Războiul nevăzut

“Ce ar trebui să facă o persoană care a reuşit să învingă un obicei păcătos?”

 CUM SE POATE INTOARCE DUHUL NECURAT IN OM, IMPREUNA CU ALTE SAPTE DUHURI MAI RELE?


CUVIOSUL IOAN KRESTIANKIN:


Şapte duhuri necurate


Cuvântul lui Dumnezeu este infinit de profund. Orice analiză omenească a acestuia, chiar fără a depăşi limitele de înţelegere ale Sfintei Biserici Ortodoxe, de fiecare dată capătă atât nuanţe noi de înţelegere, cât şi sensurile nedescoperite anterior ale unui conţinut etern şi imuabil.


Este bine cunoscută şi se aplică pe larg pilda Mântuitorului despre duhul necurat care a ieşit din om.


„Când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o găsește golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, se sălășluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. Aşa va fi şi cu acest neam viclean“ (Mt. 12, 43-45).


Completarea făcută de Domnul Iisus, Hristos: „Aşa va fi şi cu acest neam viclean“ -ne arata cu claritate că pilda descoperă în primul rând soarta social-politică a acestui „neam viclean şi desfrânat” care „caută semne“, fiindcă această pildă este interpretata de Mântuitorul, făcând aluzie la acest „neam”.


De regulă, nevoitorii se opresc la o exegeză ascetică a pildei, un lucru pe deplin înţeles, din moment ce pilda este edificatoare, importantă şi mântuitoare. Dar oare toate sensurile ei au fost epuizate?


In concepţia ascetică, duhurile necurate adesea sunt legate de diverse patimi. Astfel, duhul necurat care a ie­şit din om – reprezintă în acelaşi timp o patimă biruită. Sensul ulterior mi se pare evident. Atunci când sufletul, după alungarea patimii, nu este capabil să se umple cu un conţinut sfânt şi pozitiv – duhurile necurate îl umplu cu o stare pătimaşă mult mai abundentă şi mai persis­tentă, care activează într-un regim mult mai intensiv: cele şapte duhuri necurate.


Dar de ce tocmai şapte? Oare este o cifră aleatorie?


Dar dacă nu este aşa? Dacă nu este aşa, adică dacă cifra „şapte” nu are doar un sens simbolic care desemnează deplinătatea, ci şi un conţinut pe deplin real, atunci concluzionăm că cele şapte patimi pe care duhurile necurate le trezesc în om sunt permanente, sunt mereu aceleaşi (bineînţeles că mă refer doar la situaţiile când patimi active, pe deplin concretizate, ca de exemplu, beţia şi desfrânarea, sunt izgonite din suflet, dar omul nu se îngrijește să pună început bun).


Observaţiile făcute pe marginea situaţiilor de acest fel, iar o persoană atentă va avea întotdeauna astfel de situaţii la îndemână, precum şi logica vieţii duhovniceşti și morale a omului demonstrează similitudinea lucrării păcatului în asemenea cazuri.


Ce ar trebui să facă o persoană care a reuşit să învingă un obicei păcătos? Pentru început, să-şi pună mintea de strajă inimii, ca aceasta să identifice cel puţin gândurile păcătoase cele mai grosiere şi, ca un paznic nu prea îndemânatic, să-şi dea silinţa să nu le omită pe cele cu certitudine periculoase.


Dar dacă nu face acest lucru? Să urmărim ce s-ar pu­tea produce…


Aşadar, păcatul a fost biruit! Ura! Să presupunem că predispoziţia spre beţie a fost alungată din inima mea şi eu sărbătoresc. Dar din păcate, nu pentru mult timp. Nu am reuşit încă să-i fac loc Duhului Sfânt în inima mea curăţită. Un lucru uşor de înţeles! Am depus atât de mult efort, cu atâta insistenţă şi umilinţă am cerut ajutorul lui Dumnezeu; atât de mult au încercat să mă ajute apro­piaţii mei prin diverse căi, dar mai întâi de toate prin ru­găciune. Acum mă odihnesc în pace şi seninătate sufle­tească. Dar, pe neaşteptate, duhul beţiei, „umblând prin locuri fără de apă, căutând odihnă şi negăsind-o“, se întoarce la mine şi, văzând cămara sufletului meu pustie, se duce după cei şapte tovarăşi ai lui care îl vor ajuta cu siguranţă – el ştie aceasta din experienţă – să se sălăşluiască din nou în acest suflet curat, seducător şi atât de râvnit. Lucrurile se simplifică prin faptul că, aşa cum a observat el, nu există vreun paznic.


In primul rând, el se duce la duhul mândriei care, în funcţie de caracterul şi predispoziţiile „pacientului” pu­rificat, i se descoperă într-una dintre cele trei feţe ale sale: mulţumirea de sine („cât sunt de puternic că am reuşit singur să-mi înving păcatul“), încrederea exagerată în sine („se pare că nu este chiar atât de greu; dispun de su­ficientă forţă încât să fac faţă acestui păcat“), îngâmfarea („în general, această mizerie nu va mai îndrăzni să se apropie de mine, ştiind că sunt un luptător experimentat şi învingătorul ei“). Profitând de lipsa mea de experienţă în materie de viaţă duhovnicească, acest duh necurat pă­trunde şi se înrădăcinează în bietul meu suflet, ispitindu-mă prin intermediul celor trei feţe ale sale, în orice combinaţie şi în orice ordine a lor.


Şi iată că duhul mândriei nu doar că s-a înrădăcinat în sufletul meu; el mai deschide uşa şi pentru prietenul său: duhul lenei. „Într-adevăr, care este problema? Totul este minunat şi pentru totdeauna: duhul beţiei nu se mai întoarce, nici nu constat vreo lucrare a altor duhuri ale întunericului în ceea ce mă priveşte (în timp ce duhul mulţumirii de sine, al încrederii exagerate în sine şi al îngâmfării s-a strecurat alintător şi pe neobservate) – pot să mă mai destind. Mai înainte, în viaţa mea au existat multe păcate, dar şi multe lupte crâncene. Am obosit de aceste tensiuni: conştiinţa îmi este împăcată, ce ar mai trebui să fac acum? Să-mi continui nevoinţa? Nu-i nici o grabă, nevoinţa ar mai putea să aştepte. Iar acum vreau doar odihnă, odihnă şi iarăşi odihnă… “Merit cu siguranţă să mă odihnesc după luptele mele continue”. Iar duhul lenei se instalează lent, dar cu putere.


