Parintele Sofian Boghiu Conferinta -Despre rugăciune 14 XI 1996

            Rugăciunea curată

 Ce este rugăciunea? Stim cu totii. Când am început cuvântul de aici, eram deja în rugăciune. Se cânta Paraclisul Maicii Domnului de la mânăstirea Putna. În ''Filocalie'' citim că rugăciune înseamnă vorbirea mintii noastre cu Dumnezeu.

Când ne rugăm, când Îi spunem păsurile noastre lui Dumnezeu si Îi cerem să ne ajute în necazuri, se cuvine să depărtăm din minte toată grija cea lumească - asa cum se cântă în timpul Liturghiei, la Heruvic - si să cugetăm numai la El. Vorbim cu Însusi Dumnezeu! Nu este bine să ne rugăm doar cu buzele, iar mintea să fie departe de cuvintele rugăciunii. Asta înseamnă necuviintă si păcat. ''Cum puteti pretinde lui Dumnezeu să ia aminte la rugăciunile voastre - ne întreabă un Sfânt Părinte - dacă voi însivă nu luati aminte la rugăciunile voastre? Nu stiti ce spuneti!'' 

 Rugăciunea făcută cu evlavie, cu inimă curată, cere o anumită pregătire, frati studenti, cere supravegherea simturilor noastre. Moise proorocul n-a putut să se apropie de rugul aprins din Sinai decât după ce si-a depărtat toată încăltămintea din picioarele sale. ''Dezleagă toată încăltămintea din picioarele tale - spunea Dumnezeu din rug - pentru că locul pe care te afli este sfânt.'' Aproape orice loc unde ne rugăm este sfânt, deoarece Dumnezeu e de fată într-un chip tainic. De aceea suntem si noi gata ca acest reflector lăuntric al vietii noastre să fie deschis pentru convorbirea mintii cu Dumnezeu. Ne străduim ca, înainte de a începe rugăciunea, să izgonim din inima noastră orice gând pătimas, căci inima noastră este templu al Duhului Sfânt, cum ne spune marele Apostol Pavel.

Este folositor să-i acordăm rugăciunii cinstea cuvenită si astfel să ascultăm pe Mântuitorul care ne îndeamnă: ''Iar tu când te rogi, intră în cămara ta, închide usa si roagă-L pe Tatăl tău, care este în ascuns''. Totdeauna este Dumnezeu de fată, însă este ascuns de ochii trupesti. Cămara este inima, simturile sunt poarta. De aceea ele trebuie bine zăvorâte, căci prin acestea vine sminteala în timpul rugăciunilor.

Rugăciunea trebuie făcută cu stăruintă, după cum avem multe exemple în Sfânta Evanghelie. Să ne aducem aminte de acea femeie păgână, acea canaaneancă care striga disperată în urma Mântuitorului ca să-i vindece fiica îndrăcită. Desi Mântuitorul pare că nu o aude, până la urmă îi vindecă fiica si încă de la distantă. Să ne aducem aminte de Bartimeu, acel orb din Ierihon. Lumea îi cerea să tacă, dar el, dimpotrivă, striga si mai tare. Si Iisus, Care l-a auzit, i-a tămăduit orbirea lui.

Ne putem întreba: când împlineste Dumnezeu mai repede rugăciunile noastre? Răspunsul poate fi dat în mai multe chipuri. O cale sigură este atunci când rugăciunea noastră este însotită de post, de milostenie si viată fără prihană. Milostenia si postul sunt aripi care înaltă rugăciunea, asa cum am spus la începutul întâlnirii. Aceste trei fapte bune - rugăciunea, postul si milostenia - se întrepătrund si se ajută între ele pentru folosul nostru.

De asemenea rugăciunile noastre sunt foarte repede ascultate când chemăm în ajutor pe Maica Domnului si pe sfintii (prietenii) lui Dumnezeu si când aceste rugăciuni sunt făcute de mai multi credinciosi împreună. Sfântul Apostol Petru a fost închis de Irod în temnită, cu picioarele în butuci, iar rugăciunile neîncetate, făcute de multi credinciosi pentru dânsul
înaintea lui Dumnezeu, au fost atât de puternice încât Dumnezeu a trimis un înger din Cer si în chip minunat l-a eliberat pe Sfântul Petru din temnită. Asa se întâmplă adeseori ca Dumnezeu să răspundă rugăciunilor noastre.

Împlinirea si foloasele rugăciunii

Sunt însă destul de multe cazuri când Dumnezeu nu împlineste rugăciunile noastre. Din ce motiv? Pentru că multi, asa cum am spus, se roagă numai cu buzele, iar mintea lor colindă pretutindeni. Ne zboară atentia de la cuvintele rugăciunii. Mântuitorul nostru îi mustră pe cei care au o astfel de rugăciune, zicând: ''poporul acesta Mă cinsteste numai cu buzele, iar inima lui e departe de Mine.''

De asemenea, Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile atunci când, fără să constientizăm, cerem ceva care ar putea fi nefolositor pentru propria noastră viată. Astfel, o persoană pe care o cunosc, fiind în închisoare, cerea mereu să fie scoasă la muncă; tot în închisoare, însă la muncă, afară, sub cerul liber. Pentru că viata în celulă devenise foarte grea si insuportabilă. Dumnezeu amâna mereu răspunsul la cererea lui. Mai târziu s-a convins însă de ce nu-i era ascultată rugămintea: unii dintre cei care plecaseră la munca câmpului - sub presiunile închisorii, la munca silnică - au murit acolo, în baltă sau la câmp, sau în deltă. Iar multi, aproape toti, s-au întors bolnavi la celulele lor din temnită. Asa încât Dumnezeu nu i-a ascultat cererea atunci când se ruga, pentru că putea să moară acolo. Asa se întâmplă în unele cazuri atunci când îi cerem un lucru lui Dumnezeu si nu-l primim. Dumnezeu, Care stie precis tot cursul vietii noastre de când ne nastem si până murim, stie ce ne trebuie si ce nu ne trebuie, ce ne este de folos si ce nu ne este folositor. De aceea, prin atotstiinta si atotîntelepciunea Lui, face asa cum este mai bine pentru viata noastră. Chiar păcătosi cum suntem, Dumnezeu tot ne iubeste si ne vrea binele. Si în anumite împrejurări Dumnezeu vrea să ne ajute, neascultând rugăciunile noastre care sunt păgubitoare pentru suflet.

