PATERICUL MIRENILOR - PILDE PENTRU SECOLUL XXI, DE DANION VASILE

1. Sfantul avva Antonie, sezand odata in pustie, a venit in lenevie si in multa intunecare de ganduri si zicea catre Dumnezeu : Doamne, voi sa ma mantuiesc si nu ma lasa gandurile. Ce voi face in scarba mea ? Cum ma voi mantui ?
Si, sculandu-se putin, a iesit afara si a vazut odata pe cineva ca pe sine sezand si impletind o funie, apoi sculandu-se de la lucru si rugandu-se, si iarasi sezandsi impletind funia; apoi iarasi sculandu-se la rugaciune. Acesta era ingerul Domnului, trimis spre indreptarea si intarirea lui Antonie.
Si a auzit pe inger zicand : asa fa si te mantuieste. Iar el auzind aceasta, a luat multa bucurie si indrazneala si facand asa se mantuia.

2. Zisu-ne-a noua Sfantul Antonie in invatatura sa, spre folosul nostru : un an am savarsit, rugandu-ma lui Dumnezeu sa-mi descopere locul dreptilor si al pacatosilor.

Iar intr-o noapte m-a strigat oarecare glas de sus, zicandu-mi : Antonie, scoala si vino !

Si stiind eu pe cine mi se cade sa ascult, am iesit si uitandu-ma, am vazut pe cineva ca pe un urias, lung, negru, urat si infricosat stand si ajungand pana la nori, avand mainile intinse in vazduh, sub care era un iezer ca o mare. Si am vazut suflete zburand ca niste pasari zburand si cate treceau de la mainile lungului aceluia, se mantuiau si trecand de acolo, mergeau cealalta cale fara de grija; iar cate erau lovite de mainile lui, se opreau si cadeau in iezerul cel de foc. Si pentru cei ce zburau, scrasnea cu dintii sai, iar pentru cei ce cadeau jos, se bucura.
Si a fost glas catre mine, zicandu-mi : intelege ceea ce vezi ! Acestia, pe care-i vezi ca zboara in sus, sunt sufletele dreptilor care nu s-au supus lungului aceluia si merg in Rai. Iar cel lung ce sta, este vrajmasul, care apucandu-i pe cei vinovati, ii opreste si nu-i lasa sa treaca, surpandu-i in iad, caci au urmat voii lui si au fost stapaniti de tinerea de minte de rau.

3. Zis-a avva Antonie : parintii cei de demult, cand mergeau in pustie, intai se vindecau pe sine si facandu-se doctori alesi, vindecau si pe altii. Iar noi iesind din lume, mai inainte de a ne vindeca pe noi singuri, indata incepem a vindeca pe altii si intorcandu-se boala asupra noastra, se fac noua cele de pe urma mai amare decat cele dintai si auzim de la Domnul zicand : Doctore, vindeca-te mai intai pe tine ( 1 ).
______________________
4. Acest avva Antonie, cautand la adancul judecatilor lui Dumnezeu, a cerut, zicand :

Doamne, cum unii traind putin, mor, iar altii prea imbatranesc ? Si pentru ce unii sunt saraci, iar altii bogati ? Si cum cei nedrepti se imbogatesc, iar cei drepti sunt saraci ?
Si a venit lui glas zicand : Antonie, ia aminte de tine, ca acestea sunt judecati ale lui Dumnezeu si nu-ti este tie de folos a le sti.

5. A intrebat cineva pe avva Antonie, zicand : ce, pazind eu, voi placea lui Dumnezeu ?

Si raspunzand batranul, a zis lui : cele ce-ti poruncesc tie, pazeste-le ! Oriunde vei merge, pe Dumnezeu sa-l ai inaintea ta intotdeauna. Si orice vei face, sa ai marturia din Sfintele Scripturi si ori in ce loc vei sedea, sa nu te misti degraba.
Acestea trei pazeste-le si te vei mantui.

6. Zis-a avva Antonie catre avva Pimen : aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca greseala sa sa o puna asupra sa inaintea lui Dumnezeu si sa astepte ispita pana la rasuflarea cea mai de pe urma.

7. Acelasi a zis : nimeni neispitit nu va putea sa intre in Imparatia Cerurilor.
Ca, ridica, zice, ispitele si nimeni nu este care sa se mantuiasca.

8. Intrebat-a avva Pamvo pe avva Antonie : ce voi face ?

Zis-a lui batranul : sa nu fii nadajduindu-te spre dreptatea ta, nici sa te caiesti pentru lucrul trecut; si stapaneste-ti limba si pantecele.

9. Zis-a avva Antonie : am vazut toate cursele vrajmasului intinse pe pamant si suspinand am zis ; oare cine poate sa le treaca pe acestea ? Si am auzit glas zicandu-mi : smerenia.


