Din cugetarile Sfintilor Parinti

   

Hristos este totul 

1. Bătrânul Porfirie zicea: “Viaţa fără Hristos nu este viaţă. Dacă nu-L vezi pe Hristos în toate faptele şi gândurile tale, tu trăieşti fără Hristos”. 

2. Acelaşi Bătrân adăuga: “Hristos este prietenul nostru, fratele nostru El este tot binele şi toată frumuseţea. El este Totul. În Hristos nu este nici tristeţe, nici melancolie, nici introvertire, atunci când omul este copleşit de gândurile şi împrejurările care l-au apăsat şi l-au rănit. Hristos este Bucurie, Viaţă, Lumină, Lumină adevărată, care-l îmbucură pe om, îi dă aripi, îi descoperă toate lucrurile, îl fac să vadă toate creaturile, să sufere dimpreună cu toţi şi să le dorească tuturor să fie cu Hristos şi aproape de El.” 

3. Amfilohie, Bătrânul din Patmos, zicea despre omul care-L uită pe Hristos din pricina numeroaselor sale ocupaţii: “Adesea Hristos vine şi bate la poarta ta. Tu-L faci să se aşeze în anticamera sufletului tău şi, absorbit de ocupaţiile tale, uiţi de Dumnezeiescul vizitator. El aşteaptă ca tu să trândăveşti, aşteaptă… şi apoi, dacă tu întârzii prea mult, El se ridică şi pleacă. Uneori încă, eşti atât de ocupat că-I răspunzi de la fereastră: n-ai nici atâta timp încât să-i deschizi uşa!” 

4. Acelaşi Bătrân zicea: “Omul care nu-l are pe Hristos în el vede toate lucrurile sumbre şi dificile”. Şi încă: “Până ce inima omului nu este locuită de Hristos, el are loc pentru bani, pentru averi şi pentru creaturi”. 

5. Asupra aspectelor Providenţei lui Dumnezeu, pe care omul le ignoră, Bătrânul Porfirie zicea: “oamenii pot ajunge la o întunecare a conştiinţei văzând, zicând aşa, neantul din faţa lor şi cugetând: Noi cădem în neant, suntem pierduţi. Iar din spate suntem războiţi! Atunci revin la Dumnezeu şi-i luminează credinţa noastră ortodoxă. Dumnezeu lucrează în taină şi nu vrea să influenţeze libertatea omului. El conduce evenimentele în aşa fel încât omul să călătorească încet acolo unde trebuie”. 

6. Bătrânul Epifanie zicea: “Lecţiile pe care ţi le dă Dumnezeu sunt total diferite de cele pe care ţi le dau oamenii. Pentru noi, doi şi cu doi fac patru. Dar, pentru Dumnezeu, doi şi cu doi pot face cinci, sau şase, sau nu importă ce alt număr!” 

7. Antim, Bătrânul din Chios, spunea: “Fără voia lui Dumnezeu o piatră nu poate fi mişcată, nici o frunză de copac nu se poate clătina ca să cadă pe pământ”. 

8. Bătrânul Eusebiu,  scria unui fiu de-al său duhovnicesc: “Atunci când Dumnezeu se îndepărtează de om, acesta, nu numai că se prăbuşeşte în tot felul de păcate şi nedreptăţi, dar el pierde şi credinţa. 

Dumnezeu te-a făcut creatura Sa şi, prin credinţa ta în El şi voinţa ta de a creşte după voia Sa, El te face copilul Său, prevăzând toate lucrurile ca un Tată plin de dragoste şi are grijă de viitorul tău ca tu să devii desăvârşit”. 

9. Despre mijloacele pe care le întrebuinţează Dumnezeu pentru a-l ajuta pe om, Bătrânul Antim zicea: “Bunul Dumnezeu nu încetează să-i dea sugestii bune omului. Uneori îl luminează, alteori îi trimite o mângâiere prin intermediul unei persoane, alteori îi dă un semn.

