1) Un sihastru s-a facut episcop. Acesta pentru evlavie si liniste nu certa pe nimeni, suferind cu indelunga rabdare greselile fiecaruia. Dar iconomul lui nu ocarmuia lucrurile bisericesti cum se cadea. Si i-au zis unii episcopului : pentru ce nu-l certi pe iconom caci se poarta cu asa defaimare ? Iar acela a lasat certarea pe a doua zi. In ziua urmatoare au venit la dansul cei ce l-au prihanit pe iconom. Iar episcopul afland, s-a ascuns intr-un loc. Dupa ce l-au cautat mult, abia l-au aflat si i-au zis : pentru ce te-ai ascuns de noi ? Iar el a zis : pentru ca cele ce am savarsit in saizeci de ani, rugandu-ma lui Dumnezeu, voi voiti sa le jefuiti in doua zile.
2) A zis un batran : patimile de care sunt cuprinsi oamenii afara de fire, elinii le faceau dumnezei si li se inchinau lor, iar pe cei ce nu voiau sa se inchine, ii chinuiau, ii omorau si ii faceau fara voie, mucenici. Deci si noi daca ne supunem patimilor, cu nimic nu ne deosebim de inchinatorii la idoli. Caci cel ce este biruit de iuteala si de manie si nu-si taie turbarea patimii, se leapada de Iisus si are intru sine pe Marte ca dumnezeu si se inchina idolului turbarii, ca si elinii. Iar iubitorul de argint, cel ce-si inchide milostivirea sa spre fratele sau si nu-l miluieste pe vecinul, este tot inchinator la idoli, cinstind idolul lui Mercur si slujeste fapturii, iar nu Facatorului. Aceasta se intampla si la celelalte patimi, caci de orice patima este biruit, el se face rob, dupa cuvantul apostolului, care a numit iubirea de argint a doua inchinare la idoli. Iar cel ce a biruit acestea si le-a gonit de la sine sau s-a infranat dumnezeilor celor multi s-a si facut mucenic fara sange.
3) Povestit-au unii din parinti despre un batran mare ca de venea cineva sa-l intrebe vreun cuvant, ii zicea : iata, eu iau fata lui Dumnezeu si sed pe scaunul Judecatii ! Ce voiesti dar sa-ti fac ? De vei zice : miluieste-ma, iti zice tie Dumnezeu : miluieste si tu pe fratele tau ! Iar de vei zice : iarta-ma, iti zice tie : iarta si tu vecinului tau ! Este oare nedreptate la Dumnezeu ? Sa nu fie ! Deci, de voim sa ne mantuim, de noi atarna mantuirea noastra.
4) Un frate din Libia a venit la avva Siluan in muntele Panefo si i-a zis : parinte, am un vrajmas care mi-a facut multe rele, ca si tarina mea, cand eram in lume, mi-a rapit-o si de multe ori m-a vrajmasit. Iar acum a pornit si oameni otravitori, sa ma omoare si as vrea sa-l dau in judecata. Zis-a lui batranul : precum te impaci, fiule, fa ! Zis-a fratele : cu adevarat, parinte, de va fi pedepsit, ii va fi de folos sufletului. Raspuns-a batranul : cum socotesti, fiule, fa ! Si a zis fratele : scoala-te, parinte, sa facem rugaciune si voi merge la dregator ! Deci, sculandu-se si rugandu-se amandoi, cand a venit sa zica : si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresititor nostri, a zis batranul : si nu ne ierta noua gresalele noastre caci nici noi nu iertam gresitilor nostri ! Apoi a zis batranului fratele : nu asa, parinte ! Iar batranul a zis : ba asa, fiule ! Caci cu adevarat de vei voi sa mergi la dregator, sa-ti faca tie dreptate, Siluan alta rugaciune nu-ti va face tie. Si punand fratele metanie, l-a iertat pe vrajmasul sau.
5) Unul vazand pe un iubitor de osteneli purtand un mort pe pat, i-a zis : pe cei morti ii porti ? Mergi de poarta pe cei vii !