Şi iată că eu, „un titan al virtuţilor“, am fost doborât şi m-am împotmolit în mrejele duhului lenei, a lipsei de dorinţă de a mai trăi în tensiune permanentă. Iar acest stăpânitor îi cedează un locuşor şi următorului său prie­ten, care urmează să consolideze succesele anterioare. Conştiinţa îmi mai chiţăie din când în când câte un sem­nal că, totuşi, ar fi cazul să mă mobilizez şi să fac ceva, dar lenea nu permite să se instaleze singurul duh bun in­dispensabil lucrării lăuntrice, în timp ce lasă cu uşurinţă să intre vicleanul şi necuratul duh al lucrării formale. Orice lucrare exterioară are, de obicei, capacitatea de a mulţumi sufletul. Acest lucru este întotdeauna pericu­los, dar cu atât mai mult în situaţia când caracterul for­mal, lipsit de viaţă, [al nevoinţei] (sau din contra, o nevoinţă prea sensibilă, prea senzorială) tinde să pună stăpânire pe o lucrare mult mai lăuntrică – rugăciunea – şi să o mo­difice după chipul şi asemănarea sa. Cel de-al treilea duh necurat care s-a strecurat cu răutate fie anulează rugă­ciunea cu totul, fie o face neputincioasă. Astfel m-am lipsit de una dintre cele mai importante arme.


Simţământul mulţumirii, atât de intrinsec lucrării formale, risipeşte ultimele rămăşiţe ale pocăinţei (dacă aceasta a mai rămas în sufletul meu), însă îl întronează şi pe cel de-al patrulea duh necurat, care îşi face apa­riţia solemn şi somptuos – duhul împietririi inimii, al lip­sei de dorinţă de a mă mai pocăi. El soseşte neînfricat, însoţit de ajutoarele sale: autojustificarea şi neatenţia faţă de sine. Greşelile zilnice numeroase, văzând posibili­tatea de a trece cu uşurinţă, îmi pătrund în suflet şi, ră­mânând nespovedite, declanşează efectele lor de coro­ziune. Pentru păcatele mai mari, încep să găsesc imediat justificări. Aşa se derulează cu amploare procesul de anihilare a vinei pentru păcatele făcute. Chiar venind la biserică la spovedanie (mai ales la cea comună*), de fapt rămâneam nepocăit. Astfel m-am privat şi de o altă armă importantă.


Lipsa pocăinţei poate prin ea însăşi să atragă „din locurile fără de apă” oricare alte duhuri necurate; iar ele, fiind foarte experimentate, ştiu cum să acţioneze şi unde ar putea să dea lovitura cea mai puternică. Aceas­tă lovitură este dată de următorul duh necurat – duhul nerecunoştinţei. Este firesc ca acesta să-şi ocupe habi­tatul acolo unde s-au stabilit deja mulţumirea de sine, le­nea, lipsa rugăciunii şi lipsa pocăinţei. Acest duh este foarte viclean, mincinos şi duşmănos. Cel peste care pune stăpânire ajunge, într-o măsură considerabilă, străin de lucrarea Sfântului Duh şi nu mai percepe inspiraţiile Lui. Acest duh necurat a intrat în mine şi eu mă îndrept spre prăpastie. Eu, cel nerecunoscător, nu mai sunt capabil să văd ceva bun, nici în lucrările lui Dumnezeu, nici în cele ale oamenilor care încearcă din compasiune să-mi sară în ajutor, ci pe toate mi le atribui mie însumi.


Atunci, ca urmare a nerecunoştinţei, se îndreptă spre mine în ritm galopant cel de-al şaselea duh necurat. El aduce cu sine indiferenţa faţă de toţi oamenii. El mai aduce şi izolarea. Apoi, ies din starea de indiferenţă faţă de oameni, însă aceasta se întâmplă din cauza supără­rilor pe care ei mi le provoacă (supărări aparente, bine­înţeles, dar care pentru mine sunt reale). Furia şi nemul­ţumirea pun stăpânire pe mine. In tot acest răstimp eu însumi, orbit şi indiferent, semăn suferinţă la dreapta şi la stânga, dar, nevăzând oamenii, nu sesizez nici sufe­rinţele provocate lor. In jurul meu, cum ar fi şi firesc, se închide cercul singurătăţii. Ajung să am o atitudine dis­tructivă, mai ales faţă de cei care încearcă să mă salveze. Acest duh necurat a lucrat din belşug. In jurul meu sunt doar ruine: ruinele sufletului meu, ruinele relaţiilor mele anterioare bune. Pe lângă toate acestea, din pricina obişnuinţei care s-a înrădăcinat, îi consider vinovaţi pen­tru toate necazurile mele pe cei care sunt sau au fost în preajma mea. Văd în propria persoană doar lucruri bune, în timp ce întunericul pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul meu, iar din cauza lui creşte şi confuzia. Şi cel mai teribil este faptul că nu ştiu cum să mă elibe­rez de toate acestea. Iar atunci se strecoară şi se răspân­deşte prin tot sufletul meu cel de-al şaptelea, cel mai în­fricoşător duh necurat – duhul deznădejdii. S-ar putea scrie o lucrarea întreagă despre acţiunea lui, dar aceasta ar fi o lucrare foarte tristă. De aceea, este mai bine să pun punctul aici.


Cu atât mai mult, acum este momentul oportun să încep a bea. Cele şapte duhuri necurate au făcut totul pentru ca un duh simplu şi uşor de detectat, cum ar fi, de exemplu, cel al beţiei – să poată trăi netulburat în că­mara pustiită şi dărâmată a sufletului meu.


