Viaţă de sfânt - Părintele Paisie Olaru

 Din scurte învăţături adresate în scris
ucenicilor din mănăstiri şi sate. Şi o dovadă de dragoste

Dragul tatei, lasă-te în grija lui Dumnezeu!

Dacă nu cerem iertare şi nu iertăm, în zadar aşteptăm Paştele! Putem spune că suntem egali cu cei ce nu cred în Înviere.

Să vă păziţi să nu auziţi, nici să vedeţi ale altora slăbiciuni, ci numai şi numai păcatele voastre. Dacă vrei să ai pace, să cauţi şi pacea altora. [...]

Dacă te vei potrivi gândurilor şi nu le vei mărturisi, nu vei ajunge bine. Ia seama la ce gândeşti, ia seama ce vorbeşti şi ia seama ce faci, că vrăjmaşul nu doarme. [...]

Niciodată să nu scoţi la iveală vorbele auzite şi să nu faci răzbunare, că nu-i creştineşte.
Ci să vezi şi să nu vezi, să auzi şi să nu auzi.
Să ceri iertare de la cei pe care crezi că i-ai supărat şi să-i ierţi din inimă pe toţi, să nu ai vrăjmaş pe nimeni.


***
(însemnare pe un bileţel)
Să ne rugăm pentru pacea în ţară, pace în casă şi în sufletele noastre.
Vă doresc toată pacea sufletească şi un colţisor de Rai.
Cu dragoste.
Paisie


***
Odată a venit la Mănăstirea Sihăstria un creştin de departe, dorind să cunoască pe Părintele Paisie. Auzind că este în grădină la ascultare, s-a apropiat de intrare şi, văzându-l, l-a întrebat chiar pe el:
- Cine este Părintele Paisie, că doresc să vorbesc cu dânsul?
Iar bătrânul, smerindu-se, i-a spus:
- Este un călugăr, neputincios şi bolnav! Ce treabă aveţi cu el?

Dar văzând pe credincios că pleacă întristat de la dânsul, l-a ajuns din urmă, l-a invitat la chilia sa şi mult l-a folosit cu cuvântul său blând şi smerit.


Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" scrisă de Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 121 şi 141, Ed. Doxologia)

Sfantul Iustin Popovici: “Mantuirea consta in sfintirea omului prin Duhul Sfant…Nascuti pentru Duhul Sfant, prin sfintire si luminare, crestinii sunt si raman crestini numai in Duh Sfant, de aceea se si numesc sfinti”.

“SFINTENIA ESTE STAREA NORMALA A SUFLETULUI NOSTRU… Sa te sfintesti tu insuti mai intai, si apoi sa sfintesti pe altii“

Sfintenia este starea normala a sufletului nostru dupa chipul lui Dumnezeu; de aceea, sfintenia noastra este voita de Dumnezeu: “Caci aceasta este voia lui Dumnezeu: sfintirea noastra” (I Tesaloniceni 4,3). Aceasta o vrea Dumnezeu de la noi, aceasta o cere si in ea consta toata voia Lui fata de noi. Iar noi savarsim voia Lui numai daca facem ceea ce este sfant, ceea ce se sfinteste si lumineaza. 
Numai atunci ne sfintim si ne luminam. Lucrul acesta este cu putinta sa-l izbutim, daca ne mentinem intotdeauna intr-o dispozitie sfanta prin exercitarea in har a virtutilor-nevointelor evanghelice; daca indrumam pe calea sfintirii si luminii evanghelice toate gandurile noastre, toate simtamintele si faptele noastre (vezi I Tesaloniceni 4,1-6).
Intreaga Evanghelie se rezuma intr-o singura porunca a lui Dumnezeu catre noi toti: “Fiti sfinti, cum sfant sunt si Eu“ (I Petru 1,16).

In negraita Sa condescendenta, Dumnezeul iubirii ii face pe oameni egali cu El: pentru Dumnezeu si pentru oameni sunt valabile aceeasi Evanghelie, acelasi har, acelasi adevar, aceeasi dreptate, aceeasi viata, aceeasi bunatate :“ Caci Cel ce sfinteste si cei ce se sfintesc dintr-unul sunt toti” (Evrei 2,11).
 De aceea calea crestinilor este “calea sfintilor” (Evrei 8,8). 
Apostolul sfatuieste pe crestini: “Dupa Sfantul care v-a chemat pe voi – adica dupa Hristos -asa si voi fiti sfinti in toata petrecerea voastra“ ( I Petru 1,15). Porunca nou-testamentara este, de asemenea: “Umblati vrednic de Dumnezeu” (I Tesaloniceni 2,12; vezi si Coloseni 1,10; Filip 1,27). 
Evanghelia nu este altceva decat o chemare a oamenilor de catre Dumnezeu la sfintire, la sfintenie (I Tesaloniceni 4,7). 
A urmari sfintenia impreuna cu toti (vezi Evrei 12,14) constituie regula tuturor raporturilor noastre reciproce. Fara de ea nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (tot acolo). 
Domnul este sfant, de aceea numai sfintii, numai cei sfintiti si luminati pot sa-L vada adica cei ce-si insusesc Adevarul vesnic cu toata fiinta lor (vezi Ioan 17,17).

