi ne umplem de Duhul, ne unim cu Dumnezeu. Etapa ascezei este activă, presupune luptă şi nevoinţă. Etapa misticii este contemplativă, presupune că s-a ajuns la desăvārşire, la unirea cu Dumnezeu. Sfāntul Pavel le rezumă magistral pe amāndouă īntr-un verset: “M-am răstignit īmpreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte īn mine” (Galateni 2, 20).

Etapa activă a ascezei urmăreşte curăţirea de patimi. Etapa contemplativă presupune că s-a ajuns la desăvārşire. Īntre cele două etape Sfāntul Dionisie Areopagitul mai concepe o fază interme-diară, a iluminării. De aceea toată colecţia filocalică este aşezată sub această sintagmă: Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvārşirii sau calea cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvārşi. Aşadar se face vorbire de trei faze: faza activă a curăţirii; faza intermediară a iluminării şi faza contempla- tivă a desăvārşirii.

Este clar, şi trebuie subliniat acest lucru cu tărie, că drumul īnspre ţintă nu-l putem parcurge fără ajutorul lui Dumnezeu. Puterea vine de la El. Noi trebuie să dăm lucrarea pentru care primim puterea prin Sfintele Taine.
Există o puternică legătură īntre cele trei etape, sau trei faze, ale vieţii duhovniceşti şi cele trei taine de iniţiere. Botezul, Mirul şi Sfānta Euharistie ne oferă harul, puterea, energia necreată, cu care conlucrānd putem ajunge la īndumnezeire. Prin aceste taine de iniţiere există o progresivă prezenţă mistică a lui Hristos īn noi.
Rezultă de aici “un paralelism īntre cele trei taine şi cele trei faze: dacă Botezul e pruncia, Mirul bărbăţia şi Euharistia vārsta īmplinită, faza purificativă e asemănată cu Botezul, cea ilumi-nativă cu Mirul, cea unitivă cu Euharistia”.(3) Harul primit la Botez īl punem īn lucrare īn faza curăţitoare, cel primit la Miruire īn faza iluminatoare şi cel primit īn Euharistie īn faza de desăvārşire.
Aşa cum īn Botez ne răstignim, ne īngropăm şi īnviem cu Hristos, tot aşa īn etapa curăţitoare transpunem īn realitate această moarte şi īnviere cu Hristos. Efortul de despătimire este actualizarea Botezului, prelungirea Botezului. Omul vechi este omorāt şi-i ia locul omul cel nou.
Darurile Sfāntului Duh, care īn stare latentă sunt prezente īn tot creştinul de la Miruire, devin active īn faza iluminativă. Omul curăţit de patimi ajunge la exercitarea conştientă a acestor daruri, īnţelege Scripturile, citeşte ca īntr­o carte īn toată creaţia lui Dumnezeu.

Desăvārşirea, unirea cu Dumnezeu, este actualizarea Euharistiei. Īn Euharistie se realizează cea mai intimă unire īntre Hristos şi credincioşi. Pe de o parte, pentru a te īmpărtăşi trebuie mai īntāi să te curăţeşti de păcate, dar pe de altă parte, pentru a te tămădui de patimile şi poftele rele trebuie să alergi la izvoarele harului, să primeşti putere şi ajutor de la Hristos euharistic. “Vrăjmaşul ştiind ce roadă şi ce mare tămăduire se află īn Sfānta Īmpărtăşanie, se trudeşte, cāt poate, să īntoarcă şi să īmpiedice īn tot felul şi la orice prilej, pe credincioşi şi pe oamenii evlavioşi, de la ea”. (4)

sursa http://www.nistea.com

Mantuirea se da prin Har. Prin sfintenie.

MÎNTUIREA

Cum poate un om din societatea de astăzi să urce pe scara spre mântuire?

Cum au urcat toţi oamenii care s-au mântuit! 

Nu există o „societate de astăzi”, fiecare a trăit societatea contemporană cu el ca „societatea de astăzi”. Mântuirea ne-o dă Domnul Hristos şi se realizează în legătură cu Domnul Hristos. Mântuirea este un lucru care se poate realiza în toate generaţiile de oameni, neexistând o excepţie pentru o anumită generaţie.

 Generaţia noastră se mântuieşte cum s-au mântuit toate generaţiile dinaintea noastră şi cum se vor mântui generaţiile de după noi: prin Hristos, prin asemănarea cu Hristos, prin înnoirea minţii, prin neasemănarea cu chipul acestui veac.

Să ştiţi că noi greşim de multe ori crezând că mântuirea e la moarte. Nu-i adevărat. Mântuirea e în viaţă. Omul ştie. Aşa cum ştii dacă eşti sănătos sau dacă eşti bolnav, tot aşa ştii dacă eşti mântuit sau nu eşti mântuit.

Nu se mântuiesc călugării făcând cele ale mirenilor şi nici mirenii făcând cele ale călugărilor. Adică nu se mântuiesc călugării având familie, avere personală, independenţă. Nu se mântuiesc nici mirenii aşa cum se mântuiesc călugării, adică renunţând la cele ce sunt datori să le împlinească prin specificul lor şi prin binecuvântarea Sfintei Biserici, care le împărtăşeşte Sfânta Taină a Cununiei.

Personal cred că Dumnezeu va mântui mult mai mulţi oameni decât credem noi că se mântuiesc.

PATIMILE

Patimile, după concepţia din Pateric, sunt dracii noştrii. Nu vine împotrivitorul, diavolul, de fiecare dată să-ţi sugereze nişte idei, ci ai înlăuntrul tău deja nişte deprinderi care îţi schimbă mintea spre rău.

Sunt trei pricini ale patimilor pe care le pomeneşte Sfântul Marcul Ascetul în Epistola către Nicolae Monahul: „Înaintea a tot păcatul merg cei trei uriaşi care sunt neştiinţa, uitarea şi nepăsarea”.

PĂCATELE

Părintele Cleopa zice că cel mai mare păcat este mândria. Ce părere aveţi?
Păcatul cel mai mare e păcatul pe care îl ai, nu-i nici mândria, nici desfrânarea, nici hula, nici altceva, decât acela care-l ai e cel mai mare. Dacă eşti mândru, ai păcatul cel mai mare, dacă eşti iubitor de avere ai păcatul cel mai mare, aşa că personal vorbind în raport cu păcatele personale, cel mai mare păcat e păcatul care-l ai.

Sfântul Atanasie cel Mare, într-un cuvânt al lui pe care l-am găsit citat în Proloage, spune că un vultur, chiar dacă e prins în cursă numai de o ghiară, tot prins este. Aşa că nu cred că e cazul să ne întrebăm care este „cel mai mare păcat”, al călugărului sau al credinciosului de rând, ci să avem conştiinţa că orice păcat care ne stăpâneşte este, sau poate fi, „cel mai mare”, câtă vreme ne stăpâneşte.

Ar trebui să ne fie frică de păcat, căci dacă ne e frică de păcat, ocolim pricinile păcatului şi dacă nu ocolim pricinile păcatului ajungem în întinare, şi ajungem nu
numai în întinare, ci ajungem în deprinderi păcătoase, ajungem la patimi, ajungem la asupriri de gând, la obsesii, la lucruri de care nu mai putem scăpa uşor şi poate că nici nu mai putem scăpa de multe ori, mai ales dacă îmbătrânesc relele împreună cu noi.

Păcatele sunt realităţi împovărătoare.

Ştiţi că este o cântare populară care zice:

„La casa de omenie se pot veseli şi-o mie,

Dar la casa de-oameni răi nu se veselesc nici ei”.

De ce? Pentru că păcatele nu aduc veselie. Păcatele nu aduc bucurie.

Se spune că înţeleptul nu greşeşte de două ori în aceeaşi greşeală, în cazul când află că a făcut o greşeală. Dacă ai făcut o greşeală şi ştii că-i greşeală şi o recunoşti că-i greşeală, n-ai nici un motiv s-o repeţi. Dacă o repeţi înseamnă că faci păcat, şi păcatul aduce patimă, întăreşte răutatea din suflet.