Ce trebuie să-I cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre? Pentru că multi cer lucruri netrebnice. Să-I cerem sănătate trupească si sufletească, să cerem luminarea mintii si întelepciune, pentru a nu gresi calea către Dumnezeu, să-I cerem bunătate sufletească si smerenia inimii. Să-I cerem dreaptă socoteală în tot ce facem si convingerea că atunci când vom muri, vom da seamă înaintea Judecătii lui Dumnezeu de felul cum ne rânduim viata pe pământ. Să cerem râvnă pentru citirea Sfintelor Scripturi, întelegerea lor si împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Să-I cerem lui Dumnezeu ceea ce vine din El si ceea ce El si numai El ne poate da; adică să-I cerem harul Duhului Sfânt si mântuirea sufletelor noastre. Să-I cerem marele dar de a ne vedea păcatele. Să-I cerem ajutor ca în toată viata noastră să căutăm mai întâi Împărătia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelalte să ni le adauge nouă. Acestea toate să I le cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre.

Ce se întâmplă cu cel care nu se roagă? Din păcate sunt multi oameni care nu se roagă, ei socotesc netrebnică această practică. Cel care nu se roagă se poticneste însă foarte usor si cade în păcat. Cel care nu se roagă nu este puternic în lupta cu stihiile vietii. El este ca un ostas fără armă, ca o pasăre fără aripi sau ca o trestie care se pleacă încotro bate vântul, numai către Dumnezeu nu se pleacă să-L întrebe si să-I slujească. ''Este ca un peste pe uscat'', ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Iar Sfântul Ambrozie al Mediolanului adaugă: ''Cel care nu se roagă zace în împărătia materiei, nu este scris în cartea vietii din ceruri si nu are loc în Împărătia lui Dumnezeu. La Judecata lui Dumnezeu, de care nu scapă nimeni, lui i se va spune: Nu te cunosc pe tine! si e vai de cel ce va primi acest răspuns,,

Care sunt foloasele rugăciunii? 

Prin rugăciune se poate dobândi de la Dumnezeu orice Îi cerem. Numai să fie vrednice de Dumnezeu rugăciunile noastre. Trebuie ca rugăciunea să fie făcută cu inimă curată, cu stăruintă si cu smerenie. Însusi Mântuitorul Iisus Hristos ne făgăduieste împlinirea rugămintilor noastre, atunci când zice: ''Toate câte veti cere, rugânduvă cu credintă, veti primi''. Si iarăsi: ''Cereti si vi se va da''.

Cine se roagă din toată inima, adâncind cuvintele rugăciunii, pe lângă împlinirea cererilor sale, dobândeste pacea lăuntrică, pe care nu o poate dărui lumea - acea pace făgăduită de Domnul Iisus Mântuitorul Care spune: ''Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu,,

 Si în acest fel simtim o sigurantă, simtim că nu suntem singuri pe lume - numai cu oamenii, ci cu noi este Dumnezeul părintilor nostri Care ne ocroteste si ne apără în viata pământească.
 Se întâmplă câteodată ca Dumnezeu să nu împlinească numaidecât rugăciunile noastre, după cum am spus. Sfânta Monica - mama Fericitului Augustin - 18 ani s-a rugat lui Dumnezeu ca să se întoarcă fiul său la credintă. Stăruinta ei în rugăciune I-a plăcut lui Dumnezeu. Si El a ascultat-o cu adevărat, întorcând pe fiul ei la calea mântuirii, dar nu oricum, ci înzestrat cu toată frumusetea trăirii crestine mlădiate de harul dumnezeiesc. Întrucât nu stim dacă toate cererile noastre ne sunt de folos, totdeauna este bine să încheiem rugăciunea cu aceste cuvinte: ,,Doamne, Care stii toate, ajută-ne ca rugăciunea pe care o facem înaintea Ta să se împlinească după voia Ta cea sfântă. Doamne, facă-se voia Ta în viata noastră. ,,

Arhimandrit Sofian Boghiu ,staretul Mânăstirii Antim din Bucuresti ,,Smerenia si dragostea,, însusirile trăirii ortodoxe ,Editia a II-a revizuită si adăugită ,Fundatia Traditia Românească ,
Bucuresti, 2002

Care sunt aceste fapte ucigătoare pe care le avem si le purtăm cu noi, care ne întunecă sufletul încât ajungem să murim, desi suntem încă în viată? 

''Sârguieste dar si te pocăieste''

  Mare primejdie este pentru fiecare dintre noi atunci când suntem cu sufletul bolnav, când suntem orbiti de patimi si nu ne dăm seama că suntem bolnavi. 

  ''Dacă ati fi orbi n-ati avea păcat. Dar acum ziceti: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră'', le zice Mântuitorul fariseilor (Ioan 9, 41). Cu alte cuvinte, Iisus le spune: ''Dacă v-ati recunoaste orbi, n-ati avea păcat, pentru că M-ati ruga să vă vindec. Dar voi pretindeti că vedeti adevărul, când de fapt sunteti orbi si nu voiti să fiti vindecati de Mine''. 