10. Zis-a iarasi : sunt unii care si-au topit trupurile lor cu nevointa si pentru ca nu au avut ei dreapta socoteala, departe de Dumnezeu s-au facut.

11. Zis-a iarasi : de la aproapele este viata si moartea.
Ca de vom dobandi pe fratele, pe Dumnezeu dobandim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos gresim.

12. Zis-a iarasi : precum pestii zabovind la uscat, mor, asa si calugarii, zabovind afara din chilie, sau petrecand cu mirenii, se slabanogesc catra taria linistei. Deci, trebuie, precum pestele la mare, asa si noi la chilie sa ne grabim; ca nu cumva zabovind afara, sa uitam pazirea cea din launtru.

13. Zis-a iarasi : cel ce sade in pustie si se linisteste, de trei razboaie este slobod : de auzire, de graire si de vedere; si numai catre acestea are a lupta, catre al desfranarii, sau al trandavirii.

14. Oarecari frati s-au dus la avva Antonie, ca sa-i vesteasca lui nalucirile care le vedeau si sa se invete de la dansul, de sunt adevarate, sau de la draci.
Si aveau ei un magar si a murit pe cale.
Deci, dupa ce au venit la batranul, apucand el mai inainte, le-a zis lor : cum a murit magarul pe cale ? Au zis lui : de unde stii, avvo ? Iar el le-a zis lor : dracii mi-au aratat.

Si ei au zis lui : noi pentru aceasta am venit sa te intrebam, ca vedem naluciri si de multe ori se fac adevarate; nu cumva ne inselam ? Si i-a incredintat pe ei batranul din pilda magarului, ca de la draci sunt.

15. Era cineva, ce vana prin pustie dobitoace salbatice si a vazut pe avva Antonie glumind cu fratii si s-a smintit.
Iar batranul vrand sa-l incredinteze pe el, ca trebuie cate putin sa se pogoare fratilor, i-a zis lui : pune sageata in arcul tau si intinde. Si a facut asa. Si a zis lui : intinde iarasi. Si a intins. Si iarasi i-a zis : intinde.

Si a zis lui vanatorul : de il voi intinde peste masura, se frange arcul.
Zis-a lui batranul : asa si la lucrul lui Dumnezeu, daca peste masura vom intinde cu fratii, degrab se rup. Deci trebuie cateodata si cate putin a ne pogora fratilor.
Acestea auzind vanatorul, s-a umilit. Si mult folosindu-se de la batranul, s-a dus.
Si fratii intarindu-se, au mers la locul lor.

16. A auzit avva Antonie despre un calugar mai tanar, care a facut pe cale un semn ca acesta, adica vazand el pe oarecari batrani calatorind si slabind pe cale, a poruncit unor asini salbatici de au venit si au purtat pe batrani pana cand au ajuns la Antonie. Deci batranii au vestit acestea lui avva Antonie. Si a zis lor : mi se pare ca acest calugar este o corabie plina de bunatati, dar nu stiu de va ajunge la liman. Si dupa oarecare vreme avva Antonie incepe deodata sa planga si sa-si smulga perii si sa se tanguiasca. Ii zic lui ucenicii : de ce plangi, avvo ? Iar batranul a zis : mare stalp al Bisericii a cazut acum. Si zicea despre calugarul cel mai tanar. Ci mergeti, zicea el, pana la dansul si vedeti ceea ce s-a facut. Deci s-au dus ucenicii si l-au aflat pe calugar sezand pe rogojina si plangand pacatul pe care il facuse. Iar el vazand pe ucenicii batranului, le-a zis : ziceti batranului ca sa roage pe Dumnezeu sa-mi dea numai zece zile si nadajduiesc ca voi da raspuns, adica ma voi pocai. Si dupa cinci zile a murit.

17. Un calugar a fost laudat de frati, catre avva Antonie. Iar el, cand a mers la dansul, l-a ispitit de sufera necinste, si, aflandu-l ca nu sufera, i-a zis lui : esti asemenea unui oras, care dinainte este impodobit, iar dinapoi se jefuieste de talhari.

18. Un frate a zis lui avva Antonie : Roaga-te pentru mine ! Zis-a lui batranul : nici eu nu te miluiesc, ,nici Dumnezeu, daca tu insuti nu te vei sili si nu te vei ruga lui Dumnezeu.

19. Au mers odata niste batrani la avva Antonie si era avva Iosif cu dansii. Si vrand batranul ( Antonie ) sa-i cerceteze pe ei, a pus inainte un cuvant din Scriptura si a inceput de la cei mai mici a intreba care este cuvantul acesta si fiecare zicea dupa puterea sa. Iar batranul zicea fiecaruia : inca n-ai aflat. Mai pe urma de toti a zis catre avva Iosif : tu cum zici ca este cuvantul acesta ? Raspuns-a : Nu stiu. Deci a zis avva Antonie : cu adevarat a aflat calea, caci a zis nu stiu.