Bineînţeles că aceasta este o reprezentare schematică şi, din mila lui Dumnezeu, această schemă nu ajunge în realitate întotdeauna la limita distrugerii totale. In ge­neral, viaţa ne prezintă diverse variante de evoluţie a unor scheme, astfel încât nu ne mai rămâne decât să sus­pinăm, şi ajungem să suspinăm destul de des. Totuşi, pe lângă analiza acestor scheme, mai rămâne o problemă ascetică: cum să rezistăm [atacurilor] acestor duhuri ne­curate? Cu toate acestea, o experienţă morală şi psiho­logică a analizei unui asemenea mecanism al patimilor se poate dovedi util pentru cei care, fiind nedumeriţi şi neîntelegând nimic, sunt puşi în faţa realităţii evoluţiei patimilor în sufletul „golit, măturat şi împodobit” al omului.


Să ne dea Dumnezeu tuturor duhul prudenţei, al atenţiei şi al înţelegerii.


(din: Arhim. Ioan Krestiankin, Unui fiu duhovnicesc necunoscut, Editura Doxologia, 2016)
http://www.cuvantul-ortodox.ro/

Despre patimi. Sf. Petru Damaschin

Patimile sufletesti si trupesti generale

Patimile - boli ale sufletului
Patimile fiind boli ale sufletului care ne intorc  sufletul de la Dumnezeu . Ele nu fac parte din firea omului. Patimile osandesc sufletul la moarte.
Sfantul Vasile cel Mare, ,patimile - nu fac parte din chipul lui Dumnezeu.,, Iar Sfantul Maxim Marturisitorul zice ca ele "nu au fost create la inceput impreuna cu firea oamenilor,,. Noi le vom trece in revista pe cele mai importante:

Iubirea de sine

Iubirea de sine este socotita de multi Parinti ca izvorul tuturor relelor, maica tuturor patimilor, si in primul rand a celor trei patimi primordiale, din care deriva toate celelalte: iubirea de placere, iubirea de avere si iubirea de marire.
Exista si o iubire nepacatoasa, care apartine firii umane, si pe care ne-o recomanda Mantuitorul atunci cand zice: "sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti." (Matei 19, 19; 22, 39; Luca 10, 27) si care presupune ca trebuie sa te iubesti pe tine in calitate de fiinta creata dupa chipul lui Dumnezeu, sa te iubesti pe tine in Dumnezeu si sa-L iubesti pe Dumnezeu in tine.
Iubirea de sine pacatoasa este o pervertire a acestei iubiri de sine nepacatoasa si consta in iubirea egoista de sine, in iubirea de sine cazuta, care s-a intors de la Dumnezeu la lumea sensibila, ducand o viata trupeasca.

Din acest motiv iubirea de sine este in general definita ca o iubire patimasa fata de trup si fata de gandurile patimase. Trebuie inteles aici prin trup mai putin compozitia somatica alcatuita de Dumnezeu la inceput si supusa sufletului, avandu-si toate madularele orientate spre Dumnezeu, ci mai curand trupul cazut, caruia ii este supus sufletul. Trupul care devine prin simturile sale si prin madularele sale organul primordial de cunoastere a lumii, exclusiv din punct de vedere sensibil si detasat de Dumnezeu. Trupul pe care Sfantul Pavel il numeste '"carne".

Sfantul Teodor al Edesei defineste iubirea de sine ca o "dispozitie patimasa", si ca o "satisfactie acordata vointei trupului." Sfantul Maxim explica astfel procesul care-l conduce pe om de la ignorarea lui Dumnezeu la iubirea de sine si de patimi: "Deci cu cat se ingrijea mai mult de cunostinta celor vazute numai prin simtire, cu atat isi strangea in jurul sau mai tare nestiinta de Dumnezeu. Si cu cat isi strangea mai mult legaturile nestiintei, cu atat se lipea mai mult de experienta gustarii prin simtire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cat se umplea mai mult de aceasta experienta, cu atat se aprindea mai mult patima iubirii trupesti de sine care se nastea din ea. Si cu cat se ingrijea mai mult de patima iubirii trupesti de sine, cu atat nascocea mai multe moduri de producere a placerii care este si fiica si tinta iubirii trupesti de sine".
Si, continuandu-si logic gandul, ne arata care sunt patimile ce se nasc din iubirea de sine: "Asa s-a taiat firea cea unica in nenumarate particele si noi cei ce suntem de aceeasi fire ne mancam unii pe altii ca reptilele si fiarele. Caci cautand placerea din pricina iubirii trupesti de noi insine si straduindu-ne sa fugim de durere din aceeasi pricina, nascocim surse neinchipuite de patimi facatoare de stricaciune. Astfel cand ne ingrijim prin placere de iubirea trupeasca, de noi insine, nastem lacomia pantecelui, mandria, slava desarta, ingamfarea, iubirea de arginti, tirania, fanfaronada, aroganta, nechibzuinta, nebunia, parerea de sine, infumurarea, dispretul, injuria, necuratia, usuratatea, risipa, neinfranarea, frivolitatea, umblarea cu capul in nori, molesala, pornirea de a maltrata, de a lua in ras, vorbirea prea multa, vorbirea la nevreme, vorbirea urata si toate cate mai sunt de felul acesta".
Este clar faptul ca iubirea de sine distruge comuniunea noastra cu Dumnezeu si cu semenii. Urmarile ei sunt cele amintite mai sus, ea insasi fiind o inversare contra firii a tendintei naturale a omului: aceea a iubirii nepacatoase de sine, indisolubil legata de dragostea fata de Dumnezeu si de semeni.

Lacomia pantecelui

Lacomia pantecelui poate fi definita ca o cautare a placerii de a manca sau, altfel spus, ca o dorinta de a manca in vederea placerii, ca o neinfranare a gurii si a pantecelui. Aceasta patima capata doua forme principale: poate fi preocupata de calitatea alimentelor, si atunci cauta mancaruri gustoase, fine, delicate, gatite cu grija; sau cauta in primul rand cantitatea, si atunci are dorinta de a manca mult.
In primul caz cauta placerea gurii, a gustului; in al doilea caz cauta placerea pantecelui, sau a organelor digestive in general. Intr-amandoua cazurile se cauta o placere trupeasca, de aceea lacomia pantecelui este clasificata printre patimile trupesti. Insa cu toate ca trupul este direct implicat, lacomia pantecelui nu lucreaza direct pentru nevoile trupului; in acest sens, cum ca dorinta depaseste nevoile reale ale trupului, ii putem aduce ca argument pe infometatii notorii.

