Totalul afișărilor de pagină

vineri, 24 martie 2017

Pr Argatu Interviu Despre farmece, vraji si puterea diavolului






DIAVOLUL ÎNCEARCĂ SĂ SCHIMBE FUNCŢIONAREA TRUPULUI ŞI, PRIN ACEASTA, LUCRAREA MINŢII 

Diavolul nu are puterea să intre în adânc, în mintea de nepătruns a omului. De aceea, încearcă să influenţeze mintea omului în mod indirect, producând diferite anomalii în trup. în acest fel, strecoară în minte gânduri sau înţelesuri sau vederi ]. Ba chiar sileşte starea umorală a trupului să aducă vreo nălucire ciudată înaintea minţii şi să o facă să primească o anumită formă . 
Adică încearcă să determine prilejuri binecuvântate pentru ca mintea cea fără de formă să primească o anumită formă, respectiv o face să aibă gânduri străine de rugăciune şi omul să nu se mai roage cu adevărat. 
Aşadar, influenţează trupul omului, dar această influenţă are loc într-un asemenea mod, încât omul să nu-şi dea seama ce i se întâmplă şi să nu creadă că este vorba de lucruri supranaturale. Modul acestei lucrări a diavolului este foarte simplu, aşa cum ne relatează bărbaţii cunoscători  cu o adâncă cunoştinţă şi înţelegere duhovnicească, luminaţi de Dumnezeu şi de Dumnezeu cugetători. Potrivit cu ce ne spun aceşti sfinţi, printre care e şi Sfântul Nil, dracul, atingându-se de creier, schimbă lumina minţii precum voieşte .
Adică, dacă nu suntem pregătiţi duhovniceşte să rezistăm unor asemenea atacuri, diavolul face înlăuntrul nostru un joc de lumini şi de umbre, influenţând creierul, astfel încât să luăm această anomalie naturală drept lucrare dumnezeiască, o arătare, chipurile, a lui Dumnezeu.
 În afara acestor influenţe, demonii mai exercită şi alte influenţe asupra trupului, ajungând până la silirea şi vătămarea acestuia . Încercând să-l influenţeze sufleteşte pe om, se preschimbă chiar şi în fiare , apărând sub formă de lei, şerpi, care încearcă să vatăme trupul rugătorului . Pot, de asemenea, să aţâţe animale adevărate, cum ar fi viperele, ca să-i otrăvească pe iubitorii de Dumnezeu ce se roagă , sau chinuind trupul rugătorului, să-l facă să-şi risipească mintea de la rugăciune.

DIAVOLUL AŢÂŢĂ PATIMILE TRUPEŞTI ŞI, PRIN MIJLOCIREA LOR, INFLUENŢEAZĂ LUCRAREA MINTII 
Diavolul răscoleşte toate patimile prin trup ca să poată împiedica (mintea) din drumul său cel mai bun şi din călătoria către Dumnezeu . 
Într-un limbaj contemporan am putea spune astfel: ca să împiedice ieşirea minţii către Dumnezeu, vrăjmaşul omului aşază în calea sa mine, iar acestea sunt diferitele patimi trupeşti. Sfântul explică mai bine acest lucru în alt cap. Ce vor dracii să lucreze în noi: lăcomia pântecelui, curvia (...) şi celelalte patimi, ca îngrășându-se mintea prin ele, să nu se poată ruga cum trebuie .
 Diavolul stârneşte, mai întâi de toate, patimile trupeşti, pentru că ele sunt cele mai la îndemână. Sfântul accentuează invidia diavolului, care face tot ce poate pentru a-l coborî pe om de la înălţimile duhovniceşti la care se află tocmai prin cele mai grosolane şi mai trupeşti patimi, cum este curvia. Chiar şi când crezi că te afli împreună cu Dumnezeu prin rugăciunea duhovnicească, ia aminte la demonul curviei, care este foarte pizmaş şi înşelător şi mai iute în mişcări decât mintea ta, ne spune Sfântul .

INFLUENŢE ASUPRA SUFLETULUI ŞI, PRIN ACEASTA, ASUPRA MINŢII
 Influenţând sufletul, demonul are o acţiune mai directă şi mai plină de rezultate asupra minţii şi, prin urmare, şi asupra rugăciunii minţii. Cele mai dure modalităţi sunt, precum am văzut, înfricoşarea, stârnirea uimirii, ameninţarea, pe care le determină prin arătări ciudate . 
Foloseşte însă şi modalităţi mai subţiri pentru a-i influenţa şi pe cei înaintaţi în viaţa duhovnicească, dacă nu sunt atenţi sau dacă ajung la neglijarea îndatoririlor duhovniceşti. în cazul în care reuşeşte să-i înşele, cei înşelaţi, în loc să vorbească cu Dumnezeu, vorbesc cu necuraţii draci . Iată câteva feluri de atac:

INFLUENŢAREA MEMORIEI 
Demonul influenţează memoria fără să înceteze să pună în mişcare înţelesurile lucrurilor prin mijlocirea ei , astfel încât mintea să se umple de imaginile celor create, să se îndeletnicească cu acestea şi, în cele din urmă, să-L uite pe Domnul, cu Care voia la început să grăiască.
 Ca să folosim o imagine contemporană, putem spune că vrăjmaşul întrebuinţează memoria strecurând paraziţi în minte, aşa cum un post de radio poate fi bruiat de altul. Vicleanul însă încearcă cel mai mult:

INFLUENŢAREA MINŢII PRIN DIFERITELE PATIMI ALE PĂRŢII IRAŢIONALE ALE SUFLETULUI 
De exemplu, iubirea de argint, mânia, ţinerea de minte răului şi celelalte patimi, ca îngroşându-se mintea, să nu se poată ruga. Căci stârnindu-se patimile părţii iraţionale, nu o lasă să se mişte cu bună judecată . Aşa cum am văzut la analiza pe care am făcut-o asupra patimilor, acestea reprezintă elemente străine strecurate în firea noastră, care odată primite, devin una cu ea prin obişnuinţă, distrugând latura bună a firii noastre. 
Fără patimi mintea este subţire, patimile o îngroaşă, o fac greu de mişcat, lipsind-o de subţirimea ei naturală şi de uşurinţa în mişcări, făcând-o sluga puterilor iraţionale ale sufletului, în timp ce acestea ar fi trebuit să slujească minţii, care este partea conducătoare a sufletului. Patimile leagă mintea şi ea nu poate să alerge, căci este trasă şi purtată de către înţelesul pătimaş , precum o pasăre legată care nu poate zbura. Aşadar, fie că e legată, fie că e îngrăşată prin mijlocirea patimilor, mintea nu poate să-şi săvârşească lucrarea. 
O patimă pe care vrăjmaşul o exploatează foarte mult este slava deşartă şi rudenia ei, părerea de sine. Când aceste patimi se află în suflet sau sufletul înclină uşor către ele, diavolul găseşte cu uşurinţă teren de acţiune în noi. Le foloseşte ca pe nişte colaboratori pentru a reuşi cucerirea minţii. Când omul nu are ispite trupeşti sau patimi , se poate crede ajuns la măsuri înalte de virtute şi sfinţenie. Se poate socoti pe el însuşi nepătimaş, chiar dacă nu-şi împărtăşeşte gândul şi altora. 
Dar aceasta reprezintă o cunoştinţă surdă şi umflată printr-o mare preţuire de sine şi a virtuţilor proprii. în acest caz, diavolul acţionează asupra creierului, producând o simţire mincinoasă, influenţând lumina naturală a acestuia şi răvăşind lucrarea lui firească. în acest fel dă naştere în om la gânduri nechibzuite  sau la vederi ciudate , lăsându-l să creadă că e vorba de slava lui Dumnezeu sau de cunoştinţă dumnezeiască. Omul care le vede şi le primeşte crede că din pricina sfinţeniei sale a ajuns un vas al descoperirilor dumnezeieşti, iar rugăciunea lui şi-a atins ţelul . Greşeşte însă, apucând fum în loc de lumină . Alt mod de înşelare bazat pe slava deşartă este următorul:

Cu dreptate este să nu-ţi rămână necunoscut nici vicleşugul acesta, că pentru o vreme se despart dracii între ei înşişi. Şi dacă vrei să ceri ajutor împotriva unora, vin ceilalţi în chipuri îngereşti şi alungă pe cei dintâi, ca tu să fii înşelat de ei, părându-ţi că sunt îngeri , adică scopul lor este de a produce în suflet impresia că vede îngeri din pricina virtuţii sale. Şi Sfântul Pavel a vorbit despre arătarea satanei în chip de înger luminos (1 Cor. 11,14). 
O a treia stratagemă pe care o folosesc demonii este strecurarea gândurilor rele în minte , Apoi îl îndeamnă pe om la rugăciune împotriva acestor gânduri sau îl îmboldesc spre împotrivire, spre convorbirea lăuntrică cu gândul. îndată ce începe împotrivirea din partea omului, gândurile rele se retrag brusc. 
De ce? Ca să te înşeli închipuindu-ţi despre tine că ai început să birui gândurile şi să înfricoşezi pe draci . De aceea, Sfântul subliniază: Ia seama la gânduri când te rogi; dacă au încetat cu uşurinţă, de unde vine aceasta? Ca să nu cazi în vreo cursă şi să te predai înşelat . Când gândurile îl atacă pe om, nu pleacă repede. Lupta împotriva lor este dură şi cere răbdare. Dacă gândurile rele se risipesc îndată după împotrivire, nu e întotdeauna sigur că aceasta se datorează harului lui Dumnezeu. în spatele acestei risipiri se poate ascunde însuşi vrăjmaşul. 
Luptătorul duhovnicesc nu prinde curaj cu uşurinţă şi nu are o părere înaltă despre rezultatele rugăciunii sale. Se smereşte şi cere mila Domnului, tot mai mult socotindu-se pe sine un nimic. Un al patrulea fel este următorul. Dacă diavolul, după multe încercări, nu-şi atinge scopul prin atacul frontal, dă înapoi, îndată ce se termină rugăciunea, îi dă prilejuri rugătorului să se mânie pentru a-şi pierde pacea sau îi aţâţă vreo patimă iraţională, netrebnicindu-l în propriii săi ochi , dacă o acceptă. Omul duhovnicesc preferă întotdeauna pacea lui Dumnezeu, şi nu propria lui mânie, şi de aceea încearcă să cunoască întotdeauna intenţiile vrăjmaşului ca să nu fie înşelat şi biruit de el (2 Cor. 2, 11).


INVATA CUM SA POSTESTI ! �� Parintele Calistrat





Parintele Calistrat 

 ,, POSTUL MAI IZGONEŞTE RELELE DIN CASELE NOASTRE! ,,


TREBUIE SĂ NE ÎNTĂRÂTĂM ASUPRA VOINŢEI NOASTRE OMENEŞTI ŞI SĂ PARCURGEM ACEASTĂ PERIOADĂ DE POST AŞA CUM VREA DUMNEZEU, NU CUM VREA TRUPUL!

"Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm."(Galateni 5:24-25) Adică, să fim un pic şi ai lui Dumnezeu!
"Postul: o şcoală a căinţei.." Ridicarea sufletului din moartea păcatului se face prin smerenie şi pocăinţă, adică prin lacrimile pocăinţei. 
Postul adevarat este abţinerea de la orice lucru rău. "Ne-am îmbolnăvit prin păcat, dar ne vindecam prin pocăinţă. Iar pocăinţa fără post este neputincioasă." (Sf.Vasile cel Mare) "Fiţi cu luare aminte să nu vi se îngreuieze inimile de mâncare şi băutură peste măsură şi de grijile vieţii acesteia." (Sfânta Scriptura)

 După învăţătura Sfintei Scripturi, cele cinci simţuri cu care este înzestrată firea trupească a oamenilor sunt: văzul (prin ochi), auzul (prin urechi), mirosul (prin nări), gustul (prin limbă şi gură) şi pipăitul (prin mâini şi prin picioare). Pentru Eva , toate acestea au fost încununate de cuvântul Lui Dumnezeu: „Atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni” (Fac. 3, 16). Iar lui Adam, pe lângă izgonirea din Rai, pe lângă veşmântul biologic, trupesc, material al simţurilor, i-a mai dat şi (în loc de un Rai frumos şi roditor din lucrarea harului) un pământ pe care să-l muncească cu osteneală şi sudoare, dar care să-i rodească spini şi pălămidă: „blestemat va fi pământul pentru tine !” (Fac. 3, 17). 
De aici încep toate războaiele nevăzute asupra lui Adam , „îngerul-cu-trup”, fost cetăţean al Raiului: „toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Rm. 8, 22) din pricina încercărilor omului de a o supune, tot la fel cum şi omul nostru lăuntric adesea suspină: „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rm. 8, 26). Aici Sfânta Scriptură ne arată că putem să ne izbăvim doar cu ajutorul Lui Dumnezeu de această luptă neîncetată şi cumplită cu „începătoriile, cu stăpâniile, cu stăpânitorii întunericului acestui veac, cu duhurile răutăţii, care sunt în văzduh” (Ef. 6, 12): „mulţi sunt cei ce se luptă cu mine, din înălţime” (Ps. 55, 2) exclamă Psalmistul, precum şi Sfântul Apostol Pavel ne spune: „avem comoara aceasta în vase de lut.” (II Cor. 4, 7), îndemnându-ne părinteşte: „îmbrăcaţi-vă cu toate armele Lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului !” (Ef. 6, 11).
Picioarele strămoşului Adam în drumul lor de la Pomul Vieţii spre pomul cunoştinţei binelui şi răului arată simbolic calea omului de la Dumnezeu spre păcat. Păcatul ca realitate universală, înţeles şi trăit ca despărţire de Dumnezeu are consecinţe uriaşe – aduce moarte veşnică, ne coboară veşnic la iad, provocând iremediabil ruperea legăturii cu Dumnezeu – Izvorul vieţii. Revenirea în sine, asemeni fiului risipitor, este cărarea de întoarcere de la păcat la Dumnezeu: „Sculându-mă, mă voi duce la Tatăl meu” (Lc. 15, 18); odată ajuns la Dumnezeu, începe îndreptarea, pocăinţa, ridicarea: „am greşit la cer şi înaintea Ta !” (Lc. 15, 18). 
Doar aşa, prin această revenire la casa părintească şi prin intrarea pe „uşile pocăinţei”, căile tuturor urmaşilor lui Adam (care ţeseau în lume mrejele păcatului - „În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie” (Ps. 141, 3), plângea oarecând Psalmistul) acum se pot deschide spre cărările mântuirii. Când vrem să lepădăm păcatul şi să dobândim virtutea, alegem doar calea cea dreaptă: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”(In. 14, 6). Trecerea la făptuirea morală şi schimbarea direcţiei greşite spre o viaţă cu adevărat plăcută Lui Dumnezeu (precum zice Scriptura - „piciorul meu a stat întru dreptate” – Ps. 25, 12) se poate face numai prin îndreptarea spre cuvintele Sfintei Evanghelii şi ale învăţăturii Cuvântului Lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Scrie Sfântul Apostol Pavel: „încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii” (Ef. 6, 15). Adică să ne întoarcem - prin înfrânare - de la pornirile păcătoase la Dumnezeu (precum ne învaţă Sfântul Părinte Nicodim Aghioritul în cartea sa, „Războiul nevăzut”), evitând cu dinadinsul orice prilej de păcătuire. 
Prin Evanghelie se vindecă deopotrivă atât pofta cât şi consecinţele mâncării lui Adam din pomul cunoştinţei binelui şi răului, căci Jertfa pe Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos deosebeşte pentru totdeauna şi deplin în sufletele noastre binele de rău, lumina de întuneric. Iată, vorbind aşadar despre cărările faptelor bune, am arătat în ce constă postul picioarelor.
Există însă o măsură de postire şi pentru mâini. Aflate tot în slujba trupului - pentru a munci, pentru a ne hrăni, pentru a face lucruri plăcute Lui Dumnezeu – mâinile însă pot săvârşi şi o mulţime de păcate. Dacă ar fi doar să ne gândim fie şi numai la Decalog: „Să nu-ţi faci chip cioplit !” (Ies. 20, 4) „Să nu ucizi ! Să nu fii desfrânat ! Să nu furi !” (Ies. 20, 13-15) „Să nu doreşti nimic din câte are aproapele tău !” (Ies. 20, 17)... iată câte păcate se pot săvârşi prin mâini ! „Să nu-ţi întinzi mâinile tale spre Dumnezeu străin !” (Ps. 43, 22) „cu oamenii cei care fac fărădelege” şi „nu mă voi însoţi cu aleşii lor !” (Ps. 140, 4).
 De altfel, „Molitfelnicul” pomeneşte nu o dată în Rugăciunile de dezlegare tot atâtea modalităţi felurite de a păcătui: „cu ochii au poftit sau cu mirosul s-au desfrânat ori cu pipăitul s-au pornit spre desfrânare sau cu gustul s-au dezmierdat sau desfrânare sau preadesfrânare sau sodomie sau gomorie sau în alt chip oarecare au făcut păcatul desfrânării”. Este evident că postul mâinilor (sau înfrânarea simţului pipăirii) nu poate să existe fără un post al cugetului, fără o păzire a minţii de gânduri şi închipuiri pătimaşe: „Cine se va sui în muntele Domnului şi cine va sta în locul cel sfânt al Lui ? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care n-a luat în deşert sufletul său şi nu s-a jurat cu vicleşug aproapelui său !” (Ps. 23, 3-4).
Ochii sunt oglinda sufletului: precum „luminătorul trupului este ochiul” (Mt. 6, 22), aşa şi luminătorul sufletului este mintea. Păcatul intră în om foarte uşor prin ochi şi prin urechi. De aceea trebuie să vorbim şi de un post al ochilor (o ferire de imagini spurcate şi de privelişti necuviincioase) şi de un post al urechilor (prin evitarea rostirii şi ascultării de cuvinte vulgare, de expresii triviale şi hulitoare la adresa Lui Dumnezeu sau a semenilor, precum şi de calomnie – adică de clevetire -, de judecare sau osândire). Urechea trebuie să fie îndreptată spre Legea Domnului precum şi ochii către Dumnezeu: „Căile Tale, Doamne, arată-mi şi cărările Tale mă învaţă !” (Ps. 24,4) căci „ochii mei sunt pururea spre Domnul, că El va scoate din laţ picioarele mele” (Ps. 24, 16). Văzul ochiului pervertit este lipsit de lumina contemplaţiei şi de vederea duhovnicească, de vederea Lui Dumnezeu, pentru faptul că, lipsit de rugăciune şi „hrănit” cu imagini surpătoare de suflet, cade în pământescul patimilor, asemeni Evei oarecând în Rai: „frumos şi bun la mâncare era rodul ce m-a omorât !” (Sfântul Ioan Damaschin). Atunci când raţiunea căzută şi imaginaţia dezlănţuită aţintesc ochiul minţii spre „întunericul necunoştinţei”, trebuie neapărat „corectată vederea” prin practicarea virtuţilor pe temeiul credinţei întru „lumina cunoştinţei”: „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). Postul ochilor este necesar pentru a nu păta „icoana sufletului”. Avem ca model curăţia desăvârşită şi sfinţenia strălucitoare din ochii Maicii Domnului, pururea-Fecioara Maria „Cea mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui” (Paraclisul Maicii Domnului): „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat ?” (Lc. 1, 34). „Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul Lui Dumnezeu şi-l împlinesc pe el” (Lc. 11, 28), „precum sunt ochii slujnicei la mâinile stăpânei sale, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce Se va milostivi spre noi !” (Ps. 122, 2). Toţi Sfinţii Părinţi ne învaţă că doar postul trupesc prin înfrânarea simţurilor îl poate readuce pe om la starea de har, că doar prin înfrânare ascetică se poate realiza revenirea „adamică” la starea de dinainte de căderea în păcat, aşa precum au reuşit pustnicii din „Pateric” să îmblânzească fiarele, aducându-le întru supunere: Marcu Ascetul, Maria Egipteanca, Simeon Stâlpnicul, Macarie Egipteanul, Antonie cel Mare şi mulţi alţii asemenea lor.
Însă, dintre toate simţurile, postul cel mai important este cel care priveşte gura. În primul rând din pricina faptului că lăcomia la mâncare şi îmbuibarea şi beţia duc atât la moleşeală sufletească, cât şi la întunecare de minte. Dar nu numai atât. Duhul Sfânt ne înştiinţează că tăcerea este maica tuturor virtuţilor: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele !” (Ps. 140, 3).

Ce primim de la părinții și bunicii nostri - Parintele Calistrat




  Sufletul este luat fie de ingeri, fie de diavoli, adica de cei de cu care s-a inrudit prin viata sa.
Exista insa texte patristice care ne infatiseaza in chip amanuntit calatoria sufletului spre cer printre multimile de duhuri, cearta si lupta ce se da pentru el intre demoni si ingeri. Pentru ca nu sunt numai sfinti pe lume si nici doar oameni cu totul inrobiti de rau, ci in cei mai multi binele si raul sunt amestecate, si acestea sunt acum cantarite, iar ingeri si duhurile rele se razboiesc, ca sa-si ia fiecare partea sa.

Astfel, citim in Pateric ca "ava Teofil zicea: Ce fel de frica si cutremur si nevoie avem sa vedem cand sufletul se desparte de trup! Ca vine la noi oaste si putere de la stapanirile cele potrivnice, stapanii intunericului, stapanitorii viclesugului si incepatoriile si stapaniile, duhurile rautatii, si ca la judecata il tin pe suflet, aducand asupra-i toate pacatele lui cele intru stiinta si cele intru nestiinta, de la tinerete pana al varsta la care a raposat, Deci stau parandu-1 de toate cele facute de dansul. Ce fel, dar, de cutremur socotesti ca are sufletul in ceasul acela, pana ce va iesi hotararea si i se va face slobozenia lui? Acesta este ceasul nevoii lui, pana ce va vedea ce sfarsit va lua el. Si iarasi dumnezeiestile puteri stau in preajma fetei celor potrivnici si ele aducand cele bune ale lui. Ia seama, dar, ca sufletul stand la mijloc cu multa frica si cutremur sta pana ce judecata lui va lua hotarare de la Dreptul Judecator".

Ava Antonie, inca in trup fiind, a vazut in duh ce se intampla cu sufletul in asemenea clipe: "Voind odata sa manance si ridicandu-se sa se roage pe la ceasul al noualea, s-a simtit pe sine rapit cu mintea. Si lucru minunat, aflandu-se asa, s-a vazut pe sine ca iesit in afara de sine si calauzit de multe fiinte prin vazduh. Apoi simti niste vrajmasi amarnici si cumpliti stand in vazduh si voind sa-l impiedice sa treaca. Dar fiintele care-l calauzeau, luptand impotriva acelora, aceia le cereau sa li se dea voie sa afle daca Antonie nu le e supus lor prin ceva. Deci cerandu-i aceia socoteala de pacatele lui, incepand de la nasterea lui, cei ce conduceau pe Antonie ii impiedicara, spunand: Pacatele lui incepand de la nasterea lui le-a sters Domnul, iar de cand s-a facut monah si s-a fagaduit lui Dumnezeu, poate sa dea socoteala [...]. Atunci invinovatindu-l ei, dar neputandu-l dovedi ca vinovat, i s-a facut calea sloboda si neimpiedicata. Apoi indata s-a vazut pe sine intorcandu-se in sine [...]. Dar uitand sa manance, a ramas restul zilei si toata noaptea suspinand si rugandu-se. Caci ramasese coplesit afland cu cati vrajmasi avem de luptat si cata spaima are sa indure omul cand va avea sa treaca prin vazduh. Si-si amintea ca aceasta e ceea ce a spus Apostolul despre "stapanitorul puterilor vazduhului" (Efes. 2, 2). Caci in aceasta sta puterea vrajmasului: in a se razboi si a incerca sa impiedice pe cei ce trec".

Multe alte texte vorbesc despre intalnirea sufletului cu demonii in timpul inaltarii sale la cer. Astfel, Avva Isaia ii indeamna pe ucenicii sai: "in fiecare zi sa aveti inaintea ochilor moartea si sa va ganditi cum veti iesi din trup si cum veti trece de puterile intunericului care va vor intampina in vazduh". In Scara Sfantului loan Scararul ne sunt infatisati unii care, in ceasul mortii, se intrebau cu durere: "Oare va putea strabate sufletul nostru puhoiul de nesuferit al duhurilor vazduhului?"