Cand se cauta adevarul vesnic este cu totul gresita intrebarea: ce este Adevarul? 

Intrebarea trebuie sa sune astfel: Cine este Adevarul? Pentru ca adevarul poate fi numai o persoana si, desigur, o Persoana Dumnezeiasca, iar nu un lucru: numai Dumnezeu Creatorul, iar nu o creatura.Dumnezeul-om raspunde: “Eu sunt Adevarul” (Ioan 14,6), dar numai celui care, din toata inima, din tot sufletul, din toata fiinta lui, in rugaciuni si lacrimi, in post si priveghere, in suspine si zbucium sufletesc, intreaba: cine este Adevarul?

Numai cei sfintiti de Adevarul vesnic sunt adevaratii luminati, pentru ca Adevarul a venit prin Iisus Hristos (Ioan 1,17). Fara El si in afara Lui nu exista si nici nu poate exista Adevar. 
Vreti o schema a acestui lucru? Iata-o: Hristos = Adevar = Sfintenie = Luminare. Adevarul creeaza in suflet o dispozitie sfanta iar din sufletul sfant izvorasc continuu ganduri sfinte, dorinte sfinte, simtaminte sfinte, fapte sfinte. Pentru aceasta crestinii se numesc sfintiti (Faptele Apostolilor 20,32; 26,18; I Corinteni 1,2). Nu crezi poate aceasta, pentru ca te apasa pacatele, te strivesc patimile, dar asculta cuvantul Evangheliei celei vesnice:
“Toata faptura lui Dumnezeu… se sfinteste prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune” (I Timotei 4,5).
Toata faptura: si tu si eu, cu o singura conditie: sa punem in practica cuvantul lui Dumnezeu, Evanghelia, si sa ne rugam. Da, rugaciunea sfinteste si lumineaza. Daca nu o ai, esti departe de sfintenie, de luminare si, in consecinta, si de adevarata cultura. Esti, oare, faptura a lui Dumnezeu daca nu te sfintesti pe tine insuti prin Evanghelie si prin rugaciune? Numai diavolul nu se poate sfinti prin ele, deoarece datorita urii lui fata de Dumnezeu a devenit atat de rau, incat din cauza relei lui vointe a incetat de a mai fi faptura lui Dumnezeu; poate ca a uitat chiar ca a fost vreodata.
Mantuirea consta in sfintirea omului prin Duhul Sfant. Aceasta este o nevointa dificila si indelungata pentru sfintirea harismatica, castigata prin lucrarea poruncilor evanghelice; o osteneala personala, launtrica si neincetata. La aceasta ne cheama Dumnezeu prin Evanghelia Lui (II Tesaloniceni 2,12).
Scopul vietii omului pe pamant este dobandirea Duhului Sfant, dupa cum marturiseste si invata insuflat de Dumnezeu Sfantul Serafim din Sarov. Pentru aceasta Duhul Sfant se numeste Duhul sfinteniei, Duhul sfintirii (Romani 1,4).

Sfintirea se manifesta ca luminare a omului de catre Duhul Sfant. De aceea, ziua Cincizecimii, ziua Duhului Sfant, este ziua luminarii de adevar, de sfintenie, in foc. In Duhul Sfantsfintenia si lumina sunt unul si acelasi lucru;e ceea ce se intampla si la Apostolii cei purtatori de Duh si la Sfintii Parinti. De aceea, sfintii purtatori de Duh sunt unicii luminatori si invatatori. 
Prin sfintenia lor ei alunga pacatul din adancul sufletului si trupului omenesc, iar prin lumina lumineaza calea fiecarui om pentru a putea strabate valea mortii spre linistea nemuririi.
Pentru cel purtator de Duh toate sunt luminoase si clare: viata si moartea, bucuria si durerea, sensul omului si al lumii; pentru ca el vede prin Duhul Sfant ratiunea si sensul a toate, ca si Sfintii Apostoli in ziua Cincizecimii. Botezul “in Duhul Sfant si in foc” (Marcu 1,8; Luca 3,16) este in acelasi timp si sfintenie si luminare. Din acest motiv, Botezul Domnului se numeste Luminare. Nascuti pentru Duhul Sfant, prin sfintire si luminare, crestinii sunt si raman crestini numai in Duh Sfant, de aceea se si numesc sfinti.