20. Oarecari frati s-au dus de la Schit ( 1 ) la avva Antonie si intrand intr-o corabie sa mearga la el, au aflat pe un batran care si el voia sa mearga acolo, dar nu-l cunosteau fratii. Si sezand acela in corabie, graiau cuvinte de ale parintilor si din Scripturi si iarasi pentru lucrul mainilor lor. Iar batranul tacea. Si venind ei la vad, s-a aflat ca si batranul merge la avva Antonie. Si dupa ce au venit la avva, le-a zis lor ( Antonie ) : buna tovarasie ati avut pe batranul acesta. A zis si batranului : buni frati ai aflat cu tine, avvo. Zis-a batranul : buni sunt, cu adevarat, dar ograda ( curtea ) lor n-are usa si cel ce voieste, intra in grajd si dezleaga asinul. Iar acestea zicea, insemnand, ca cele ce vin la gura, acelea graiesc.
______________________

( 1 ) Aici, prin cuvantul Schit trebuie sa se inteleaga pustia schitica sau ascetica din Egipt, iar nu vreo manastire.

21. S-au dus oarecari frati la avva Antonie si i-au zis lui : spune-ne noua cuvant, cum sa ne mantuim ? Zis-a lor batranul : ati auzit Scriptura ? Bine va este voua. Iar ei au zis : voim sa auzim si de la tine, parinte. Si a zis lor batranul : zice Evanghelia : de te va lovi cineva peste fata cea dreapta a obrazului, intoarce-i lui si pe cealalta. Zis-au lui : nu putem face aceasta. Zis-a lor batranul : de nu puteti intoarce si pe cealalta, macar pe aceea una s-o suferiti. Zis-au lui : nici aceasta nu putem. Zis-a batranul : daca nici aceasta nu puteti, nu dati in locul aceluia ce ati luat. Si au zis ei : nici aceasta nu putem. Deci, zis-a batranul, ucenicului sau : fa-le putina fiertura caci sunt neputinciosi. Daca aceasta nu puteti si aceea nu voiti, ce sa va fac voua ? De rugaciuni este trebuinta.


22. Un frate, dupa ce s-a lepadat de lume si a impartit averile sale saracilor, tinand putine pentru sine, a mers la avva Antonie. Si de aceasta instiintandu-se batranul, a zis lui : de voiesti sa te faci calugar, mergi in satul acela si cumpara carne, si pune-o imprejurul trupului tau gol si asa vino aici. Si facand fratele asa, cainii si pasarile ii rupeau trupul lui. Si venind el la batarnul, il intreba, de a facut cum l-a sfatuit. Iar acela, aratandu-i trupul lui rupt, sfantul Antonie i-a zis : cei ce se leapada de lume si voiesc sa aiba bani, asa fiind luptati de draci, se rup.

23. Unui frate odata i s-a intamplat ispita in chinovia lui avva Ilie si gonit fiind de acolo, s-a dus in munte la avva Antonie si ramanand fratele la dansul, l-a trimis la chinovie, de unde venise. Iar cei din chinovie vazandu-l, iarasi l-au gonit. Iar el s-a intors la avva Antonie, zicand : n-au voit sa ma primeasca, parinte. Deci l-a trimis batranul inapoi, zicand : o corabie s-a spart in mijlocul noianului si a prapadit povara si cu osteneala a scapat la uscat. Iar voi cele scapate la uscat voiti sa le inecati. Iar ei auzind ca avva Antonie l-a trimis, indata l-a primit.

24. A zis avva Antonie : socotesc ca trupul are miscare fireasca amestecata cu el, dar nu lucreaza de nu va voi sufletul, ci numai insemneaza in trup nepatimasa miscare. Este inca si alta miscare ce sta intru a hrani si a ingrasa trupul cu mancari si cu bauturi, din care fierbinteala sangelui zadaraste trupul spre lucrare. Pentru aceasta si zice Apostolul : nu va imbatati cu vin intru care este curvia. ( 1 ) Si iarasi Domnul in Evanghelie, poruncindu-le ucenicilor, zicea : luati aminte sa nu se ingreuieze inimile voastre cu satiul mancarii si cu betia. ( 2 ) Este inca si alta miscare la cei ce se nevoiesc, care se face din vrajmasia si zavistia dracilor. Pentru aceasta trebuie a sti, ca trei sunt miscarile trupesti : una fireasca, alta din neluarea aminte a hranei si a treia de la draci.

sursa http://www.crestinortodox.ro/

Pr. Visarion Iugulescu - Cuvant despre nadejde

CUVANT DE NADEJDE CELOR FARA DE NADEJDE

“Traim in veacul cel de pe urma si vrajmasul mantuirii se sileste mai tare cu mestesugul lui, vazand ca se apropie sfarsitul. Sunt zilele smintelilor si este mare seceta de cuvantul lui Dumnezeu, lipseste povata cea sanatoasa pentru mantuire. Astazi, multi dintre cei credinciosi ajung la deznadajduire, din cauza lipsei de povatuitor, caci “a lipsit cel cuvios”, cum zice psalmistul.