  Când omul îsi dă seama că este bolnav cere un sfat de la cineva, aleargă la doctor, se roagă lui Dumnezeu - face ceva ca să scape de boala care îi amenintă sănătatea. Dar dacă rămâne nepăsător, boala progresează si într-o bună zi cade la pat si moare. Tot asa se întâmplă si cu boala cea dinlăuntru, cu orbirea sau chiar cu moartea sufletului.
  Pentru multi dintre noi se împlineste cuvântul din Apocalipsă, în care Dumnezeu ne spune asa: ''Stiu faptele tale, că ai nume, că trăiesti, dar esti mort. Priveghează si întăreste ce a mai rămas si era să moară'' (Apocalipsă 3, 1-2). 

  Care sunt aceste fapte ucigătoare pe care le avem si le purtăm cu noi, care ne întunecă sufletul încât ajungem să murim, desi suntem încă în viată? Le-am amintit de curând: trufia, invidia, mânia, betia, desfrâul, lăcomia, lenea, superficialitatea, necredinta, lipsa de dragoste, osândirea pe nedrept a semenilor nostri etc.

  Câte familii nu se destramă din pricina patimilor si a încurcăturilor neîngăduite pe care le are unul sau altul dintre soti?!  Câte sotii nu-si plâng amarul căsniciei când sotul vine acasă târziu si beat, face scandal, îi sperie si îi bate pe ea si pe copii, iar mai apoi îsi părăseste familia si se încurcă cu alta?!

 Câti crestini nu se roagă lui Dumnezeu numai când dă peste ei câte un necaz, iar când le merge bine uită si de Dumnezeu, si de suflet si duc o viată urâtă si străină de orice bine?!   Asemenea fapte, frati crestini, sunt ca niste umbre negre, umbre grele, care învăluie sufletul si constiinta noastră, îmbolnăvindu-ne de moarte.   În încheiere am să citez - tot din cartea Apocalipsei - cuvintele lui Dumnezeu care ni se potrivesc, în măsuri diferite, fiecăruia dintre noi:

  ''Stiu faptele tale; că nu esti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă esti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea.

Fiindcă tu zici: Sunt bogat si m-am îmbogătit si de nimic nu am nevoie! Si nu stii că tu esti cel ticălos si vrednic de plâns, si sărac si orb si gol!

 Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogătesti, si vesminte albe ca să te îmbraci si să nu se dea pe fată rusinea goliciunii tale, si alifie de ochi, ca să-ti ungi ochii si să vezi.
 Eu pe câti îi iubesc îi mustru si îi pedepsesc; sârguieste dar si te pocăieste.  Iată, stau la usă si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine'' (Apocalipsă 3, 15-20).
  Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca să ne vedem propriile păcate, să ne eliberăm si să scăpăm de ele; să-L rugăm să ne dăruiască lacrimi de pocăintă si ''alifia'' cea duhovnicească a harului  Său, ca să vindece deplin boala ochilor nostri sufletesti si să lumineze cu lumina Sa lăuntrul nostru întunecat de patimi; Mântuitorul nostru Cel mult dorit să ne dăruiască vesmintele cele albe ale nevinovătiei trupesti si sufletesti, ca să-L putem cunoaste cu adevărat pe Dumnezeu si să-L putem primi pe marele doctor si tainicul si cerescul oaspete - Iisus Hristos. El asteaptă la usa inimii fiecăruia dintre noi si este gata să ne ajute si să ne vindece de toate neputintele noastre.
  Să-L poftim să vină la noi, în viata noastră, în inima noastră, în familia si societatea noastră.
 

Să-L poftim cu smerenie si dragoste, zicând: Vino, Doamne Iisuse, vino si la noi! Amin!

22 I 1984

Arhimandrit Sofian Boghiu ,staretul Mânăstirii Antim din Bucuresti ,,Smerenia si dragostea,, însusirile trăirii ortodoxe ,Editia a II-a revizuită si adăugită ,Fundatia Traditia Românească ,
Bucuresti, 2002

sursa http://www.sfantamaria.ca/sites/default/files/carti/sb_smerenia_si_dragostea.pdf

orbirea sufleteasca - Mitropolit Bartolomeu Anania (2001)

                            Orbirea sufletească 

  Multe boli si multe suferinte chinuiesc viata oamenilor. Dar cea mai grea suferintă pare a fi orbirea. Neputând munci ca să poată trăi, de obicei, orbii cersesc. Dintre toate categoriile de cersetori din lumea aceasta, orbii impresionează în chip deosebit pe cei care trec pe lângă ei. Oricât de zgârcit sau oricât de pornit ar fi cineva împotriva cersetorilor, este cu neputintă să nu-l înduioseze cât de putin mâna întinsă a unui orb. Ceva asemănător s-a petrecut cu orbul din Ierihon - al cărui nume era Bartimeu, după cum aflăm din Evanghelia scrisă de Sfântul Marcu. El sedea jos, la marginea drumului si cerea milostenie. Sedea lângă drumul care venea din Ierihon si mergea spre Ierusalim. Pe această cale trecea multă lume si cred că erau destui care îl ajutau. Si totusi el continua să rămână un nenorocit, oricâtă milostenie ar fi adunat.
Nenorocirea lui consta în faptul că el nu-l vedea nici pe cel care îi dădea milostenia, nu vedea nici ceea ce-i dădea, nu-si vedea nici propria mână în care i se punea milostenia, nu se vedea nici pe sine însusi. Măcar pentru asemenea pricini putem spune că orbirea trupească este o stare dintre cele mai nenorocite din viata unui om.
 Omul are ochi nu numai trupesti, ci si ochi sufletesti. Cei trupesti sunt asemănători cu ochii altor vietăti de pe pământ: cai, lupi si multe altele. Ochii cei sufletesti însă se aseamănă cu ochii îngerilor si cu ochii lui Dumnezeu. Deci, pentru că omul are două feluri de ochi, trupesti si sufletesti, apoi si orbirea omului poate fi tot de două feluri: trupească si sufletească. Orbirea trupească poate fi din nastere, din pricina unui accident sau din pricina unei boli. Din pricina orbirii trupesti nu putem vedea lumea aceasta materială si nici pe noi însine, nu putem merge fără călăuză si nu ne putem bucura de lumina, de culorile si de toate frumusetile lumii văzute.