M-am dus odată la Mănăstire la Ţigăneşti. Şi când întâlneam câte o maică pe-acolo întrebam: Cum te cheamă maică? „Filofteia păcătoasa.” Cum te cheamă maică? „Melania păcătoasa.” Cum te cheamă soră? „Ana păcătoasa.” Păi zic: „Măi, aici îi mănăstirea păcătoaselor! Ce se-ntâmplă p’aicea?! Păi voi numai păcate faceţi? De ce nu faceţi şi bine? Atuncea ce deosebire îi între voi şi între cei din lume?” Toate’s păcătoase… Mă duc la Părintele de’acolo, Părintele duhovnic, şi îi zic: „Părinte, aici îi mănăstirea păcătoaselor. Să ştii că eu îs om cumsecade!”

Noi trebuie să avem totuşi o perspectivă biblică şi patristică reală. Nu că gata, eu îs cel mai mare păcătos. Păi cel mai mare păcătos numai unul din lumea asta poate fi dacă îi vorba. Dacă unul îi cel mai mare păcătos, al doilea nu mai poate fi cel mai mare păcătos, matematic vorbind. Acuma sigur că nu te lauzi că tu eşti cel sfânt. Eu nu zic că îs sfânt, da’ că îs om cumsecade tot zic!

Lucrurile nu-s aşa că am tuşit – am greşit, am strănutat – am făcut păcat.

Să nu ne închipuim că dacă vine cineva la spovedit şi-şi spune păcatele trebuie neapărat să i se ierte pentru că le-a mărturisit. Dacă rămâne în ele, şi sunt destui care rămân în ele, aceia nu pot primi iertare de la Dumnezeu, de la oamenii lui Dumnezeu, de la preoţii rânduiţi să dea iertare de păcate.

Păcatele nu se povestesc, ci se spovedesc. Să nu vă spuneţi păcatele oamenilor care nu le pot purta!

Aşa cum în lumea aceasta sunt corpuri solide, corpuri lichide şi corpuri gazoase, adică materia se arată în trei chipuri: solid, lichid şi gazos, adică cum e pământul, cum e apa şi cum e aerul, tot aşa şi păcatele au trei forme de existenţă. Se arată în trei feluri. Cum? În gând, în cuvânt şi în faptă.

Antim Ivireanul are o predică în care spune că sunt păcate care se fac din rea voinţă, sunt păcate care se fac din neputinţă şi sunt păcate care se fac din neştiinţă. Şi zice el, că se iartă păcatele din neştiinţă şi din neputinţă, dar nu se iartă păcatele din rea voinţă.

În Pateric este prezentat Sfântul Macarie cel Mare ca un om care s-a făcut „dumnezeu pământesc”. E o expresie care spune foarte mult şi-i aşa de îndrăzneaţă acestă expresie, parcă nici nu-ţi vine să te gândeşti la ea când auzi aşa ceva, anume că Sfântul Macarie s-a făcut dumnezeu pământesc. Asta înseamnă că aşa cum există un Dumnezeu în cer, tot aşa a fost un dumnezeu pe pământ, Sfântul Macarie. De ce? Se spune acolo de ce. Pentru că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot aşa şi Sfântul Macarie acoperea păcatele oamenilor, pe cele pe care le vedea ca şi când nu le-ar fi văzut, şi pe cele despre care auzea ca şi când n-ar fi auzit de ele. De aceea s-a făcut „dumnezeu pământesc”, pentru că acoperea păcatele.

Astăzi oamenii sunt foarte porniţi spre comoditate, deci au o iubire neraţională de sine. Nu sunt capabili de osteneală, nu ocolesc pricinile patimilor, afirmă nişte lucruri care ţin de patimi.

M-a întrebat cineva care sunt cele mai frecvente păcate. Şi i-am zis că acelea făcute cu ura şi cu gura.

SPOVEDANIA

Când ne spovedim cercetăm anumite îndreptare de spovedanie. Uneori întâlnim acolo scris despre păcate care nu ni se par a fi păcate. Este sau nu păcat ceea ce noi nu considerăm păcat?

Mai sunt şi exagerări în listele astea de păcate. Omul trebuie să-şi aleagă de acolo numai ceea ce ştie că i se potriveşte lui, nu să-şi asume toate câte sunt scrise în listele de păcate. Nu te poţi lua după lucruri generale pe care nici nu le poţi considera păcate, ci stări. De exemplu, vin unii la spovedanie şi zic: „Nu-L iubesc pe Dumnezeu din toată inima, nu-l iubesc pe aproapele ca pe mine însumi...”. 

Nu poţi să zici că acestea sunt păcate, ci stări ale sufletului care nu manifestă călcarea legii lui Dumnezeu, ci atestă mai degrabă o slăbiciune. Poate că omul nu ajunge niciodată să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima, dar aceasta nu înseamnă că păcătuieşte, ci că nu a ajuns încă la măsura aceea. „Nu-l iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi”... Păi, care om, din câţi oameni ştim noi, avem siguranţa că-l iubeşte pe aproapele său ca pe sine însuşi?

Mai sunt şi altele care nu cred eu că trebuie luate în considerare. La spovedit trebuie să spui ceea ce vezi tu că e în tine ca insuficienţă. Sunt şi lucruri care pot fi socotite la greşeli, sunt şi lucruri care pot fi socotite la neputinţă, la neştiinţă, la rea voinţă, ştiu eu, la alte categorisiri decât păcatul, păcatul fiind călcarea legii lui Dumnezeu cu deplină voinţă şi ştiinţă.

Eu nu fac anchete la spovedanie.

La spovedit îi întreb pe cei care se spovedesc la mine dacă ştiu să spună „Cuvine-se cu adevărat”. Unii ştiu, cei mai mulţi nu ştiu, câte unii nici nu ştiu despre ce este vorba şi zic simplu: „ştiu”.

Mi-a venit odată un tânăr pe care l-am întrebat:

Ştii să zici „Cuvine-se cu adevărat”?

Da

Zi!

Cuvine-se cu adevărat!

Nici nu ştii despre ce-i vorba! Şi el, după mine:

Nici nu ştii despre ce-i vorba.

Asta-i situaţia reală! Nu-i o situaţie de glumă!

Vin la mine la spovedit oameni de 80 de ani şi-i întreb dacă ştiu rugăciuni, iar ei îmi răspund: „Da, părinte, Tatăl nostru şi Îngerelul”. Şi le zic: „Şi acuma tot aşa spui, eu sunt mic, Tu fă-mă mare?!” Adevărul este că fiecare dintre noi suntem şi mici şi vrem a fi făcuţi şi mari, numai că asta nu prea se mai potriveşte la 80 de ani. Oamenii îmi spun: „Părinte, astea le-am învăţat, astea le ştiu”. Gândiţi-vă, ce religiozitate a avut omul acela dacă el o viaţă întreagă numai Tatăl nostru şi Îngerelul a zis… E prea puţin!

Când vine cineva la spovedit şi e fumător îi zic: Ne întâlnim când nu mai eşti fumător. Dar unii zic: Părinte, da’ sunt unii preoţi care şi ei fumează. Şi zic: Păi, la ei să te duci!

La mine mai vin la spovedit oameni şi eu îi întreb: Când te-ai spovedit ultima dată? Şi zice: Anul trecut în Postul Paştilor. Zic: La cine? Şi zice: La dumneavoastră. Şi zic: Măi, da’ nu ţi-am spus eu că trebuie să te spovedeşti în toate posturile? Mi-aţi spus părinte, da’ acuma ce să fac? Mă gândesc acuma ce să fac eu cu el? 