Intalnim de asemenea texte in care ni se spune limpede ca toata stradania diavolilor este sa scoata la iveala orice fapta rea si patima a omului, pentru a-1 putea opri din calea catre cer. Sfantul Macarie Egipteanul, indemnand la trezvie duhovniceasca, spune: "Tu, auzind ca sunt [...] puteri intunecate sub cer [...], nu tii seama de toate acestea, pentru ca n-ai inteles ca, daca nu primesti arvuna Duhului Sfant, atunci cand sufletul tau va iesi din trup, acestea vor tine sufletul tau si nu te vor lasa sa te ridici la ceruri". Isihie Sinaitul zice si el: "Va veni peste noi ceasul infricosat al mortii; va veni si a-l ocoli nu este cu putinta. Fie ca Stapanitorul acestei lumi si al vazduhului, venind atunci, sa gaseasca faradelegile noastre putine si neinsemnate si invinuirea sa nu-i fie adeverita". Sfantul Grigorie cel Mare scrie si el: "Se cuvine sa cugetam temeinic la inspaimantatorul ceas al mortii, la groaza ce cuprinde sufletul care-si aminteste de raul facut si, uitand de fericirea vietii, se inspaimanta si se teme de Dreptul Judecator. Atunci, duhurile rele cerceteaza faptele sufletului care s-a despartit de trup si-i infatiseaza pacatele spre care s-a plecat, ca sa-l tarasca la chin pe cel ce li s-a facut lor partas. Si nu doar la sufletul pacatos, ci si la cei drepti vin, ca sa vada daca nu afla ceva rau in ei si daca nu i-au biruit cumva".
In istorisirea sa, prea fericita Teodora arata cum ingerii apara sufletul de invinuirile diavolilor punand de fata faptele sale bune: "Cand sufletul meu a iesit din trup, atunci ingeri purtatori de lumina l-au luat in mainile lor. Si pe cand ingerii, acesti iubitori de Dumnezeu si de mantuirea sufletelor omenesti, ma tineau in mainile lor, multime de draci intunecati si nemilostivi m-au inconjurat, strigand: "Sufletul acesta are multime de pacate, deci trebuie sa ne raspundeti noua la acestea". Asa strigand, aratau pacatele mele. ingerii atunci cautau in cartile lor faptele mele cele bune, si aflau cu darul lui Dumnezeu cate cu ajutorul Lui facusem si eu in viata. De pilda: de am dat candva milostenie la saraci, de am hranit pe flamanzi, de am adapat pe insetati, de am imbracat pe cei goi, de am gazduit pe cei fara de adapost si pe straini odihnindu-i, de am slujit sfintilor, de am cercetat pe bolnavi si pe cei intemnitati, de am mers cu ravna si evlavie la sfanta biserica, de m-am rugat lui Dumnezeu cu umilinta si cu lacrimi pentru iertarea pacatelor, de am ascultat slujbele Sfintei Biserici cu luare-aminte, de am adus lumanari, untdelemn, tamaie, vin si prescuri curate, liturghii pentru vii si pentru cei raposati, de am cinstit Sfanta Cruce, icoanele si toate cele sfinte cu evlavie, de am postit dupa randuiala Bisericii, de am lucrat binele si m-am ferit de rautati, de mi-am pazit gura a nu vorbi desertaciuni, de a nu pari, a nu grai ponegriri, clevetiri, hule, minciuni, de "am rabdat napastuiri si osandiri, facand in schimb cele bune, spre slava lui Dumnezeu si zidirea aproapelui, de mi-am intors ochii de la desertaciunile lumesti [...] Si orice alte fapte bune aflau scrise in cartile lor, le aduceau in cumpana impotriva pacatelor mele".
Uneori, vedem ca omul insusi este chemat sa raspunda I invinuirile ce i se aduc de catre duhurile rele, si care nu rareori sunt cu totul mincinoase. Astfel, Sfantul Ioan Scararul scrie despre un oarecare Stefan, ca mai inainte de a se savarsi din viata i s-a descoperit in chip minunat ceea ce avea sa se petreaca cu el dupa moarte: "Cu o zi inainte de a se savarsi, fu rapit cu mintea si cu ochii larg deschisi privea spre dreapta si spre stanga patului. Si ca tras la socoteala, zicea in auzul celor de fata, cand: Da, asa e, e adevarat, dar am postit pentru aceasta atatia ani; cand: Nu, mintiti, aceasta n-am facut-o. Apoi iarasi: Da, aceasta e adevarat, dar am plans si mi-am implinit slujirea. Si iarasi: Cu dreptate ma invinuiti. Si mai zicea inca: Da, e adevarat, pentru acestea n-am ce sa spun. Dar la Dumnezeu este si mila. Era o priveliste infricosatoare si inspaimantatoare aceasta tragere la socoteala nevazuta si neindurata. Si ceea ce era si mai infricosator era ca-l osandeau si pentru cele ce n-a facut. Vai, ce lucru groaznic! Sihastrul si pustnicul acela spunea la unele din gresalele sale: La acestea n-am ce zice!, el care era de patruzeci de ani calugar".

Pentru infruntarea unor asemenea parasi vicleni si plini de rautate, care fac si mai anevoioasa si primejduita trecerea sufletului, e mare nevoie de ajutor ingeresc si ceresc. Sfantul Ioan Carpatiul, vorbind si el despre aceasta incercare, arata ca sufletul celui drept, intarit prin credinta in Dumnezeu si imbarbatat de ingerii care-l insotesc, ii biruieste in cele din urma pe cei ce-l invinuiesc fara temei: "Cand sufletul iese din trup, vrajmasul da navala asupra lui razboindu-l si ocarandu-l cu indrazneala si facandu-se paras amarnic si infricosat al lui pentru cele ce a gresit. Dar atunci se poate vedea cum sufletul iubitor de Dumnezeu si preacredincios, chiar daca a fost mai inainte ranit adeseori de pacate, nu se sperie de navalirile si amenintarile aceluia, ci se intareste si mai mult intru Domnul si zboara plin de bucurie, incurajat de sfintele Puteri care il conduc, si imprejmuit ca de un zid de luminile credintei, strigand si el cu multa indrazneala diavolului viclean: Ce este tie si noua, instrainatule de Dumnezeu? Ce este tie si noua, fugarule din ceruri si sluga vicleana? Nu ai stapanire peste noi, caci Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are stapanirea peste noi si peste toti. Lui I-am pacatuit, Lui ii vom raspunde, avand zalog al milostivirii Lui fata de noi si al mantuirii noastre cinstita Lui cruce. Iar tu fugi departe de noi, pierzatorule! Caci nimic nu este tie si slugilor lui Hristos. [...] Iar sufletul aflandu-se deasupra, zboara asupra vrajmasului, lovindu-l, ca vulturul repede zburator pe corb. Dupa aceasta e dus cu veselie de dumnezeiestii ingeri la locurile hotarate lui, potrivit cu starea sa".
O traditie ortodoxa, veche de prin secolul al IV-lea, pastrata pana in zilele noastre, pomeneste de "vamile ceresti" sau "vamile vazduhului", aratand amanuntit care sunt acestea si cum e cercetat sufletul la fiecare dintre ele. Trecerea sufletului prin aceste vami se face, potrivit multor texte, in rastimpul dintre a treia si a noua zi dupa moarte. Vamile corespund, fiecare, unei anume patimi, unui anumit fel de fapte rele sau pacate, pe care le insufla un anume diavol, care este insasi intruchiparea ei. Aceasta credinta e legata de identificarea patimilor cu duhurile rele care le insufla. In icoane vamile sunt reprezentate sub chipul unei scari cu multe trepte, pe care urca oamenii cu ingeri si diavoli .Fiecare diavol "vames" - sau "judecator" - opreste sufletul si-i cere socoteala de pacatele care tin de "jurisdictia" lui. Si asemenea unor vamesi corupti, care cer mai mult decat se cuvine, diavolii il invinuiesc adesea pe om pentru fapte pe care el nu le-a savarsit. Cat priveste felul in care plateste sufletul trecerea prin aceste vami, exista mai multe talcuiri. Unii Parinti arata ca sufletul plateste rupand din sine partea in care s-au instapanit duhurile rele. De aceea spune Sfantul Maxim Marturisitorul ca sufletul este tras si sfasiat "pe masura relei familiaritati pe care a castigat-o cu (diavolii), prin mijlocirea vreunei patimi", iar alti Parinti arata ca sufletul cu totul rau ajunge in cele din urma prada diavolilor. Din cele mai multe texte vedem insa spun ca sufletul plateste "vama" cu faptele bune savarsite in vremea cat a vietuit pe pamant, iar daca acestea intrec relele de care e invinuit, daca are adica virtuti cu asupra de masura, este lasat sa treaca. Aparare si sprijin primeste sufletul acum de la sfintii ingeri care-l insotesc si din rugaciunile si slujbele ce se fac pentru el, pe care cu intelepciune le-a randuit Biserica in acest rastimp.

Alte texte spun ca la trecerea prin vami sufletul este impiedicat de stavile de natura spirituala, adica de patimile si faptele sale rele, prin care diavolii il prind ca si cu un lat; dimpotriva, virtutile si faptele bune sunt chezasia liberei sale treceri si pavaza impotriva navalirii lor. Sfantul Vasile cel Mare, talcuind acest verset din psalmul 7: "Doamne, Dumnezeul meu [...], mantuieste-ma de toti cei ce ma prigonesc si ma izbaveste. Ca nu cumva sa rapeasca sufletul meu ca un leu", scrie: "Asadar, cel in primejdie de moarte, stiind ca unul este Cel ce mantuie, unul este Cel ce izbaveste, zice: "in Tine am nadajduit, mantuieste-ma de slabiciune si izbaveste-ma de robie!" Socot insa ca atletii viteji ai lui Dumnezeu au luptat din destul in toata viata lor cu dusmanii cei nevazuti; dar dupa ce au scapat de toate prigonirile lor, cand ajung la sfarsitul vietii, sunt cercetati de stapanitorul veacului, ca sa-i ia in stapanire de ar gasi ca au rani de pe urma luptelor sau unele pete si urme de pacat; daca insa vor fi gasiti fara rani si fara pete, ii lasa sa se odihneasca liberi in Hristos, pentru ca au fost nebiruiti. Psalmistul se roaga deci atat pentru viata de aici, cat si pentru viata ce va sa fie; si zice: Mantuieste-ma, aici, de cei ce ma prigonesc, dar izbaveste-ma acolo in vremea cercetarii, ca nu cumva sa rapeasca ca un leu sufletul meu. Si acestea le poti afla de la insusi Domnul, cand a grait mai inainte de patima Sa: "Acum vine stapanitorul lumii acesteia, si in Mine nu va avea nimic". Domnul, nefacand pacat, spunea ca in El nu are nimic; omului insa ii este de ajuns daca va indrazni sa spuna: Vine stapanitorul lumii acesteia si in mine va avea putine si mici".

Sfantul Diadoh al Foticeii spune ca "cel ce se va afla (la vremea iesirii din viata) in frica, nu va trece slobod peste capeteniile iadului. Fiindca are, ca si aceia, in frica sufletului o marturie a pacatului sau. Dar sufletul care se veseleste in dragostea lui Dumnezeu in ceasul dezlegarii de trup, se inalta atunci cu ingerii pacii deasupra ostilor mtunecate". Avva Isaia, la randul sau, suspina, zicand: Vai mie, vai mie ca inca n-am fost eliberat de focul gheenei! Cei ce ma atrag spre ea rodesc inca in mine si misca in inima toate lucrurile ei. Cei ce ma scufunda in foc se misca in trupul meu, voind sa rodeasca. inca n-am cunoscut de acum unde voi merge in alta parte, inca nu mi s-a gatit calea dreapta, inca n-am fost eliberat de lucrarile celor aflati in vazduh, ale celor ce ma vor impiedica, pentru lucrurile lor rele care sunt in mine". Insa tot el zice: "credinta in El si pazirea poruncilor Lui si iubirea fata de toti, aceasta este pecetea ceruta sufletului cand iese din trup; precum a poruncit ucenicilor Sai, zicand: "in aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei. Daca va veti iubi unii pe altii" (In. 13, 35). Dar cine sunt cei despre care zice ca vor cunoaste, daca nu Puterile ce vor sta la dreapta si la stanga, adica ingerii si diavolii? Caci de vor vedea vrajmasii semnul iubirii unit cu sufletul, se vor departa de el cu frica. Si atunci se vor bucura de el toate Puterile sfinte". Si iarasi, vorbind despre cel desavarsit, spune ca "cei din cer vor marturisi despre el ca a trecut peste stapanitorii de-a stanga. Atunci pomenirea lui este cu cei din cer", si-si indeamna ucenicii "sa se cerceteze in toata clipa de a trecut peste cei ce-l tin in vazduh, de s-a eliberat de ei avandu-i inca in jur".


Despre vami si vamesii din vazduh vorbeste si Sfantul Macarie cel Mare, spunand: "Dupa cum vamesii, stand la stramtorile drumurilor, opresc pe calatori si-i scutura de bani, tot asa si demonii pandesc sufletele si le opresc atunci cand ies din trup. Daca ele nu sunt curate cu desavarsire, le ingaduie sa se ridice la salasele ceresti si sa ajunga preajma Stapanului lor, ci sunt trase in jos de diavolii din vazduh".