6) Un frate l-a intrebat pe un batran, zicand : voiesc sa marturisesc pentru Dumnezeu. Si i-a zis lui batranul : daca in vreme de nevoie, isi va suferi cineva vecinul, este intocmai cu cuptorul celor trei tineri din Babilon.
7) Zis-a un batran : de se va intampla intre tine si altul cuvant de scarba si va tagadui cuvantul, nu-l atata zicand ca ai spus. Fiindca se intoarce si zice : asa am zis si ce ? Si se face mare vrajba. Ci si tu lasa cuvantul si se face mare pace.
-Gheronda, simt in sufletul meu o constrangere. Nu exista inlauntru meu intraripare duhovniceasca.
- Te bucuri cand te rogi? Mi se pare ca te zoresti putin. Pornesti cu marinimie sa faci ceva, dar, fara sa-ti dai seama, intra si putin egoism. „Sa fac atatea metanii, spui, sa fac atatea siraguri de Doamne Iisuse, sa maresc numarul de metanii, sa maresc numarul de rugaciuni”. Si toate acestea nu le faci pentru dragostea lui Dumnezeu sau pentru cineva care are nevoie, ci doar asa, ca sa faci multe, sa te sfintesti. Adica nu spui cu smerenie: „De vreme ce Dumnezeu a spus: «Fiti sfinti»[4], voi face si eu ce pot”, ci mergi cu o logica seaca: „Trebuie sa ma sfintesc”.
- Gheronda, cum sa ma fortez sa ma rog?
- De ce sa te fortezi sa te rogi si sa nu te rogi din marinimie?
- Si cum sa fac asta, Gheronda?
- Daca te vei gandi la binefacerile lui Dumnezeu, te vei gandi si la Dumnezeu, la Binefacatorul tau, si vei constientiza nerecunostinta si pacatosenia ta, dupa care vei cere mila Lui. Cand simte cineva marile binecuvantari ale lui Dumnezeu, se intareste, i se incalzeste inima si ajunge si la rugaciunea neincetata.
Raspandirea in rugaciune - Gheronda, cand imi fac rugaciunea la chilie, stau tare nelinistita ca nu cumva vreo sora sa deschida usa si astfel sa-mi pricinuiasca raspandire.
- Eu, daca sunt in stare de rugaciune si deschide cineva usa, prefer sa ma loveasca cu securea in cap, decat sa ma vada in acea clipa cand ma rog. Este ca si cum ai zbura si vine unul si-ti taie aripile. Voi nu ati trait inca stari duhovnicesti in vremea rugaciunii ca sa intelegeti cat il costa pe cineva sa-l deranjati in timp ce se roaga. Nu ati simtit aceasta partasie cu Dumnezeu, cand omul se ridica oarecum de pe pamant. Daca ati fi avut astfel de experiente, i-ati fi respectat pe ceilalti cand se roaga. Daca ar fi existat aceasta sensibilitate duhovniceasca, ati fi cugetat: „Cum sa-l intrerup pe celalalt in vreme ce se roaga?”. Ati fi inteles ce mare paguba ii pricinuiti si ati fi luat aminte. Nu spun sa luati aminte cu stres si cu silire, ci cu respect fata de cel care comunica cu Dumnezeu. Dar daca nu exista aceasta sensibilitate duhovniceasca, sa existe cel putin sensibilitatea lumeasca, in sensul ei cel bun. Sa va obisnuiti sa bateti la usa si sa spuneti cu voce tare: „Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!”, ca celalalt sa poata sta linistit si nu sa fie mereu cu frica ca se deschide usa. Altceva este sa ma aflu in stare de veghere duhovniceasca si altceva e sa stau mereu nelinistit ca nu cumva cineva sa-mi deschida usa. Asta oboseste, te zdrobeste.
- Gheronda, se poate ca vreo sora sa faca aceasta din simplitate?