In Botez si in Mirungere, omul primeste de la Duhul Sfant plamada sfinteniei cu care va trebui sa-si plamadeasca tot sufletul si trupul lui prin exercitarea virtutilor evanghelice. Prin intrupare, trupul divino-uman al lui Hristos a devenit literalmente al nostru, dar in mod trans-subiectiv, in timp ce prin Sfanta Euharistie acesta devine al nostru, real si personal in mod obiectiv. Pentru ca in Sfanta Euharistie se gaseste plinatatea si desavarsirea sfinteniei si a luminarii. Dincolo de ea (adica de Sfanta Euharistie) natura omeneasca nu mai poate inainta, in ce priveste intimitatea, unirea ei cu Dumnezeu, pentru ca nu mai are unde sa inainteze (vezi Evrei 10,10-14; I Corinteni 10,16-17).
Sfintenia se manifesta intotdeauna ca lumina. Din acest adevar traieste Evanghelia lui Hristos si in lumea aceasta si in cea ingereasca, in Schimbarea la Fata a Mantuitorului Hristos ni se infatiseaza modelul transformarii fiecaruia dintre noi prin sfintenie in lumina (vezi Matei 17,2; Luca 9,29). Transfigurati prin sfintenie, sfintii revarsa pururea razele luminii celei pline de har care, uneori, prin harul lui Dumnezeu, poate straluci din ei ca un soare. Lucrul acesta se intampla foarte adesea sfintilor Asceti. Iata cateva exemple.
“Era un oarecare avva Pamvo si despre acesta se spune ca a staruit trei ani cerand de la Dumnezeu si zicand: “Doamne, nu ma slavi pe mine pe pamant!”; si Dumnezeu l-a slavit pe el atat de mult, incat nu putea cineva sa-l priveasca in fata, din pricina slavei pe care o raspandea fata lui”.

“Spuneau despre avva Pamvo, ca asa cum Moise a luat chipul slavei lui Adam atunci cand a fost slavita fata lui, tot asa si fata lui avva Pamvo stralucea si era intocmai ca un imparat sezand pe tronul lui; in acelasi chip era si avva Silvan si avva Sisoe “.
“Spuneau despre avva Sisoe, ca atunci cand urma sa se savarseasca, in timp ce parintii se gaseau asezati langa el, fata lui stralucea ca soarele; si le spunea lor: “Iata avva Antonie a venit”; iar dupa putina vreme, le spunea: “Iata, ceata Proorocilor a venit”; si fata lui stralucea si mai mult, si le zicea: “Iata ceata Apostolilor a venit”; si fata lui s-a umplut indoit de lumina. 
Si iata-l ca vorbea cu unii: iar batranii s-au rugat de el, spunand: “Cu cine vorbesti, Parinte?” Si acela le-a zis: “Iata ingerii au venit sa ma ia si-i rog sa fiu lasat sa ma pocaiesc putin”. 
Si batranii i-au zis lui: “N-ai nevoie sa te pocaiesti, Parinte!” Dar batranul le-a zis: “inca nu stiu sa fi pus inceput”; si atunci toti au aflat ca este desavarsit. 
Si din nou fata lui s-a facut ca soarele. Si toti au strigat, iar el le-a zis lor: “Vedeti, Domnul a venit si zice: Aduceti-Mi vasul pustiului”; si indata si-a dat duhul. Si a fost ca un fulger; si toata casa s-a umplut de buna-mireasma”.

Din: Sf. Iustin Popovici, Omul si Dumnezeul- Om. Abisurile si culmile filozofiei”, Editura Sophia, 2010

Parintele Adrian Fageteanu despre vremurile grele din urma

“Acuma e epoca haosului. A zapacelii… Ce inseamna perioada lui Antihrist? Haos si deznadejde. Haos – cand nu mai poti deslusi ce e adevar si ce e dezinformare”.



– Vor veni vremuri grele pentru Biserica?


– Mantuitorul, in Evanghelia dupa Matei, cap. 24, spune ca vor veni stramtorari – adica greutati – cum n-au fost de cand e lumea. In vremea imparatilor pagani, daca un imparat prindea pe un om de-al lui ca e crestin, ii lega piciorul drept si mana dreapta de o camila, iar piciorul stang si mana stanga de alta camila si apoi mana camilele ca sa-l spintece de viu in doua!!! Mantuitorul spune ca acum vor fi stramtorari mult mai grele decat au fost atunci! Cat dureaza durerea aceluia care e spintecat de viu in doua? […] Cateva secunde. Cat a durat durerea Maicii Domnului, atunci cand a fost despartita de Fiul ei? 3 zile, pana la Inviere. Deci, vedeti, chinul duhovnicesc dureaza mai mult si este mai greu, mai dureros decat cel trupesc.