Mai dureros insa este ca boala deznadejdii se strecoara si in inima celor care au imbracat “haina mantuirii”, ba chiar si la unii din clerici, indoiala pentru mantuirea sufletului se vede astazi la multi crestini si nu numai la cei robiti de patimi sau straini de Biserica, ci si la unii care merg pe calea pocaintei, cu ravna pentru adevarul sfant. Ei vad stricaciunea dimprejurul lor, vad apoi lipsa cea mare de povatuitori, uneori vad si lipsa de credinta la “cei din sfesnic”, care trebuie sa lumineze, si pentru asta se imputineaza la suflet bietii crestini si unii se deznadajduiesc.

Cei care imbratiseaza viata monahala sunt mai adapostiti de valurile lumesti, dar si ei vad lipsa de spor duhovnicesc si pentru asta ii cuprinde un fel de indoiala pentru mantuire, slabanogindu-se la suflet.Prin aceste randuri, eu nu caut sa judec nici sa osandesc pe cei ce au indoiala pentru mantuirea lor, ci ma silesc sa le pun la indemana un “tonic”, adica o doctorie intaritoare pentru suflet.

Indreptarea noastra si izbavirea de osanda am dobandit-o prin jertfa cea de pe cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, dupa cum n-au putut sa scape de osanda toti alesii lui Dumnezeu din legea veche, cu toate bunatatile lor, tot asa nici noi, cei de azi, nu putem sa ne mantuim prin faptele noastre, fara darul lui Dumnezeu: intai este sfantul dar si pe urma faptele noastre, care ajuta la mantuire. Aceasta o spun din cauza ca sunt multi dintre crestini si mai ales dintre monahi, care se bazeaza mai mult pe faptele lor si mai putin pretuiesc darul lui Dumnezeu. Cand unii ca acestia patimesc vreo alunecare la patimi, sau cand slabesc cu trupul si nu mai pot implini faptele cele bune sau nevointele lor obisnuite, atunci se deznadajduiesc de mantuire. Caci nadejdea lor era la nevointele si la bunatatile lor, iar nu la mila lui Dumnezeu. Pentru ei, cand s-a terminat voinicia trupului sau cand au suferit vreo alunecare in pacate mari, atunci s-a terminat si cu mantuirea, dupa socoteala lor.

Fratilor si surorilor, care va indoiti de mantuire, sa va intipariti bine in minte ca: de-ar face omul toate bunatatile si chiar de s-ar da si la moarte pentru apararea dreptatii, insa fara darul cel sfant al Domnului nu este mantuire. “A Domnului este mantuirea si peste poporul Sau binecuvantarea Sa“, cum zice Prorocul David in Psalmi. Si iarasi: de-ar savarsi cineva toate rautatile din lume, insa daca nu-si pierde nadejdea in Dumnezeu si daca alearga la pocainta, tot se mantuieste. “Desarta este mantuirea omului” zice psalmistul, adica toata stradania omului este zadarnica fara ajutorul lui Dumnezeu. Fiecare om este luptat de felurite pacate si se raneste de ele. Deci noi singuri, oricate bunatati si oricate nevointe am face, nu suntem in stare sa ne vindecam si sa dobandim nevinovatia. Darul lui Dumnezeu implineste toate lipsurile noastre si ne vindeca spre mantuire.