  Orbirea sufletească este însă cu mult mai primejdioasă decât cea trupească si un asemenea orb este mai nenorocit decât orbul Bartimeu din Sfânta Evanghelie de astăzi. Dacă orbul trupesc nu vede soarele cel fizic, lumina lui, orbul sufletesc nu-L vede pe Soarele dreptătii si Părintele luminilor, cu strălucirea harului Său. Nu recunoaste pe Cel care îi dă bunătăti nepieritoare: viată, suflet, nemurire si nu se vede nici pe sine însusi asa cum este cu adevărat.

      Cum apare orbirea sufletească?

 Ne putem întreba: de unde vine această orbire sufletească?
 Ne va părea, poate, neplăcut răspunsul, dar acesta este adevărul: orbirea sufletească ne vine, fratilor, prin ochii trupului. Ochii sunt cei doi luminători ai fetei, dar si două punti prin care păcatul este adus din afară înlăuntrul sufletului.
  După Sfântul Vasile cel Mare ''ochii sunt cele două mâini netrupesti întinse înainte, cu care sufletul atingându-se de departe de acelea pe care nu le poate atinge cu mâinile trupului, le cuprinde cu ochii si le aduce la sine''. Dacă privirile ochilor sunt nestăpânite, ele îndeamnă sufletul la gânduri urâte si la fapte necuviincioase.
  Privind cu patimă la frumusete străină, chipul acelei frumuseti coboară din minte în inimă si acolo, în cămara inimii duhovnicesti, unde trebuie să fie necontenit locasul lui Dumnezeu si Împărătia Lui, acolo coboară întunericul si se săvârseste păcatul. În această privintă Mântuitorul ne învată: ''Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat'' (Matei 6, 22-23). Iar în alt loc ne spune asa: ''oricine se uită la femeie, poftind-o, a si săvârsit adulter cu ea în inima lui'' (Matei 5, 28). Sau invers, femeia care se uită cu poftă la bărbat a si săvârsit păcatul în inima ei. Si păcatul întunecă ochii cei dinlăuntru, iar omul devine înnegurat si orb.
   Biblia, această carte de căpătâi a omenirii, ne oferă multe pilde de orbire sufletească încă de la începutul lumii. Voi aminti câteva exemple.
  Astfel, în cartea Genezei aflăm că femeia - prima femeie din lume - a văzut că rodul pomului cunostintei binelui si răului era plăcut la vedere si bun la mâncare; si a luat, a mâncat si a dat si bărbatului său (Facere 3, 6). Si cu adevărat li s-au deschis ochii, însă nu ca la îngeri sau ca la Dumnezeu, cum îi amăgise sarpele, ci li s-au deschis ochii ca la cei păcătosi si au văzut că sunt goi (Facere 3, 5). Li s-au deschis ochii, dar li s-a închis Raiul (Facere 5, 7).
  Mai departe, tot în cartea Genezei, citim că ''fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, si-au ales dintre ele sotii, care pe cine a voit.  Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ si că toate cugetele si dorintele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, I-a părut rău si S-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ'' (Facere 6; 2, 5-6).
  Pentru orbirea sufletească si pentru păcate cumplite, au fost nimicite cu foc cetătile Sodoma si Gomora si acoperite de apa Mării Moarte (Facere 19, 16-26).
  Din pricina ochilor trupului a fost orbit Samson care, văzând pe Dalila, a poftit-o si astfel, orbind cu sufletul, a fost biruit de o femeie tocmai el, acela pe care nu-l puteau învinge mii de oameni (Judecători 16). Orbit a fost Olofern de Iudita, care, cu gătelile ei, i-a luat ochii, cu frumusetea ei i-a robit inima, iar cu sabia i-a tăiat capul (Iudita 13).

  Orbit de pofta ochilor a fost împăratul David văzând pe Batseba, sotia lui Urie si, tot asa, cei doi bătrâni din Babilon, văzând pe Suzana la baie. Orbit a fost Irod privind pe Salomeea, fiica Irodiadei, jucând si chiar înteleptul Solomon a fost orbit sufleteste de femeile străine si a gresit si el înaintea lui Dumnezeu (III Regi 11, 3-4).

 Asemenea exemple sunt foarte multe în Sfânta Scriptură si, fără îndoială, cu mult mai multe în viata oamenilor, de-a lungul istoriei.
 Prin aceste ferestre deschise ale ochilor nostri, odată cu ispitele citate din Biblie, intră în noi valuri întregi de alte amăgiri si pofte ca: mândria, lăcomia după avere si lux, invidia, mânia, betia, spectacole ce tulbură închipuirea s.a. Pe rând sau toate laolaltă, întunecă lumina cea dinlăuntru a sufletului si zguduie întreaga viată a omului.

    Nu trebuie să uităm de ochii sufletesti!

  Omul nu este făcut de Dumnezeu numai pentru această lume a pământului. Ci această lume este pentru noi numai un câmp de luptă, un stadion de încercare a puterilor sufletesti si trupesti, din care crestinul - făcând bine si răspândind lumină în jurul lui - încearcă să iasă biruitor pentru ca să merite premiul, adică fericirea vietii viitoare si nesfârsite.
  Pentru a ne descurca în această lume, ne sunt dati si ochii acestia trupesti, ca să vedem pe unde mergem, să ne informăm si să cunoastem realitătile de aici si să ne bucurăm în chip nevinovat de toate lucrurile bune si frumoase care ne înconjoară.
 Dar nu numai atât. Acesti ochi trupesti ne sunt dati si ca să-i tinem mereu în legătură cu ochii cei luminosi ai sufletului nostru, prin care putem întelege rostul cel adevărat al existentei si în acest fel să putem cunoaste pe Însusi Stăpânul vietii, pe Cel care a zis: ''Eu sunt Calea, Adevărul si Viata''.