- Nu este simplitate ca o sora sa bata in usa alteia si, fara sa auda „Amin”, sa deschida si sa intre inauntru. Ma mir ca faceti una ca aceasta! Se poate ca cealalta sora sa planga in rugaciune si sa nu vrea sa fie vazuta. Eu, cand merg la vreo chilie vecina si aud ca citesc slujba Vecerniei, stau si un ceas afara in frig si spun „Doamne Iisuse”, ca sa nu-i intrerup si sa taie din slujba. Cum sa deschid usa cand ii aud psalmodiind? Cum sa intru? Daca intru, este ca si cum as avea dreptul s-o fac. Se poate ca aceia sa-mi dea acest drept, insa eu nu fac aceasta. Vine din egoism, ca si cum eu sunt cineva si nu tin cont de celalalt. Sa existe aceasta sensibilitate launtrica. Odata, cand eram la Sinai, am vazut doi copii de beduin, un baiat si o fetita, rugandu-se pe drum cu comboloiul[5]. Atunci eu m-am oprit si m-am retras incet, asteptand sa-si termine sarmanii copilasi rugaciunea si abia apoi sa-mi continui drumul, pentru ca nu exista alta trecere.
- Gheronda, de indata ce incep sa ma rog, imi vin in minte obligatiile care mi-au ramas neindeplinite la ascultare.
- Nici eu, cand am obligatii neimplinite, nu ma pot linisti. De aceea, daca vrei sa nu ai raspandire in vremea rugaciunii, sa-ti pui in randuiala repede obligatiile tale si numai dupa aceea sa incepi rugaciunea, spunand in mintea ta: „Spre deosebire de sufletul meu, toate se afla in buna randuiala. Ia sa ma ingrijesc sa-l pun in randuiala si pe el”.
- Gheronda, ma gandesc ca, daca as fi avut vreo greutate in viata, aceasta m-ar fi ajutat sa sporesc in rugaciune.
- Ce vorbesti? Trebuie sa fie razboi, ca sa-L cauti pe Hristos? O stare duhovniceasca exterioara buna este cea mai buna conditie pentru o stare duhovniceasca launtrica buna. Rugaciunea cere ca cel ce se roaga sa fie neraspandit in cele exterioare si aranjat in cele launtrice. Neraspandirea ajuta mult in viata duhovniceasca.
Trimiteti somnul la cei care nu pot sa doarma - Gheronda, de ce motaiesc atunci cand ma rog?
- Nu traiesti intens. Ai slabit nevointa, iar acum mergi impinsa din spate. Daca esti nelinistita din cauza unei probleme care te preocupa, mai poti sa dormi? Vezi, unul din recunostinta fata de binefacatorul sau poate sa nu doarma o noapte intreaga, ca sa faca rugaciune pentru el. Dupa aceea trebuie sa cugete: „Bine, pentru omul care mi-a facut bine am privegheat, dar pentru Dumnezeu, Care S-a rastignit pentru mine, nu pot sa priveghez ca sa-I fac pe plac?”.
- Gheronda, se poate ca toropeala sa provina din slabiciune trupeasca?
- Da, uneori toropeala vine si din istovire, din hipotensiune sau din hipotermie etc. Sa afle fiecare pricina si sa procedeze ca atare.
- Gheronda, cum se poate sa-l ia somnul pe cineva, desi se roaga cu durere pentru o problema?
- Daca, intr-adevar, exista durere pentru acea problema, atunci nu-l prinde somnul pe om. Este nevoie insa sa se sileasca putin pe sine. Daca atunci cand se roaga este in chilie, sa arunce putina apa pe fata, ca sa plece somnul.
- Ma cuprinde motaiala la privegheri. Ce sa fac?
- S-o zdrobesti. In biserica omul motaie pentru ca se linisteste sufleteste si oboseste trupeste. Dar cand te straduiesti sa nu te ia somnul, atunci acesta cedeaza si pleaca. Desigur, dupa vreo doua-trei ceasuri iarasi motai, insa somnul acesta este greu si-l alungi cu mai multa greutate. Dar cu staruinta este alungat si el. Daca pleaca primul si al doilea tren al motaielii, s-a terminat, somnul a plecat.
- Gheronda, se poate ca la o priveghere sa ma straduiesc si doua ceasuri ca sa alung somnul.