 Mila nesfârşită a lui Dumnezeu se foloseşte de toate căile posibile pentru a-l apropia pe om de Sine şi a-l mântui”. 

Bătrânul adăuga: “Dumnezeu îl ajută pe om, fie printr-un părinte duhovnicesc pe care-l face să-l cunoască pentru a-l îndruma, fie printr-un înger care-l luminează, fie printr-un gând bun pe care îl sugerează, sau printr-o descoperire dumnezeiască pe care i-o acordă”. 

10. Bătrânul Ieronim zicea: “Fiţi atenţi la felul în care vă petreceţi ziua de astăzi. Iar viitorul încredinţaţi-l Providenţei divine! Dumnezeu vă va ajuta. Ceea ce e cu voia lui Dumnezeu se va face! Nu vă chinuiţi mintea gândind la viitor. Dumnezeu va ajuta”

11. Referitor la dragostea lui Dumnezeu pentru om, Bătrânul Antim, noul sfânt din insula Chios, sublinia: “Dumnezeu nu-i separă pe drepţi de păcătoşi nici nu-i compară pe cei răi cu cei buni. Albina, dacă găseşte un pic de zahăr pe o scrumieră, nu importă cât de murdară este aceasta, va lua zahărul pentru a face din el miere. Dumnezeu nu se uită dacă omul se găseşte în păcat sau în virtute, nici dacă este bun sau rău. El caută doar momentul în care să Se apropie pentru a-i veni în ajutor”.

Dragostea 

1. Bătrânul Amfilohie dădea acest sfat: “Iubeşte-L pe Unicul ca toţi să te iubească. Nu numai oamenii te vor iubi, ci şi vieţuitoarele fără raţiune, căci, atunci când harul divin se manifestă, el atrage ca un iubitor tot ce este înaintea lui. Şi nu numai că te vor iubi, ci te vor şi respecta, căci pe chipul tău va străluci faţa curată şi feciorelnică a Celui pe care tu-L iubeşti şi adori”. 

2. Bătrânul Iosif Isihastrul le zicea călugărilor săi: “Ceea ce nu-i dăm lui Dumnezeu spre a fi întrebuinţat de El, este întrebuinţat de diavol. De aceea Domnul ne-a dat porunca să-L iubim din tot sufletul şi din toată inima, pentru ca cel rău să nu găsească nici loc, nici odihnă pentru a locui în noi”. 

3. Despre iubirea pe care trebuie să o avem faţă de Hristos, Bătrânul Amfilohie zicea: “Până ce inima noastră nu este locuită de dragostea lui Hristos, nu putem face nimic. Suntem ca nişte bărci fără carburant în motor.” Şi el adăuga: “Să ne aducem aminte de Hristos cu dragoste, şi atunci inima noastră va tresălta de bucurie”. 

4. Dragostea niciodată nu se sfârşeşte. Chiar dacă se adresează la mai mulţi, nu se împuţinează. Bătrânul Epifanie zicea: “Dragostea adevărată se aseamănă cu flacăra unei lumânări. Oricâte alte lumânări s-ar aprinde din ea, flacăra primeia rămâne întreagă şi nu se micşorează deloc. Şi, fiecare nouă lumânare, are aceeaşi flacără ca şi precedentele”. 

5. Bătrânul Iosif spunea: “Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, Dragostea lui Dumnezeu îl copleşeşte şi el nu poate decât să suporte ceea ce resimte. Această dragoste se întoarce apoi spre lume şi spre oameni, pe care îi iubeşte într-atât încât cere să ia asupra sa toate nenorocirile şi suferinţele omeneşti pentru a-i uşura pe alţii. În general această dragoste compătimeşte cu toate ispitele şi încercările, chiar cu cele ale fiinţelor fără raţiune, până acolo încât plânge gândindu-se că acestea suferă! Acestea sunt caracteristicile dragostei care provoacă şi suscită rugăciunea. De aceea marii rugători nu încetau de a mijloci pentru lume. Ni se pare străină şi cutezătoare rugăciunea lor, dar ea prelungeşte viaţa pe pământ. să ştiţi că dacă aceşti rugători ar dispare, acesta ar fi sfârşitul lumii”. 