"Dracul se aseaza in stomac, spune Sfantul Ioan Scararul, si nu lasa pe om sa se sature, chiar de ar manca tot Egiptul si ar bea Nilul intreg. Dupa mancare pleaca ticalosulsi ni-l trimite pe cel al curviei, vestindu-i ce s-a intamplat: ia-l, ia-l, zice, tulbura-l. Caci pantecele umplandu-se nu va lupta mult. Si acela venind zambeste. Si legandu-ne prin somn mainile si picioarele, face apoi toate cate voieste, pangareste sufletul si trupul prin intinaciuni, naluciri si curgeri. E lucru de mirare a vedea mintea netrupeasca intinata si intunecandu-se de trup; si iarasi a vedea pe cel nematerial, curatit si subtiat prin lut".
Se vede de aici ca lacomia pantecelui este si o patima a sufletului. De aceea, anticipand oarecum, il vom cita pe acelasi Parinte, care ne spune ca postul trupesc isi rasfrange actiunea binefacatoare si asupra sufletului: "Postul este o silire a firii si o taiere imprejur a dulcetii gatlejului, curmarea aprinderii, alungarea gandurilor rele si, eliberarea de visari, curatia rugaciunii, luminatorul sufletului, paza mintii, inmuierea invartosam, usa strapungerii inimii, suspinul smerit, zdrobirea vesela, incetarea multei vorbiri, inceputul linistirii, strajerul ascultarii, usurarea somnului, sanatatea trupului, pricinuitorul nepatimirii, iertarea pacatelor, usa si desfatarea raiului".

Bucatele nu sunt un lucru rau in sine, pentru ca Mantuitorul zice: "ceea ce intra in gura spurca pe om, ci ceea ce iese pe gura, aceea spurca pe om" (Matei 15, 11); iar Sfantul Pavel ii scrie lui Timotei: "orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de lepadat, daca se ia cu multumire" (1 Timotei 4, 4).
De fapt toate lucrurile au fost facute bune de catre Dumnezeu, dar omul le poate intrebuinta rau: "Nu mancarurile sunt rele, ci lacomia pantecelui; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava desarta. Iar daca-i asa, nimic nu e rau dini cele ce sunt, decat reaua intrebuintare, care vine din negrijirea mintii de a cultiva cele firesti".

Patima lacomiei pantecelui il duce pe om la rau prin faptul ca, acesta cautand voluptatea in mancare, pune mai presus dorinta, de hrana si placerea de a manca decat dorinta de a intra in comuniune cu Dumnezeu. Cel robit pantecelui devine un idolatru: "Pantecele este dumnezeul lor, iar marirea lor este intru rusinea, lor, ca unii care au in gand cele pamantesti" (Filipeni 3, 19).
Unii parinti considera ca pacatul stramosesc a constat in lacomia pantecelui. Adam mancand din pom, dorea sa se desfateze de acest fruct, care simboliza lumea sensibila in intregime, in afara lui Dumnezeu.
Lacomia pantecelui deschide poarta unei multimi de pacate si le creste pe acestea. De aceea Sfantul Ioan Scararul o socoteste, maica tuturor patimilor: "Fiul meu cel intai nascut este slujitorul curviei; al doilea dupa el este cel al invartosarii inimii; al treilea e somnul. Apoi din ei porneste o mare de ganduri; valuri ale intinaciunii, adanc de necuratii nestiute si negraite. Fiicele mele sunt: lenea, vorba multa, indrazneala, nascocirea rasului, glumele, impotrivirea in cuvant, grumazul tapan, neauzireat nesimtirea, robia, fala, cutezanta, iubirea de podoabe, carora le urmeaza rugaciunea intinata si gandurile imprastiate, dar adeseori si nenorociri deznadajduite si neasteptate, carora le urmeaza iarasi deznadajduirea cea mai cumplita dintre toate." Patima pe care o determina principal, si imediat, lacomia pantecelui, este desfranarea, asa cum am vazut din citatul amintit.

Desfranarea

Desfranarea consta intr-o intrebuintare nelegiuita si patologica a sexului. Multi dintre Parinti considera ca inainte de cadere omul traia in feciorie, iar relatia sexuala este una din urmarile caderii: "Spunem ca fecioria este de la inceput si ca dintru inceput a fost sadita in firea oamenilor. Omul a fost plasmuit din pamant virgin. Din Adam numai a fost facuta Eva. In paradis domnea fecioria. Dumnezeiasca Scriptura spune ca atat Adam cat si Eva erau goi si nu se rusinau. Cand insa au calcat porunca, au cunoscut ca erau goi si rusinandu-se, si-au cusut lor invelitori. Si dupa calcarea poruncii, cand au auzit: "Pamant esti si in pamant te vei intoarce", cand prin calcarea poruncii a intrat moartea in lume, atunci a cunoscut Adam pe Eva, femeia lui si a zamislit si a nascuf. Aceeasi parere o impartasesc si sfintii Ioan Gura de Aur si Maxim Marturisitorul.
In cadrul casatoriei desfraul nu consta in folosirea sexului, ci intr-o practicare a lui abuziva sau perversa. Notiunea de abuz intalnita adesea in invatatura Parintilor, n-are un inteles cantitativ ci calitativ: intr-o practicare nefireasca si fara finalitate. Bineinteles ca desfranare este relatia cu o persoana straina, a unuia dintre soti, sau a tinerilor inaintea casatoriei.