- De ce nu-l trimiti la spitale, la psihiatrii? Sa spui: „Dumnezeul meu, daruieste somn tuturor celor care nu pot dormi, fie pentru ca sufera, fie pentru ca au nervii incordati”. Sa faci din somn o tableta si s-o trimiti, prin rugaciune, tuturor celor care nu pot dormi si se chinuiesc, sarmanii, iar tu zi si noapte sa-L slavesti pe Dumnezeu.
Cuviosul Paisie Aghioritul, “Despre rugaciune”, Editura Evanghelismos, Bucuresti
Pacatul, anume el, dezleaga pe cel rau sa aiba putere asupra noastra . Atat la nivel personal, cat si la nivel mai mare, cum ar fi o localitate, un oras, o tara.
Atunci cand omul pacatuieste, se duce diavolul la Domnul sa-si ceara drepturile lui asupra acelui om.
Daca omul aduna pacate multe, vreme lunga si nu se intoarce la Dumnezeu prin pocainta adevarata, spovedanie la duhovnic, atunci apare si nenorocirea, ca omul sa-si intoarca inima spre pocainta si schimbarea vietii spre mantuire.
Avortul, desfranarea, betia, inselarea aproapelui, mersul la vrajitoare, lacomia fara masura, casatoriile gay si alte urgii atrag in timp multa drama si durere.
Sa ne intoarcem deci inima spre a lucra mantuirea, avand langa noi un duhovnic spre a ne indruma spre calea aceasta a curatiei de pacat si patimi.
Calea cea mai apropiata de mantuire si de a atrage Harul Domnului este ne-osandirea aproapelui si milostenia.
Deci, sa avem duhovnic si mila de aproapele, caci iubirea Dumnezeiasca pe care ne o va darui Mantuitorul va desavarsi inima noastra.
Sa avem temelia puternica prin rugaciune si fapte bune, sa fim multumitori Domnului pentru toate.
Sa binecuvantam cat mai des pe cei din jurul nostru, sa imploram pe Hristos sa le lumineze mintea si inima impietrita prin pacat.
Sfântul Paisie Aghioritul: Semnele vremurilor din urmă, mărturiile monahilor și ale închinătorilor.
DACĂ SUNTEM CU HRISTOS OARE NE VOM TEME DE ANTIHRIST?
— Avva, spuneți-ne ceva despre Antihrist!
— Să vorbim de data aceasta despre Hristos, câtă vreme putem să rămânem lângă Hristos.
Dacă suntem cu Hristos oare ne vom teme de Antihrist?
Oare nu există și acum duhul antihristic?
Răul acesta sau celălalt îl face duhul antihristic.
Și dacă se naște și un antihrist-fiară și face câteva prostii, la sfârșit va fi batjocorit.
Se vor întâmpla însă multe evenimente.
Probabil că veți apuca și voi să trăiți multe din semnele pe care le descrie Apocalipsa.
Încetul cu încetul, ele încep să iasă la iveală.
Eu, netrebnicul, strig de atâția ani de zile și nu mă aude nimeni! Situația e înfricoșătoare, neînchipuită!
Nebunia a depășit limitele, a venit apostazia și mai rămâne să vină acum și fiul pierzării. Lumea va deveni un spital de nebuni!
În această harababură care va domni, fiecare stat se va ridica să facă ceea ce spune rațiunea. Dumnezeu să-și trimită mâna Sa, încât interesele celor mari să fie spre folosul nostru, încât să ne ajute!
Peste puțin timp vom auzi despre ceva nou, vom vedea că se întâmplă lucruri incredibile, faptele cele mai nebunești, doar că ele vor trece repede ca și clipele unui ceas.
Ecumenismul, piața comună, un stat mare, o singură credință în granițele lui, acestea sunt planurile diavolilor.
Sioniștii pregătesc pe cineva drept Mesia.
Pentru ei Mesia este un rege, adică el va guverna aici pe pământ.
Iehoviștii și aceștia țintesc spre un rege pământesc.
Sioniștii îl vor arăta pe unul, și iehoviștii îl vor primi, vor spune: „Acesta este!”
Și se va întâmpla mare confuzie.