Alti Parinti vorbesc inca si mai limpede. Astfel, de la Sfantul Efrem Sirul aflam urmatoarele: "Acestea vorbindu-le spre noi cel ce se sfarseste, deodata i se leaga limba lui, i se schimba ochii, ii tace gura, i se opreste alasul si ostile cele infricosatoare se pogoara, slujitorii dumnezeiesti cheama sufletul sa iasa din trup, demonul cere sa ne traga pe noi la judecata. [...] Atunci ingerii, luand sufletul, se duc prin vazduh, unde stau incepatoriile, stapaniile si capeteniile puterilor celor potrivnice, parasii nostri cei amari, vamesii cei cumpliti, cei ce tin socoteala faptelor, care intampinandu-1 in vazduh, cer seama si il iscodesc si aduc inainte pacatele omului si inscrisele lui, cele din tinerete, cele din batranete, cele de voie si cele fara de voie, cele prin fapte si cele din ganduri, cele prin aduceri aminte. Multa frica este acolo, mult cutremur pentru sarmanul suflet, nepovestita este nevoia pe care o patimeste atunci de la multimea milioanelor de vrajmasi, fiind tinut de dansii, fiind frant, clevetit, impins si oprit sa nu se salasluiasca in lumina si sa nu intre in latura celor vii. insa pe suflet il duc sfintii ingeri".

citeste continuarea aici http://www.crestinortodox.ro/inmormantarea/vamile-vazduhului-70165.html

ARSENIE BOCA - SFARSITUL LUMII DEPINDE DE PURTAREA LUMII - 15




 Sfârşitul lumii depinde de purtarea lumii 

 [...] sfârşitul lumii depinde de purtarea lumii, nu de Dumnezeu, că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă să fie viu, dar noi prin faptele noastre îl forţăm pe Dumnezeu să ne gate odată, că nu ne mai poate suporta. 

Îngeri decăzuţi


Mai înainte de a se zidi omul şi cele văzute, în lumea nevăzută a îngerilor, s-a întâmplat o nebună răutate. Lucifer şi ceata sa au vrut ei să fie mai presus de Dumnezeu. Celelalte Căpetenii de oştire îngerească s-au împotrivit acestei nebunii. 
Lucifer însă ca un fulger a căzut de la faţa lui Dumnezeu, făcându-se din înger luminat drac întunecat. "Vai pământului şi mării, căci diavolul a coborât la voi având mânie mare" (Apoc. 12, 12). El este leul care umblă răcnind, căutând pe cine să înghită. Între el şi suflet se începe războiul nevăzut.
Să fugim de trufie şi de deşartele nădejdi

Nesocotit este acela care-şi pune nădejdea în oameni sau în altă făptură, oricare ar fi ea.

Nu te ruşina câtuşi de puţin să slujeşti altora şi să apari sărac în lumea aceasta din dragoste pentru Iisus Hristos. Nu te sprijini pe tine însuţi ci pune-ţi toată nădejdea în Dumnezeu. 
Nu te crede de fel în ştiinţa ta şi nici în îndemânarea cuiva, ci mai degrabă în harul lui Dumnezeu care ajută pe cei smeriţi şi umileşte pe cei mândri. 
Nu te slăvi cu avuţiile tale, dacă le ai, nici cu prietenii tăi fiindcă sunt puternici, ci în Dumnezeu care dăruieşte totul şi care peste toate, încă şi peste Sine Însuşi, doreşte să ţi se dăruiască.
 Nu te înălţa deloc din pricina puterii sau a frumuseţii trupului tău, pe care o uşoară neputinţă îl doboară şi îl veştejeşte. Nu te socoti mai bun ca alţii ca nu cumva să fii socotit mai rău inaintea lui Dumnezeu care ştie ce este în fiecare din noi. Nu te mândri cu bunele tale fapte, căci judecăţile lui Dumnezeu altele sunt decât ale oamenilor şi ceea ce-i pe placul oamenilor, adesea nu-i pe placul lui Dumnezeu. Mânia şi invidia rod inima celui trufaş.

Să ne ferim de o prea mare familiaritate

Nu-ţi deschide inima oricui, dar vorbeşte despre treburile tale cu omul înţelept şi temător de Dumnezeu.

Nu sta în adunarea tinerilor şi a oamenilor de lume. Caută pe cei smeriţi, pe cei simpli şi nu sta de vorbă cu ei decât despre lucrurile ziditoare de suflet. 
Nu fi familiar cu nici o femeie, dar roagă-te lui Dumnezeu pentru toate cele pline de virtute. Nu năzui să fii familiar decât cu Dumnezeu şi cu Îngerii şi fereşte-te să fii cunoscut de oameni. Se cade să ai dragoste pentru toată lumea, dar familiaritatea îşi are neajunsurile ei.

Despre ascultare şi despre supunere

De seamă lucru este să trăieşti în ascultare, să ai un mai mare şi să nu atârni de tine însuţi. Eşti mai bine apărat ascultând decât poruncind. Nu este bine să asculţi numai de nevoie ci şi din dragoste pentru Dumnezeu.
 Nu te încrede aşadar prea mult în părerea ta, ci aşează-te de bună voie ascultării de a altora. Chiar dacă părerea ta este dreaptă, dacă din dragostea pentru Dumnezeu o părăseşti ca să urmezi pe a altuia, mult folos vei trage din aceasta.
 De te-ar trimite să furi, nu te îndoi că ar fi poruncă greşită. Tu iei plata ascultării. Iar cine te-a trimis îl va socoti Dumnezeu. Adesea am auzit spunându-se că este mai bine să asculţi şi să primeşti un sfat decât să-l dai.
 Se poate de asemenea întâmpla ca părerea fiecăruia să fie bună, dar nevoind să primeşti părerea celorlalţi când împrejurările sau raţiunea cer aceasta, dai dovadă de trufie şi de încăpăţânare. 
Hristos S-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce. Nici o ordine din lume şi nici o viaţă decât prin ascultare! Ea este legătura între oameni şi Dumnezeu. Amin.

Neascultare. Greşeală. Păcat.

Neascultarea. Greşeala este neascultarea unui duh, care nu vrea să-şi recunoască vreun stăpân şi care nu ascultă decât de sine.
 Păcatul este calcarea cuvantului lui Dumnezeu . Astfel, după cum ne învaţă Apostolul: puterea vine de la Dumnezeu şi este supusă unui îndreptar Dumnezeiesc.

Să ne ferim de vorbirile nefolositoare


Fereşte-te cât poţi de vălmăşagul oamenilor căci primejdie este să stai de vorbă despre lucrurile lumii, chiar dacă faci aceasta cu gând curat. 
Dacă se cade totuşi să vorbeşti, vorbeşte atunci despre lucrurile care pot zidi. 
Evlavioasele convorbiri asupra lucrurilor duhovniceşti ajută mult la propăşirea sufletului, mai dosebit între cei uniţi în Dumnezeu prin aceleaşi simţăminte şi prin aceleaşi năzuinţe. 
Scris este că vom da socoteală, la ziua judecăţii, de orice vorbă zadarnică.

Mijloacele prin care putem câştiga pacea lăuntrică şi propăşirea în virtute 

 Am putea să ne bucurăm de o mare pace, dacă am vrea să nu ne îndeletnicim deloc cu ceea ce zic sau fac alţii şi nici cu ceea ce nu ne priveşte. 
 Cea mai mare şi singura împotrivire este că odată robiţi de patimile şi poftele noastre nu facem nici o sforţare să intrăm în făgaşul desăvârşit al sfinţilor. 
"Vă las pacea Mea, vă dau vouă pacea Mea, nu cum v-o dă lumea". Ce plăcută dulceaţă, ce dragoste atrăgătoare în aceste cuvinte ale lui Iisus Hristos! ... Sunt două feluri de păci: pacea lui Iisus şi pacea lumii.
 Pacea lumii cuprinde: grijile, întristările, neliniştile, scârba, remuşcările.
 Iisus grăieşte: "Biruieşte-te pe tine însuţi". 
 Înfrânează-ţi poftele tale, împotriveşte-te dorinţelor, frângeţi patimile şi atunci duhul tău va fi ascultător poruncilor Lui, rămâne-va întru pacea cea nespusă, iar toate trudele vieţii, suferinţele, nedreptăţile, prigoanele, nimic nu va tulbura pacea Lui, care întrece orice înţelegere. Amin.

      IEROMONAH ARSENIE BOCA ,, Cararea Imparatiei ,,
 Ediţie îngrijită de: Preot Prof. SIMION TODORAN si Monahia ZAMFIRA CONSTANTINESCU. Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 1995


Viata si minunile Parintelui Arsenie Boca film





 Despre puterea şi lucrarea răutăţii păcatului.
 Cum se formează şi cum încetează 

 Câtă vreme nu urăşte omul din inimă cu adevărat pricina păcatului, el nu este slobod nici de plăcerea de a-l lucra. Aceasta este luptă foarte puternică, care se împotriveşte omului până la sânge. 
Rugăciune: "Doamne, Cel ce Eşti izvor a toată ajutorarea. Tu poţi să întăreşti în clipele acestea care sunt clipe de mucenic, sufletele cele ce cu bucurie s-au logodit cu Tine, Mirele Ceresc, şi au rostit făgăduinţele de sfinţenie, cu pricepere şi cu mişcări curate, fără vicleşug. De aceea dă-le lor putere, să surpe zidurile şi întăriturile şi cetăţile câte sunt ridicate împotriva adevărului, ca să nu greşească ţinta din pricina silniciei, în clipa în care se dă o luptă pe viaţă şi pe moarte.

" Păziţi-vă iubiţii mei de nelucrare (trândăveală). Că o moarte vădită se ascunde în ea (în trândăveală). Fiindcă în afară de ea nimic nu poate robi cu plăcere pe om. În ziua judecăţii nu pentru Psalmi sau pentru rugăciune ne va osândi pe noi Dumnezeu, ci fiindcă noi, părăsindu-L pe Acesta, am lăsat pe draci să intre.

 Cel ce nu-şi supune voia sa lui Dumnezeu, supus va fi de vrăjmaşul său.

 Căci orice lucru bun voim să-l facem, nu-l putem face fără de Dumnezeu, după cum grăieşte Domnul în Scripturi. Lume numeşte Scriptura lucrurile materiale, iar lumeşti sunt cei ce zăbovesc cu mintea la ele. 
Pe aceştia îi îndeamnă: "Nu iubiţi lumea, nici cele din lume!" 
Pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii nu sunt de la Dumnezeu, ci de la lume, şi cele urâtoare ... 

 Monah este cel ce şi-a desfăcut mintea de lucrurile pământeşti şi prin înfrânare, prin dragoste, prin cântare de Psalmi şi prin rugăciune, se lipeşte statornic de Dumnezeu.
 Ia seama dintre supărare şi durere, precum şi faptul că durerea e urmarea plăcerii, iar supărarea a slavei deşarte.

Sfântul Isaac Sirul Deci, dacă i se întâmplă cuiva să fie ispitit şi să-l silească cineva să calce vreuna din aceste porunci , adică să p ărăsească înţelepciunea sau să lepede cinul călugăresc sau să lepede credinţa sau să renunţe pentru lupta pentru Hristos sau să calce vreuna din poruncile Lui, şi dacă el nu se înfricoşează şi nu se împotriveşte cu bărbăţie ispitelor, atunci el cade din adevăr. 

Deci, să trecem cu vederea din toată puterea noastră trupul, şi sufletul să-l dăm în seama lui Dumnezeu şi în numele Domnului să începem lupta cu ispitele. Să nu ceri sfat de la cineva care nu vieţuieşte ca tine oricât ar fi acela de înţelept. Ci mai bine arată-ţi gândurile tale unui om simplu, dar încercat în lucrurile acestea, decât celui ce vorbeşte cu înţelepciune, din cercetare şi nu din păţanie. Şi ce este experienţa?
 A avea experienţă nu înseamnă să te duci şi să cercetezi vreun lucru fără să ai în tine cunoştinţă de el, ci să simţi prin încercare cu fapta dacă este acel lucru de folos, dar pe dinăuntru este plin de păgubire. De aceea iarăşi unii oameni suferă pagubă, din lucruri care sunt în aparenţă folositoare. Şi în lucrurile acestea nici mărturia cunoştinţei nu este adevărată. Deci ia-l pe acela sfetnic, care ştie să pună la încercare prin răbdare, lucrurile socotinţei. De aceea nu tot omul este vrednic de credinţă când dă sfaturi, ci numai acela care mai întâi a ştiut să se cârmuiască pe sine, chiar dacă a fost slobod şi nu se teme de defăimare, nici de clevetire. 
Când vei da de pace fără tulburare în calea ta, atunci teme-te căci stai departe de calea cea dreaptă pe care calcă picioarele ostenitoare ale sfinţilor. Cu cât înaintezi în calea care duce la Cetatea Împărătească, cu cât te apropii de cetatea lui Dumnezeu, să-ţi fie ţie semn aceasta: te vor întâmpina ispite puternice. Şi cu cât te apropii de Dumnezeu şi cu cât sporeşti, cu atât se măresc ispitele împotriva ta.

Răbdarea
[...]  toate împrejurările şi toate necazurile, care nu au parte de răbdare, vor fi îndoit pedepsite. Că prin răbdare, omul leapădă primejdia. Împuţimea sufletului este maică a muncirii. Iar răbdarea este maică a mângâierii şi este o putere care se naşte din inimă largă. Şi această putere omul n-o află în necazuri, decât cu Harul lui Dumnezeu, care se află printr-o rugăciune strânsă şi prin vărsare de lacrimi.