Abuz este atunci cand omul uzeaza de sexul sau avand in vedere numai placerea, atunci cand isi face din placere un scop in acest domeniu. O asemenea intelegere a legaturii sexuale este patima, din mai multe puncte de vedere. Intai de toate pentru ca este negata una dintre finalitatile principale ale relatiei sexuale: procreerea.
In acest sens Sfantul Maxim scrie: "Pacatosenia este o judecata gresita cu privire la intelesurile lucrurilor, careia ii urmeaza reaua intrebuintare a lucrurilor. De pilda cand este vorba de femeie, judecata dreapta cu privire la impreunare trebuie sa vada scopul ei in nasterea de prunci. Deci cel ce urmareste placerea, greseste in judecata, socotind ceea ce nu e bine, ca bine. Asadar unul ca acesta face rea intrebuintare de femeie, impreunandu-se cu ea. Tot asa este cu celelalte lucruri si intelesuri."

Dorinta exclusiva de placere, care caracterizeaza desfranarea, mobilizeaza simtirea sufletului in aceasta directie si o deturneaza de la Dumnezeu, care ar trebui sa fie tinta sa esentiala. Intunecandu-i-se sufletul de placerea pe care i-o procura patima, omul este lipsit de bucuria duhovniceasca, cu mult superioara, ce i-o poate oferi comuniunea cu Dumnezeu.
Desfranarea, ca si alte patimi, duce la o rasturnare de valori: Dumnezeu trece pe al doilea plan, sau chiar e uitat si negat, iar pe primul plan trece placerea trupeasca. Ca si orice alta patima, ea distruge virtutea, nascand in suflet tot felul de atitudini pacatoase si alunga frica de Dumnezeu.
Desfranatul are oroare de rugaciune, este iubitor de sine, insensibil, legat de lumea aceasta si lipsit de nadejde. Rezumand, vom spune ca desfranarea este pricinuita si favorizata indeosebi, de alte trei patimi: mandria si slava desarta; judecarea semenilor; imbuibarea cu mancare si bautura precum si somnul.

Iubirea de arginti si lacomia de avere

Iubirea de arginti si lacomia de avere definesc in general atasamentul fata de bani si dorinta nesabuita de a aduna bunuri materiale. Chiar daca cele doua reprezinta nuante diferite, totusi pot fi studiate impreuna pentru ca amandoua presupun un atasament patimas fata de bunurile materiale, pe de o parte, iar pe de alta parte pentru ca de obicei le gasim impreunate, una implicand-o pe cealalta.

O remarca analoaga celor facute la patimile anterioare trebuie facuta si aici: ceea ce-i rau in aceasta patima nu-s nici banii si nici averile ci este atitudinea pervertita a omului fata de acestea. Banii si bunurile materiale sunt necesare omului pentru a subzista.

Lacomul si zgarcitul nu se opreste la aceasta finalitate ci, in mod nefiresc, adopta fata de ele o atitudine patologica, conferindu-le o valoare in sine, in locul unei valori utilitare, si se bucura nu de folosul ce il aduc ci de posedarea lor. Aceasta atitudine patologica constituie caracterul pacatos al iubirii de arginti si al lacomiei de avere. Ea afecteaza relatia cu Dumnezeu si cu semenii.
In starea originara omul avea intreaga sa dorinta indreptata spre Dumnezeu si era preocupat de pastrarea bogatiilor duhovnicesti primite de la El pe care se straduia sa le inmulteasca, conformandu-se intru toate acestea finalitatii naturale a facultatii doritoare a sufletului. Cazut in patimi el si-a deturnat dorinta de la aceasta finalitate normala, pentru a o intoarce spre cele materiale.

Dragostea de Dumnezeu si atasamentul fata de bunurile duhovnicesti pe de o parte, iubirea de arginti si atasamentul fata de bunurile materiale pe de alta parte, se intemeiaza pe aceeasi facultate doritoare a sufletului omului, pe simtirea lui si de aceea ele sunt incompatibile una cu alta: "Nimeni nu poate sa slujeasca la doidomni, caci sau pe unul il va uri si pe celalaltil va iubi, sau de unul se va lipsi si pe celalalt il va dispretui; nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui mamona" (Matei 6, 24).
Pe cat se ataseaza omul de bunurile materiale, pe atat se indeparteaza de Dumnezeu. "Daca doresti sa fii prietenul lui Hristos, vei ura aurul si bogatiile, caci ele intorc, inspre ele gandul celui ce le iubeste, si-l intorc de la preadulcea dragoste de Iisus".
Asa se face ca in viata zgarcitului si lacomului banii, si diferitele bunuri, ocupa locul lui Dumnezeu, si devin pentru el idoli. Si chiar daca iubirea de arginti si lacomia nu sunt foarte dezvoltate, pentru a-L exclude total pe Dumnezeu, acestea sunt un semn al lipsei de credinta si de incredere in El.

"Iubitorul de placeri iubeste argintul, ca sa-si procure desmierdari printr-insul; iubitorul de slava desarta, ca sa se slaveasca printr-insul; iar necredinciosul, ca sa-l ascunda si sa-l pastreze, temandu-se de foamete, de batranete, de boala sau de ajungerea intre streini. Acesta nadajduieste mai mult in argint decat in Dumnezeu, Facatorul lucrurilor si proniatorul tuturor, pana si a celor mai de pe urma si mai mici vietati".
Iubirea de arginti si lacomia de avere are urmari nefaste si in raporturile omului cu sine insusi. Inlantuit de aceste doua patimi, omul nu va avea cea mai mica grija de sine. Va iubi mai mult banii si averile decat propriul sau suflet. Preocupat de a le pastra si inmulti, nu va avea grija de mantuire.