Și, în mijlocul acestei mari confuzii, toți vor căuta un Mesia care să-i salveze.
Și atunci se va arăta cineva care va zice: „Eu sunt Imamul, eu sunt al cincilea Buddha, eu sunt Hristos pe Care Îl așteaptă creștinii, eu sunt cel pe care îl așteaptă iehoviștii, eu sunt mesia al evreilor. Cinci „Eu”-ri vor fi.
Vin vremuri grele, vom avea încercări mari! Creștinii vor trece printr-o mare prigoană și oamenii nici nu înțeleg că trăim semnele vremurilor din urmă, că pecetluirea înaintează cu pași repezi.
Viețuiesc ca și cum nu se întâmplă nimic, de aceea Scriptura spune că vor fi înșelați și cei aleși. Cei care nu vor avea bună dispoziție, nu vor fi luminați, și de aceea vor fi înșelați în anii apostaziei. Pentru că cel care nu are harul dumnezeiesc, nu are nici iluminarea dumnezeiască, precum este diavolul.
— Părinte, cred sioniștii cele legate de Antihrist?
— Aceștia vor să stăpânească întreaga lume și se folosesc ca să-și împlinească scopul lor de magie și de satanism.
Ei văd cultul satanei ca pe o putere care-i va ajuta în planurile lor, adică înaintează spre a conduce lumea prin puterea satanică.
Pe Dumnezeu nici nu-L iau în calculele lor.
Dar vor fi binecuvântați astfel de Domnul?
Însă din lucrarea aceasta drăcească Domnul va scoate multe lucruri bune.
Celelalte teorii satanice au ținut aproximativ 70 de ani, aceștia nici șapte ani nu vor rezista.
— Avva, când aud despre Antihrist, simt o teamă înlăuntrul meu!
— Ce te temi?!
Va fi mai înfricoșător decât diavolul?
Acesta este om!
Aici, pe pământ, Sfânta Marina l-a legat pe diavol și Sfânta Iustina a pierdut atâția demoni.
Și la urma urmei, noi n-am venit să petrecem confortabil în această lume!
Sursa: Sfântul Paisie Aghioritul - Semnele vremurilor din urmă, mărturiile monahilor și ale închinătorilor.
Să nu judeci pe nimeni, chiar dacă îl vezi cu ochii tăi păcătuind. Domnul spune: Nu judecați, ca să nu fiți judecați (Matei 7, 1). Iar Apostolul Pavel: Cine ești tu, cel ce judeci pe servul altuia?
Pentru stăpânul său stă el în picioare sau cade.
Dar se va ține în picioare, căci Domnul are putere să-l facă să stea drept (Romani 14, 4). De ce-i judecăm pe frații noștri? Întrucât nu ne străduim să ne cunoaștem pe noi.
Când cineva se preocupă cu cunoașterea sinelui său, nu mai apucă să-i observe pe ceilalți.
Osândește-te pe tine și vei înceta să-i judeci pe ceilalți.
Când îl osândești pe aproapele tău, învață Sfântul Antioh, atunci ești judecat și tu împreună cu el pentru fapta de care îl judeci
Să judeci fapta rea, nu pe cel care a săvârșit-o. Trebuie să ne considerăm pe noi mai păcătoși decât toți. Trebuie să iertăm orice rău făcut de aproapele și să-l urâm doar pe diavol, care l-a târât spre acesta. Se întâmplă, uneori, să ni se pară că cineva a săvârșit o faptă rea. În realitate, însă, fapta aceasta poate fi bună, deoarece se face cu intenție bună. Ușa pocăinței este deschisă pentru toți, și nu știm cine va trece primul prin ea – tu sau cel pe care-l osândești? „Când îl osândești pe aproapele tău, învață Sfântul Antioh, atunci ești judecat și tu împreună cu el pentru fapta de care îl judeci. Judecata și osândirea nu ne aparțin nouă, ci doar lui Dumnezeu, Marele Judecător, care cunoaște inima și patimile ascunse ale firii noastre”.
Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, Editura Egumenița, 2005, p. 345
– Gheronda, mă mândresc pentru calităţile trupeşti şi pentru harismele pe care cred că le am.