Şi îs cam îngăduitor, nu ştiu ce va zice Dumnezeu în cele din urmă, poate că totuşi mă va milui, că îngăduinţa îi un lucru bun. Dar îi spun omului că la anul viitor să caute alţi părinţi dacă va fi tot aşa. Să ştiţi că n-am încredere în spovedania celor ce se spovedesc o singură dată pe an. Câteodată când am vreme aşa mai multă şi stau de vorbă cu omul, îi mai pun câte o problemă de felul ăsta: Da’ dacă într-un an s-ar întâmpla să nu mai fie Postul Paştilor, în ăla te-ai mai spovedi?
Păcatele nu se povestesc, ci se spovedesc. Să nu vă spuneţi păcatele oamenilor care nu le pot purta!
Parintele Teofil Paraian ,,Veniti de luati bucurie,, Editura Teognost

Credinţa noastră este o chemare la bucuria de la Paşti.

 Credinţa noastră creştină este credinţa bucuriei. Noi, credincioşii creştini, trebuie să fim oameni ai bucuriei, nu numai înmulţitori, ci şi purtători de bucurie. Trebuie să avem o euforie. Bineânţeles că nu trebuie să căutăm lucrul acesta anume, dar nu se poate să trăieşti corect şi să nu-ţi dea Dumnezeu bucurie. Dumnzeu nu rămâne niciodată dator nimănui. 

Omul rămâne adeseori dator lui Dumnezeu, că nu împlineşte poruncile, dar Dumnezeu nu rămâne nimănui dator. Dumnezeu ne dă bucuria, ne face purtători de bucurie. Nu se poate să fii credincios şi să nu fii bucuros.

Credinţa noastră este o chemare la bucuria de la Paşti. Ortodoxia, taina ortodoxă, trăirea în dreapta credinţă este o trăire în bucurie, o trăire în bucuria nădejdii şi într-o bucurie adevărată, într-o bucurie mai presus de fire. Şi necredincioşii au o bucurie a lor, dar nu este de calitatea bucuriei pe care o dă credinţa în Dumnzeu şi bucuriile credinţei.

Ce se va întâmpla cu cei care sunt străini de dreapta credinţă? Noi nu ştim ce face Dumnezeu cu cei care nu se pot folosi de mijloacele pe care ni le-a pus la îndemână Dumnezeu. Ceea ce ştim noi este că Dumnezeu poate să schimbe multe şi Dumnezeu, fiind El atotputernic, poate găsi modalitatea de a-i ajuta şi pe cei care n-au putut să se folosească de mijloacele Harului. 

Necazul cel mare este nu ce urmează după moarte, ce hotărăşte Dumnezeu – pentru că Dumnezeu fiind bun, poate să-i ajute pe oameni mult mai mult, eu cred personal că or să se mântuiască mult mai mulţi oameni decât gândim noi că se mântuiesc –, ci că nu se pot bucura de darurile credinţei în această viaţă. Pentru că e un mare dar să te poţi bucura de binefacerile credinţei.

 Gândiţi-vă, de pildă, ce lucru minunat este să poţi să te rogi, ce lucru minunat este să poţi să trăieşti un eveniment prin sărbătorire. Cei necredincioşi nu au aceste bucurii. Sau vă spuneam, când am vorbit odată despre disciplinarea minţii prin rugăciunea de toată vremea, că am avut la Timişoara nişte bucurii pe care eram sigur că numai credinţa în Dumnezeu le dă şi fără credinţă nu poţi avea bucurii, nu poţi ajunge la calitatea bucuriilor pe care le aduce credinţa.

Să căutăm să fim în aşa fel orientaţi, încât să creăm în jurul nostru o atmosferă care să impună respect şi celor care altfel ar fi potrivnici.
Noi nu suntem exclusivişti. Noi ne bucurăm de tot ce-i frumos în lumea aceasta. Ne bucurăm de toate producţiile literare înălţătoare de suflet. 

Mă gândesc de pildă la „Mama” de Coşbuc. Le spuneam într-o cuvântare la mănăstire că aşa de mult îmi place „Mama” de Coşbuc încât eu aş fi dorit, şi doresc, să fi existat de la întemeierea lumii, toată lumea să se fi întâlnit cu această producţie literară. Sau, în Antologia Sanscrită se spune, printre altele, că: „Mânia în oamenii cei buni se naşte moartă, se topeşte; în cei cuminţi un ceas trăieşte; în semidocţi trăieşte luni, cinci ani în proştii cei din gloată, iar în mişei viaţa toată”. Nu-i un cuvânt revelat, dar îi un cuvânt adevărat.
Gândiţi-vă, numai câte se pot descoperi cu mijloace de cunoaştere, de mărire; de pildă, cu microscopul sau telescopul se pot descoperi nişte lucruri pe care noi nu le putem cunoaşte numai prin puterile noastre. 

Cam aşa ceva este şi credinţa noastră: un fel de telescop cu care-L vedem pe Domnul Hristos mai presus de noi.Credinţa noastră e o credinţă a tainelor şi învăţătura Bisericii noastre este o învăţătură de taină şi de taine.
Credinţa noastră este o credinţă despovărătoare.

CURĂŢIA INIMII

Domnul Hristos are nevoie de o inimă curată ca să Se descopere, atât cât poate omul să înţeleagă din ceea ce este Mântuitorul, aşa încât cel dintâi lucru pe care trebuie să-l facem este să insistăm pentru curăţia inimii.

DATORIA

Am şi eu un cuvânt care zic că e bine să-l ţină minte şi alţii: Întâi e datoria şi apoi vine bucuria. Deci întâi ne facem datoria şi după datorie vine bucuria.

Să nu aşteptăm să facă Dumnezeu ceea ce trebuie să facem noi. Să ne facem şi noi partea noastră în îmbunătăţirea vieţii noastre.

Să nu aşteptăm să facă Dumnezeu decât ceea ce I se cuvine lui Dumnezeu, iar noi să ne împlinim partea noastră în mântuirea noastră.

DUMNEZEU

Sfântul Isaac Sirul zice că: „Încă n-a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minunează de Dumnezeu”. Asta însemnă că dacă cineva vorbeşte despre Dumnezeu şi Îl cinsteşte pe Dumnezeu, dar nu se minunează de Dumnezeu, n-a ajuns încă să se uimească de Dumnezeu, să fie uimit de măreţiile lui Dumnezeu, încă n-a cunoscut pe Dumnezeu. Atunci e începutul cunoştinţei de Dumnezeu, a adevăratei cunoştinţe, când ne uimim de Dumnezeu, când Îl avem pe Dumnezeu în conştiinţa noatră ca mai presus de noi.

Psalmistul zice: „Cât de minunate-s lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune Le-ai făcut” (Psalmul 103). Dacă se minunează de lucrurile lui Dumnezeu, cu atât mai mult se minunează Psalmistul de Dumnezeu Însuşi care le-a făcut.

 Pentru noi Dumnezeu nu e o abstracţiune, nu e o probabilitate, nu e o idee, nu e un Dumnezeu al filosofiei, ci este un Dumnezeu al rugăciunii, un Dumnezeu al religiei, un Dumnezeu al credinţei, un Dumnezeu în faţa Căruia noi stăm şi ne minunăm de Dumnezeu în măsura în care Îl cunoaştem.

Dacă nu ne minunăm de Dumnezeu înseamnă că încă nu ne-am întâlnit cu Dumnezeu.