6. Bătrânul Ieronim zicea: “Vrei să iubeşti oamenii? Iubeşte-L pe Hristos şi vei vedea cât îi vei iubi pe oameni, chiar dacă nu vrei. Dragostea care vine din dragostea lui Hristos este dragoste puternică şi veritabilă. Iubeşte-L pe Hristos!” 

7. Dragostea este semnul după care se recunosc creştinii. Bătrânul Amfilohie zicea: “Noi trebuie să avem dragoste faţă de persoana lui Hristos, această dragoste este necesară vieţii sufletului nostru. Dragoste faţă de creaturile lui Dumnezeu, faţă de animale, de copaci, de flori, de păsări, şi mai ales faţă de om, cea mai perfectă dintre creaturile lui Dumnezeu”. 

8. Acelaşi bătrân povăţuia: “Dragostea cerească, copilul meu, să-ţi umple mereu inima. Umple-o numai de doriri înalte şi dumnezeieşti. Te vei bucura atunci de şoaptele dumnezeieşti ale Fiinţei adorate, care se bucură să vorbească cu tine atunci când inima ta a devenit tronul Său. Trebuie să-ţi păstrezi neîncetat inima ca un chivot sfânt şi imaculat”. 

9. Noi îi admirăm pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre pentru nevoinţele ascetice pe care le-au împlinit. Dar oare ce le dădea forţă de a le îndura? Bătrânul Antim sublinia: “Părinţii aveau platoşă credinţa neclintită în Dumnezeu şi străluceau de doriri sfinte. Dumnezeu îi lăsa să simtă încercarea suferinţelor atât cât voia, apoi le dădea harul Său şi socoteau ca nimic aceste suferinţe”. 


10. Despre dragostea pe care trebuie să o avem pentru cei ce ne stânjenesc şi ne chinuiesc, Bătrânul Porfirie zicea: “Orice om care ne jigneşte, ne face rău, ne calomniază sau este nedrept cu noi, este unul dintre fraţii noştri căzut în mâinile diavolului. Până ce-l întâlnim pe acest frate noi trebuie să plângem mult, să suferim dimpreună cu el şi să ne rugăm lui Dumnezeu, în linişte şi cu stăruinţă, ca-n ceasul dificil al ispitei să ne întărească şi să aibă milă de fratele nostru, victima diavolului. Şi Dumnezeu ne va ajuta, atât pe noi cât şi pe fratele nostru”. 

11. Despre dragostea faţă de aproapele Bătrânul zicea: “Când fratele nostru face o greşeală, noi trebuie să-i suportăm ispita. Adevărata dragoste ne inspiră să facem sacrificii pentru aproapele nostru. Fără sacrificiul din partea noastră, dacă-l judecăm pe fratele nostru care a păcătuit, îl facem să cadă şi mai jos. Şi invers, printr-un sacrificiu al dragostei noastre şi prin rugăciunea noastră tainică pentru el, îi trezim conştiinţa, care se educă şi-l judecă: atunci el se pocăieşte şi se îndreaptă”. 

12. Bătrânul Iosif zicea: “În prezenţa unuia despre care ştii că te bârfeşte şi te denigrează, este aproape imposibil să nu te tulburi înlăuntrul tău, chiar dacă te sforţezi să rămâi nepăsător. Dar prin iertare şi rugăciune pentru acea persoană, tu contrabalansezi rana şi tristeţea”. 

13. Bătrânul Filotei sublinia importanţa dragostei: “Dacă un om construieşte o casă şi o lasă fără acoperiş, această casă nu-i foloseşte la nimic. La fel este şi omul care a dobândit toate virtuţile şi n-are dragoste, este ca o casă fără acoperiş”. 