"Mintea prinsa in plasa unor asemenea ganduri, isi face socoteala, cum sa poata castiga macar un dinar. Apoi isi framanta mintea aprig sa afle o munca speciala, pe care s-o faca. Vanzandu-si munca si ajungand in sfarsit in stapanirea banului ravnit, se chinuie mai amarnic si mai inversunat cum sa-l sporeasca, nelinistit unde sa-l ascunda si cui sa-l incredinteze. Este apasat apoi de o mai strivitoare grija, ce sa cumpere cu el, sau prin ce negot ar putea sa-si dubleze castigul. Cand si acest lucru i-a reusit dupa dorinta, o mai lacoma foame de aur se trezeste in inima, si-l atata cu atat mai inversunat cu cat acum pune deoparte un mai mare castig. Caci, odata cu sporirea banilor, se dezlantuie o salbatica lacomie in el. Atunci, in sfarsit, isi fagaduieste o viata lunga, batraneti garbovite, betesuguri multe si felurite, care n-ar putea fi suportate la batranete fara o suma mai mare de bani, stransa la tinerete. Asa este prins in incolacirea de sarpe bietul suflet. In timp ce arde de dorinta de a-si spori cu o si mai ticaloasa graba aceasta avutie, rau stransa, el se aprinde inauntrul lui de o boala ce-l sfasie mai cumplit. Stapanit numai de dorinta de castig, vazul inimii lui nu-i indreptat spre nimic altceva, decat de unde ar putea castiga bani. Nici o credinta nu i se mai vede in clipa cand i-a zambit vreo speranta de castig. De acum nu se mai infwara de nici o minciuna, de nici un juramant, de nici un furt; nu mai sovaie sa-si calce cuvantul dat, sa rabufneasca in vijelia unei manii pierzatoare, daca din vina cuiva a pierdut vreun castig sperat si nu sta in cumpana sa treaca peste masura la care-l obliga cinstea si umilinta. Aurul si speranta de castig ajung sa tina loc de Dumnezeu pentru el in toate momentele".

Lacomia care-l cuprinde, spune Sfantul Pavel "este o inchinare la idoli" (Coloseni 3, 5). Iar lui Timotei ii scrie ca "cei ce vor sa se imbogateasca, dimpotriva, cad in ispita si in cursa si in multe pofte nebunesti si vatamatoare; ca unele care cufunda pe oameni in ruina si in pierzare. Ca iubirea de argint este radacina tuturor relelor si cei ce au poftit-o cu infocare au ratacit de la credinta si s-au strapuns cu multe dureri" (1 Timotei 6, 9-10). Toate aceste lucruri, scrise intr-un alt context social, sunt foarte actuale - daca nu mai actuale decat atunci - in lumea capitalismului salbatic dominat de un singur stapan atotputernic: banul.

Iubirea de arginti si lacomia de avere perturbeaza grav si relatiile cu semenii. Acumularea bogatiilor se face intotdeauna, dupa parerea Parintilor, in detrimentul altora. "Bogatii considera averile, care sunt comune tuturor oamenilor, ca ale lor, pentru ca ei au pus mana mai intai pe ele. Daca fiecare om si-ar opri pentru sine numai atat cat ii trebuie pentru satisfacerea nevoilor sale si daca ar da ce-i prisoseste celui nevoias, atunci nimeni n-ar mai fi bogat, nimeni sarac. Oare nu esti lacom, nu esti hot cand iti insusesti cele ce ti-au fost date in administrarea ta? Cel ce dezbraca pe cel imbracat se numeste borfas. Merita oare alt nume cel care nu imbraca pe cel gol, odata ce poate face aceasta? Painea, pe care o tii tu, este a celui flamand; haina, pe care o pastrezi in lazile tale, este a celui dezbracat; incaltamintea, care se strica in casele tale, este a celui descult; argintul pe care-l tii ingropat, este al celui nevoias. Deci, pe atatia oameni nedreptatesti cator ai putea sa le dai din avutiile tale".

Caracterul patologic al iubirii de arginti si al lacomiei de avere se vadeste si din multimea patimilor pe care le naste. Urmand Sfantului Pavel (1 Timotei 6, 10), Parintii afirma ca iubirea de arginti este radacina tuturor relelor.
Astfel Nichita Stithatul intreaba: "Daca aceasta boala este un asemenea rau incat a primit numele de a doua idolatrie, de ce patima nu va fi napadit sufletul care este cuprins de ea? Iubirea de arginti si lacomia distrug comuniunea si mila. Ele sunt radacina tuturor relelor: a nesimtirii, a urii, a aversiunii, a spiritului de razvratire, a uciderilor, etc. Ele produc in suflet teama si tristetea. Apoi mai pot naste in suflet mania, violenta, lenea, orgoliul, mandria, aerul de superioritate, dispretul fata de aproapele, insolenta, aroganta."

Incheind vom spune ca "trei sunt pricinile dragostei de bani:iubirea de placere, slava desarta si necredinta. Cea mai rea dintre acestea este necredinta". Sfantul Ioan Gura de Aur, la randul sau, face urmatoarea legatura logica: "lacomia de avere n-are alta cauza decat mandria, ura fata de oameni si dispretul".

Mânia

Mânia este patima care izvoraste din facultatea irascibila a sufletului si cuprinde toate manifestarile patologice ale agresivitatii. "Mocnind aceasta tainuit in inima voastra si orbind cu tulburari intunecate ochii inimii nu putem dobandi puterea de a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici patrunderea cunostintei duhovnicesti. Puterea irascibila o are omul de la creatie si face parte din fiinta lui. Ea avea drept scop sa-i termita omului sa lupte impotriva ispitelor si a ispititorului, pentru a evita pacatul. Dar, dupa caderea in pacat, omul a deturnat aceasta finalitate si in loc sa-si utilizeze puterea irascibila in lupta cu raul, deturnat-o in lupta cu aproapele, a ajuns sa foloseasca aceasta putere impotriva firii, ajungand la manie, sub diversele ei forme, mania este o patima si pentru ca maniosul vede in semenul sau un obiect.

