DESPRE RUGACIUNEA LUI IISUS SI PIEDICI

În afară de slujbele Bisericesti, trebuie să-ti dedici anumite momente, special pentru a practica „Rugăciunea lui Iisus”.

 Să începi putin câte putin si să continui potrivit cu zestrea duhovnicească si harul ce-l simti. 

Se poate începe prin rostirea rugăciunii o jumătate de oră înainte de răsăritul soarelui si o jumătate de oră seara, înainte de culcare.

 Este necesar să existe un program statornic, care să nu fie călcat în nici un chip, nici măcar pentru lucruri bune. 
Este necesară, de asemenea, si o încăpere linistită si izolată, unde să nu se audă zgomote si acolo să începi si să lucrezi „Rugăciunea lui Iisus”.

La început, trebuie să-ti încălzesti inima sau să citesti o lucrare a Sfintilor Părinti, din care să ne adunăm si să ne smerim. 
Apoi, fie cu buzele sau cu mintea, sau cu inima, potrivit cu nivelul nostru duhovnicesc, să spunem „Rugăciunea lui Iisus”. 

Cu timpul, momentele acordate „Rugăciunii lui Iisus”, se vor mări si vor îndulci inima si vei tânji după ele.
 Dar la început avem nevoie să ne silim pe noi însine să spunem rugăciunea, chiar si pentru scurt timp.
 Ne va face mult bine.

Ispitele din timpul rugaciunii

In timpul „Rugăciunii lui Iisus”, diavolul îti va aduce multe ispite, ca să te întrerupă.

Dar, mai trebuie să stii că Dumnezeu te încearcă prin aceste ispite, ca să vadă dacă ai într-adevăr vointa să lucrezi „Rugăciunea lui Iisus”.

 În asemenea cazuri, dacă te silesti, Dumnezeu va veni în ajutorul tău si va îndepărta toate greutătile. Multe din gândurile, chiar si cele bune, din timpul rugăciunii, pot veni de la cel rău.

Dacă diavolul îsi dă seama că suntem gata să părăsim „Rugăciunea lui Iisus”, pentru alte lucrări, chiar dacă sunt bune, ne va aduce în minte multe asemenea gânduri, în momentul în care ne rugăm ca să ne amânăm rugăciunea.

Sfântul Teofan Zăvorâtul spune, despre rugăciunea mintii din inimă, următoarele: „În ordinea firească a desfăsurării puterilor noastre, în trecerea de la cele dinafară la cele dinăuntru, spre inimă, prima vamă care poate vătăma lucrarea rugăciunii, încercând să oprească mintea să se pogoare în inimă, este vama imaginatiei”.

 De aceea, trebuie să ne ferim de ea cât mai mult cu putintă. 

Pentru ca să ajungem în chip multumitor, la adevăratul loc dinăuntru, adică din inimă, trebuie să tinem minte că cea mai simplă lege a rugăciunii este: să nu ne închipuim nimic.

Dacă am trecut cu darul lui Dumnezeu de vama imaginatiei, vom ajunge la vama ratiunii.

De vama ratiunii este mai greu de trecut decât de vama imaginatiei. 

Atât gândurile omenesti, cât si gândurile provenite de la diavolii arhiconi, care cunosc foarte bine Sfânta Scriptură, vor căuta să întrerupă rugăciunea noastră, prin diferite gânduri si cugetări teologice, filozofice si păcătoase.

De aceea, mintea noastră trebuie să se pogoare în inimă cu o singură cugetare: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul”.

Surse: Arhimandrit Vasile Prescure
Rugaciunea inimii – Ierod. Cleopa Paraschiv si Arhim. Mina Dobzeu

RUGACIUNEA 

 Adevăratul început al rugăciunii este căldura harică din inimă, care mistuie patimile si aduce fericire si bucurie sufletului, potrivit Sfântului Grigorie Sinaitul.