14. Pentru a dobândi dragostea, acelaşi Bătrân învăţa: “Omul blând se curăţeşte de păcatele sale, căci Dumnezeu locuieşte în el. Omul curăţit de păcate este iluminat de razele Duhului Sfânt şi dobândeşte dragostea”. 

15. Bătrânul Porfirie zicea: “Hristos locuieşte în sufletele adevăraţilor creştini, şi ei nu pot decât să-i iubească pe toţi oamenii, inclusiv pe duşmanii lor”. Şi adăuga: “Coroana dragostei noastre faţă de prieteni are şi corpuri străine (interesul, recompensa, vanitatea, slăbiciunea sentimentelor, simpatia pătimaşă) în timp ce coroana dragostei noastre faţă de vrăjmaşi este pură”. 

16. Vocea iubirii schimbă inima împietrită a oamenilor. Bătrânul Porfirie învăţa: “Dragostea lui Hristos trebuie să atingă tot universul, chiar şi pe hipi din Matala! Aş dori mult să mă aflu acolo cu ei, nu pentru a păcătui împreună cu ei sau pentru a-i critica pe aceşti oameni, ci pentru a trăi cu ei, bineînţeles fără a păcătui, şi a lăsa dragostea lui Hristos, care schimbă fiinţele, să le vorbească ea însăşi”. 

17. Ascultarea este o condiţie a dragostei. Bătrânul Iosif Isihastrul zicea: “Nu există dragoste adevărată fără supunere. Cum poţi tu să-i iubeşti şi să slujeşti altora dacă nu te supui voinţei lor? Fiecare faptă de dragoste adevărată este slujire, şi cei ce practică ascultarea fac o dublă lucrare: pe de o parte, îşi arată încrederea în cel ce porunceşte şi, pe de altă parte, pusă în practică, prin serviciu dragostea ce i-l oferă”. 

18. Bătrânul Amfilohie zicea: “Eu am fost născut pentru a-i iubi pe toţi oamenii. Că sunt turci, negri sau albi, nu mă interesează. Văd pe chipul fiecărui om chipul lui Dumnezeu. Şi pentru acest chip a lui Dumnezeu, eu sunt gata la orice sacrificiu”. 

19. Gheorghe, Bătrânul din Drama, de asemenea, îi învăţa pe creştini să fie iubitori: “Creştinul care-i iubeşte pe toţi oamenii şi mai ales îi iartă pe cei ce i-au făcut rău merită să primească răsplată de la Dumnezeu. Căci dacă împlinim toate faptele bune, dar nu-l iubim pe aproapele, nu facem nimic. Suntem un zero, un nimic! Iubirea, fraţii mei, iubirea o cere Dumnezeu de la noi!” 

20. Bătrânul Porfirie zicea: “Pentru ca toţi să te iubească, trebuie ca tu mai întâi să-i iubeşti”.

sursa Andrei Andreicuţ,  Arhiepiscopul Alba Iuliei

,,Cuvintele Bătrânilor ,,

Fiecare încercare, ce vine asupra noastră, este de la Dumnezeu.

 

Fiecare încercare, ce vine asupra noastră, este de la Dumnezeu. 

Ne înfricoșăm în fața încercării. Ne cuprinde frica. Sfârșitul ei nu-l cunoaștem. 

Doar un singur lucru trebuie să-l cunoaștem, că face parte din voia lui Dumnezeu. 

Desigur, noi nu știm măsura la cât putem ridica și ne neliniștim, întrebându-ne cum vom răbda ispita. Este neputința omenească, care ne însoțește în toată viața noastră.

De multe ori, încercările sunt multe și foarte dure, dar din această asprime, din bobocul plin de spini iese trandafirul frumos și înmiresmat. 

Tot astfel și după fiecare necaz, deși pare aspru, la sfârșit rezultatul este bun și aduce un dar de la Dumnezeu, care ne înarmează.