  De aceea, pe lângă multele griji ale vietii noastre pământesti, să nu uităm niciodată de văzul cel dinlăuntru, de ochii cei sufletesti, ca nu cumva să fie umbriti sau întunecati de patimi, ci să fie curati si luminosi ca ochii pruncilor sau chiar ca ochii îngerilor. Si dacă se spune despre unele lucruri sau fiinte că ne sunt dragi ca lumina ochilor, apoi cu atât mai mult trebuie să ne fie dragă lumina sufletului nostru, partea aceasta din noi care dă sensul si esentialul fiintei omenesti.

Arhimandrit Sofian Boghiu ,staretul Mânăstirii Antim din Bucuresti ,,Smerenia si dragostea,, însusirile trăirii ortodoxe ,Editia a II-a revizuită si adăugită ,Fundatia Traditia Românească ,
Bucuresti, 2002

sursa http://www.sfantamaria.ca/sites/default/files/carti/sb_smerenia_si_dragostea.pdf

Pr Sofian Boghiu Vremurile de acum

- Părinte, cum putem renunta la orgoliul intelectual?

- Orgoliul intelectual este un fel de nebunie. 

Pentru că ti se pare că toti se învârtesc în jurul tău, că tu esti stâlpul de lumină pentru toată omenirea, si trecută, si viitoare. Acesta e orgoliul cu gradul cel mai înalt. E o mare prostie, pentru că totdeauna au fost oameni mai învătati decât mine, mai priceputi decât mine, mai frumosi decât mine, mai întelepti decât mine; multi altii, dintre contemporani si din istorie, au fost în trecut si apar în viitor. Încât a mă face pe mine centrul inteligentei, centrul centrelor, asta este o lipsă de bună-cuviintă în primul rând. Si e bine să-si revină o astfel de persoană. Poate că nu de doctor are nevoie, ci este bine să mai postească, să se mai roage lui Dumnezeu, să mai citească niste lucruri duhovnicesti, să-si dea seama pe ce lume este. Si, dacă e sincer în acelasi timp, se vindecă; dar, dacă nu urmează calea lui Dumnezeu, moare nebun. 

- Poate gresesc, dar mi se pare că unii oameni au o predispozitie mai mare spre smerenie. Ce părere aveti?

- Sunt de acord cu idea si îi felicit pe oamenii acestia, numai să fie cu adevărat smeriti. Această virtute apropie desăvârsirea sfinteniei. Sfintii au fost cu adevărat mari nevoitori, nu puneau nimic pe seama lor, ci pe seama lui Dumnezeu.
Mie îmi este frică de oamenii care socotesc smerenia lasitate. E o mare demnitate smerenia, o demnitate la care ne îndeamnă si Mântuitorul. Maica Domnului, această fiintă pământeană, care este mai presus decât toate femeile si decât toate fetele din lume, este cea mai smerită făptură a lui Dumnezeu. Maica Domnului! Iar ea a fost preabinecuvântată de Dumnezeu să nască pe Iisus Hristos, ca să ne aducă adevărata învătătură, adevărata pâine a vietii, prin care să existăm. Deci smerenia aceasta cât de putină este, numai să fie corectă, e foarte bine venită, ea ne apropie de smerenia si desăvârsirea sfintilor.

- Pentru a-i învăta pe ucenici smerenia, unii bătrâni folosesc asprimea. Este corectă această metodă?

- Sunt niste exceptii. Sunt, de pildă, păcătosi, în Pateric si în viata de toate zilele, care vor să se pocăiască si nu-i lasă cineva dinlăuntru. Si atunci îsi mai dau niste palme. Când esti acasă singur cu tine, îti aduci aminte de păcatele tale si, ca să nu te pedepsească Dumnezeu, te pedepsesti tu.

În Pateric sunt câteva cazuri dintr-acestea: se pedepsesc bătându-se, autobătându-se. Spre exemplu, un tânăr voia să se poată ruga cu lacrimi. Si le cerea si nu veneau - era împietrit. Si atunci a lăsat cămasa si, cu un servet ud, făcut frânghie, se lovea peste spinare: ''Nu vrei să plângi? Îti dau eu tie lacrimi ca să plângi'', vorbea el cu sine însusi. Asa că sunt asemenea cazuri, asprimi ale smereniei.

Dacă îti dă Dumnezeu lacrimi, dacă îti dă această căintă pentru păcatele tale, ai căpătat smerenia.

 Însă trebuie mentinută după aceea. E greu si de întretinut smerenia. Dacă nu o cultivi, se stinge. Cine stie ce ispite dau peste tine si rămâi cum ai fost mai înainte! Ca si cu rugăciunea lui Iisus; dacă este spusă continuu, cu smerenie si cu asceză, cu stăpânire de sine, se prinde de inima, de viata noastră, dar dacă nu o mai practicăm, se stinge, încetează.

''Trăim într-o epocă foarte primejduită si de aceea trebuie să fim tari, să fim smeriti''

- Dacă puteti să dati o definitie a smereniei pentru un tânăr... Si care sunt metodele pentru a ajunge la smerenie?

- Definitia smereniei este aceeasi si pentru un tânăr, si pentru ceilalti crestini. Din tot ceea ce am spus până acum se poate extrage definitia smereniei.