Nimeni dintre drept credinciosii crestini sa nu se imputineze la suflet incat sa zica sau sa cugete ca nu mai este mantuire pentru el. Imputinarea aceasta a sufletului si indoiala pentru mantuire vine de la vrajmas. Sarpele care a indemnat odinioara pe stramosi sa manance din rodul oprit si nu vor muri niciodata, acum si-a schimbat glasul si le sopteste la multi, zicand: “Zadarnic mancati painea vietii” caci “nu mai este mantuire pentru voi!“. Auziti ce glas inselator rasuna astazi? Sfantul Proroc David pricepea glasul acesta, pentru aceasta zice la Psalmi 3,2: “Multi zic sufletului meu: nu este mantuire lui intru Dumnezeul lui!“. Dar el se intarea cu nadejdea in Dumnezeu, zicand: “pentru ce esti mahnit suflete al meu si pentru ce te tulburi? Nadajduieste spre Dumnezeu, ca-L voi lauda pe El, mantuirea fetei mele si Dumnezeul meu” (Psalmul 41:6-7). Si aceste cuvinte Prorocul le rosteste de mai multe ori, aratand cu asta primejdia care vine din deznadejde. Cititi cu bagare de seama la Psaltire si veti vedea cat de intarit este imparatul David cu nadejdea mantuirii. El nu era nici botezat si nici bucuria invierii Domnului n-a cunoscut-o aratata, ci numai in chip tainic, dar nadejdea mantuirii rasuna in toti psalmii lui. Afara de asta nici el n-a fost scutit de ranile pacatului, ca inca a patimit cele mai grele rani, din preacurvie si din ucidere. Dar nadejdea lui nu s-a imputinat si pentru aceasta s-a mantuit si s-a sfintit. Socotiti apoi ca talharul cel credincios era in gura mortii cu sufletul impovarat de rele, dar nadejdea lui a ramas neclintita pana la urma. Caci de n-ar fi avut nadejde, atunci n-ar fi indraznit sa zica: “Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru Imparatia Ta!“. Cat de dureros este cand vezi ca multi din cei ce s-au imbracat intru Hristos prin Taina Sfantului Botez si se impartasesc cu Painea Vietii, adica cu Trupul Domnului, cu alte cuvinte, cand vezi pe cei chemati sa mosteneasca Imparatia Cerurilor ca se deznadajduiesc de mantuire! Mare durere pentru Sfanta Biserica, maica noastra duhovniceasca, care se sileste ca pe toti sa ne mantuiasca!

Toti Sfintii Parinti marturisesc intr-un glas ca nici un pacat nu este asa de vatamator, precum este pacatul deznadajduirii, caci el e aproape ca si lepadarea de Dumnezeu. Pentru aceasta, fratilor,sa ne doara inima pentru pacatele noastre, caci prin ele am suparat pe Bunul Dumnezeu, dar intristarea noastra sa fie totdeauna insotita cu nadejdea in mila Parintelui Ceresc si niciodata sa nu avem indoiala de mantuire. Obiceiul vrajmasului este sa aduca in inima frica cea dobitoceasca si tulburare, ca prin aceasta sa arunce pe om in deznadejde.

Dar tu, frate crestine, chiar daca L-ai vedea pe insusi Domnul ca isi intoarce fata Sa de la tine si nu te mai socoteste intre oile Sale, tu nici atunci sa nu te imputinezi, ci roaga-te cu staruinta catre El, precum se ruga vaduva cea necajita catre judecatorul nedreptatii, cum spune la Sfanta Evanghelie, si nu vei ramane rusinat. Striga cu indrazneala la gandurile cele otravitoare, cum striga si Sf.Proroc David, zicand: “Domnul este luminarea mea si mantuitorul meu, de cine ma voi teme?” si apoi zi: “Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant!“.”

CUVANT DE NADEJDE CELOR FARA DE NADEJDE de la Sf. Ioan Iacob Hozevitul

http://www.cuvantul-ortodox.ro/

Filocalia X - Isaac Sirul-Cuvântul 20-Smerenia

Smerenia

Dacă atunci când săvârşim păcate, dar suntem smeriţi, glasul nostru ajunge mai repede la cer, decât dacă suntem plini de virtuţi, dar mândri, gândiţi-vă unde ajunge virtutea însoţită de smerenie. Dacă cei care îşi spovedesc păcatele află mila lui Dumnezeu, oare câte cununi primesc pe capul lor cei care sunt pe deplin conştienţi de valoarea faptelor lor bune, dar, cu toate acestea, rămân smeriţi…

Ai săvârşit fapte bune fără număr? Ai dobândit multe virtuţi? Toate acestea sunt zadarnice dacă nu eşti un om smerit. Orice izbândă este fără valoare dacă nu este însoţită de smerenie.

Unul dintre motivele pentru care Dumnezeu l-a făcut pe om din trup şi suflet, adică dintr-un element material şi unul duhovnicesc, este acesta: atunci când este stăpânit de mândrie, omul să se smerească prin neputinţa şi lipsa de valoare a trupului său, iar atunci când îi vin în minte gânduri de înjosire a firii sale omeneşti, să prindă curaj, gândindu-se la valoarea sufletului său nemuritor. De aceea, este bine să cugetăm la originea noastră, să ne amintim din ce suntem făcuţi şi de ce.