– De ce să te mândreşti? Tu „ai făcut cerul şi pământul”? Ia aminte să nu-ţi atribui ceea ce ţi-a dat Dumnezeu, şi nu încerca să arăţi că ai avea ceea ce de fapt nu ai. Să spui în sinea ta: „Deoarece eram neputincioasă, Dumnezeu mi-a dat unele daruri, căci altfel m-aş fi mâhnit şi aş fi fost o nefericită. Ceea ce trebuie să fac acum este să le valorific, ca să mă îmbogăţesc duhovniceşte. Slavă Ţie, Dumnezeul meu! Îţi mulţumesc că Te-ai milostivit spre mine şi m-ai ajutat!”. Tu consideri că sunt ale tale toate harismele pe care le ai. Sunt însă ale tale? „Şi ce ai pe care să nul fi primit?”
Aici este nevoie de isteţime, trebuie să-ţi lucreze mintea şi să înţelegi că toate darurile sunt de la Dumnezeu. Numai puţin dacă ne părăseşte Harul lui Dumnezeu, şi nu vom mai putea face nimic. Lucrurile sunt simple. Să presupunem că cineva are nişte calităţi şi se mândreşte. Trebuie să se gândească: Unde le-a găsit? I le-a dat Dumnezeu. El însuşi ce-a făcut? Nimic. Dumnezeu rânduieşte, de pildă, să-i meargă cuiva mintea la afaceri şi să-şi poată deschide o întreprindere.
Să se mândrească acum pentru faptul că reuşeşte în viaţă? Puţin de-l va părăsi Dumnezeu, poate să dea faliment şi să ajungă şi la închisoare.
În tot cazul, cel care are daruri, dar nu are smerenie şi-l răneşte pe aproapele cu purtarea sa provocatoare, Îl sileşte pe Hristos să ia puţin şurubelniţa şi să-i slăbească un piculeţ şurubul, ca să se smerească de nevoie. Să presupunem că cineva vrea să scoată din munte un bolovan şi se chinuieşte pentru că nu are destulă minte ca să găsească un mod de a-l urni. Atunci se apropie de el un altul care este puţin mai deştept şi îi spune: „Bre nerodule, nu te duce mintea?”.
Şi îndată ia o rangă, o face pârghie şi scoate bolovanul cu uşurinţă. Ei, de vreme ce se poartă astfel, nu este cu dreptate ca Dumnezeu să ia şurubelniţa şi să-i deşurubeze puţin mintea?
Unii, care sunt mari oratori, au câte un lapsus aşa de mare că ajung în situaţia de a nu mai putea spune nici măcar un cuvânt. În felul acesta se smeresc. Dacă Dumnezeu ar lăsa pe cineva să fie un mare orator, iar acela s-ar mândri, ce s-ar întâmpla? Dumnezeu îi pune fiecăruia frână într-un anume fel, ca să nu se păgubească.
Pe unii ispitele ii intareste si ii sfinteste, iar pe altii- ii indraceste , caci mandria sta la temelia departarii de Dumnezeu
Omul este îngăduit de Dumnezeu să fie ispitit „spre încercarea credinţei” ; spre „încercarea dragostei faţă de Dumnezeu” (; spre încercarea supunerii noastre ; spre încercarea nedoririi de câştig (Iov 1, 9; 12).
Ispitele sunt îngăduite ca să ni se descopere patimile ascunse, ca să ne luptăm cu ele şi să ne tămăduim sufletele. Sunt şi ele un semn al milei dumnezeieşti.
Ispitele sunt îngăduite ca să ni se descopere patimile ascunse, ca să ne luptăm cu ele şi să ne tămăduim sufletele. Sunt şi ele un semn al milei dumnezeieşti.
Pentru aceasta, lasă-te cu încredere în mâinile lui Dumnezeu şi cere ajutorul Lui, ca să le întărească în nevoinţa ta.
Nădejdea în Dumnezeu nu poate sfârşi niciodată în deznădejde.
Ispitele aduc smerita cugetare.