De aceea nimic n-o poate justifica. "Nu va putea sa alunge de la sine amintirile patimase, omul care n-a avut grija de pofta si manie, pe una stingand-o cu posturi, cu privegheri si cu culcat pe jos; iar pe cealalta imblanzind-o cu indelunga rabdare, cu suferirea raului, cu nepomenirea de rau si cu milostenii. Caci dintr-aceste doua patimi se tes mai toate gandurile dracilor, care duc mintea la primejdie si pierzanie" pentru ca "nu este nici o manie dreapta impotriva aproapelui. Caci de vei cauta vei afla ca este cu putinta sa randuiesti lucrul bine si fara manie".
Doar impotriva raului este justificata mania. Sfantul Pavel ne spune ca "lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduhuri" (Efeseni 6, 12).
In relatiile cu semenii, dupa povata parintilor, nu trebuie sa ne maniem pe cei ce gresesc, ci pe greseala si pe incepatorul greselilor. Maica Singlitichia ne invata: "Bine este a nu te mania. Iar daca se va intampla, nici o parte din zi sa nu ti se lase spre patima, zicand: sa nu apuna soarele; dar tu sa astepti pana ce toata vremea ta apune. De ce urasti pe omul care te-a mahnit? Nu este el cel ce ti-a facut strambatate, ci diavolul. Uraste boala, iar nu pe cel ce boleste!"
Prin manie, in traditie ascetica, nu sunt intelese doar iesirile turbulente si agresive, ci toate formele de agresivitate interiorizate si nemanifestate, care vad in aproapele un obiect. Resentimentele sunt o forma de agresivitate interiorizata si ascunsa, care au la temelie tinerea de minte a raului, ranchiuna, ura, ostilitatea, lipsa de iubire. Si umorul de prost gust, acreala, iritarea si nelinistea fac parte din aceasta patima. Am mai putea adauga ironia fata de ceilalti si reaua vointa exprimate printr-o rautate evidenta sau, subtil, printr-o bucurie neexteriorizata fata de necazurile semenului sau printr-o parere de rau fata de realizarile acestuia.

Sfantul Ioan Casian spune ca felurile maniei sunt trei: unul, care este inlauntrul nostru si altul, care se dezlantuie, in vorbe sau fapte, despre care spune si Apostolul: acum lasati si voi toate: mania, iutimea. Al treilea, care nu fierbe si nu se consuma intr-o ora, ca acela, ci se pastreaza zile si vreme indelungata. Toate acestea trebuiesc osandite de noi cu acelasi dispret".

Si Sfantul Ioan Scararul face o legatura de interdependenta intre manie si multe alte patimi ascunse: "Tinerea de minte a raului este sfarsitul la care duce mania, pazitoarea pacatelor, urarea dreptatii, pierzania virtutilor, veninul sufletului, viermele mintii, rusinea rugaciunii, curmarea cererii, instrainarea iubirii, piron infipt in suflet, simtire neplacuta, iubita ca o dulceata a amaraciunii."
Aceasta "dulceata a amaraciunii prins fiind in nebunia maniei, se cere satisfacuta. Ea nu naste neaparat mania, ci o antreneaza: cel fara de minte, fiind purtat de patimi, cand se tulbura impins de manie, se grabeste fara judecata sa ocoleasca pe frati, iar cand e aprins de pofta, razgandindu-se, fuge sa-i intalneasca. Iar cel intelept lucreaza in amandoua imprejurarile cu totul dimpotriva: caci in vreme de manie, taind pricinile tulburarii, se scutura de scarba fata de frati, iar in vreme de pofta, se retine de la pornirea spre intalnirea nesocotita."
Patimasul, pentru a-si implini pofta, este in stare sa loveasca, sa pagubeasca, sa se pomeasca cu o furie nestavilita impotriva celui ce i-ar sta in cale ajungand uneori pana la crima.

Parintii socot ca mania, ca si celelalte patimi, este o boala a sufletului. in virtutea dereglarilor pe care le provoaca este considerata adesea ca o forma a nebuniei. "Intre manie si nebunie, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, nu este nici o deosebire".
Sfantul Ioan Scararul o califica drept epilepsie spirituala. Grigorie cel Mare face un tablou realist al maniosului: "Intepat de acul maniei, ii bate inima, ii tremura corpul, ii bolboroseste limba, i se aprinde fata, ii scanteiaza ochii: omul devine de nerecunoscut pentru cei apropiati. Gura scoate sunete, dar mintea nu mai urmareste ce i spune. Si atunci un om care nu-i constient de ce spune, se deosebeste oare de un nebun?"

Omul cuprins de asemenea stari patimase nu mai are pace si se afla intr-o stare permanenta de neliniste. Mania il desparte pe om de Dumnezeu. Nu numai ca se substituie "maniei sfinte", care-ti da ravna sa te lupti cu raul, ci ea distruge "blandetea si smerenia inimii (Matei 11, 29), care-l face pe om asemenea cu Dumnezeu.
Mania se alunga si cu  rugaciunea, care este "vlastarul blandetii si al lipsei de manie". Consecintele maniei sunt catastrofale pentru om. Mania il duce la moartea duhovniceasca. Ea distruge il el toate virtutile, si in primul rand dragostea. Apoi naste in locul lor o multime de pacate: tristetea, acedia, lasitatea si mandria.

Invidia

Invidia este una dintre patimile "nenorocite", dupa spusa Sfantului Vasile cel Mare, care raneste putin pe ceilalti, si foarte mult pe cel ce o are. Ea se manifesta printr-o parere de rau fata de binele si fericirea aproapelui si printr-o bucurie fata de necazurile lui. Ea devine foarte grava, pacat impotriva Duhului Sfant, atunci cand il pizmuim pe aproapele pentru viata lui duhovniceasca, pentru inaintarea lui in virtute.

Cauza principala a invidiei este mandria. Iar din ea se nasc multe alte patimi: ura fata de aproapele, vorbirea de rau, defaimarea, ocara, inselaciunea, uciderea, etc. Din aceasta legatura blestemata se poate iesi numai recastigandu-ne comuniunea intru dragoste cu semenii nostri.
Mandria este patima cea mai urata de Dumnezeu , ducand la consecinta fatala: ruperea comuniunii cu Dumnezeu si cu oamenii.

Mandria

Mandria este foarte apropiata de slava desarta, in asa masura incat multi Parinti nici nu le separa; si in loc de opt pacate de capetenie, sau ganduri ale rautatii, apar numai sapte. Cei ce analizeaza subtilitatea inlantuirii patimilor, vad ca mandria apare ca o urmare a slavei desarte. "Ele au numai atata deosebire intre ele, spune Sfantul Ioan Scararul, cata are pruncul prin fire fata de barbat si graul fata de paine. Caci primul e inceputul, iar al doilea sfarsitur". Acelasi lucru il afirma si Sfantul Ioan Casian: "cresterea uneia aduce aparitia celeilalte".