Dumnezeu a pus în noi multe puteri, dar şi multe neputinţe. Prin puterile care ni s-au dat se slăveşte înţelepciunea Creatorului, iar prin neputinţe se pune stăvilar mândriei noastre. Ne-a dat, spre exemplu, limbă ca să vorbim şi să-L slăvim pe Dumnezeul Universului, să grăim despre frumuseţile zidirii, să discutăm despre cele cereşti şi cele pământeşti, despre cele veşnice şi cele vremelnice. Şi toate acestea le înfăptuieşte o bucăţică de carne, care nu măsoară nici două degete. Dar ca să nu creadă că este ceva important şi să se mândrească, cu voia lui Dumnezeu, uneori limba se răneşte sau se umflă. În felul acesta, află că deşi poate vorbi despre lucruri veşnice, ea însăşi este stricăcioasă; că Dumnezeu, despre Care vorbeşte, este atotputernic, iar ea este slabă.

Asemenea, Creatorul nostru ne-a dăruit ochiul, acest glob mic, cu care putem să privim întreaga zidire. Dar ca să nu se mândrească pentru faptul că vede atâtea frumuseţi, de multe ori, ochiul este vătămat de diferite boli, care scad sau duc la pierderea vederii. În felul acesta, ochiul află ce este cu adevărat şi că se cade să-L slăvească pe Ziditor prin zidirea cea văzută.

Gândeşte-te puţin, dacă omul, cu toate că poartă cu sine atâtea neputinţe, adesea uită de starea jalnică în care se află şi se răscoală cu neruşinare împotriva Binefăcătorului său, până unde ar ajunge trufia sa dacă ar fi cu totul izbăvit de aceste neputinţe…

Ia, aşadar, aminte, tu, care eşti cu nasul pe sus şi nu catadicseşti nici să-ţi priveşti aproapele, că acela este ca şi tine şi merită la fel de multă cinstire ca cea de care ai parte tu însuţi. Acela este sărac, iar tu bogat? El este neşcolit, iar tu învăţat? El este neînsemnat, iar tu persoană importantă? Dar ce valoare crezi că au toate aceste lucruri vremelnice şi zadarnice? Oare semenul tău nu este şi el chipul lui Dumnezeu? Atunci de ce îl dispreţuieşti? Nu înţelegi că dispreţuindu-l pe el, Îl dispreţuieşti pe Însuşi Dumnezeu? De ce nu îl slujeşti? De ce nu te îngrijeşti de el? De ce nu îl cinsteşti? Ştiu de ce: pentru că îl socoteşti mai prejos decât tine. Şi te întreb: cu cât mai prejos erau apostolii faţă de Hristos? Apostolii erau oameni, pe când Hristos era Dumnezeu. Şi totuşi, Domnul a primit să le spele picioarele. Nu ar trebui să faci şi tu măcar atât pentru semenii tăi? Dar tu nici nu vrei să auzi de aşa ceva.

Dacă nu urmezi exemplul de smerenie al lui Hristos, nu vei avea loc lângă El în viaţa viitoare. Prin urmare, interesul tău veşnic îţi cere să nu te mândreşti cu bunătăţile şi cu bogăţiile pe care le ai. Dar şi interesul tău de pe acest pământ îţi cere să faci la fel. Pentru că nici un om nu atrage mai mult invidia decât cel bogat. Iar atunci când cel bogat este şi trufaş, este invidiat şi urât de două ori mai mult. Dimpotrivă, dacă omul bogat este smerit, invidia celorlalţi nu este chiar atât de mare. Iar dacă mai este şi milostiv, atunci câştigă chiar dragostea semenilor săi. În felul acesta, avuţia sa este mai la adăpost. Smerenia este foarte importantă, pentru că ea nu ne aduce numai bunătăţile cereşti, ci ne foloseşte din plin şi în această viaţă.

Aşadar, să nu ne mândrim nici cu bogăţia noastră, nici cu alte daruri pe care le avem de la Dumnezeu. Să încercăm, în schimb, să ne gândim la slăbiciunea firii noastre şi la păcatele pe care le săvârşim şi să aflăm astfel cine suntem cu adevărat. Cunoaşterea de sine va aduce în sufletele noastre gândul smerit.

Cel care a ajuns să înţeleagă că nu valorează nimic, acela a ajuns la deplina cunoştinţă a propriei persoane.