 Un tânăr, ca să poată să se smerească, ar trebui să-si facă mai des examen de constiintă, cum făceau crestinii din trecut. În fiecare seară crestinul se gândea, începând de dimineată si până atunci, ce-a făcut bine si ce-a făcut rău si constata că a făcut mai mult rău decât bine. Azi asa, mâine asa, si atunci începea să se cunoască pe sine, să cunoască că în el domină mai mult păcatul si răul decât binele si virtutea. Si atunci, dacă-i om serios acest tânăr, se angajează pe o cale sinceră a binelui.

 Pentru că binele, dragi ascultători, binele este necesar si în viata aceasta si e de folos societătii, dar si în viata de dincolo. Sfântul Pavel spune că în Împărătia lui Dumnezeu nu intră nimic necurat. Trebuie să ne purificăm, să aruncăm tot noroiul de pe noi, tot balastul acesta al păcatelor, să ne curătim zi de zi ca să ajungem niste oameni, în primul rând. Scris cu O mare: Oameni. Asta vrea să ne facă Scriptura, Dumnezeu: să fim oameni cu adevărat, să avem în noi omenia. Smerenia se poate asemăna cu omenia.

Din păcate, în lumea de astăzi este foarte putină omenie. Fiecare e hrăpăret, trage la sine să fie plin de cât mai multe milioane si altul nu are nici de pâine.

Asa încât, acest tânăr să se gândească si la toate lucrurile pe care le-am spus. A trăi viata zadarnic, a o trăi în patimi, în desfrâuri, în betii, în petreceri fără rost este o pierdere de timp si pierderea vesniciei, vesnicia fericirii pentru care suntem creati. Domnul nu ne-a făcut pentru iad, ne-a făcut pentru Rai, dar pentru Raiul unde nimic necurat nu intră. Urmează ca în această viată să trăim în asa fel încât să ne pregătim zi de zi pentru zorii vietii vesnice, care e plină de lumină, de bucurie, de sfintenie si de pacea lui Dumnezeu.

- Părinte, credeti că sunt exagerate afirmatiile care sustin că astăzi sunt destul de evidente semnele vremurilor de pe urmă?

- Poate sunt exagerate într-un fel. E vorba de Antihrist, de numărul lui, de anumite lucruri care vor veni. Mai întâi anul 2000. A trecut un mileniu si vine acum cestălalt, al doilea, iar lumea se asteaptă la un cataclism, la ceva asemănător iadului. Un astfel de cataclism a început astănoapte în Serbia.
Noi nu stim ce gânduri are Dumnezeu cu acest sfârsit al lumii. Chiar apostolii l-au întrebat pe

Domnul Iisus Hristos: ,,Spune-ne nouă când vor fi acestea si care este semnul venirii Tale si al sfârsitului veacului?,, Mântuitorul le-a răspuns: ,,de ziua aceea si de ceasul acela nimeni nu stie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl,, 

 El ca om, Iisus Hristos ca om, nu stia când va fi sfârsitul lumii. În a doua sa epistolă, Sfântul Apostol Petru scrie că, dacă se amână acest timp al sfârsitului lumii este pentru că Dumnezeu vrea să poată câstiga mai multi credinciosi pentru Împărătia Sa. Printre cei care se zămislesc si care nu sunt ucisi prin avort sau alte mijloace, cine stie ce sfinti ne va rândui Dumnezeu. Asa încât, dacă Mântuitorul nu-si permite să le răspundă apostolilor, cum pot să-mi permit eu? Aceasta este o taină a lui Dumnezeu.

Însă sfârsitul lumii pentru mine si pentru fiecare dintre dumneavoastră este atunci când mor eu si când muriti dumneavoastră. Atunci totul este sfârsit.

 După moarte nu putem face nici o faptă bună. Murim pentru totdeauna. Cred că acesta este răspunsul. Sfârsitul lumii, de fapt, e sfârsitul nostru. Până atunci însă trebuie să ne pregătim ca să ne facem vrednici cât de cât pentru ce ne asteaptă în vesnicie.

Arhimandrit Sofian Boghiu ,staretul Mânăstirii Antim din Bucuresti  ,,Smerenia si dragostea,, însusirile trăirii ortodoxe , Editia a II-a revizuită si adăugită,  Fundatia Traditia Românească ,Bucuresti, 2002
sursa  http://www.sfantamaria.ca/sites/default/files/carti/sb_smerenia_si_dragostea.pdf

Pr. Arhim. Sofian Boghiu -- Cuvinte de folos

De multe ori moartea îi prinde pe oameni nepregătiti!

În cartea profetului Daniel din Biblie, ni se aminteste visul regelui Nabucodonosor din Babilon. Într-o noapte, acel falnic rege din Babilon a visat un copac urias, cu vârful până la cer si cu ramurile până la marginile pământului; frunzele copacului erau frumoase, iar roadele sale erau mari si gustoase si din ele se hrăneau semintiile oamenilor si toate vietuitoarelor. Dar, pe când copacul se înălta tot mai falnic, un glas din cer s-a auzit zicând: ''Doborâti copacul si tăiati-i crengile, scuturati frunzele lui si împrăstiati roadele lui'' (Daniel 4, 11).