Când trece încercarea și suntem lăsați iarăși în seama puterilor omenești, spunem: „Dar cum am putut să fac răbdare în acea încercare, în acea durere, în acea lipsă, în acel necaz?”. Și totuși a fost depășit, fiindcă odată cu ispita vine și scăparea: „Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”

 Dumnezeu îngăduie ispita, dar în același timp dăruiește și puterea și răbdarea, pentru ca omul să poată rezista. Căci cum este cu putință ca firea omenească să o scoată la capăt cu aceste încercări foarte dure, dacă nu ar da Dumnezeu răbdare?

Aici în Occident s-a întâmplat să vizitez un spital. Acolo am văzut un om care avea o boală gravă de vreo 20 de ani. Gândiți-vă, de 20 de ani într-o salon de spital. L-am văzut cât de mult suferea și când l-am auzit, am înghețat cu totul. Ce să spui unui astfel de om? Chiar și numai atâția ani și ceea ce vedeam era pentru mine o învățătură năucitoare, o mustrare înfricoșătoare pentru mine, care nu sufeream. Unei doamne care se afla cu noi și a mers într-o altă zi să-i ofere ceva, el i-a spus profetic: „Acum când vei pleca, să iei aminte pe drum!”. Și într-adevăr, această doamnă a avut un accident pe drum și s-a izbăvit ca prin minune! De multe ori oamenii se curățesc atât de mult prin încercări, încât Dumnezeu le dăruiește un oarecare har.

Câtre sfârșitul Rugăciunii Domnești, ce ne-a învățat Însuși Hristos, Domnul nostru, spune: „Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean” Aici ne întrebăm, pe de o parte spune: „Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” și „Ridică ispitele și nimeni nu se va mântui”. Vedem pe săracul Lazăr că prin suferință și răni s-a mântuit și a mers în sânul lui Avraam. În timp ce bogatul cu viața cea desfătătoare a mers în iad. Așadar, fără ispite nu merge nimeni în Rai. Însă de cealaltă parte însă ne învață să ne rugăm să nu cădem în ispite? Ca și cum vin în contradicție.

Când Hristos ne învață să răbdăm ispite, căci fără de ele nu ne mântuim, se referă la ispitele care sunt pedagogice, mântuitoare. Adică așa cum o mamă îl educă pe copilul ei și atunci când nu face bine, îi dă o palmă, ca să-l împiedice de la rău, să-l protejeze, ca să nu pătimească vreo pagubă, tot la fel face și Dumnezeu. Ispitele, pentru care ne rugăm lui Dumnezeu să nu cădem în ele, ori de câte ori spunem Rugăciunea „Tatăl nostru”, sunt cele care vin din părăsirea lui Dumnezeu. Ispitele din părăsirea lui Dumnezeu vin atunci când omul are multă trufie. Nu trufia, care atunci când vine o alungăm și vine din nou și o războim. Nu, ci acea trufie care ne robește și ne umflă. Atunci îngăduie Dumnezeu o ispită pierzătoare, ca să ne zdrobim și astfel să ne vină mintea la loc și să părăsim calea greșită.

Nu cumva nici ispita lui Iuda nu a fost din părăsire? Nu a trăit împreună cu Hristos, nu i-a spălat Hristos picioarele, nu a mâncat împreună cu El Cina cea de Taină, nu a fost împărtășit și el? L-a împărtășit. Dar ce s-a întâmplat? Împreună cu Împărtășania a intrat în el diavolul, căci din multa lui trufie și răutate, a mers și l-a trădat pe Domnul. A fost părăsit de Harul lui Dumnezeu și apoi a devenit trădător. În astfel de ispite ne rugăm să nu cădem. Căci atunci ne vom afla într-o situație grea și se va primejdui mântuirea noastră veșnică. Când ne părăsește Harul lui Dumnezeu, putem ajunge chiar și la ucidere.