Dumnezeu e ca un râu îmbelşugat care-şi varsă apele, care vine cu îmbelşugare, care îi cuprinde pe toţi aceia care intră în râu, e ca lumina care n-are nici o împiedicare, se revarsă peste toată făptura, nu face nici o deosebire între buni şi răi, între ce-i frumos şi ce nu-i frumos; Se revarsă şi scoate la iveală şi ce-i frumos şi ce nu-i frumos, dar nare nici o reţinere. „Bucură-te că te dărui ca lumina prin ocheane” este o vorbă cuprinsă în Acatistul Sfântului Calinic. Nu numai că se dăruie lumina, dar lumina care se dăruie prin ocheane, parcă-i şi mai mare prin ocheane decât este ea. Aşa face Dumnezeu: Se revarsă. Se revarsă ca lumina, Se revarsă ca aerul, fără nici o împiedicare, gata să-i cuprindă pe toţi. Şi noi, care primim darul lui Dumnezeu, trebuie să-l ducem mai departe şi să facem şi noi, ca oameni, ceea ce face Dumnezeu şi să fim totdeauna nemulţumiţi când avem vreo reţinere, când avem vreo ezitare, când avem vreo ură, când avem vreo nepăsare, atunci nu ne asemănăm cu Dumnezeu. Dumnezeu e iubire şi noi trebuie să fim iubire.

Am mai spus şi prin alte părţi că noi nu trebuie să considerăm că Dumnezeu este sponsor, că Dumnezeu este terorist, în înţelesul că stai cu frică înaintea Lui. Dumnezeu este Tatăl nostru bun şi iubitor de oameni, milostiv şi iubitor de oameni, Dumnezeu care are milă şi îndurări şi iubire de oameni. Aşa-L prezintă Sfânta noastră Biserică pe Dumnezeu, care este Tatăl nostru, care ne aşteaptă, care ne primeşte, care aleargă spre noi. Aşa-L înţelegem noi pe Dumnezeu – Tatăl nostru.

Nu ştiu, parcă pe mine m-a stingherit totdeauna când am auzit că Dumnezeu Se şi mânie. Parcă aş vrea să fie un Dumnezeu care nu Se mânie. Că Dumnezeu pedepseşte, că Dumnezeu trăzneşte... Totdeauna când am auzit aşa ceva, mă gândeam că Dumnezeul meu e altfel. Totdeauna am avut o aderenţă la lucrurile acestea pozitive. Sfântul Apostol Pavel are un cuvânt care aşa de mult îmi place. Zice că: „Dacă Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru noi, oare nu ne va da toate împreună cu El?” (Romani 8, 32). E extraordinar!

Fiecare dintre noi, dacă ne judecăm pe noi înşine, dacă ne cercetăm, dacă ne analizăm, ne dăm seama că Îl înţelegem pe Dumnezeu cumva şi în legătură cu ceea ce suntem noi.

În anul 1954, eram la Câmpulung Moldovenesc. Am stat acolo câtva timp cu rostul de a ajuta o familie încercată prin pierderea vederii fiicei unor părinţi evlavioşi. Şi în timpul cât am stat la Câmpulung, am aflat un cuvânt spus de Goethe, şi anume: „Aşa cum este cineva aşa este şi Dumnezeul lui. De aceea Dumnezeu de-atâtea ori este de batjocură în această lume”. Nemţeşte este aşa: „Wie einer ist, so ist sein Gott. Drum ist der Gott so oft zum spot”. Mi s-au împlântat în minte aceste cuvinte şi le-am purtat, iată, în sufletul meu timp de 40 de ani. Le-am spus când mi s-a dat ocazia, pentru că mi s-au părut totdeauna foarte importante. Fiecare dintre noi pune în felul cum Îl vede pe Dumnezeu câte ceva din ceea ce este el însuşi. Dumnezeul meu, Mântuitorul meu Iisus Hristos, este Mântuitorul care spală picioarele ucenicilor Săi, n-am să uit niciodată de lucrul acesta, pentru că în această perspectivă putem cunoaşte măreţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos care a spus despre Sine că: „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul preţ de răscumpărare pentru noi” (Matei 20, 28).

Noi totdeauna stăm cumva la suprafaţa cunoştinţei de Dumnezeu, că nu poate om mărginit să cuprindă nemărginitul. Cred că v-am mai spus eu că Fericitul Augustin şia propus să scrie o carte despre Dumnezeu. Şi gândindu-se el la lucrul acesta, a văzut pe malul mării, când se plimba odată, un copil care a făcut o groapă în nisip şi cu un vas ducea apă din mare în groapa din nisip. Şi când l-a întrebat ce face, el a zis că vrea să mute marea în groapa din nisip. Şi atunci Fericitul Augustin a avut un gând: uite, ce vrea copilul acesta să facă vreau şi eu când vreau să scriu o carte despre Dumnezeu. N-am cum să scriu o carte despre Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu poate fi cuprins într-o carte. Aşa este şi când ne gândim la tainele mântuirii, la tainele Domnului Hristos: nu putem cuprinde nemărginitul în mărginit, oricât am vrea noi să cunoaştem, trebuie să fii nemărginit ca să cuprinzi nemărginitul.

Poţi să te apropii de om fără să te apropii de Dumnezeu. Dar dacă te apropii de Dumnezeu sigur te apropii şi de om, pentru că ştii că omul este purtător al chipului lui Dumnezeu şi din considerente de felul acesta, că ştii că Dumnezeu l-a pus pe om în faţa ta ca să-I slujeşti prin om lui Dumnezeu.

Părintele Arsenie Boca zicea că: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”.

Părintele Serafim de la noi de la mănăstire zicea: „Măi frate, să ştii că Dumnezeu n-are pe nimenea de pierdut!”. E o realitate. Adică Dumnezeu vrea să ne ajute, vrea să ne mântuiască. Nu poate fără noi, dar e totdeauna gata de a ne ajuta.

Parintele Teofil Paraian ,,Veniti de luati bucurie,, Editura Teognost,pag 45

Parintele Teofil Paraian - Puterea Credintei

 Ce se va întâmpla cu cei care sunt străini de dreapta credinţă?
Noi nu ştim ce face Dumnezeu cu cei care nu se pot folosi de mijloacele pe care ni le-a pus la îndemână Dumnezeu. Ceea ce ştim noi este că Dumnezeu poate să schimbe multe şi Dumnezeu, fiind El atotputernic, poate găsi modalitatea de a-i ajuta şi pe cei care n-au putut să se folosească de mijloacele Harului. Necazul cel mare este nu ce urmează după moarte, ce hotărăşte Dumnezeu – pentru că Dumnezeu fiind bun, poate să-i ajute pe oameni mult mai mult, eu cred personal că or să se mântuiască mult mai mulţi oameni decât gândim noi că se mântuiesc –, ci că nu se pot bucura de darurile credinţei în această viaţă. Pentru că e un mare dar să te poţi bucura de binefacerile credinţei. Gândiţi-vă, de pildă, ce lucru minunat este să poţi să te rogi, ce lucru minunat este să poţi să trăieşti un eveniment prin sărbătorire. Cei necredincioşi nu au aceste bucurii. Sau vă spuneam, când am vorbit odată despre disciplinarea minţii prin rugăciunea de toată vremea, că am avut la Timişoara nişte bucurii pe care eram sigur că numai credinţa în Dumnezeu le dă şi fără credinţă nu poţi avea bucurii, nu poţi ajunge la calitatea bucuriilor pe care le aduce credinţa.

Să căutăm să fim în aşa fel orientaţi, încât să creăm în jurul nostru o atmosferă care să impună respect şi celor care altfel ar fi potrivnici.
Noi nu suntem exclusivişti. Noi ne bucurăm de tot ce-i frumos în lumea aceasta. Ne bucurăm de toate producţiile literare înălţătoare de suflet. Mă gândesc de pildă la „Mama” de Coşbuc. Le spuneam într-o cuvântare la mănăstire că aşa de mult îmi place „Mama” de Coşbuc încât eu aş fi dorit, şi doresc, să fi existat de la întemeierea lumii, toată lumea să se fi întâlnit cu această producţie literară. Sau, în Antologia Sanscrită se spune, printre altele, că: „Mânia în oamenii cei buni se naşte moartă, se topeşte; în cei cuminţi un ceas trăieşte; în semidocţi trăieşte luni, cinci ani în proştii cei din gloată, iar în mişei viaţa toată”. Nu-i un cuvânt revelat, dar îi un cuvânt adevărat.
Gândiţi-vă, numai câte se pot descoperi cu mijloace de cunoaştere, de mărire; de pildă, cu microscopul sau telescopul se pot descoperi nişte lucruri pe care noi nu le putem cunoaşte numai prin puterile noastre. Cam aşa ceva este şi credinţa noastră: un fel de telescop cu care-L vedem pe Domnul Hristos mai presus de noi.
Credinţa noastră e o credinţă a tainelor şi învăţătura Bisericii noastre este o învăţătură de taină şi de taine.