Regele Nabucodonosor s-a îngrozit. La cererea lui, profetul Daniel îi tălmăceste visul, care însemna sfârsitul năprasnic al vietii lui Nabucodonosor, ca pedeapsă pentru nedreptătile sale. Dar visul, cu porunca de a ''doborî copacul'', mai înseamnă si sfârsitul jalnic al fiecărui om. Căci ce altceva este omul decât un pom sădit pe pământ - care, la porunca lui Dumnezeu, cade ca si lovit de trăsnet - ori un fir de iarbă cosit sau smuls din rădăcină? Se întâmplă uneori ca, în vecinătatea noastră, să cunoastem un om îndestulat cu de toate, bine văzut de cei din jur, care îl privesc si îl laudă ca pe un pom frumos si plin de roadă. Ramurile neamului său se întind în lung si în lat, în rubedenii numeroase. Este sănătos si tânăr, toti din jurul lui îi urează să trăiască multi ani.
Dar, tocmai în clipa când parcă nici o umbră nu-i tulbură fericirea, deodată, răsună si pentru el cumplitul glas: ''Doborâti copacul!''. Si porunca se împlineste, iar moartea îl loveste pe neasteptate: sugrumat de cancer sau de o boală de inimă, zdrobit de un accident nedorit de nimeni sau lovit, sub o altă formă, de o moarte năprasnică. Cei din jur află cu uimire că cel plin de viată până acum câteva ore s-a stins din lumea de aici, pentru totdeauna.

Câte întâmplări din acestea nu v-a fost dat să vedeti în jurul dumneavoastră, în familiile dumneavoastră sau între cunoscuti?! Ceea ce este mai dureros nu este numai faptul că moartea vine fără de veste, ci mai ales că ea îi surprinde pe oameni nepregătiti pentru acest pas decisiv. Nu putem sti cât de pregătit sau cât de nepregătit de moarte a fost tânărul din Nain. Fiind însă unicul fiu al unei văduve, lipsit de îndrumarea si autoritatea tatălui său, poate îsi va fi adunat si el destule păcate ale tineretilor sale până în ceasul neasteptat al mortii. Acel tânăr însă a avut atunci ocazia unică de a se întâlni pe drumul către cimitir cu Însusi Stăpânul vietii si al mortii, cu Iisus Mântuitorul Care, înduiosat de lacrimile mamei, îl cheamă pe tânăr iarăsi la viata aceasta pământească.
Fără îndoială că acel tânăr a văzut dincolo un peisaj de neuitat, încât tot restul vietii si l-a trăit cu mai multă luare-aminte decât toti ceilalti tineri de vârsta lui. Dar câti tineri pot avea experienta uluitoare a tânărului văduvei din Nain? Aproape nici unul!

Totusi, câti tineri, si nu numai tineri, din vremea noastră, nepregătiti de moarte, îsi continuă viata în dezordine, cu nepăsare, ca si cum n-ar muri niciodată?
Si, dacă s-ar putea lega un dialog cu un astfel de tânăr după ce a trecut pragul celeilalte lumi, l-ai putea întreba: Ce-ai făcut, tinere? Te-ai nenorocit pentru totdeauna! Pentru că sufletul tău era plin de păcate: de părinti n-ai ascultat, de Dumnezeu nu te-ai temut, ci adeseori L-ai înjurat si L-ai tăgăduit, de rugăciune nu te-ai îngrijit, de desfătări nu te-ai ferit, la urmările faptelor tale celor rele nu te-ai gândit, la suflet si la judecata lui Dumnezeu n-ai cugetat.
Te-ai nenorocit pentru vesnicie, pentru că pomul vietii tale nu numai că s-a tăiat fără de veste, dar se va si arunca în foc. Drept răspuns, tânărul, după ce a gustat putin din moarte si a văzut ce este dincolo, nu va mai râde cu dispret, ci se va căi cumplit pentru lipsa lui de seriozitate si de întelepciune, dar atunci va fi prea târziu. Asemenea surprize cumplite se pot întâmpla oricui, oriunde si la orice vârstă.

De ce Dumnezeu nu îngăduie să ne cunoastem momentul mortii?

Poate fiecăruia dintre dumneavoastră i-a venit cândva în gând întrebarea aceasta: de ce oare Dumnezeu n-a lăsat vreun semn anumit după care să putem cunoaste sosirea mortii si să ne putem pregăti în acest fel din vreme? La această întrebare ne răspunde un Sfânt Părinte: ''Dumnezeu n-a voit să cunoastem ceasul cel din urmă al vietii noastre pentru ca fiecare ceas să-l socotim ca fiind cel din urmă si deci oricând să fim pregătiti!''. Însusi Mântuitorul ne sfătuieste astfel în pilda celor zece fecioare atunci când spune: ''privegheati, că nu stiti ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului'' (Matei 25, 13).
Totusi, să ne închipuim că am sti dinainte ziua si ceasul când vom muri. Ar fi oare stiinta aceasta spre binele sufletelor noastre? Nicidecum. O asemenea descoperire nu ne-ar fi de folos si cred că o groază cumplită ar cuprinde sufletele oamenilor.
De frică, unii si-ar pierde mintile. Altii, dintr-o pornire de deznădejde, stiind că numai atât de putin mai au de trăit, si-ar cheltui viata în cele mai urâte plăceri. Nu se poate sti câti dintr-o sută s-ar mai gândi atunci la suflet si la judecata din urmă.
De aceea, mai bine este asa cum a rânduit Dumnezeu, să nu ne cunoastem ceasul sfârsitului nostru, dar să fim gata oricând a da socoteală de faptele noastre fără să ne fie rusine de felul în care ne-am trăit viata.

De moarte nimeni nu poate scăpa. Toti suntem datori să plătim acest tribut obstesc, atunci când va rândui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

 Dacă ceasul mortii ne este necunoscut si suntem îndemnati să priveghem si să ne pregătim ca pentru cel mai mare si ultimul examen din viata noastră pământească, atunci această asteptare a clipei din urmă nu trebuie să fie o stare pasivă, de nelucrare, plină de groază, ci, dimpotrivă, trebuie să fie o asteptare senină, însotită de muncă statornică, plină de hărnicie si de voie bună. Să avem însă, în acelasi timp, o grijă neîncetată pentru a ne păstra - pe cât se poate - sufletul cinstit, inima curată si trupul neîntinat de patimi, stiind că trupul împreună cu sufletul nostru sunt locasul Duhului Sfânt din noi.
Să medităm asupra faptului că toate trec, toate curg, iar noi odată cu ele străbatem drumurile vietii. Asa precum toamna se despoaie copacii de frunze si seva lor începe să se împutineze, asa si viata noastră scade în fiecare an, în fiecare lună si în fiecare oră.
Floarea tineretii se vestejeste, lumina bucuriilor pământesti se stinge, bătrânetea cea grea se apropie, prietenii mor, cei de aproape se depărtează si ne părăsesc... Mormintele celor dragi zac fără de glas, doar sufletele unora dintre mortii nostri au ajuns în mâna lui Dumnezeu. Asa trece viata noastră, asa trecem fiecare dintre noi, ca niste umbre pe fata pământului, până când nu ne mai vede nimeni, până când aproape toti ne uită, ajungând niste morti uitati de orice inimă...