 Noi simtim această căldură harică cu putere, pentru că trăim o stare pe care n-am cunoscut-o mai înainte. Totul, înlăuntrul nostru, devine calm si linistit. Rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă!”, devine o doxologie – „Slavă Tie Doamne !”.
 Apoi, înainte de toate, trebuie să ne oprim la cuvântul „Iisus” – pentru că Acesta este prezent. Amintirea lui Iisus, cu mintea concentrată în inimă, este atinsă acum fără trudă si fără multă nevointă. De fiecare dată când pronuntăm numele lui Iisus, atât de mult se îndulceste inima noastră si vrem ca să nu pierdem cu nici un pret acest minunat dar divin.

Sfântul Nicodim Aghioritul spune: „Harul încântă deosebit de mult pe ascetul rugăciunii, iar inima lui vibrează si tresaltă, din cauza acestei bucurii, continuu, si el este, într-un fel, plin de entuziasm”. Iar această încântare este denumită de părintii neptici „tresărirea si săltarea inimii”, inspirată de harul divin. „Inima ta va tresări de câte ori harul te vizitează si de câte ori Sfântul Duh lucrează mistic în sufletul tău, prin invocarea rugăciunii inimii”. Sfântul Grigorie Palama spune: „Inima saltă cu entuziasm pentru dragostea lui Hristos”.

După o luptă eroică si dureroasă, harul lui Hristos cercetează inima noastră si o linisteste. Dar nu vine la fiecare dintre noi la fel. Depinde de progresul duhovnicesc al omului si de Energia Necreată (Harul Duhului Sfânt) care lucrează potrivit Voii Sale pentru binele nostru.
La început, harul apare în diferite feluri în timpul rugăciunii. Harul este cunoscut si trăit potrivit propriei Sale Vointe. Avem ca exemplu pe profetul Ilie Tezviteanul: El a simtit la început „o vijelie năpraznică care despica muntii”. Apoi, a simtit „un cutremur si un foc”. Iar, în cele din urmă, „o adiere de vânt lin si acolo era Domnul”.

Sfântul Grigorie Sinaitul spune că: „La cei începători, aflati în treapta despătimirii, Sfântul Duh vine ca un duh de frică, ce distruge muntii patimilor si zdrobeste inimile greu împietrite, dându-le lacrimi de pocăintă pentru viata lor păcătoasă de dinainte”. 

La cei aflati pe treapta iluminării, Duhul Sfânt vine ca un cutremur, ca o încântare, care face ca inima să tresară de bucurie. Aceasta este tresărirea inimii. Iar, la cei aflati în treapta îndumnezeirii, Duhul Sfânt vine ca o adiere de vânt lin, ca o lumină pasnică.

Începătorii primesc harul în parte, pe când cei desăvârsiti primesc harul întreg. Harul Duhului Sfânt vine în noi, potrivit nevointelor si smereniei inimii noastre.

Dionysios Farasiotis descrie lucrarea Harului, in cartea sa, „Marii initiati ai Indiei si parintele Paisie”:
S-a întâmplat într-o seară. Eram singur în apartament. Mă rugam, când am simtit că Se apropie de mine. Nevăzut, dar atât de prezent. Imaterial, dar atotputernic. De neajuns, dar atât de aproape. S-a atins de mine, dar nu la suprafată, ci în adâncul meu. Până la marginea fiintei mele. M-a umplut, S-a revărsat în mine. S-a unit cu mine atât de strâns, încât am devenit una. Nimic nu se poate uni atât de mult cu altceva. M-a îmbătat. Ardeam ca focul. Trupul îmi era o adevărată văpaie. Voiam să mă deschid cu desăvârsire. Nici un colt al sufletului să nu-mi rămână ascuns. Oricât de urât si de murdar ar fi fost. Voiam ca toate să fie cunoscute si vădite. Mărturiseam si îmi dezveleam toate cele strâmbe si murdare, toate răutătile mele…