Îngustime sufletească
 Când vrea Dumnezeu să aducă asupra omului necazuri mai mari, îl lasă în mâna îngustimii sufleteşti. Şi aceasta dă naştere în om la o putere mare de trândăvie, prin care sufletul e sugrumat şi care-i dă gustul lumii. Şi apoi se ridică asupra omului duhul ieşirii din minţi, din care izvorăsc nenumărate ispite: tulburarea, mânia, hula cârteala, gândurile de răzvrătire, mutarea din loc în loc şi celelalte asemenea lor. Iar dacă mă întrebi care este pricina acestora îţi răspund: lenevirea ta. 
 Şi leacul este smerenia minţii.
 Smerenia poate să rupă gardul acestor răutăţi. Smerenia trebuie căutată cu tot sufletul. Că pe măsura smereniei tale ţi se dă şi răbdare în primejdiile tale. Şi pe măsura răbdării tale ţi se uşurează sarcina necazurilor tale şi dobândeşti mântuirea.

Sfânta Liturghie mai ţine lumea 
Precum Taina Pocăinţei sau mărturisirea este judecata milostivă a lui Dumnezeu, ascunsă sub chip smerit, şi iubitori de smerenie dau de darul acesta, asemenea şi Sfânta Jertfă a Mântuitorului din Sfânta Liturghie, ascunde, iarăşi sub chip smerit, o taină a ocârmuirii lumii. Cei vechi ştiau pricina pentru care nu se arată Antihrist în zilele lor căci Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre taina aceasta în chip ascuns, dar n-o numeşte. E Sfânta Liturghie sau Jertfa cea de-a pururi, despre care a grăit Domnul prin Daniil şi apoi Însuşi ne-a învăţat. Ea este aceea care opreşte să nu se arate Antihrist sau omul nelegiuirii decât în vremea îngăduită de Dumnezeu. De aceea Sângele Mielului din Sfânta Împărtăşanie mai ţine sufletul în oase şi lumea în picioare. 

  IEROMONAH ARSENIE BOCA ,, Cararea Imparatiei ,,
Ediţie îngrijită de: Preot Prof. SIMION TODORAN si Monahia ZAMFIRA CONSTANTINESCUEditura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 1995



Parintele Arsenie Boca - Cararea Imparatiei (Valeriu Marza)





Trebuie să suferim nedesăvârşirea altuia

 Ceea ce omul nu poate îndrepta în sine însuşi sau în alţii, trebuie să le sufere cu răbdare, până ce Dumnezeu porunceşte altfel. 
Cugetă că poate e mai bine să fie aşa, ca să fi cercat prin răbdare, fără de care meritele noastre nu sunt mare lucru. 
Trebuie în toate acestea să te rogi lui Dumnezeu să te ajute să biruieşti aceste piedici, sau să le suferi cu blajinătate. 
Dacă cineva, lămurit odată sau de două ori, nu cade la aceeaşi părere cu tine, nu mai avea dispută cu el, ci încredinţează toate în mâna lui Dumnezeu care ştie a scoate binele din rău, ca astfel să se împlinească voia Sa. Şi să fie slăvit în toţi robii Săi. 

Dă-ţi osteneala să suferi cu răbdare lipsurile şi slăbiciunile altora, oricare ar fi ele, pentru că şi tu ai multe din acestea pe care trebuie să le sufere alţii.
 Că Dumnezeu a rânduit astfel, ca să ne învăţăm a ne purta sarcina unii altora - căci fiecare are sarcina sa - nimeni nu-i fără lipsuri, nimeni nu-şi este îndestulător sieşi, nimeni nu-i atât de înţelept să se poată îndruma singur, dar se cade să ne suferim, să ne mângâiem şi să ne ajutăm, să ne învăţăm şi să ne îndrumăm unii pe alţii. Ceea ce te face atât de supărăcios nu-i zelul pentru aproapele, ci o iubire de sine, năzuroasă, arţăgoasă, posomorâtă. Pietatea cea adevărată e blajină şi răbdătoare, fiindcă ea te arată cine eşti... 

Despre iubire şi dragoste 

În vremea ispitelor, să nu părăseşti mănăstirea ta, ci suferă cu vitejie valurile gândurilor şi mai ales pe cele ale deznădejdii şi ale moleşelii. Căci aşa fiind probat cu bun rost prin necazuri, vei dobândi o nădejde şi mai întărită în Dumnezeu. 
Iar de o vei părăsi, te vei afla neprobat, lipsit de bărbăţie şi nestatornic. De vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu laşi nici pe fratele tău să se culce întristat împotriva ta, nici tu să nu te culci scârbit împotriva lui, ci "mergi şi te împacă cu fratele tău" şi venind adu lui Hristos, cunoştinţă curată prin rugăciune stăruitoare, darul dragostei.
  Nu da urechea ta limbii celui ce defaimă, nici limba ta urechii iubitorului de ponegrire, ascultând sau grăind cu plăcere cele rele împotriva aproapelui, ca să nu cazi din dragostea dumnezeiască şi să te afli străin de viaţa veşnică. 

Nu primi bârfa împotriva părintelui tău, nici nu-l încuraja pe cel ce-l necinsteşte pe el ca să nu se mânie Domnul pentru faptele tale şi să te stârpească din pământul celor vii. 

Închide-i gura celui ce bârfeşte la urechile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit împreună cu acela: pe tine obişnuindu-te cu patima pierzătoare iar pe acela neoprindu-l de a flecări împotriva aproapelui.
 Să nu loveşti vreodată pe vreunul din fraţi, mai ales fără pricină şi fără judecată, ca nu cumva, nerăbdând jignirea, să plece şi să nu mai scapi niciodată de mustrarea conştiinţei, aducându-ţi (aminte) pururea întristarea în vremea rugăciunii şi răpindu-ţi mintea de la dumnezeiasca îndrăznire.

 Să nu suferi bănuieli, sau măcar oameni care îţi aduc sminteli împotriva altuia. Căci cei ce primesc smintelile în orice chip, faţă de cele ce se întâmplă cu voie sau fără de voie, nu cunosc calea păcii, care duce prin dragoste la cunoştinţa lui Dumnezeu pe cei ce o iubesc pe ea. Încă nu are dragoste desăvârşită cel ce se mai ia încă după părerile oamenilor. 
 De pildă pe unul iubindu-l şi pe altul urându-l pentru pricina aceasta sau aceea; sau pe acelaşi odată iubindu-l, altădată urându-l, pentru aceleaşi pricini. 

Despre rugăciunea cea curată 

 Că orice rugăciune ce s-ar face, sau e cerere sau rugăminte, sau mulţumită sau slavă. Iară când mintea ajunge în stări duhovniceşti, atunci nu mai are rugăciune. 
Una este rugăciunea şi alta este contemplaţia în vremea rugăciunii, deşi au pricina una în alta. Cercetează şi vei vedea că dacă mintea a intrat în contemplaţie nu mai e nici una din toate acestea, nici nu cere ceva în rugăciune. Foarte rar sunt aceia care să se fi învrednicit, cu multă voinţă, ca să ajungă la rugăciunea curată.
 Că aveau Sfinţii Părinţi obiceiul de a numi rugăciune toate pornirile cele bune şi toate lucrările cele duhovniceşti. Căci iată că vedem că atunci când preotul stă pregătit la rugăciune, cerând milă de la Dumnezeu şi rugându-se şi concentrându-şi mintea, atunci vine Sfântul Duh peste pâinea şi vinul care sunt în Sfântul Altar. Încă şi lui Zaharia, în vremea rugăciunii, i s-a arătat îngerul proorocindu-i naşterea lui Ioan. De asemenea lui Petru, când se ruga în casă în ceasul al şaselea, i s-a arătat acea vedenie care l-a îndemnat să cheme neamurile, când a văzut pânza cea pogorâtă din ceruri şi animalele care erau în ea.
 Şi lui Corneliu în vremea rugăciunii i s-a arătat îngerul şi i-a spus cele ce erau scrise despre dânsul. Şi iarăşi lui Isus, fiul lui Navi, când se plecase la rugăciune i-a vorbit Dumnezeu.
 O ce taină înfricoşată este aceasta! Astfel că toate vedeniile care se descoperă în sfinţi în vremea rugăciunii se arată.

Despre călugări 

Pe măsură ce omul se fereşte ca să stea de vorbă cu alţi oameni, pe aceeaşi măsură se învredniceşte el să aibă îndrăzneală faţă de Dumnezeu cu mintea lui.
 Şi cu cât taie omul mai mult mângâierea din lumea aceasta cu atât se face vrednic de a se bucura de Dumnezeu întru Duhul Sfânt. Şi precum pier peştii din lipsă de apă, tot aşa pier şi din inima călugărului mişcările cel înţelegătoare, dacă el se amestecă şi petrece prea adeseori cu mirenii. 
Mai bun este un mirean, oricât de ticălos ar fi şi oricâte rele ar pătimi în viaţă, decât un călugăr care păţeşte rele şi petrece împreună cu mirenii. Temut este de draci şi iubit este de Dumnezeu şi de îngerii lui, cel ce cu mare fierbinţeală şi râvnă ziua şi noaptea caută pe Dumnezeu în inima lui, dezrădăcinează din ea momelile care cresc de la vrăjmaşul. Pentru cel curat cu inima locul cel înţelegător este în sine însuşi. Iară mâniosul, cel iute, cel iubitor de slavă, lacomul, cel nesăţios şi cel învăluit de ale lumii şi cel ce voieşte să-şi facă voile sale şi cel amar ca fierea şi cel plin de patimi, aceştia îşi duc o viaţă într-o învălmăşeală de noapte şi de întuneric şi umblă pe pipăite, fiind în afară de ţara vieţii şi a lumii. Că ţara aceea este sortită celor buni, celor smeriţi cu cugetul şi celor ce-şi curăţesc inimile lor. 

Nu poate vedea omul frumuseţea care este înlăuntrul său, până ce nu dispreţuieşte şi nu urăşte frumuseţea toată care este în afară de el. Şi nu poate omul privi cu cunoştinţă spre Dumnezeu, până ce nu s-a lepădat de lume în chip desăvârşit. Cu cât limba se depărtează de multa vorbire cu atât primeşte mai multă lumină, ca să deosebească gândurile, căci şi mintea cea mai binecuvântată se zăpăceşte prin multa vorbire. 

Cel ce e sărac de lucrurile lumii, se îmbogăţeşte de Dumnezeu şi cel ce iubeşte bogăţia, sărac va fi de Dumnezeu. Despre păzirea şi ferirea de cei leneşi şi trândavi şi că din apropierea de aceştia se face stăpână peste om lenea şi trândăvia şi omul se umple de toată patima cea necurată. Cine-şi opreşte gura de la clevetire îşi păzeşte şi inima de patimi. În tot ceasul vede pe Domnul (că doar cugetul lui este pururea la Dumnezeu) şi goneşte de la dânsul pe draci şi smulge rădăcinile răutăţilor. 

Cela ce-şi cercetează sufletul ceas de ceas, inima lui se bucură de descoperiri noi. Şi cela ce-şi controlează privirea minţii înlăuntrul său, acela vede raza Duhului. Cel ce a urât toată răspunderea vede pe Stăpânul său înlăuntrul inimii sale. Dacă iubeşti curăţia, întru care poţi vedea pe Stăpânul tuturor, să nu cleveteşti pe nimeni şi nici să nu asculţi pe cineva clevetindu-l pe fratele tău. Iată, Cerul este în tine dacă tu eşti curat, şi în tine vei vedea pe îngeri cu lumina lor şi pe Stăpânul lor împreună cu ei şi în ei. 
Cel ce pe bună dreptate este lăudat nu se păgubeşte. Iar dacă va deveni iubitor de laude, atunci îşi va pierde plata. Gura care nu grăieşte bucuros tâlcuieşte tainele lui Dumnezeu, iar cel grabnic la vorbă se depărtează de ziditorul lui. 