Credinţa noastră este o credinţă despovărătoare. 

BUCURIA

Am şi eu un cuvânt care zic că e bine să-l ţină minte şi alţii: întâi e datoria şi apoi vine bucuria. Deci întâi ne facem datoria şi după datorie vine bucuria!

Nu putem noi cuprinde în sufletele noastre câtă bucurie vrea Dumnezeu să ne dea.

La Cununie se spune pentru cei ce se căsătoresc, când îi binecuvintează preotul: „Dă-le lor, Doamne, bucuria pe care a avut-o Sfânta Elena când a găsit Cinstita Cruce”. Nu cunoaştem această bucurie, dar Biserica o ia ca termen de comparaţie pentru o bucurie adevărată, pentru o bucurie prin cruce, pentru o bucurie de familie care se realizează tot prin cruce, tot cu osteneală, tot cu durere, tot cu disciplinare.

Bucuria creştină este mai presus de bucuria firească.

Aşa zice Sfântul Apostol Pavel: „Noi suntem lucrători de bucurie” (II Corinteni 1, 24). Ca să fim lucrători de bucurie trebuie să facem ceva pentru binele altora; şi când facem ceva pentru binele altora facem şi pentru binele nostru, pentru că nu se poate să faci ceva bun pentru altul şi să nu-ţi rămână şi ţie. Sfântul Atanasie cel Mare spune că: „Cel care unge pe altul cu aromate, el mai întâi miroase frumos”, adică el este cel dintâi beneficiar al miresmelor pe care le îndreaptă către altul. Aşa este şi cu bucuria creştină, dacă ne putem face lucrători de bucurie, vom putea avea şi noi bucurie din bucuria altora.

Nu se poate să fii un creştin bun şi să nu ai parte de bucurie.

Rugăciunea nu trebuie făcută neapărat pentru bucurie, bucuria vine de la sine.

Sunt unii care cred că acesta-i rostul creştinului: să plângă. Dumnezeu să le ajute la cei care vor să plângă, să plângă, dar să ştiţi că nu asta e atitudinea cea adevărată. Atitudinea cea adevărată este atitudinea bucuriei: „Ca bucuria Mea s-o aibă deplină întru ei”, „Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie deplină întru voi”. Spune Domnul Hristos – tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan găsim cuvântul acesta, în capitolul al 16 lea: „Voi sunteţi trişti iar lumea se bucură. Femeia, când e să nască, se întristează că a venit ceasul ei – deci a venit ceas de durere – dar după ce a născut copilul se bucură că s-a născut om pe lume. Şi voi acum sunteţi trişti – erau trişti ucenicii pentru suferinţele Domnului Hristos – dar iarăşi Mă veţi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 20-22). Iată atâtea şi atâtea gânduri care dau bucurie, care sunt temeiuri pentru bucurie, care trebuie să ne facă să ne reproşăm întristările şi împuţinările şi întunecările câte le putem avea.

Orice bucurie care porneşte din Dumnezeu e o bucurie pe care ţi-o dă Dumnezeu.

Mi-aduc aminte că în casa noastră, cândva, a fost vorba de o cântare în care erau cuprinse cuvintele: „Bucurie, bucurie, vorbă frumoasă în pustie”. Parcă ar fi vrut cineva să spună, prin aceste versuri, că bucuria e ceva absent din viaţa omului, că e o vorbă frumoasă, dar o vorbă frumoasă degeaba, pentru că nu se realizează sau nu se prea realizează. Cine a alcătuit textul cântării respective şi a spus cuvântul acesta, se vede că a privit în jur şi a văzut multe necazuri în lumea aceasta şi s-a gândit că oare în acest context existenţial, în lumea aceasta, ar putea cineva să se bucure cu adevărat? Adevărul este că noi, cei care avem credinţa creştină şi care avem o experienţă duhovnicească, ştim că bucuria e o realitate pentru cel ce crede.

Bucuria succesului poate să fie o împlinire, dar o împlinire adevărată trebuie să vină din ceva mai presus de noi.

 

BUNĂTATEA

E adevărat că în Pateric se spune, de pildă, că un părinte „din multa bunătate nu mai ştia ce e răutatea”. Era aşa de statornicit în bine încât nu mai putea presupune răutatea. Gândiţivă ce deosebire mare e între părintele acela şi noi. Noi ce facem? Din multă răutate nu mai putem presupune bunătatea!

Cineva care nu este bun cu toţi, nu-i bun. În Pateric este o zicere a Sfântului Macarie: „Cu un cuvânt bun şi pe cel rău îl faci bun, iar cu un cuvânt rău şi pe cel bun îl faci rău”. Bineânţeles, este vorba de o răutate relativă şi de o bunătate relativă, oscilantă şi fluctuantă. Noi trebuie să fim totdeauna buni. Cine e şi rău, nu se aseamănă cu Domnul Hristos, pentru că Domnul Hristos este totdeauna bun.

Ştiţi că despre Sfântul Macarie se spunea că a fost „dumnezeu pământesc” (parcă te ia groaza când auzi un astfel de cuvânt în Pateric: dumnezeu pământesc!). De ce dumnezeu pământesc? Pentru că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, aşa acoperea şi el păcatele oamenilor: pe cele pe care le vedea, ca şi cum nu le-ar fi văzut, pe cele pe care le auzea, ca şi când n-ar fi auzit de ele. Aşa face Domnul Hristos, aşa trebuie să facem şi noi! Să fim buni, să fim înţelegători, să fim milostivi, să fim iertători. Şi cu asta n-am făcut totul! Mai trebuie să facem ceva: Domnul Hristos a spus despre Sine că: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-şi dea sufletul, preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28). Deci să fim în slujba oamenilor, în slujba altora.  Când ucenicii au vrut să-i lase pe oameni să se descurce singuri – „Dă drumul mulţimilor să se ducă să-şi cumpere de mâncare” –, Domnul Hristos a zis: „N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi lor să mănânce” (Matei 14, 16) – adică întâi gândiţi-vă ce puteţi face voi pentru ei, nu ce poate face altul. 

Dacă facem aşa, dacă ne gândim ce putem face noi pentru omul de lângă noi, nu ce ar putea face altul, atunci suntem ascultători de Domnul Hristos şi suntem pe calea îmbunătăţirii sufleteşti. Fiind pe calea îmbunătăţirii sufleteşti, suntem nu numai gânditori la Hristos, gânditori de Hristos, ci şi hristofori.

 

Parintele Teofil Paraian ,,Veniti de luati bucurie,, Editura Teognost 

Părintele Teofil Părăian - Cercetarea de sine

                            CREDINŢA

   Credinţa e cum e cultura: te ţii de ea, o ai; nu te ţii de ea, o pierzi şi pe cea pe care o ai.

Sfântul Marcu Ascetul, în Filocalie, are un cuvânt care zice aşa: „Cel ce primeşte cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu, primeşte pe Dumnezeu Cuvântul”. Sfântul Marcu Ascetul are în vedere în această afirmaţie ceea ce a spus Domnul Hristos când a zis către ucenicii Săi: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Luca 10, 16). Şi pornind de la aceasta, Sfântul Marcu Ascetul zice că noi Îl primim pe Mântuitorul Iisus Hristos când primim cuvântul Lui. Dacă nu primim cuvântul Lui, atunci nu-L primim nici pe Domnul Hristos.