 Doream cu ardoare să viziteze fiecare colt al sufletului meu. Pe de altă parte, mă simteam atât de nevrednic, atât de nepotrivit să coexist cu El. Am căzut cu fata la pământ. Voiam să mă mistui în beton… Era o Iubire uriasă, necuprinsă. Venea de pretutindeni. Din nemărginit. Ea le tinea pe toate. Era puterea care tine totul. T

oate îsi luau puterea existentei din această Iubire. Toate îsi perpetuau existenta datorită ei. Voiam să încetez să mai trăiesc. Voiam să mă pierd, să mă dizolv. Nu îndrăzneam să exist si să mă unesc cu ea. Eram nemiscat. Ea se apropia de mine. Izvorând din Cel ce există dintotdeauna, această Iubire se răspândea către toti, străbătând toate. La această Iubire se răspunde numai cu o iubire identică. Nimic mai putin. Trebuie să vrem, să îndrăznim să iubim în acelasi mod. Numai acest lucru este vrednic de El, de Izvorul Iubirii, de Hristos. Tocmai pentru că mă iubea, mă lăsa să mă apropii de El, si mă curăta, mă tămăduia desăvârsit de toate durerile si rănile. 

Mă trăgea lin, statornic, sigur, din întuneric la lumină, din mizerie la curătie, din nefiintă la fiintă. îmi dăruia o existentă mai intensă, mai adevărată, mai vie. Nu pentru că avea nevoie de mine, ci pentru că era Iubire. Nu numai că mă iubea… Era însăsi Iubirea. Mă cuprinde acelasi sentiment al neputintei de a exprima cele inexprimabile. Cât timp a durat? Nu stiu. Noaptea a început, tot noaptea s-a terminat. Ce influentă a avut asupra mea? Mi-a vindecat durerea, mi-a întărit mintea, a făcut să dispară primejdia, a răspuns tuturor frământărilor si căutărilor mele. Am aflat chiar infinit mai mult. Mi-a dăruit o cunoastere trăită, sigură, inalienabilă. Influenta ei continuă până astăzi”.

Harul lui Dumnezeu vine si pleacă spre a se reîntoarce si a dispărea din nou.
Dumnezeu îsi trimite harul Său si apoi îl retrage. La începutul acestor lupte duhovnicesti, intervalele dintre retragerea harului si revenirea din nou sunt mai mari. Ele însă se scurtează după multă nevointă. Atletul rugăciunii este obisnuit cu aceste vizite, dar si cu retragerea harului. 

De ce se întâmplă acest lucru ?
Harul vine ca să mângâie si să îndulcească inima si pleacă spre a da posibilitatea
dobândirii pe mai departe a căutării Lui si a smereniei. Harul se retrage pentru ca atletul rugăciunii să înteleagă că a fost un dar de la Dumnezeu si el este total nevrednic să-L primească. Multi călugări cunosc, din experienta trăirii lor, acest „joc al harului”, care poate dura mai multi ani. Harul vine si pleacă! Când vine, Harul sprijină pe călugăr prin venirea Sa si îl umple de mângâiere divină. Este ca si cum i-ar spune: „Sunt aici”. 

Când pleacă, pleacă pentru că harul ce i-a fost dat trebuie să fie asimilat, ceea ce este foarte greu. Trebuie să se lucreze foarte mult si să se facă multă rugăciune pentru a se asimila harul primit. Sunt călugări care au primit harul divin, dar mai târziu l-au renegat. Astfel s-a întâmplat cu Sfântul Apostol Petru. A primit mult har pe Muntele Tabor, dar, nefiind în stare să-l asimileze, a ajuns să-L tăgăduiască pe Hristos.
Stadiul asimilării Harului este legat de o căutare chinuitoare a Lui. Atletul rugăciunii stie acum că există harul si acest lucru îl face să-l caute cu lacrimi. Plânge precum copilul ce-si caută mama, în timp ce ea se ascunde de el. Atletul rugăciunii spune: „Unde esti tu, Lumina mea? 