sursa https://marturieathonita.ro/

De ce permite Dumnezeu să fim ispitiţi

Extrem de importantă este  relatarea Sfântului Maxim Mărturisitorul, care ne descoperă pricinile pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi de draci. Acestea sunt în număr de cinci:
1. Mai întâi, pentru ca, războiţi fiind, şi războindu-ne în apărare, să dobândim puterea de a deosebi virtutea şi păcatul;
2. Apoi, dobândind prin luptă şi durere virtutea, să o avem sigură şi nestrămutată;
3. A treia, ca înaintând în virtute, să nu ne îngâmfăm, ci să ne învăţăm a ne smeri;
4. Pentru ca, după ce am fost ispitiţi de păcat, să-l urâm cu ură desăvârşită;
5. Iar a cincea, care-i mai presus de toate, ca, devenind nepătimaşi, să nu uităm slăbiciunea noastră, nici puterea Celui ce ne-a ajutat. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, suta a doua, cap. 67, în Filocalia, p. 80).

Surse: Ziarullumina.ro; Evagrie Ponticul- Filocalia, vol. I.

ESTE OARE EGOISMUL PACAT ?

Crestnul din noi stie ca trebuie sa se roage, sa faca bine, sa faca milostenie zilnic, etc. Dar se uita de fiecare data, canumai  intentia cu care se fac acestea conteaza la Dumnezeu. Daca se face cu scop  rau sau egoism, atunci acestea nu au nici o valoare.

Egoismul este viermele rau al inimii noastre.  El strica fapta buna pe care noi vrem sa o facem. Egoismul ne impietreste inima si mintea. Egoismul din noi ne va duce, mai devreme sau mai tarziu pe calea pierzarii. 

Desigur, fiecare dintre noi ne credem a fi buni, darnici. Dar sa ne cercetam amanuntit, avem sau nu egoism ? 

Dar daca descoperim in noi aceasta stare demonica de decadere sufleteasca, sa facem tot ce e posibil ca sa scapam de ea. Egoismul, la fel ca invidia, roade si strica starea divina a sufletului nostru. Aceste doua stari, egoismul si invidia sunt caracteristice ingerilor cazuti. Sa cadem deci in genunchi, rugand pe Domnul sa ne izbaveasca de ele. Si sa incercam si noi sa ne izbavim de acestea, cat inca avem in noi suflare.

Caci cumplita va fi starea noastra, daca moartea ne va gasi in acestea.
Mântuitorul Hristos a rostit această pildă, pe când se afla în mijlocul mulţimii din care a răsunat glasul unui om, care îl ruga să-i ajute ca să împartă averea sa cu fratele său, gest pe care Fiul lui Dumnezeu l-a socotit ca o manifestare evidentă a lăcomiei şi o îndepărtare de Dumnezeu, izvorul vieţii celei adevărate (Ioan VI, 54). Cu acest prilej El a prevenit pe Sfinţii Apostoli să fugă de orice formă de lăcomie, care izolează pe om de Tatăl cel ceresc şi îi întunecă toate strădaniile de a păstra în el neîntinat chipul şi asemănarea lui cu Dumnezeu (Facerea I, 26).

Ca şi celelalte pilde rostite de Mântuitorul şi această parabolă are o permanentă valabilitate pentru viaţa religios-morală a creştinului, care poate fi ispitit şi atras în păcatul lăcomiei din care se naşte egoismul şi face să dispară sentimentul de dăruire faţă de aproapelesău.

 Pentru dezvoltarea armonioasă a trăirii religioase, cuvintele acestei parabole nu trebuie să fie uitate niciodată de creştini, deoa­rece din cauza dorinţei de acumulare a bogăţiilor materiale se stre­coară în inimile lor egoismul care-i înstrăinează de dreptul lor de a fi făpturi noi în Hristos (II Corinteni V, 17) şi răceşte în ei senti­mentul de dragoste faţă de aproapele (Romani XIII, 8).