 Cine nu-L are pe Domnul Hristos ca Învăţător, nu-L poate avea nici ca Mântuitor. „Cel ce vă primeşte pe voi – pe ucenicii Mei – Mă primeşte pe Mine”, pentru că voi Mă reprezentaţi pe Mine. „Cel ce se leapădă de voi – care Mă reprezentaţi pe Mine – de Mine se leapădă şi de Cel care M-a trimis pe Mine”. Aşa este şi cu cuvântul lui Dumnezeu: cel ce primeşte Evanghelia, vestea cea bună a propovăduirii, Îl primeşte pe Mântuitorul Însuşi.

 Noi de obicei credem că sunt două categorii de oameni: credincioşi şi necredincioşi. Iată că Sfântul Apostol Pavel mai introduce o categorie de oameni, „mai rău decât necredincioşii”. Deci credincioşi care-şi împlinesc datoriile, necredincioşi care se declară necredincioşi şi care trăiesc viaţă de necredincioşi, şi credincioşi care nu sunt credincioşi şi nu fac fapte de credincioşi, se declară doar credincioşi, şi zice Sfântul Apostol Pavel că aceştia sunt mai rău decât necredincioşii.
Aveam un cunoscut în tinereţea mea care ştia multe despre ale credinţei şi soacra lui zicea: „Ştie, dar nu crede”. Adică nu e destul să ştii. Ca să crezi trebuie să realizezi o stare sufletească, care, deşi porneşte de la informaţie, nu e numai informaţie. Părintele Arsenie Boca zicea că: „Cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă”, adică de la informaţie la convingere. Când eşti numai informat e prea puţin. Când eşti convins, e cât trebuie. Credinţa înseamnă convingere.
 Tare îmi place mie împrejurarea aceea istorisită în Sfânta Evanghelie de la Marcu, în legătură cu omul care a zis: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24). Domnul Hristos nu a zis: „Dacă n-ai destulă credinţă n-am ce-ţi face! Să-ţi înmulţeşti credinţa şi apoi stăm de vorbă”, ci l-a ajutat cu credinţa câtă a avut-o! Este foarte important lucrul acesta: să ai dorinţa de mai mult, ca să primeşti învrednicirea de la Dumnezeu.
 Măsura credinţei este măsura vieţii. Dacă vrea cineva să ştie câtă credinţă are şi cum îi este credinţa, cât îi este credinţa de lucrătoare, trebuie să se cerceteze pe sine în privinţa credinţei şi trebuie să ia aminte la viaţa pe care o duce, pentru că viaţa pe care o duce este mărturisirea credinţei. Deci atâta credinţă avem, câtă manifestăm în viaţă. Dacă nu manifestăm în viaţă credinţa noastră, nu avem credinţă, chiar dacă mărturisim că avem credinţă.

 Credinţa în Dumnezeu, împreună cu roadele ei, este aşa cum este cultura. Se întăreşte pe măsura angajării noastre pentru ea.
 Omul din vremea noastră aderă cu greu la religie; iar în cazul că aderă la religie, trăieşte în ea şi prin ea „numai parţial”, nu se predă pe sine total lui Hristos.
 Sfântul Ioan Gură de Aur are un cuvânt la Paşti, care, dacă ar fi fost singurul pe care lar fi spus, Sfântul Ioan Gură de Aur ar fi rămas Ioan Gură de Aur: „Toţi să vă îndulciţi de ospăţul credinţei”. Credinţa noastră este un ospăţ, un ospăţ care ni se oferă şi pe care îl simţim în măsura în care suntem întăriţi în credinţă.

 Dumnezeu ne întăreşte pe toţi să avem credinţă în Dumnezeu, şi prin credinţă biruim. Să ajungem să ne dăm seama că normalul nostru este starea în care ne găsim, şi în condiţiile acestea ne şi mântuim. Omul nu se mântuieşte decât în condiţiile în care trăieşte.
 Nu dă lumea aceasta ce poate da credinţa în Dumnezeu!

 În măsura cunoştinţei noastre de Dumnezeu, pe măsura legăturii noastre cu Dumnezeu, avem viaţă veşnică, avem putere de viaţă.
Credem şi pe măsura credinţei cunoaştem, şi pe măsura cunoştinţei iubim pe Dumnezeu, şi pe măsura iubirii ajungem să fim fericiţi. Cine crede în Dumnezeu Îi slujeşte lui Dumnezeu, şi cine-I slujeşte lui Dumnezeu Îl cunoaşte pe Dumnezeu, şi cine cunoaşte pe Dumnezeu, iubeşte pe Dumnezeu pe măsura cunoştinţei, şi are viaţă veşnică, iar viaţa este fericire.

 Cunoştinţa de Dumnezeu este fericitoare de suflet.
Se spune undeva în Pateric: „Apropie-te de omul care se teme de Dumnezeu şi te vei teme şi tu de Dumnezeu”. Putem spune tot aşa de bine: „Apropie-te de omul credincios şi te vei face şi tu credincios”, pentru că omul credincios are puterea de a împărtăşi din credinţa lui şi altora.
Un creştin adevărat trăieşte în nişte Paşti veşnice.
Cine are putere sufletească este mai tare decât ispitele, însă faţă de mulţi oameni sunt mai tari ispitele. De ce te asupreşte un gând? Sunt oameni care sunt îngrijoraţi mereu ce va fi mâine sau aud de tot felul de înarmări, că este ameninţată pacea lumii, se gândesc mereu ce va fi, cum va fi, ce va fi cu copiii noştri, au o zdroabă sufletească de felul acesta. De ce au oamenii astfel de zdroabe sufleteşti? Pentru că nu-s tari sufleteşte, nu au credinţă în Dumnezeu, n-au credinţa că nu se poate întâmpla nimic în lumea aceasta decât cu îngăduinţa lui Dumnezeu, cu ştirea şi cu voia Lui. Un om credincios are siguranţă. 

De ce are siguranţă? Pentru că ştie că nu-i singur în această lume şi că nu omul hotăreşte tot ce se întâmplă în lumea aceasta, ci hotăreşte Dumnezeu. Aceasta înseamnă tărie sufletească. Să poţi face faţă ispitelor, să poţi trece peste necazurile care vin, să poţi rămâne senin în toate împrejurările vieţii, să ştii că ai putere în tine, dată de la Dumnezeu, care risipeşte toată răutatea şi toate împleticirile pe care le aduc ispitele în viaţa noastră.

Credinţa în Dumnezeu rezolvă toate, dar nu le rezolvă în sensul că schimbă situţiile, ci schimbă poziţiile.
Cel mai mare lucru pe care-l poate da Dumnezeu omului în lumea aceasta este, după ce ne dă viaţa şi sănătatea şi câte ne mai dă Dumnezeu, este credinţa în Dumnezeu. Ai credinţă în Dumnezeu, ai siguranţă, ai putere. Îţi poţi ridica nu numai patul tău să umbli, ci poţi să-i duci şi pe alţii, poţi să ridici şi pe alţii.
Nu putem ajunge la lucrurile înalte dacă nu le facem pe cele de jos, aşa cum nu putem ajunge în vârful scării decât mergând din treaptă în treaptă.

Necredinţa şi necunoştinţa lui Dumnezeu este cea mai grea şi mai fără de leac boală a sufletului.
Se spune în Pateric despre unul care s-a dus într-o mănăstire şi unii l-au chemat la masă şi s-a dus să mănânce şi el împreună cu obştea mănăstirii. Dar cineva de acolo a zis: „Cine l-a chemat pe acesta la masă? Ia daţi-l afară!”. Şi l-au dat afară. Şi omul s-a dus. După aceea s-au gândit alţii: măi, nu-i frumos să-l scoţi pe om de la masă. Chemaţi-l iară. Şi s-au dus să-l cheme. Şi a venit omul şi a stat la masă. Şi l-au întrebat după aceea unii: „Ce-ai gândit tu în gândul tău când te-au dat afară şi te-ai dus şi te-au chemat înapoi şi ai venit? Altul ar fi zis: ce mă chemaţi acuma după ce maţi dat afară?”.