Unde esti bucuria mea? De ce m-ai părăsit si mi-ai lăsat inima în suferintă? De ce ti-ai ascuns fata Ta de la mine si sufletul meu este îndurerat? Când mi-ai venit în suflet, mi-ai ars păcatele. Vino si acum si-mi arde păcatele ce te-au ascuns de mine, precum norii ascund soarele. Vino si bucură-mă cu venirea Ta. O, Doamne, de ce întârzii? Vezi că sufletul meu este chinuit si eu te caut cu lacrimi. Unde te-ai ascuns? De ce sufletul meu nu Te vede pe tine, cel ce esti pretutindeni si te caut îndurerat?”
Sfântul Serafim de Sarov a pierdut harul lui Dumnezeu, pentru că s-a mâniat pe un frate mai mare. Nu a fost nenorocire mai mare pentru el. Abia atunci a putut întelege suferinta lui Adam si a Evei, când au fost alungati din Rai si au pierdut Harul Duhului Sfânt. 

Astfel, Sfântul Serafim de Sarov a rămas o mie de zile si de nopti pe o stâncă, cerând harul divin. De aceea harul se retrage, deoarece astfel mintea însetează după Dumnezeu si Îl iubeste mai mult, având acum experienta dulcetei harului si a goliciunii pe care absenta Lui o creează si amărăciunea păcatului. Si atunci îl caută, dar cu credintă si nădejde.
După ce harul a învăluit mintea si a adus-o la extaz, harul o părăseste apoi foarte repede, mai ales atunci când mintea este la începutul lucrării sale de contemplatie. Venirea si plecarea harului mai are o trăsătură salvatoare: vine pentru o vreme, îl curătă pe om de o patimă, si pleacă. Apoi, vine din nou să-l curete de o altă patimă. 

Si tot asa, până când crestinul devine capabil să-si curete vointa, cu ajutorul harului dumnezeiesc dătător de viată. El spune: „De ce ti-ai ascuns fata de la mine si sufletul meu este îndurerat? Când ai venit în suflet, mi-ai ars păcatele. De ce te-ai ascuns de mine, precum norii ascund soarele? Vino din nou si-mi arde
păcatele! Vino si vezi că sufletul meu este chinuit. Te caut cu lacrimi. Unde te-ai ascuns? De ce sufletul meu nu te vede pe Tine, cel ce esti pretutindeni? Te caut îndurerat”.
După multe lupte si nevointe, vine un timp când harul este statornic, mai mult sau mai putin, înlăuntrul inimii, si atunci pacea dumnezeiască domină netulburată. Atunci sufletul devine un nou Tabor. Raiul coboară pe pământ. Împărătia lui Dumnezeu coboară în inimă, unde Sfânta Treime îsi face sălasul. Omul ajunge astfel după chipul si asemănarea lui Dumnezeu. Dacă nu esti încercat în cursele si atacurile diavolului, nu vei întelege si nu vei putea pretui darurile pe care ti le face Sfântul Duh. 
Dacă nu recunosti duhul diavolesc care ucide, nu vei ajunge la cunoasterea Duhului care dă viată. Nu vei cunoaste cu adevărat pe dătătorul de viată – Hristos. Cât de mare este iubirea lui Hristos! El stie să întoarcă înspre bine mestesugirile diavolului, stie cum să scoată dulceata din amar, cum să transforme ura diavolului în dragoste pentru Dumnezeu. Atunci întelegi că oricare ar fi diavolul, în final el se sinucide. Se autodistruge. El luptă împotriva oamenilor si Dumnezeu îi permite să facă aceasta, pentru că si el este o persoană si de aceea are libertatea pe care Creatorul o respectă, dar Dumnezeu îi îngrădeste lucrarea distrugătoare, prin dragostea si mângâierea Sa.

Surse:
Arhimandrit Vasile Prescure
Rugaciunea inimii – Ierod. Cleopa Ilie