Drept aceea:
- să ne sfintim viata prin Sfintele Taine, lăsate de Dumnezeu oamenilor;

- să trăim în bună întelegere unii cu altii;

- să nu ne bârfim între noi, să nu ne înselăm unii pe altii, să nu ne invidiem si să nu ne urâm unii pe altii, ci dimpotrivă să ne sârguim a trăi ca fratii, fiind cu totii fii ai aceluiasi Părinte Ceresc pe Care Îl numim Tatăl nostru; 

- să ne ostenim a ne trăi vremelnica noastră viată asa după cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: ''Îngăduindu-vă unii pe altii si iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum si Hristos v-a iertat vouă, asa să iertati si voi.

Iar peste toate acestea, îmbrăcati-vă întru dragoste, care este legătura desăvârsirii. Si pacea lui Hristos, întru care ati fost chemati, ca să fiti un singur trup, să stăpânească în inimile voastre'' în veci. Amin (Coloseni 3, 13-15).

Duminica a XX-a după Rusalii, 19 X 1985

Arhimandrit Sofian Boghiu ,staretul Mânăstirii Antim din Bucuresti ,,Smerenia si dragostea,, însusirile trăirii ortodoxe ,Editia a II-a revizuită si adăugită ,Fundatia Traditia Românească ,
Bucuresti, 2002

sursa http://www.sfantamaria.ca/sites/default/files/carti/sb_smerenia_si_dragostea.pdf

Cuvant pentru suflet.Puterea rugăciunii.(25 01 2016)

Puterea Rugaciunii 

Din Predica Sfantului Ioan Gura de Aur la Duminica a Cincea a Marelui Post

  Desigur, nimic nu este mai puternic decat rugaciunea. 
Rugaciunea este un liman pentru cei zbuciumati de furtuna, o ancora pentru cei goniti de valuri, un toiag pentru cel ce se clatina, o comoara pentru cei saraci, o siguranta pentru cei bogati, un ajutor impotriva bolilor si o ocrotire pentru sanatate. 

 Rugaciunea face nepieritoare bunurile ce le avem si cu toata graba goneste relele ce ne bantuiesc. 
De vine vreo ispita, ea usor se alunga, de se intampla pierderea averii, sau altceva ce tulbura sufletul, rugaciunea vindeca si aceasta curand.

 Rugaciunea este scapare contra tristetii, temelia veseliei, pricina de bucurie statornica, muma adevaratei intelepciuni. C
ine se poate ruga cu toata puterea, fie el cel mai sarac om, el totusi va fi cel mai bogat dintre toti; aceluia insa, caruia ii lipseste rugaciunea, de ar sedea chiar pe scaun imparatesc, tot este cel mai sarac dintre toti. Ahab nu era oare imparat, nu avea el oare aur si argint cu prisosinta? Dar fiindca era lipsit de rugaciune, nu s-a dus el oare sa-l caute pe Ilie, pe un om care nu avea locuinta, nici alta haina decat un simplu cojoc? Vezi ca Ilie era mai bogat decat Ahab? Ca pana ce el a vorbit si a rugat ploaia de la Dumnezeu, imparatul cu toata oastea sa, se aflau in mare nevoie. Aceasta este puterea rugaciunii! 

 Rugaciunea este arma cea mai tare, vistierie care niciodata nu se goleste, bogatie nesecata, liman fara valuri, temelia pacii, radacina, izvorul, mama tuturor bunatatilor, mai puternica decat o imparatie. Eu insa vorbesc de rugaciunea care nu zace numai pe buze, ci se ridica din adancul inimii.

  Cu atat mai sus se inalta rugaciunea cand iese dintr-o inima stramtorata si evlavioasa. Si, ca sa stii ca rugaciunea care se savarseste la moment de nevoie, este mai intai ascultata, iata ce zice profetul: "In necazul meu am chemat pe Domnul si m-a auzit" (Ps. 119.1).

   Rugaciunea totodata usureaza sufletul cel necajit. Ca daca cel necajit capata oarece alinare cand povesteste oamenilor nenorocirea sa, apoi nu va afla el mai vartoasa alinare, cand va spune Domnului, patimile sufletului sau? 
  Insusi Iisus Hristos ne cheama la Sine, pentru aceea nu ne lasa neascultati; de am avea asupra noastra intunerice de pacate, cu atat mai grabnic sa alergam spre Dansul; ca El a venit nu ca sa-i cheme pe cei drepti, ci pe cei pacatosi (Matei 9,13).
   Deci, pentru ca noi sa ne traim fericiti viata si sa ne eliberam de pacatele noastre, se cuvine ca la toate prilejurile sa ne rugam Domnului, cu ravna si indelungata rabdare.
   Atunci vom dobandi o indestulare statornica si ne vom putea bucura de toate cele primite, prin harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, se cuvine lauda in vecii vecilor! Amin.

,,Din Predica Sfantului Ioan Gura de Aur,, la Duminica a Cincea a Marelui Post
sursa http://www.smarda.ro/carti/smerenie.pdf