Dacă sentimentul de dăruire faţă de aproapele nostru ne apare ca o virtute în Sfânta Scriptură, egoismul poate fi socotit un păcat împotriva lui Dumnezeu, care dintru început l-a făcut pe om o fi­inţă sociabilă, solidară cu natura înconjurătoare. Potrivit învăţătu­rii creştine, omul este încadrat în cosmos şi în societate, de aceea el simte nevoia de a comunica cu mediul înconjurător şi cu seme­nii. El poate deveni o personalitate numai dacă trăieşte în comu­niune cu alţii şi dacă între el şi natură există o deplină solidaritate, el poate deveni stăpânul acesteia, aşa după cum Dumnezeu a spus şi primilor oameni după crearea lor (Facerea I, 28). 

De asemenea, mântuirea o poate obţine numai dacă păstrează legătura cu Biseri­ca, pe care Sfântul Apostol Pavel o numeşte trupul lui Hristos (Efeseni IV, 4). În acest trup spiritual, el se desăvârşeşte, trăieşte din viaţa întregului şi slujeşte acestui întreg, părăseşte toate încli­nările sale spre egoism şi se conformează îndemnului paulin de a nu trăi pentru sine, ci pentru Dumnezeu (Romani XIV, 7-8).

Ridicarea creştinului pe culmile perfecţiunii religios-morale este în mod sigur împiedicată de existenţa egoismului în cugetul său, de aceea, în această situaţie, Sfinţii Părinţi îl îndeamnă să-l părăsească, fiindcă fară el va ajunge să se identifice cu ceilalţi semeni şi laolaltă vor putea slăvi pe Dumnezeu (Romani XV, 6). Totodată, adevăratul credincios trebuie să fie pe deplin convins că acest păcat îi imobilizează elanul său de a lupta pentru binele se­menilor săi şi de a urma după cuviinţă viaţa în Hristos, adică de a fi în sânul Bisericii şi a acţiona mereu pentru instaurarea unei vieţi paşnice şi îmbelşugate pe acest pământ.

În orice moment trebuie evitată înclinarea noastră spre egoism, deoarece el cauzează izolarea noastră de fraţii noştri şi ne deter­mină să ne apropiem prea mult de bunurile trecătoare şi să nu fa­cem nimic pentru săvârşirea faptelor bune, tezaurul cel nepieritor şi care ne îmbogăţeşte înaintea lui Dumnezeu (Luca XII, 21).

Fără să-şi dea seama, egoistul îşi pierde calitatea de bun creş­tin, în cugetul său se întunecă chipul lui Dumnezeu, Care este iu­bire şi „oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu” (I loan IV, 7-8). 

Prin urmare, el nu slujeşte lui Dum­nezeu, ci diavolului, se împotriveşte binelui şi caută răul care, aşa cum ne învaţă Sfântul Vasile cel Mare, „nu este o creatură vie şi însufleţită, ci o dispoziţie a sufletului opusă virtuţii”.

Din egoism se nasc şi alte păcate ca: necredinţa, răzbunarea, nepăsarea, arghirofilia, invidia, fratricidul şi altele, de aceea el este socotit, pe bună dreptate, rădăcina tuturor păcatelor şi care nimiceşte cea mai desăvârşită dintre toate virtuţile creştine - iubi­rea. 

Virtutea iubirii prin care creştinul se dăruieşte pentru cauza dreaptă a semenului său, este centrul vieţii creştine (I Corinteni XIII) şi constituie cea dintâi şi cea mai mare poruncă din lege: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău ca pe tine însuţi" (Luca X, 27). 

Prin iubire creştinul se solidarizează în bine cu ceilalţi oameni, se identifică cu semenii săi împlinind astfel, poruncile lui Dumnezeu.

Medicamentul cel mai de preţ şi eficient împotriva egoismului, este dăruirea, deschiderea noastră către fratele nostru; împodobi­rea cugetelor şi inimilor noastre cu virtutea dragostei prin mijloci­rea căreia se îmbogăţeşte fiinţa umană. 