 Şi ştiţi ce a zis? A zis: „M-am gândit să fiu ca un câine pe care când îl alungi se duce şi când îl chemi se întoarce”. Şi m-a întrebat după aceea cineva: Părinte, dacă ar face cineva cu Dumneavoastră aşa, aşa aţi face? Apăi să ştiţi că n-am fost pus în împrejurări din acestea. Dar dacă într-adevăr am linişte în suflet şi linişte realizată prin credinţa în Dumnezeu, aşa ar trebui să fac. Iar dacă nu fac aşa, înseamnă că nam ajuns încă la măsurile la care trebuie să fii biruitor prin credinţă.

Dacă ajungi să fii liniştit numai în condiţii de liniştire să ştii că nu eşti liniştit.
Creştinul trebuie să ducă o viaţă în Înviere.
Sfântul Marcu Ascetul spune: „Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos se face toate celui ce crede”. E un adevăr neclintit, un adevăr indiscutabil. Când Îl ai pe Hristos în suflet nu-ţi mai trebuie lucrurile veacului acestuia. Mă gândesc din punct de vedere spiritual, nu că nu-ţi mai trebuie hrană, îmbrăcăminte etc.

Credinţa în Dumnezeu este o valoare pe care dacă omul nu o are nici el nu este o valoare.
Am ascultat odată un preot vorbind la noi la mănăstire, un preot venit din străinătate, un preot romano-catolic. A ţinut o mesă în pădure şi am fost şi câţiva dintre noi, şi a vorbit în limba franceză pentru cei pe care îi avea în grijă şi s-a referit la pilda cu semănătorul şi mi-a rămas de atunci o idee foarte importantă. A zis că acelaşi om poate să fie uneori pământ bătătorit, alteori poate să fie pământ pietros pentru cuvântul lui Dumnezeu, alteori poate să fie pământ cu spini şi alteori poate să fie pământ care reprezintă inima curată şi bună. Tare mi-a plăcut mie ideea asta.
Să ştiţi că nu-i fără importanţă faptul că Biserica noastră are rânduieli ca în vreme de toamnă, când se seamănă grâul, să se citească din Sfânta Evanghelie pilda cu semănătorul. Bineânţeles că Domnul Hristos n-a vrut să le dea oamenilor o lecţie de agricultură. Domnul Hristos a luat împrejurări din agricultură, din plugărie, ca să-i înveţe pe oameni lucruri mai presus de lumea aceasta, să-i înveţe despre un alt semănat. Că nu există numai semănatul de grâu, că nu există numai semănatul de plante, ci există şi un semănat spiritual, un semănat duhovnicesc. Eu, de pildă acuma, semăn. Semăn prin cuvânt, aduc cuvântul lui Dumnezeu în inimile voastre şi voi îl primiţi. Unii ca pământ bătătorit, alţii ca pământ pietros, alţii ca pământ împresurat de spini şi alţii ca pământ care reprezintă inima curată şi bună. Rod vor aduce aceia care primesc cuvântul cu inimă curată şi bună, cu minte de copil neâmpotrivitoare, cu inimă curată, primitoare. Cine e aşa, are nădejde să rodească în el cuvântul lui Dumnezeu şi acela are urechi de auzit şi aude.
Sfântul Isaac Sirul spune că: „Casa credinţei este mintea de copil şi inima curată”. Şi avea de unde să ştie Sfântul Isaac Sirul că credinţa se întăreşte în inima curată, pentru că a citit desigur din Sfânta Evanghelie cuvântul Domnului Hristos că cei care au inimă curată şi bună aceia aduc rod întru răbdare.

Mulţi dintre credincioşii noştri sunt ispitiţi de gândul că ar putea înainta în credinţă, că ar putea înainta într-o viaţă curată, într-o viaţă deosebită, dacă ar cunoaşte mult. Sfântul Marcu Ascetul, însă, atrage atenţia asupra faptului că cunoştinţa singură, cum zice Sfântul Apostol Pavel, îl îngâmfă pe om, iar împlinirea cuvântului este mântuitoare. Credinţa nelucrătoare, „cunoştinţa singură îl îngâmfă pe om, îndemnându-l la nelucrare, iar iubirea zideşte, îndemnându-l la răbdarea tuturor”.

Se poate credinţă fără cultură, se poate şi cultură fără credinţă. Însă credinţa fără cultură este mai bună decât cultura fără credinţă.
În România avem mai multă credinţă fără cultură sau invers?
În România este mai multă necredinţă şi necultură!

CREDINŢA NOASTRĂ

Credinţa noastră creştină este credinţa bucuriei. Noi, credincioşii creştini, trebuie să fim oameni ai bucuriei, nu numai înmulţitori, ci şi purtători de bucurie. Trebuie să avem o euforie. Bineânţeles că nu trebuie să căutăm lucrul acesta anume, dar nu se poate să trăieşti corect şi să nu-ţi dea Dumnezeu bucurie. Dumnzeu nu rămâne niciodată dator nimănui. Omul rămâne adeseori dator lui Dumnezeu, că nu împlineşte poruncile, dar Dumnezeu nu rămâne nimănui dator. Dumnezeu ne dă bucuria, ne face purtători de bucurie.

Nu se poate să fii credincios şi să nu fii bucuros.
Credinţa noastră este o chemare la bucuria de la Paşti. Ortodoxia, taina ortodoxă, trăirea în dreapta credinţă este o trăire în bucurie, o trăire în bucuria nădejdii şi într-o bucurie adevărată, într-o bucurie mai presus de fire. Şi necredincioşii au o bucurie a lor, dar nu este de calitatea bucuriei pe care o dă credinţa în Dumnzeu şi bucuriile credinţei.

Ce se va întâmpla cu cei care sunt străini de dreapta credinţă?
Noi nu ştim ce face Dumnezeu cu cei care nu se pot folosi de mijloacele pe care ni le-a pus la îndemână Dumnezeu. Ceea ce ştim noi este că Dumnezeu poate să schimbe multe şi Dumnezeu, fiind El atotputernic, poate găsi modalitatea de a-i ajuta şi pe cei care n-au putut să se folosească de mijloacele Harului. Necazul cel mare este nu ce urmează după moarte, ce hotărăşte Dumnezeu – pentru că Dumnezeu fiind bun, poate să-i ajute pe oameni mult mai mult, eu cred personal că or să se mântuiască mult mai mulţi oameni decât gândim noi că se mântuiesc –, ci că nu se pot bucura de darurile credinţei în această viaţă. Pentru că e un mare dar să te poţi bucura de binefacerile credinţei. 

Parintele Teofil Paraian ,,Veniti de luati bucurie,, Editura Teognost, pag 39-39

Filocalia X - Isaac Sirul-Cuvântul 31-Despre felurita putere de deosebire

 Precum nu e bine a mînca multă miere, tot aşa nici a iscodi prea mult cuvintele dumnezeieşti, ca nu cumva, vrînd să privim lucrurile mai mari pînă nu le înţelegem încă, să slăbească puterea văzătoare şi să se vatăme, din pricina asprimii drumului spre ele. Pentru că uneori, în loc de adevăr, se văd năluci. Şi cînd mintea se oboseşte de căutare, uită de întunericul în care se află. 

 Bine a zis deci înţeleptul Solomon că «precum e o cetate fără ziduri, aşa e omul fără răbdare» (Pilde, 25, 28). Curăţeşte deci, omule, sufletul tău, şi alungă de la tine grija lucrurilor ce se află în afară de firea ta şi atîrnă în faţa înţelesurilor şi mişcărilor înţelegătoare perdeaua neprihănirii şi a smereniei şi prin ele vei afla pe Cel ce este în lăuntrul firii tale. 

 Căci tainele se descoperă celor smeriţi cu cugetul. 