Dintr-un alt punct de vedere, cand este vorba de o ierarhizare a patimilor, mandria apare pe primul loc, dand apoi nastere slavei desarte si multor alte pacate. "Acest monstru foarte crud si mai mare decat toate pacatele de mai inainte, ii pierde cu o muscatura cumplita indeosebi pe cei desavarsiti si ajunsi aproape de ultima treapta a virtutilor".
Mandria, ca si slava desarta, comporta doua forme de manifestare: una fata de oameni, iar cealalta fata de Dumnezeu. "Doua sunt felurile trufiei, una care ii asalteaza pe monahii duhului si pe cei mai ridicati, iar alta care pune stapanire chiar pe incepatori, inca legati de carne. Si desi pe ambele semetia le ridica atat impotriva lui Dumnezeu, cat si a oamenilor, totusi | cea dintai se refera cu deosebire la Dumnezeu, iar cealalta ii priveste mai propriu pe oameni".

Prima forma a mandriei sta in aceea ca omul se considera superior semenilor sau macar unora dintre ei. Daca i se pare ca inca n-are aceasta superioritate, o cauta. In orice caz omul mandru cauta sa se inalte, cu motive sau fara. Iar inaltandu-se se autoevalueaza si se admira pe sine, se felicita si se lauda. Aceasta atitudine este prezenta si atunci cand este vorba de slava desarta, numai ca in cazul mandriei omul asteapta si laudele si aprecierile celorlalti. Omul mandru, inaltandu-se, cauta sa-i injoseasca pe semenii sai. ii priveste de sus, ii pizmuieste si merge pana acolo incat ii dispretuieste total, ca si cum n-ar exista.

Mandria il determina pe om sa se compare cu semenii sai si afirmandu-si superioritatea, raportandu-se la ei, se crede esentialmente diferit de acestia: "Dumnezeule iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri." (Luca 18, 11).
Aceasta forma de mandrie se defineste printr-o seama de atitudini. Omul cuprins de ea face parada de calitatile pe care le are, ba se sforteaza sa para mai mult decat este in realitate. Este arogant, infatuat, multumit de sine, plin de siguranta. Crede ca stie totul, ca are ntotdeauna dreptate, se contrazice cu altii, are dorinta de a-i invata pe altii si tendinta de a-i judeca. Mandrul este orb atunci cand este vorba de greselile sale, refuza din principiu orice critica, i-accepta sa fie povatuit si nu se supune nimanui.

Daca prima forma a mandriei il ridica pe om deasupra semenilor sai, a doua il ridica pe om in raport cu Dumnezeu si-l porneste impotriva Lui. In acest caz, mandria este o patima foarte grava, mai rea decat oricare alta, pentru ca ea l-a facut pe Lucifef sa cada si pe Adam sa iasa din rai. Patima acestei mandrii este un mare tiran: "Si ca sa putem cunoaste puterea acestui atat de apasator tiran, aflam ca ingerul acela, care pentru uimitoarea, lui stralucire si frumusete a fost numit Lucifer, n-a fost alungat din cer pentru nici un alt motiv decat acesta: ranit de sageata trufiei a cazut din acel fericit si sublim lacas al ingerilor".
Mandria aceasta se manifesta ca o negare sau ca un refuz al lui Dumnezeu, care poate uneori, ca si in cazul lui Lucifer, sa ia forma unei razvratiri deschise. Ispita draceasca, mereu repetata, ii sopteste; omului in acelasi chip ca lui Adam: "veti fi ca Dumnezeu" (Facere, 3, 5).

Inchipuindu-si ca devine Dumnezeu, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, omul cade si din starea in care se gaseste. Omul ajuns in aceasta stare de mandrie refuza sa-l considere pe Dumnezeu ca si creator al naturii, ca si principiu al existentei sale si ca izvor al tuturor bunurilor pe care le are, atribuindu-si toate acestea siesi.

"Cea dintai mandrie, spune Avva Dorotei, este cand cineva dispretuieste pe fratele, cand il socoteste ca nefiind nimic si pe sine ca fiind mai presus de el. Acesta de nu se va trezi repede si de nu se va sargui sa scape de ea, vine incetul pe incetul si la a doua mandrie, prin care se mandreste si impotriva lui Dumnezeu, si-si pune pe seama ispravile savarsite, nu pe seama lui Dumnezeu".

Cele doua forme sub care se manifesta mandria, fiind foarte bine conturate fiecare, totusi nu sunt separate si independente. Sunt ca doua fete ale aceleiasi patimi, intotdeauna prezente in omul cazut, uneori parandu-se ca este mai evidenta o forma, alteori inlocuind-o cealalta.
Daca prima il pune pe om in conflict cu semenii, a doua in conflict cu Dumnezeu, in realitate cel cuprins de mandrie se impotriveste concomitent si lui Dumnezeu si semenului. "Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca. Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau" (1 Ioan 4, 20-21).

Ne punem poate intrebarea in ce consta tragedia acestei patimi? Ea consta intr-o pervertire a nazuintei fundamentale pe care o are firea omeneasca: aceea de a urca inspre Dumnezeu, de a ajunge asemenea cu El, de a se uni in final cu El in plenitudinea comuniunii de dragoste si cunoastere. Aceasta urcare inspre Dumnezeu, pentru a realiza asemanarea cu El prin cultivarea virtutilor rasadite in firea omeneasca si prin conlucrarea cu harul Sfantului Duh, omul trebuia sa o faca in Dumnezeu.
[...]  omul mandru nu este in stare sa vada, in toate bunurile primite, darul lui Dumnezeu.
Ba mai mult, omul mandru nici nu-L poate cunoaste intr-un mod corect pe Dumnezeu: "inceputul trufiei omului este de a parasi pe Dumnezeu si a-si intoarce inima sa de la Cel care l-a facut" (Sir. 10, 12). Omul trufas nu se cunoaste nici pe sine, atribuindu-si calitati pe care nu le are. Iar pe semenul sau il subestimeaza.

Pr. Andrei - Episcopul Alba Iuliei
Repere de morala crestina, Editura Reintregirea

http://www.crestinortodox.ro