Dăruirea înseamnă exteri­orizarea sentimentului de dragoste, garanţia sigură a realizării per­sonalităţii şi fructificarea tuturor ocaziilor de a ajuta oamenii, pentru ca ei să fie fericiţi, aşa după cum a făcut şi Mântuitorul Hristos, când a vindecat pe cei suferinzi şi a săturat pe cei flă­mânzi (Matei XIV, 15; Marcu VIII; Luca V; loan IX etc).

Unde lipseşte virtutea dragostei nu poate exista nici dăruire sin­ceră şi nici cuget curat, totul se reduce la făţărnicie, la ivirea im­pasului moral dintre creştini şi la împovărarea lumii cu plăceri şi pofte trupeşti. în astfel de stare este firească sporirea numărului celor răi, declanşarea instinctelor lor minore, care strivesc milioa­ne de vieţi omeneşti, imense bunuri materiale şi spirituale şi cau­zează atâtea boli, foamete, jafuri şi sărăcie.

Sub influenţa spiritului egoist, creştinul este amăgit de bucuria lucrurilor trecătoare şi devine robul plăcerilor trupeşti, de aceea el nu se mai dăruieşte binelui tuturor, scopurilor înalte ale oamenilor şi nici libertăţii la care este chemat de Iisus Hristos prin împărtăşi­rea cu Sfintele Taine. Este străin de căldura prieteniei, generozi­tatea inimii, egalitatea frăţească, adică este lipsit de cele mai nobile sentimente, care izvorăsc din virtutea dragostei şi cu ajutorul căro­ra poate să contribuie la progresul culturii şi civilizaţiei umane.

Un om egoist este mereu nemulţumit, agitat din cauza fericirii semenului său, incorect faţă de cei din jurul său, absent de la toate eforturile umane menite să slujească.

Pe marginea textului biblic se pot spune multe lucruri despre egoism şi dăruire, însă din cele expuse până acum am adus mărturii suficiente ca să ne facem o imagine generală asupra rolului lor po­zitiv şi negativ în viaţa noastră duhovnicească. Reamintind că ego­ismul este rădăcina tuturor păcatelor, inclusiv a lăcomiei după bu­nuri materiale şi neglijarea trebuinţelor adevărate ale sufletului, se cuvine, fraţi creştini, să ne îndepărtăm, fară ezitare de la toate por­nirile noastre, care îl slujesc şi ne duc pe drumul osândei în viaţa de dincolo. 

Egoismul este incompatibil cu milostenia creştină, cu dăruirea noastră cauzei sfinte a desăvârşirii creştine la care ne în­deamnă Însuşi Mântuitorul Hristos, Care s-a jertfit pe Cruce, ca să ne facă fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor.

Căzând în păcatul egoismului, vom sluji fiinţelor potrivnice lui Dumnezeu şi ocrotitoare ale forţelor întunericului, vom pierde chiar calitatea de fii ai lui Dumnezeu; stăruind în virtutea dragos­tei, desigur să ne dăruim întreaga fiinţă vieţii creştine, făcând ca pe acest pământ să triumfe binele, pacea şi bucuria în DuhulSfânt.

 Să avem credinţa tare în biruinţa lumii divine asupra întu­nericului morţii, în izbânda mesajului păcii, care a răsunat la Naşterea Domnului în peştera din Betleemul Iudeii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.

Pe firmamentul vieţii noastre duhovniceşti să strălucească ca un diamant de mare preţ virtutea, rugând pe Bunul Dumnezeu să ne întărească în săvârşirea faptelor bune, care formează în ceruri comoara cea nepieritoare. Viaţa noastră pământească să fie în de­plină armonie cu cuvântul Sfintei Evanghelii, ca să slujim lui Dumnezeu cu frică, cu credinţă şi cu dragoste. Amin.

Diac. Asist. Dr. Emilian Corniţescu

Sursa text: Glasul Bisericii, nr. 11-12, 1981, pp. 1014 - 1017