De voieşti să dai sufletul tău lucrării rugăciunii, care curăţeşte mintea , şi stăruirii în privegherea de noapte, ca să dobîndeşti o cugetare luminoasă, depărtează-te de vederea lumii şi taie întîlnirile; şi să nu-ţi faci obiceiul să primeşti prieteni în chilia ta, nici pe motivul bunătăţii, ci numai pe cei de un fel, de o cugetare şi de o înţelegere tainică cu tine.

 Teme-te de tăvălirea în convorbiri sufleteşti, care obişnuiesc să se stîrnească fără voie. Şi după ce ai tăiat, ai desfăcut şi ai încetat cu desăvîrşire convorbirea din afară, uneşte cu rugăciunea ta milostenia şi sufletul tău va vedea lumina adevărului. Căci pe cît se linişteşte inima de lucrurile din afară, pe atîta poate mintea să primească, prin priceperea înţelesurilor, conţinutul lucrărilor dumnezeieşti şi răpirea de către ele. Căci e obiceiul sufletului să schimbe o întîlnire cu alta, dacă ne străduim să arătăm puţină grijă.

 Indeletniceşte-te cu citirea Scripturilor, care-ţi arată calea contemplării (înţelegerii) subţiri, şi cu vieţile sfinţilor, chiar dacă nu simţi de la început dulceaţa lor, din pricina apropierii lucrurilor care aduc întuneric. Aceasta pentru ca să schimbi o întîlnire cu alta. Şi cînd te ridici la rugăciunea şi la pravila ta, în locul cugetării la cele ale lumii, pe care ai văzut-o şi ai auzit-o, te vei afla cugetînd la dumnezeieştile Scripturi pe care le-ai citit. Şi prin aceasta, uiţi amintirea celor dintîi. Şi aşa vine mintea ta la curăţie. Şi aceasta este ceea ce s-a scris , că sufletul e ajutat de citire cînd stă la rugăciune. 

 Şi iarăşi, rugăciunea aduce lumină în citire. Şi aceasta iarăşi, în locul amestecării cu cele lumeşti, aduce conţinut felurilor rugăciunii, încît din citire se luminează sufletul în rugăciune, ca să se roage totdeauna fără preget şi în chip netulburat. 

 Urît lucru este ca cei îndrăgostiţi de trup şi de pîntece să vorbească despre lucrurile duhovniceşti; e aşa cum desfrînata ar vorbi despre feciorie. Cînd trupul este tare bolnav, respinge mîncările grase şi se îngreţoşează de ele; la fel mintea ocupată cu lucrurile lumeşti nu poate să se apropie de cercetarea celor dumnezeieşti. Focul nu se aprinde în lemnele ude şi căldura dumnezeiască nu se aprinde în inima iubitoare de tihnă. Desfrînata nu stăruie în iubirea faţă de un singur bărbat şi sufletul legat de multe lucruri nu rămîne în învăţăturile dumnezeieşti. 

Precum cel ce nu vede cu ochii lui soarele nu poate descrie cuiva lumina numai din auz, nici nu simte lumina lui, tot aşa, nici cel ce n-a gustat cu sufletul lui, din dulceaţa lucrurilor duhovniceşti. De ai ceva mai mult decît cere trebuinţa zilei, împarte săracilor şi vino şi adu cu îndrăzneală rugăciunile tale. Adică vorbeşte cu Dumnezeu ca fiul cu tatăl . 

 Nimic nu poate apropia aşa de mult inima de Dumnezeu, ca milostenia. Şi nimic nu sădeşte atîta pace în minte, ca sărăcia de bunăvoie .

 Mai bine este să fii numit de cei mulţi prost, din pricina simplităţii, şi nu înţelept şi desăvîrşit cu mintea, din pricina slavei.

 Dacă cineva, aflîndu-se călare pe cal, întinde mîna spre tine ca să primească milostenie, nu-l respinge. Căci cu siguranţă în acel timp este lipsit, ca unul dintre săraci. Iar cînd dai, dă cu inimă largă şi cu faţă veselă; şi dă mai mult decît cere. «Trimite, zice, pîinea ta spre faţa săracului şi nu după multă vreme vei afla răsplată» (Pilde, 11, 1). 

 Să nu deosebeşti pe bogat de sărac şi nu căuta să faci deosebire între cel vrednic şi cel nevrednic, ci să-ţi fie ţie toţi oamenii deopotrivă de buni. Căci în felul acesta vei putea atrage la bine şi pe cei nevrednici. Pentru că repede e atras sufletul, de la cele trupeşti, la frica lui Dumnezeu. Iar Domnul a stat la masă cu vameşii şi cu desfrînatele şi nu i-a deosebit pe cei nevrednici, pentru ca în felul acesta să atragă pe toţi la frica lui Dumnezeu; şi prin cele trupeşti, să-i apropie de cele duhovniceşti. 

Pentru aceasta, să socoteşti pe toţi oamenii egali în bine şi în cinste, chiar de ar fi vreunul iudeu, sau necredincios, sau ucigaş, mai ales pentru că e fratele tău şi din firea ta, şi a fost rătăcit, fără ştiinţă, de la adevăr. Iar cînd faci binele, nu aştepta de pe urma lui răsplată şi pentru amîndouă aceste lucruri vei fi răsplătit de Dumnezeu. Iar de-ţi va fi cu putinţă, nu face binele nici măcar pentru răsplata viitoare. 

 De pui sufletului tău legea sărăciei şi prin harul lui Dumnezeu te-ai eliberat de griji şi te ridici în sărăcia ta mai presus de lume, ia seama ca nu cumva pentru iubirea de săraci să iubeşti avuţia ca să faci, chipurile, milostenie, şi să arunci sufletul tău în tulburarea de a lua de la cineva şi de a da altuia. Prin aceasta vei pierde cinstea ta, supunîndu-te trebuinţei de a cere de la oameni şi vei cădea din libertatea şi din înălţimea cugetării tale în grijile vieţii. Pentru că treapta ta e mai înaltă decît treapta celor ce fac milostenie. Te rog să nu te supui acestor griji. 

 Milostenia este asemenea hranei pruncilor. 

Iar liniştea e vîrful desăvîrşirii. De ai avuţii, risipeşte-le dintr-odată. Iar de nu ai, să nu cauţi să ai. Curăţeşte chiliata de lucruri de desfătare şi de cele de prisos. Pentru că aceasta te duce fără să vrei la înfrînare.

 Căci puţinătatea lucrurilor învaţă pe om înfrînarea. Cînd însă avem acoperire din partea lucrurilor, nu ne putem stăpîni. Cei ce au biruit în războiul din afară cîştigă îndrăzneală faţă de frica dinăuntru şi nu mai sînt stăpîniţi de nici o silă. Şi nu se clatină nici în războiul din faţa lor, nici în cel din spate. 

Iar războiul din afară numesc pe cel stîrnit de simţuri şi de lene împotriva sufletului, ca de pildă pornirea de-a da şi de-a primi prin auz şi prin limbă.

 Acestea fiind aduse în suflet, sădesc în el o orbire şi din pricina tulburării din afară sufletul nu poate lua aminte la sine în războiul ascuns, stîrnit împotriva lui, şi deci nici birui prin linişte pe cei ce-l stîrnesc înăuntru. Dar cînd cineva închide porţile cetăţii, adică simţurile, el luptă înăuntru şi nu are teamă de cei ce uneltesc din afara cetăţii. 

FILOCALIA SAU CULEGERE DIN SCRIERILE SFINŢILOR PĂRINŢI CARE ARATĂ CUM SE POATE OMUL CURĂŢI, LUMINA ŞI DESĂVÎRŞI
Volumul X ,SFÎNTUL ISAAC SIRUL ,, CUVINTE DESPRE SFINTELE NEVOINŢE,,
TRADUCERE, INTRODUCERE ŞI NOTE de Pr. Prof. Dr. DUMITRU STĂNILOAE