Nimic nu este mai bine-plăcut lui Dumnezeu decât gândul smerit. Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Mat. 11, 29), a spus Domnul. Şi cu adevărat, dacă nu era smerit, fiind Fiu al Preaînaltului Dumnezeu, ar mai fi ales să-i fie mamă o fiică neînsemnată din popor? Dacă nu era smerit, El, Care este Ziditorul lumii văzute şi a celei nevăzute, ar mai fi venit din cer pe pământ? Dacă nu era smerit, El, Care este Dătătorul de viaţă al întregii zidiri, ar mai fi primit să se nască într-o iesle sărăcăcioasă? Dacă nu era smerit, El, Care este nevinovat şi fără de păcat, ar fi primit să fie biciuit şi batjocorit şi ar mai fi murit pe cruce, pentru mântuirea oamenilor păcătoşi şi vinovaţi? Hristos a fost atât de smerit, încât S-a jertfit pentru păcatele pe care le-am făcut noi. Este atât de smerit, încât ne roagă pe noi, care suntem făpturile create de El, să ne pocăim, ca să nu ne pierdem sufletele.

Eşti smerit? Atunci nu te minuna cu un lucru ca acesta! Gândeşte-te cât de jos a coborât Domnul, şi vei vedea nu numai că nu ai de ce te minuna, dar şi că lăudându-te cu smerenia ta, te faci de râs. Chiar de ai fi cel mai smerit dintre oameni, tot nu ai făcut nimic pe lângă ceea ce a făcut Hristos. Şi care este câştigul tău dacă smerenia te duce la mândrie? Iar cine spune că este mai bine să câştigi o virtute şi să te mândreşti, decât să cazi în păcat şi să te smereşti, acela nu ştie paguba pe care o pricinuieşte sufletului nostru trufia şi câştigul pe care ni-l aduce smerenia. Pentru că omul care dobândeşte ceva, iar apoi se mândreşte cu ce a dobândit, după cum ne dovedesc întâmplările vieţii, îşi va pierde curând sufletul. Dimpotrivă, cel care săvârşeşte un păcat, iar apoi se pocăieşte, va căpăta înţelepciune şi degrabă se va ridica din păcatul său – bineînţeles, dacă vrea să se îndrepteze.

Îmi veţi spune că mulţi oameni mergeau cu hotărâre pe drumul cel drept, dar au fost ispitiţi, din care pricină au căzut în greşeală. Vă voi răspunde: în afară de atotcunoscătorul Dumnezeu, Căruia nimic nu Îi este ascuns, poate şti cineva dacă unul sau altul păşeşte pe drumul cel drept? Ştiţi doar că de multe ori oamenii pe care îi socotim buni şi drepţi se dovedesc a fi necinstiţi şi răi.

Dar să-i lăsăm pe aceştia şi să vorbim despre ceilalţi, care se nevoiesc pentru sufletele lor. Dacă au dobândit toate virtuţile, iar de una – care este cea mai importantă, şi anume smerenia – nu s-au îngrijit, sunt părăsiţi de Dumnezeu, ca să-şi dea seama că nu au dobândit nimic prin puterea lor, ci prin harul şi ajutorul Său. Pe de altă parte, Dumnezeu nu se îndepărtează niciodată de cei care sunt smeriţi şi Îl urmează cu credinţă.

Vă voi aminti câteva pericope din Sfânta Scriptură.

Atunci când Abimelec, regele din Gherara, şi ciobanii filisteni l-au alungat pe nedrept pe Isaac de la fântâna pe care cu multă trudă o săpase, el nu s-a pierdut cu firea şi nu s-a înfuriat; nu a gândit şi nu a făcut nimic împotriva acelor oameni care l-au nedreptăţit, nici împotriva lui Dumnezeu, Care nu îl apărase. A rămas smerit şi a plecat în altă parte. De aceea, Dumnezeu i-a dat mult ajutor şi multă cinstire. În aceeaşi noapte, i S-a arătat şi i-a spus: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău! Nu te teme, că Eu sunt cu tine şi te voi binecuvânta (Facerea 26, 24). Când dreptul Isaac a auzit aceste cuvinte, s-a bucurat în inima sa şi a prins curaj. Iar făgăduinţa lui Dumnezeu nu a întârziat să se împlinească. Iată câtă putere are smerenia! Cei care mai înainte îl izgoniseră, au venit acum să îl întâlnească, să-şi ceară iertare şi să mărturisească faptul că are putere de la Dumnezeu. Am văzut bine că Domnul este cu tine (Fac. 26, 28). Cine poate fi mai puternic decât acela care Îl are pe Dumnezeu alături de el?

Acum, să vedem cum a ajuns Iacov, fiul lui Isaac, în pământ străin, alungat fiind de fratele său, căci mare folos vom avea din aceasta. Iacov ieşind din Beer-Şeba, s-a dus în Haran. Ajungând însă la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfinţise soarele. Şi luând una din pietrele locului aceluia şi punându-şi-o căpătâi, s-a culcat în locul acela (Fac. 28, 10-11). Vezi câtă aplecare spre înţelepciune avea acest om? Vezi câtă simplitate la un tânăr ce se trăgea dintr-o familie bogată? Sub cap a pus o piatră şi s-a întins pe pământ. Şi s-a învrednicit să-L vadă pe Domul, Care i-a spus: Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme!… Eu sunt cu tine şi te voi păzi în orice cale vei merge; te voi întoarce în pământul acesta şi nu te voi lăsa până nu voi împlini toate câte ţi-am spus (Fac. 28, 13-15).