  IEROMONAH ARSENIE BOCA ,, Cararea Imparatiei ,,
Ediţie îngrijită de: Preot Prof. SIMION TODORAN si Monahia ZAMFIRA CONSTANTINESCUEditura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 1995


Parintele Proclu Nicau ,, Scopul vietii noastre consta in sfintire ,,





  Orice crestin e dator a pazi toate poruncile. 
Ce zic a le pazi numai ? Trebuiesc pazite cu toata puterea, vointa si dragostea lui, de voieste a se incunuima asemenea celui ce se lupta, cum spune Apostolul. Ceva mai mult. Trebule sa mai si adaoge dela sine, lucrand mai presus de porunca si sporind-o. Cel ce avea un talant, n-a fost laudat de Stapan, caci l-a dat inapoi intreg cum il luase, ci a fost osandit, pentruca nu l-a crescut. Sfarsesc si-ti zic, frate, daca esti in randul robilor si te temi de munca lui Dumnezeu, pazeste poruncile. " Fericit barbatul ce se teme de Domnul " ( Ps. 111, 1 ); daca esti in randul naimitilor si drept plata virtutii tale astepti imparatia cerurilor, pazeste toate poruncile : " Plecat-am, zice, inima mea ca sa faca indreptarile tale in veac pentru rasplatire" ( Ps. 118, 111 ).
 Daca, insa, te-ai suit la rangul de fiu si slujesti lui Dumnezeu numai din dragoste, pazeste poruncile. " Ridicat-am mainile mele la poruncile tale pe care le-am iubit" ( Ps. 48 ), ori " Daca sunt Tata unde este slava Mea ?" zice Dumnezeu. Iar marirea Tatalui este ascultarea fiului de dumnezeestile porunci. Caci stiu aceasta ca, de vei calca o porunca atunci cand ai putea sa n-o calci, in ziua judecatii nu vei avea curaj 1 ci vei fi rusinat. De aceea David zicea : " Nu ma voiu rusina cand voiu cauta spre toate poruncile Tale " ( Ps 118, 6 ). Iti mai amintesc ca toate poruncile Scripturii Vechi si Noi, cum deseori sunt rostite cu graiu poruncitor : " iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cel ce va blestema " s. a. si numai uneori in graiu hotarator : " Vei iubi pe Domnul Dumuezeul tau, Nu vei ucide, Nu vei fi desfranat ", s. a, iar foarte rar sunt rostite in alte graiuri. 2. Catre tine vei pazi constiinta neprihanita daca nu te vei lenevi, ci iti vei face toata acea datorie care te priveste si este in puterea ta, atat fata de Dumnezeu, cat si fata de aproapele. Apoi sa nu cazi in defecte si vatamari pierzandu-ti inainte de vreme puterea trupului, sanatatea si viata ta. 3. Catre aproapele iti vei pazi constiinta daca nu vei face ceva contrar iubirii datorite lui, ci vei da celor mai mari, asemenea tie si mai mici decat tine ce se cuvine fiecaruia dupa treapta si starea lui. Trebuie sa iei aminte a nu-i scandaliza, in lucru, cuvant, chip, amenintare, dupa cuvantul apostolic : " Cugetati mai ales a nu impiedica ori sminti pe fratele vostru " ( Rom. 13, 14 ); iar Solomon : " Gandeste cele bune inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor " ( Prov. 3, 4 ).  Chiar daca ti se intampla lucruri care nu sunt sub porunca lui Dumnezeu si daca esti stapan a nu face ori a face acestea, cum tu le poti pazi, pazeste-le pentru a nu sminti constiinta fratelui. Esti dator, tare fiind, a nu sminti pe cel slab. Sf. Pavel zice : " Sa nu mancati carne jertfita idolilor pentru motivele aratate si pentru stiinta " ( 1 Cor. 10, 28). 4. Vei pazi constiinta neprihanita catre celelalte lucruri, daca vei pastra fata de ele masura dreapta, si daca nu folosesti lipsuri si prisosinti, in mancari si bauturi, in imbracaminte, bani si mosii.
  Caci e lucru socotit afara de constiinta, nu numai a defaima si lasa sa se strice bucatele rele, imbracamintea, banii ci mosiile, cu care se poate implini trebuinta trupului, ci si a voi si a cauta bucate alese, haine moi, bani multi si mosii intinse, care depasesc trebuinta sa.
  Scurt vorbind, orice lucru peste dreapta chibzuinta este peste constiinta. De aceea frate, la orice lucru mare ori mic ce ai a face, sfatuieste-te intai cu constiinta ta, cerceteaz-o, nu cu lene si superficial, ci adanc, sarguitor si cu deamanuntul. Caci dupa cum fantinile si puturile sapate mai adanc dau apa mai curata si mai dulce, tot astfel si constiinta, cu cat e mai cercetata si mai desgropata din patimile ce o acopera, ne invata mai bine ce sa facem. 
 Dar fiindca sunt diferite constiinte, nu numai bune si curate ci si arse, dupa cuvantul Sfantul Pavel adica : nesimtite, rele si intinate de patimi ( 1 Tim. 4, 2 ), care nu ne invata totdeauna drept si bine ( Tit 1, 13 ), de aceta e bine a nu te intoarce numai in constiinta ta, ci mai ales sfatuieste a le privi daca sunt tot una cu cele ce invata Sfanta Scriptura, ori, pentru a nu te amagi, sa le arati duhovnicilor tai. Am adaos aceasta caci constiintele nu sunt cercetate cu sarguinta. Caci constiinta oricat ar fi de patimasa, rea si nesimtita, insa cand e cercetata cu ravna si buna intentie, niciodata nu inceteaza a arata, lovi si pari pe om ca pacatuieste si ca, de nu se va indrepta, va suferi pentru pacatele lui. 
  Ea e pusa de Dumnezeu sa ne acuze, cum spune cuvantul evanghelic : " Impaca-te repede cu parasul tau " ( Mt. 5, 25 ) si e martor nemincinos : " Impreuna marturisindu-le lor stiinta "; judecator neamagit, drept, si aspru, si cuvant adevarat. De aceea nu poate sa taca niciodata. Insa omul robit si stapanit de patimi daca voieste a urma neinfranat poftele lui, dupa cum calca si nu asculta de legea lui Dumnezeu, tot astfel nu asculta si calca mustrarile sfintei constiinte. Si pentru a nu mai fi mustrat de ea, taie ca un alt Irod capul lui Ioan, isi calca constiinta si se hotaraste a primi munci si pedepse.
   Solomon stiind aceasta a zis ca pacatosul nu poate fi mustrat de constiinta; si pacatosul nu baga de seama cand ajunge in fundul rautatilor : " Nu baga de seama necredinciosul cand va ajunge in adancul relelor ( Prov. 18, 3 ). Apoi, te sfatuiesc un alt lucru de seama. Nu te increde in constiinta, daca vreodata nu te acuza de ceva. Constiinta insemneaza numai cele stiute nu si la cele nestiute. Dar fiindca, dupa Ieremia : " Inima e mai adanca decat toate " (17, 9) si are ascunse intrinsa pasiuni foarte delicate, necunoscute nici celui ce le are, cum se ruga David : " De cele ascunse ale mele curateste-ma " ( Ps. 8, 13 ), - de aceea, fii convins totdeauna ca nu e complect curata de patimi tainice inima ta, cunoscute numai lui Dumnezeu, singurul cercetator al inimilor. Astfel Solomon zice : " Numai Tu cunosti inima tuturor fiilor oamenilor " ( 3 Impar. 8, 39 ). Iar drept incredintare, vezi ce zice sfantul Ioan ca Dumnezeu este mai mare decat inimile noastre : " Dumnezeu e mai mare decat inima noastra si stie toate " ( 1 Ioan, 3, 20 ).
  Iar Sfantul Apostol Pavel stiind aceasta zicea, ca nu stie daca il acuza constiinta lui pentru vreun lucru, dar iar nu stie ca este drept inaintea lui Dumnezeu. " Nu ma stiu vinovat cu nimic, dar nu m-am indreptat cu aceasta " ( I Cor. 4, 4) . 
  Ori cate biruinti si virtuti ai castigat, ramai totdeauna cu banuiala. Nu le socoti in constiinta ta pentru a nu cadea in mandrie ascunsa si slava desarta. De aceea doseste-le si, ori de ce naturi ar fi, arunca-le la mila lui Dumnezeu. Indrepteaza-ti gandul la drumul ce-ti mai ramane de facut din acea zi. Dupa aceasta, cand se sfareste ziua, examineaza-ti constiinta daca ai facut bine tot ce ti-a iesit inainte. Unde ai gresit indreapta-te pe viitor. Apoi multumeste lui Dumnezeu pentru darurile si binefacerile din  acea zi. Recunoaste-L binefacator, multumeste-I ca te-a isbavit de atati vrajmasi vazuti si mai ales nevazuti, ti-a dat inspiratii bune si a ajutat virtutea ta, si ori ce alta binefacere ce n-o cunosti.

 Lupta contra vrajmasilor din vremea mortii.

Desi toata viata noastra este un razboiu continuu pe pamant, si trebuie sa luptam totdeauna, pana la sfarsitul vietii noastre, totusi ziua cea mai de seama a luptei este ultimul ceas al mortii. 
Caci oricine va cadea in acel moment, nu se va mai ridica. ( + ) Vezi cap. XV, partea I-a. Nu te mira de acest lucru. Daca vrajmasul a indrasnit sa se duca la Cel fara pacat, la sfarsitul vietii Lui, doar, doar,va afla vreo gresala, cum a zis Domnul : " Vine stapanitorul acestei lumi si nu are nimic cu mine " ( Ioan, 14, 30 ), - cu atat mai mult indrasneste a veni la sfarsitul vietii noastre celor pacatosi ! 
 Sfantul Vasilie cel Mare zice in talcuirea Ps. 70 : Nu cumva sa rapeasca sufletul meu ca al lui, nefiind cine sa-l izbaveasca si sa-l mantuiasca " Chiar nevoitorii si cuviosii rasboinici al duhului, dupa ce s-au luptat toata viata si au scapat de curse, si la sfarsitul vietii lor sunt cercati de stapanitorul veacului. De-l va gasi cu unele rane, intinaciuni si feluri de pacate, il iau in stapanire; daca sunt neraniti, netinati se odihnesc asemenea unor oameni liberi, in Hristos. Cele zise de Dumnezeu sarpelui : Tu vei pandi calcaiul lui (al omului ), sunt intelese de unii in chip alegoric astfel : Diavolul pandeste totdeauna sfarsitul vietii omului si cauta sa afle vreun pacat intr-insul de a-l prinde. Calcaiul este sfarsitul vietii, dupa cum este ultima parte a trupului. 
  De aceea trebuie sa te gaseasca binepregatita lupta cu barbatie aceste momente ale vietii tale. Cine se lupta bine in viata, cu buna deprindere dobandita, usor castiga biruinta in ceasul mortii. Mediteaza deseori asupra mortii. Caci, cand va veni vei avea mai putina frica si atunci mintea iti va fi sloboda si silitoare la lupta. Oamenii lumii fug de acest gand ca sa nu le turbure placerea si pofta in cele pamantesti. Lipiti de ele se mahnesc cand ar gandi ca trebuie sa le lase. Si atunci, aplecarea lor spre cele lumesti nu scade ci creste. Iar cand trebuie sa se desparta de aceasta viata si de lucrurile placute lor au o negraita durere si sufera o mare lupta. Deci, e mai bine a te obicinui de buna voe, cu aceasta patimire. Considera-te uneori singur, neajutorat, aruncat in stramtorarile mortii. Mediteaza cele ce te pot ataca in acea vreme. Acel razboiu ce se da numai o data, e bine sa te deprinzi a-l sustine si a face lovitura la vreme, ca sa nu gresesti atunci cand nu mai e posibila nici o indreptare.

 Cele patru asupriri aduse de vrajmasi la moarte.

1. Impotriva credintei. Vrajmasii obicinuesc a ne ataca in ceasul mortii cu patru asupriri mai periculoase : contra credintii, cu desnadejdea, cu stava desarta si cu felurite inchipuiri si prefacerile dracilor in ingeri de lumina.
In ce priveste prima asuprire, daca te ataca vrajmasul cu apucaturi mincinoase, punand ganduri de necredinta in mintea ta, atunci retrage-te indata dela minte la vointa si zi : " Mergi inapoia mea Satana, tatal minciunii, caci nu vreau nici macar sa te aud, mi-e destul ceea ce crede Biserica mea " ( Ecles. 10, 4 ). Nu da drumul deloc gandurilor necredintii in inima ta, cum e scris - " De se va sui peste tine duhul puternice al vrajmasului, nu-ti lasa locul ". Socoate pornirile diavolului ce voeste, prin razboiu, sa te sminteasca in acel ceas. Daca nu-ti poti propti mintea, stai barbateste cu vointa, ca sa nu cazi in vreun gand ori zicere a dumnezeestii Scripturi, ce ti-ar insufla-o vrajmasul. Orice ti-ar aminti, toate sunt schimonosite, rau aduse, rau talcuite, desi par frumoase, curate si evidente. Iar daca, sarpele viclean te va intreba in gand : Ce crede Biserica ? Nu-l lua in seama si nu-i raspunde deloc, ci vazand minciuna si viclenia lui si ca voeete a te prinde in cuvinte, crede cu certitudine. Daca esti puternic in credinta, in gand si vrei sa rusinezi pe vrajmasul raspunde-i : Sfanta Biserica a mea crede adevarul. Iar de te intreaba care adevar, raspunde-i : ceea ce crede. Tine-ti totdeauna inima tare si atenta la cel rastignit, zicand : " Dumnezeul meu, Facatorul meu, si Isbavitorul meu, ajuta-mi degrab si nu slobozi asupra-mi departarea de adevarul Tau, de la sfanta credinta ta, ci binevoeste ca, dupa cum m-am nascut in adevar prin darul tau, asa sa sfaresc viata mea muritoare tot intrinsul, spre slava numelui Tau ".

din Sfantul Nicodim Aghioritul ,,RAZBOIUL NEVAZUT,, Editura Egumenita





Cucernicia. Raceala si uscaciunea ei.