Dumnezeu ştie cât poate răbda fiecare dintre noi şi îngăduie ispitele după puterea noastră.
Însă trebuie ca şi noi să fim cu luare-aminte, ca să nu intrăm singuri în ispită.
Încredinţaţi-vă Lui Dumnezeu cel bun, cel tare, cel viu şl El vă va povăţui la odihnă. După încercări urmează bucuria duhovnicească.
Domnul ia aminte la cei ce rabdă încercările şi întristările pentru dragostea Sa. Aşadar, nu vă împuţinaţi cu sufletul şi nu vă temeţi. Nu vreau să vă întristaţi şi să vă tulburaţi pentru cele ce se întâmplă împotriva voinţei voastre, oricât de îndreptăţită ar fi ea.
O asemenea întristare arată existenţa egoismului Luaţi aminte la egoism, care se ascunde sub lucruri îndreptăţite.
Luaţi aminte şi la întristarea neaşteptată, care ia naştere dintr-o mustrare dreaptă, întristarea peste măsură este de la vrăjmaşul.
Una singură este adevărata întristare, cea care ne cuprinde atunci când cunoaştem bine starea nenorocită a sufletului nostru. Toate celelalte întristări nu au nici o legătură cu Harul lui Dumnezeu. Îngrijiţi-vă să păziţi în inima voastră bucuria Sfântului Duh şi să nu îngăduiţi vicleanului să-şi verse otrava sa. Luaţi aminte!
Luaţi aminte că nu cumva raiul pe care îl aveţi înlăuntrul vostru să se prefacă în iad.
Sfântul Nectarie al Pentapolei, Învăţături, Editura Evanghelismos, Bucureşti,2008, p.17-19
Lipsa ispitelor ne vorbeste de la sine ca omul merge pe o cale foarte gresita, ce nu duce la mantuirea sa.
Ispitele sunt încercări care vin asupra omului de la diavol şi de la slugile lui, oamenii cei răi. Dar niciodată Dumnezeu nu îngăduie la cei aleşi ispite peste puterile lor.
- Ce înţelegem prin ispite şi de ce este lăsat omul să fie ispitit?
- Ispitele sunt încercări care vin asupra omului de la diavol şi de la slugile lui, oamenii cei răi (Iacob 1, 13; Matei 4, 1; 16, 23; Marcu 8, 33; I Cor. 7, 5; II Cor. 11, 3; I Tes. 3, 5). Omul este îngăduit de Dumnezeu să fie ispitit „spre încercarea credinţei” (I Petru 1, 6-7); spre „încercarea dragostei faţă de Dumnezeu” (Deut. 13, 3); spre încercarea supunerii noastre (Deut. 8, 2); spre încercarea nedoririi de câştig (Iov 1, 9; 12).
De fapt, ispitele corespund întotdeauna slăbiciunii firii omeneşti. Celor mai tari în credinţă, le rânduieşte Dumnezeu ispite mai grele, ca să sporească în sfinţenie şi să se învrednicească de cununi mai mari. Iar celor slabi în credinţă şi răbdare, le rânduieşte pronia divină ispite uşoare, ca să le poată birui şi să nu deznădăjduiască.
Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel: Ispită pe voi nu a ajuns, decât ispita omenească. Dar credincios este Dumnezeu, Care nu vă va lăsa pe voi să vă ispitiţi mai mult decât puteţi; ci împreună cu ispita va trimite şi ajutorul, ca s-o puteţi suferi (I Cor. 10, 13).
Acelaşi lucru spune şi proorocul David: Nu va lăsa Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor până la sfârşit, ca să nu-şi tindă drepţii spre fărădelegi mâinile lor (Ps. 124, 3). Dreptul Iov spune că cei credincioşi sunt împovăraţi cu diferite ispite prin îngăduinţa lui Dumnezeu (Iov 7, 8; Iacob 1, 2; I Petru 1, 6). Dar niciodată Dumnezeu nu îngăduie la cei aleşi ispite peste puterile lor.
(Ne vorbește Părintele Cleopa 4, Ediția a II-a, Ediţie îngrijită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 121-122