Aşadar, dacă vrei să înfăptuieşti lucruri mari, să nu le socoteşti mari şi nici să nu ceri răsplată pentru ele. Mereu să mărturiseşti că toate s-au făcut prin harul lui Dumnezeu. În felul acesta, adică prin faptele tale, prin recunoştinţa de care dai dovadă, dar şi prin smerenie şi cumpătare, Îl faci pe Domnul datornicul tău şi, în acelaşi timp, câştigi dragostea şi bunăvoinţa oamenilor, pentru că nimeni nu este mai iubit între oameni decât cel smerit.

Însă smerenia ta trebuie să fie sinceră şi bogată, nu mincinoasă şi părelnică. Trebuie să fie statornică şi să se manifeste faţă de toţi oamenii, fie că sunt prieteni sau duşmani, oameni mari sau neînsemnaţi. Asemenea, smerenia nu trebuie să fie numai în purtarea ta, ci mai ales în inimă.

Poţi învăţa ce înseamnă smerenia adevărată, însoţită de dreapta socotinţă, din următoarea pericopă evanghelică. Venind ei în Capernaum, s-au apropiat de Petru cei ce strâng darea (pentru Templu) şi i-au zis: „Învăţătorul vostru nu plăteşte darea?” (Mat. 17, 24).

Vedeţi, dar, că n-au îndrăznit să-I vorbească lui Hristos, ci i-au vorbit lui Petru, iar acestuia nu i s-au adresat cu vorbe grele, ci cu reţinere. Nu L-au batjocorit pe Hristos, ci au întrebat cu sfiiciune Învăţătorul vostru nu plăteşte darea? Chiar dacă nu credeau că este Fiul lui Dumnezeu, Îl respectau măcar pentru minunile pe care le săvârşea.

Ce a răspuns atunci Petru? „Ba da” Dar intrând în casă, Iisus i-a luat înainte, zicând: „Ce ţi se pare, Simone? Regii pământului de la cine iau dări sau bir? De la fiii lor sau de la străini?”. Iar Petru a răspuns: De la străini. Atunci, Domnul a zis: Aşadar, fiii sunt scutiţi (Mat. 17, 25-26). Ce a vrut să spună prin aceasta? Că dacă fiii unui rege, adică ai unei ţări, nu plătesc bir, cu atât mai mult El, Care este Fiul Regelui ceresc şi Rege El Însuşi, nu ar trebui să plătească bir. Cu toate acestea, a spus: Ca să nu-i smintim pe ei, mergând la mare, aruncă undiţa şi peştele care va ieşi întâi, ia-l, şi, deschizându-i gura, vei găsi un statir (un ban de argint). Ia-l şi dă-l lor pentru Mine şi pentru tine (Mat. 17, 27).

Vezi, dar, că nu refuză să plătească bir, nici nu-i spune pur şi simplu lui Petru să plătească. Plăteşte după ce arată mai întâi că nu este obligat să facă acest lucru. De ce plăteşte? Ca să nu-i smintească pe oamenii veniţi după bir şi pe ucenicii Săi. Aşadar, nu plăteşte bir pentru că ar fi fost silit să o facă, ci din cauza slăbiciunii firii celorlalţi.

Şi din ce pricină nu le spune să plătească birul din punga lor? Ca să arate şi de această dată că este Domnul şi Dumnezeul Universului şi că este stăpân şi peste mare. Aşadar, a spus, înainte să se întâmple, că din mare va ieşi un peşte care va avea un ban în gură. Şi cu adevărat, din porunca şi cu voia Sa, a fost prins peştele care avea în gură banul de argint. Oferind această monedă, marea a arătat supunere faţă de Ziditorul ei. Dar şi Domnul S-a purtat cu smerenie, căci a plătit birul care I s-a cerut. Dumnezeu S-a smerit dinaintea oamenilor, Ziditorul dinaintea zidirii, Binefăcătorul dinaintea celor cărora le face bine.

Aşadar, să nu ne mândrim sub nici un motiv. Să avem mereu gând smerit, orice izbânzi şi virtuţi am avea. Dacă ne smerim ca vameşul din Evanghelie, drepţi vom fi. Suntem drepţi? Atunci să credem cu smerenie că suntem păcătoşi şi ne facem de două ori mai drepţi. Pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (Iacov 4, 6).

Sfantul Ioan Gură de Aur

http://www.ioanguradeaur.ro