 Cucernicia simtita, adica a te simti, frate, din launtru ca esti silitor la cele dumnezeesti, iubitor, cucernic, este uneori din fire, alte ori de la diavol, iar alte ori de la dar. Sunt unii cucernici si repede umiliti din fire, ca femeile si cei ce au mostenit caracter moale din fire. Altii sunt cucernici din desertaciune, placerea oamenilor, fatarnicie, betie ori alte patimi de acestea. Din roadele ei poti pricepe de unde vine. Cand nu iti aduce o imbunatatire a vietii vine de la diavol ori din fire. Dar cand cucernicia este insotita de mai multa pofta, dulceata si din oarecare hotarare de sine, vine de la duh. Iar cand vei simti ca mintea ti se indulceste din gustari si intelegeri duhovnicesti, nu zabovi a te intreba de unde vin, caci iti lasi mintea sa iasa din smerita cunoatere de sine.
Ci sileste-te mai mult, uraste-te mai mult, sargueste-te a-ti pastra libera inima de orice atasament, fie chiar duhovnicesc, si doreste numai pe Dumnezeu si cele placute Lui. 

 Raceala si uscarea cucerniciei si a umilintei se nasc din cele trei cauze : a ) de la diavol pentru a impiedica mintea si a o intoarce de la lucrurile duhovnicesti la desertaciunile si dulcetile lumii; b ) de la noi pentru pacatele noastre si lipirea de cele pamantesti si din trandavia noastra; c ) de la dar pentru pricinile de mai sus, adica : a ne da aceasta instiintare de a fi mai silitori si a parasi toata indeletnicirea ce nu vine de la Dumnezeu; a ne da seama ca tot ce avem vine numai dela El, a cinsti mai mult darurile Lui, a fi mai smeriti a le pazi cu grija; a ne uni mai strans cu dumnezeeasca Lui slava prin totala lepadare de noi, pana si de duhovnicestile desfatari, ca nu lipindu-ne cu dragostea de ele sa despartim in doua inima noastra cea dorita intreaga de Dumnezeu pentru Sine ; - a ne vedea ca luptam cu toate puterile noastre si cu unealta darului Sau. 
 Deci, daca te simti rece si uscat si nu ai cuvenita cucernicie fata de cele dumnezeesti, intra in sineti, vezi pentru care gresala s-a dus de la tine aceasta cucernicie. Lupta contra acelei cauze, nu sa iei inapoi simtirea darului ci sa te scapi de ceea ce nu place lui Dumnezeu. 
 Daca nu gaseti cauza, cucernicia ta simtita sa fie adevarata evlavie, adica supunere ravnitoare voii lui Dumnezeu. De aceea nu parasi pentru vreun motiv nevointele tale, ci urmeaza-le cu toata puterea, desi par sterpe si zadarnice. Bea de buna voe paharul amaraciunii dat de vointa lui Dumnezeu, prin raceala cucerniciei si lipsa duhovnicestii dulceti. 
Nu cautam a urma lui Hristos numai in numele Taborului ci si pe dealul Golgotei. Nu dori sa simti in tine dumnezeeasca lumina, duhovnicesti bucurii si indulciri ci si intunecari, necazuri, stramtorari, amaraciuni din ispitele diavolilor dinauntru si din afara.
Chiar daca uneori s-ar intampla ca aceste intunecari ale mintii sa fie atat de mari, incat sa nu stii ce sa faci si unde sa te intorci, stai neclintit langa cruce, departe de orice dulceata pamanteasca ce ti-ar putea-o aduce lumea, ori creaturile. Citeste cuvantul 57 al Sfantului Isaac. Acolo vei vedea schlmbarea ce o ia sufletul, intunecarea peste intunecare, desnadejdea si frica, indoirea din necredinta si hulele; cum, de ce si cine le patimesc si cum se tamadulesc. 
Ascunde si aceasta patima, fata de oricine si arat-o numai duhovnicului, nu pentru a te usura de chinuri, ci pentru a-i arata felul cum sa o suferi, dupa placerea lui Dumnezeu. In acelas cuvant zice dumnezeiescul Isaac, ca patimitorul are nevoie de om luminat, cu experienta si iscusit in acestea, ca de la el sa se lumineze si sa se intareasca. Apoi, rugaciunile, dumnezeistile impartasiri si alte nevointi si lupte ale tale, nu le folosi pentru castigarea dumnezeiestilor indulciri, pentru a te pogori de pe cruce si din taierea voii, ci pentru a lua putere, a inalta crucea la mai mare slava a Celui rastignit, a te multumi cu ceea ce si cum voieste El. Iar daca vreodata, din cauza turburarii mintii tale, nu poti sa cugeti si sa te rogi dupa obiceiul tau, mediteaza in felul cel mai bun cu putinta. Ceea ce nu poti face cu mintea, sileste-te a face cu vointa si cuvantele, vorbind cu tine si cu Dumnezeu. 
Atunci vei vedea minunate realizari si inima ta va lua rasuflare si putere. In vremea intunecarii mintii tale poti spune : De ce esti mahnit sufletui meu ? De ce ma turburi ? Nadajduieste in Dumnezeu, caci ma voiu marturisi Lui, mantuirea fetii mele si Dumnezeul meu ( Ps. 42, 5 );Adu-ti aminte de sfanta invatatura inspirata de Dumnezeu Sarei lui Tobie in vremea necazurilor, foloseste-o, zicand : " Cel ce-Ti slujeste se va intari, caci vieata, daca va fi spre cercare se va incununa, iar de va fi in necazuri se va slobozi. Chiar fiind in stricaciune, nimeni nu poate veni decat mila Ta, caci nu Te bucuri de nimicirea noastra. Dupa furtuna aduci liniste, dupa plans si suspin reversi bucurie. Fie numele Tau, Dumnezeul lui Israil binecuvantat in vecii vecilor ". Aminteste-ti si de Hristos in Gradina si pe Cruce. Iar durerea cea mai mare era ca, in chip vazut, dumnezeescul Parinte Il parasise. De aceea amintindu-ti acest fapt sa zici din toata inima : " Doamne, sa se faca voia Ta, nu dupa cum voesc eu ci dupa cum Tu voesti ". Atunci, rabdarea si rugaciunea ta vor inalta vapai de jertfa inimii tale pana inaintea lui Dumnezeu, tu vei ramane intr-adevar evlavios, caci, cum am spus, adevarata cucernicie este o silinta vie de vointa, o dragoste tare a urma lui Hristos cu crucea pe umeri toata calea, pe care ne chiama, o voire de Dumnezeu pentru Dumnezeu. Daca oamenii si-ar fi masurat progresul lor cu aceasta evlavie adevarata, nu cu cea simtitoare, nu s-ar fi amagit, nici printr-insii, nici prin diavol, nici s-ar fi amarat fara folos. Ar fi multumit lui Dumnezeu pentru o astfel de binefacere primita si, cu mai multa caldura, ar fi cautat a sluji dumnezeiestii Lui mariri care carmuieste tot si revarsa astfel de daruri spre slava Lui si spre folosul nostru. Unii se amagesc, caci fug cu frica si intelepciune de cauzele pacatelor, dar cand se supara, doborati de ganduri infricosate si grozave, turburati de visuri urate si grozave, scad cu duhul, se socot parasiti si departati de Dumnezeu. Raman astfel foarte vestejiti si ajung pana la pericolul desnadejdii. 
Atunci  parasesc virtutea, se intorc in Egiptul pasiunilor si nu inteleg darul facut lor de Dumnezeu, lasandu-i a se mahni de aceste duhuri ale ispitei, pentru a-i smeri, a-i apropia de Dansul ca pe niste neputinciosi, cari au nevoie de ajutor. De aceea, in loc a multumi lui Dumnezeu pentru nemarginita bunatate, plang si jelesc. Deci, in astfel de imprejurari asa sa procedezi. Adancete-te in cercetarea pornirii tale rasvratite, caci Dumnezeu, spre binele tau voieste sa recunosti ca esti gata a cadea la orice lucru mai greu si ca, fara ajutorul lui Dumnezeu, te-ai fi prabusit in complecta stricaciune. De la aceasta treci la nadejdea in Dumuezeu, gata a-ti ajuta. 
Iti arata pericolul, voieste a te trage inapoi, te indeamna a te ruga si a nadajdui intr-Insul, lucru pentru care esti dator a-I aduce smerite multumiri. Fii incredintat, ca astfel de ispite, hulitoare, rele ori ganduri urate ce te ispitesc sunt gonite cu o indelnga rabdare, cu o indemanateca intoarcere si desavarsita defaimare, iar nu cu o silitoare rezistenta si cu un hotarat razboi.

 Cercetarea constiintei.

Trei lucruri sunt necesare in cercetarea constiintei : greselile din fiecare zi, cauza lor, inima si silinta ce ai a lupta cu ele si a castiga virtutile corespunzatoare. Pentru greseli, fa ce ti-am spus in cap. XXVI : " Cand ne vom rani " ; in ce priveste cauza lor, ataca-o, surpa-o si tranteste-o la pamant. Cat priveste silinta in aceasta biruinta, fortifica-ti vointa cu neincrederea. in tine. Nu te bizui in tine. 
Ci nadajduieste si cuteaza numai in Domnul. Sileste-te, frate, a pazi totdeauna la orice fapta, gand si cuvant, constiinta neprihanita. Caci cine cearca adanc dreapta si sfanta constiinta nu poate gresi niciodata, ori chiar de greseste se indreapta. Aceasta-i legea naturala data de Dumnezeu in inimile oamenilor sa-i indrumeze la cele bune totdeauna ca o faclie. Astfel a zis si Sfantul Nil : " Folosete constiinta ta o faclie pentru lucrurile tale ", iar sfantul Pavel : " Legea lui Dumnezeu este scrisa in inimi " ( Rom. 2, 15 ). Constiinta trebuie sa o pazesti neprihanita : catre Dumnezeu, catre tine, catre aproapele si catre celelalte lucruri. 1. Catre Dumnezeu sa-ti cercetezi constiinta daca ai pazit toate cele ce esti dator a le pazi catre El : toate, toate poruncile Lui pana la cele mai mici si daca L-ai iubit pe El ( + ) si I-ai slujit cu tot sufletul si esti gata a muri pentru Dansul, dupa datoria ce o ai. 
Daca nu ai pazit acestea, sileste-te a le pazi pe viitor. Marele Vasile, cu intelepciune, la inceputul regulelor lui, arata amanuntit ca toti crestinii, mici si mari, sunt datori a pazi toate poruncile date de Domnul in Evanghelie, fara a lasa vreuna din ele. a) Domnul, trimitand pe ucenici le-a spus " Mergand, invatati toate neamurile, invatandu-i sa pazeasca toate cate am poruncit voua" (Mt. 28, 19); adica, nu unele sa le pazeasea iar altele sa le lase, ci toate, toate fara vreo omitere. b) Daca n-ar fi fost toate poruncile necesare mantuirii noastre, nu s-ar fi scris in dumnezeiasca Scriptura nici n-ar fi poruncit Domnul sa le pazim pe toate. c) Daca Domnul ne poruncete, a fi desavarsiti : " Fiti deci desavarsiti "; si Sfantul Pavel ca omul lui Dumnezeu sa fie desavarsit si perfect : Deplin sa fie omul lui Dumnezeu " (Mt. 5, 48)-este -evident ca aceasta desavarsire si perfectiune ne-o da pazirea tuturor poruncilor lui Hristos ( 2 Tim. 3, 17 ). d) Toate poruncile Domnului sunt atat de legate una de alta, ca un lant, incat, cel ce va deslega si calca una singura din ele, desleaga si calca indata pe toate celelalte si nu-l rasplatit atat pentru toate poruncile cat pentru una pazita. 
De aceea Iacov, fratele Domnului zice : " Cine va pazi toata legea, dar va gresi intr-o parte, e vinovat de toata legea " (2, 10); si tot Sfantul Vasile zice : " Ce folos imi vor aduce celelalte porunci indeplinite, daca voiu zice fratelui meu nebune; numai pentru aceasta ma fac vinovat focului Gheenii ".

din Sfantul Nicodim Aghioritul ,,RAZBOIUL NEVAZUT,, Editura Egumenita

Tehnica de luptă a diavolilor


Sf. Vasile cel Mare, interpretand aceste cuvinte spune ca prin : " cel ce se increde in om " , proorocul reveleaza ca noi sa nu nadajduim intr-altul.

Iar prin cuvintele : " care face din placere bratele lui ", vrea sa spuna ca noi sa nu ne ineredem in noi insine.

Ambele lucruri sunt numite apostazie dela Dumnezeu, Aceasta expresie fiind interpretata si intralt fel, duce la concluzia ca cel ce se increde in sine e un om apostat. Fiindca zice ca cel ce nadajduieste intr-un om este apostat dela Dumnezeu.

Totdeauna credem ca suntem ceva mai mult si credem ca ar fi o mare gresala sa ne socotim ca nu suntem nimic. Suntem ceva.) Socotinta ca suntem ceva se numeste prezumtie. E o patima nascuta din iubirea de sine si devine izvorul, inceputul si cauza celorlalte pasiuni, dar atat de subtila si tainica e aceasta mandrie, incat cei ce o au n-o simt. E un rau tot atat de mare pe cat e de subtil si tainic.

Aceste patimi inchid prima usa a mintii prin care Harul lui Dumnezeu voeste a intra, nu-l lasa sa intre si Harul se retrage. Caci cum poate veni Harul sa lumineze pe cineva care se socoteste a fi ceva mare; ca-i intelept si ca n-are nevoie de alt ajutor, Domnul sa vindece aceste boale si patimi luciferice. Cei ce-si aroga acest drept sunt nenorociti, cum spune Profetul : Vai de cei ce se socotesc intelepti in ochii lor proprii " ( Isaia V, 2 ), si Apostolul : " Nu va socotiti intelepti " ( Rom. XII, 16 ) si Solomon : " Nu socotiti ca sunteti ceva " ( Proverbe III,7 ) .
E un defect greu de recunoscut, si care nu-i placut in ochii Lui. Dumnezeu Caruia Ii place o patrunzatoare cunostinta de aceasta, cele mai sigure incredintari. Adica sa recunostem ca orice har si virtuti vin numai de la El. El este " vistierul tuturor bunatatilor " si dela noi nu poate veni nimic placut, nici vreun lucru care sa-I placa, chiar daca acest adevar foarte necesar este lucrul dumnezeestilor Lui maini pe care doreste sa-l dea iubitilor lui prieteni, uneori cu inspiratie si iluminare, alteori cu lupte grele, amaraciuni, uneori cu ispita violenta de neinvins, alteori cu alte mijloace pe care nu le intelegem. Pentru acest motiv, draga frate, iti voi indica acele cai, prin care, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa dobandesti aceasta renuntare la tine si ca sa nu ai mandrie si incredere in tine.

1. Primul lucru e ca trebuie sa recunosti nimicnicia ta
De aceea Sfantul Ioan Gura de Aur zice ca " Oricine se considera pe sine a nu fi nimic, acela se cunoaste pe sine mai bine decat toti. Acel om se cunoaste pe sine care se considera a nu fi nimic " . Sf. Maxim Marturisitorul da o definitie a virtutii ca : " unirea neputintei omenesti in cunoastere cu puterea dumnezeiasca " ( Filocalia, p. 403 ); iar Petru Damaschinul spune : " Nimic nu-i nmi bine decat recunoasterea propriei tale neputinti si nestiinti " ( Filocalia, p. 611 ). si sa-ti dai seama perfect ca numai prin tine insuti nu poti face ceva bun, prin care sa devii cetatean al Imparatiei cerurilor.

2. Al doilea este ca tu trebuie sa ceri adesea acest ajutor dela Dumnezeu cu caldura si rugaciuni smerite. Daca dorsti sa-l obtii, intai e necesar sa-l pretuiesti si sa nu te increzi, nu numai in cunoasterea de tine insuti, ci in orice putere a ta. Dumnezeu te va incorona numai atunci cand va vedea ca esti convins ca numai prin puterile tale nu poti dobandi coroana.

3. Al treilea drum e ca sa te obisnuiesti a fi totdeauna ingrozit. A fi ingrozit de dusmanii nenumarati impotriva carora tu, prin tine insuti nu le poti opune nici o mica rezistenta. Sa fii inspaimintat de indelunga lor indemanare de lupta, de strategiile lor, de transformarile lor in ingeri, de nenumaratele piedici pe care le pun in taina in adevarata cale a virtutii.

4. A patra cale este atunci, cand cazi in vreo slabiciune. Atunci sa te intorci cu mai multa putere la Dumnezeu. El te lasa liber ca sa-ti cunosti mai bine neputinta,.Nu numai cand cineva cade la vreo patima, ci si cand cade in diferite greutati, imprejurari, amaraciuni, necazuri, stramtorari si mai ales in lungi suferinte trupesti, boale, trebuie sa recunoasca in acestea smerenia de sine si incapacitatea si sa fie plecat. Si ce si mai spun ? Oricine doreste sa ajunga la cunoasterea nimicniciei sale in mod practic, sa-si observe gandurile, cuvintele si faptele nu mult timp, ci numai o singura zi, si va vedea ca cele mai multe din gandurile, cuvintele si faptele lui sunt neintelepte si rele.

Nadejdea si increderea in Dumnezeu.
Desi e atat de necesar pentru acest razboiu sa nu ne incredem in noi insine, cum am spus, totusi, daca disperam, adica daca n-avem nici cea mai mica incredere in noi insine, e sigur ca ori vom dezerta din lupta, ori vom fi invinsi de vrajmasi. Deaceea, in legatura cu complecta renuntare la noi insine, e necesar sa avem si o perfecta nadejde si incredere in Dumnezeu, sperand sa primim numai dela El orice lucru bun, orice ajutor si orice izbanda. Fiindca, dupa cum dela noi, cari nu suntem nimic, nu asteptam nimic, din care cauza nu ne incredem deloc in noi, tot astfel ne vom bucura fara frica fata de Dumnezeu pentru orice victorie, indata ce am inarmat inima noastra cu o nadejde vie intr-insul, ca sa primim ajutorul Lui, dupa cuvantul psalmistului : " Nu intoarce fata Ta dela mine si nu lepada cu manie pe sluga Ta, Tu esti ajutorul meu, nu ma lasa si nu ma parasi, Dumnezeul mantuirii mele " ( Ps. XXVII-9 ( XXVIII, 9 ) ). Dar aceasta nadejde si acest ajutor pot fi dobandite in chip hotarat. Patru sunt motivele : 1. Fiidca le cerem dela un Dumnezeu, Care fiind atotputernic, ne poate da orice doreste El si deci ne poate ajuta oricand. 2. Pentruca le cerem dela un Dumuezeu cu intelepciunea si stiinta nemasurata, Care cunoaste toate, fie si cele ale celei mai inalte desavarsiri si prin urmare stie ceeace este necesar mantuirii noastre. 3. Fiindca cerem acest ajutor dela un Dumnezeu nemasurat de bun, cu o dragoste negraita, totdeauna gata a ne ajuta din ceas in ceas si din moment in moment, pentru victoria duhovniceasca si deplina asupra noastra indata ce alergam in bratele Lui cu nadejde tare si neclintita. Si cum e posibil ca, Bunul nostru Pastor, Cel ce treizeci si trei de ani a alergat cautind oaia pierduta, cu o asa de mare perseverenta, Cel ce a batut drumurile cu atata oboseala, Cel ce si-a varsat tot Sangele Sau si si-a dat viata, cum e posibil, zic acum, ca oaia insasi sa-l urmeze si sa strige cu mare dorinta dupa El s-o mantuiasca, iar El sa nu-si intoarca ochii la ea ? Cum sa n-o i-a si sa n-o puna pe dumnezeestii Sai umeri, facand un ospat cu toti ingerii din Ceruri ? Dar daca Dumnezeu neincetat cauta si asteapta cu mare grija si dragoste, sa gaseasca, ca pe drahma din Evanghelie, pe cel orb si pacatos, s-ar putea ca El sa uite pe cel ce-i ca o oaie pierduta ? Si cel ce crede totdeauna ca Dumnezeu cunoaste inima omului dorind sa intre intr-insa si sa cineze Cuvintele Apocalipsei sunt : " Iata, stau la usa si bat : de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi pranzi cu dansul si el cu Mine " ( Apoc. III, 20 ). cum spune Sfanta Apocalipsa, dandu-i harurile Lui, acela totdeauna isi pune nadejdea in Domnul. E cu putinta oare ca omul sa-si deschida inima catre Dansul, sa-L cheme intr-insul, iar El sa nu vrea sa intre ? 4. A patra cale de a agonisi aceasta nadejde in Dumnezeu si-n ajutorul Lui, e sa ne ducem cu gandul la istorisirile sfintelor Scripturi, unde sunt multe fapte expuse, ca oricine nadajdueste in Dumnezeu nu ramane niciodata rusinat si neajutat.) Deaceea si regele Abgar ridicand o statuie Domnului nostru la portile orasului Edesa, a scris deasupra aceste cuvinte : Hristoase Dumnezeule, cel ce nadajdueste in Tine niciodata nu piere "

Neincrederea de sine si speranta in Dumnezeu.
Cum poate cineva sti ca lucreaza cu neincrederea de sine ori cu perfecta speranta in Dumnezeu ? Deseori unii cred ca n-au nici-o incredere, intr-insii si ca toata nadejdea lor este numai in Dumnezeu. Totusi, in realitate nu-i asa. Ei sunt siguri de biruintele lor. Dar daca se intimpla esecuri in treburile lor, se intristeaza de declin, exaspereaza. Dar nu se opresc aici ci socot ca in viitor vor fi in stare sa faca ceva mai bun. Acesta-i un indiciu sigur ca inainte de declinul lor au fost increzatori intr-insii iar nu in Dumnezeu. Iar daca supararea si necazul lor este mare e evident ca s-au increzut intr-insii si foarte putin in Dumnezeu. Fiindca cel ce nu are incredere in sine si nadajdueste in Dumnezeu, cand se intimpla de nu izbuteste in ceva, nu-i tare surprins nici intristat asa de mult. El intelege ca acest insucces vine peste dansul din cauza incapacitatii lui si a putinei nadejdi ce are in Dumnezeu.
Mai ales nu se mai increde in sine si sporeste nadejdea in Dumnezeu. Nu mai asculta de pasiunile care sunt cauza caderii lui. Sunt oameni cari par virtiuosi si duhovnicesti, dar cand cad in vreo nenorocire nu sunt in stare sa-si redobandeasca pacea. Daca, dorind sa scape de marile nenorociri venite asupra lor din cauza iubirii de ei insisi, alearga la Parintii duhovnicesti, au gasit leacul. Dela dansii ei primesc mare putere sa lupte si sa sfarame stancile pacatului. Ei primesc forta impotriva lor insile cu prea sfanta taina a Marturisirii si a Pocaintii

Frica si virtutea.
Multi gresesc socotind timiditatea virtute. Ei nu pricep ca aceasta vine dintr-o aroganta tainica si din prezumtie fondate pe nadejdea si increderea ce o au intr-insii si in puterile lor. Fiindca, ei socotindu-se a fi ceva se incred mult in calitatile lor. Dar in esecuri, vazind ca nu sunt nimic, ca n-au nici o putere, sunt turburati si mirati, ca la ceva nou, cad in mare groaza si frica, fiindca vad pravalirea temeliei pe care isi ridicasera increderea si nadejdea. Dar nu se intimpla asa cu cel smerit. Acesta totdeauna si-a pus increderea si nadejdea numai in Dumnezeu, fara sa aiba vreo nadejde in sine. Deaceea, cand cade in vreo greutate, simte frica si amaraciune, totusi nu-i turburat ori mirat. Fiindca intelege ca toate aceste cauze vin asupra lui din cauza propriei lui neputinti si slabiciuni. Aici vede foarte bine lipsa credintei.

Mijioace de dobandirea neincrederii in noi si increderii si certitudinii in Dumnezeu.
Daca toate puterile, prin care vrajmasii nostri ne biruesc, se nasc din neincrederea in sufletele noastre si-n ajutorul lui Dumnezeu, apoi iubite frate trebue sa cunosti anumite mestesuguri de dobandirea acestei puteri in contra vrajmasului - ajutorul lui Dumnezeu. Afla atunci ca nici talentele naturale ori dobandite, nici toate darurile primite voluntar ori involuntar, nici cunosterea Sfintelor Scripturi, nici lungimea timpului si multimea anilor cat am slujit lui Dumnezeu si care ne-a adus o obisnuinta in aceasta slujire, nu ne desavarsesc a implini vointa Lui dumnezeiasca, daca nu ne vom sili a placea lui Dumnezeu in orice lucru bun ce-l avem de facut, daca in orice pericol de care fugim, in orice fapta savarsita conform vointei Lui, zic daca nu exista inimile noastre un ajutor special al lui Dumnezeu, daca nu ne imputerniceste spre desavarsirea oricarui lucru bun, cum a zis Domnui : " Fara de Mine nu puteti face nimic " ( Ioan XV, 5 ).


din Sfantul Nicodim Aghioritul ,,RAZBOIUL NEVAZUT,, Editura Egumenita