Mantuitorul, in Evanghelia dupa Matei, 24, spune ca vor fi stramtorari – chinuri – mai mari decat au fost de la începutul lumii până acum. Dar cine va rabda si se va ruga pana in sfarsit, acela se va mantui. […] Tot la Matei 24, Mantuitorul spune: cat va dura domnia lui Antihrist si a ecumenismului nu stiu nici ingerii din cer, nici Fiul Omului, ci numai Tatal.Deci nu intrebati de la ce an sau de la ce luna si pana la ce an va dura.

[…]

– Si cum putem sa ne intarim, parinte? Ce trebuie sa facem? Generatia tinerilor trebuie sa faca?

– Am raspuns: RUGACIUNE. “Cere si ti se va da, bate si ti se va deschide, cauta…”Nu? Daca nu ceri, Dumnezeu nu-ti da nici mantuirea. Mantuitorul nu face dictatura. Numai cel ce vrea sa se mantuiasca se va mantui. Cine se roaga, cine cere: “Doamne, ajuta-ma, Doamne curateste-ma, Doamne intareste-ma… Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant. Treime Sfanta, Slava Tie! Ridica-voi ochii mei la Cer, de undeva veni ajutorul meu. Ajutorul meu de la Domnul”.

Nu exista o solutie omeneasca, cum spun unii calugari de la Athos: Fugi undeva in padure, fa-ti o groapa undeva ca sa supravietuiesti. Nu, degeaba! Toate zbaterile omenesti sunt zadarnice.

– La Sfanta Liturghie nu vom mai putea participa [atunci cand va imparati efectiv Antihristul – n.n.]?

– Da. Mantuitorul, in convorbirea cu Fotini samarineanca, de la fantana [lui Iacob], a fost intrebat: Noi ne-am rugat pana acum aici, in muntele Garizim. Voi, iudeii, spuneti ca rugaciunea primita este numai la Ierusalim. Mantuitorul se refera la vremurile de acum si spune: Va veni vremea cand nu ne vom mai putea ruga nici la Ierusalim, nici la Antim, nici la Putna, nici la Lainici, ci numai “in duh si in Adevar!”

Aveti cea mai mare grija mai ales cei care aveti copii! Daca-i lasati sa-si faca educatia la televizor si la toate aparatele astea, unde-i violenta, vor ajunge si ei violenti si alienati. Vor ajunge toti “Domnul Goe” si nu vor asculta nici de parinti, nici de Biserica, de duhovnic, nici de Dumnezeu. Capii familiei inseamna cei care au raspunderea mantuirii celor care sunt in grija lor. Asa cum Mantuitorul este Capul Bisericii pentru ca se jertfeste pentru toti din Biserica…

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2015/09/27/parintele-adrian-inedit-audio-stramtorarile-vremurilor-din-urma-antihrist-epoca-haosului-dezinformare/

Pr Cleopa ,,Despre milostenie si smerenie,,

„Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui“ (Matei 5, 7)

[…] Despre fericirea celor milostivi ne vorbeşte în cele ce urmează părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului, el însuşi un model al filantropiei creştine dusă până la jertfa de sine.

Cea mai puternică milă

Milostenia este de mai multe feluri?

Putem face referire la mila trupească şi la mila sufletească; putem ajuta material pe cineva, dar putem ajuta, la fel de bine sau poate chiar mai mult, spiritual. 

Putem oferi un sfat care salvează un om de la ştreang, de exemplu. Putem avea milă de sufletele celor de lângă noi, îndemnând la mântuire şi oferind ca exemplu viaţa proprie. 

Cea mai puternică milă şi mai de folos este mila cu propriul suflet. 

Şi este un aspect care nu trebuie nicidecum neglijat, pentru că putem hrăni pe alţii numai fiind noi înşine hrăniţi, ca să avem forţă la a împlini acest bine. Şi când spun hrană mă refer în primul rând la cea spirituală. Cel care se hrăneşte spiritual – prin rugăciune, prin fapte bune, care este expresia credinţei noastre – împlineşte mila faţă de sine însuşi, prin grija pentru propriul suflet.

Milostenia poate fi pe loc şi cu efect imediat, dar poate fi peste o sută de ani, când cineva găseşte, într-o carte, ceva care îl salvează…, carte pe care eu i-am dăruit-o. 

Milostenia poate să deschidă mâna lui Dumnezeu.

Care sunt faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti?

Când vorbim de faptele milei trupeşti, ne referim la tot ceea ce ajută existenţa noastră pământească. Deşi a îngropa trupurile celor decedaţi, de exemplu, pare o faptă a milei trupeşti, ea este, în realitate, o faptă a milei sufleteşti.A sfătui pe cel în nevoie, a încuraja pe cel în necaz, a lucra la mântuirea proprie şi multe alte aspecte care ţin de această hrană necesară sufletului – sunt fapte ale milei sufleteşti. 

O intersectare a faptei milei trupeşti cu sufleteşti o regăsim în actul cercetării celor întemniţaţi sau bolnavi, pentru că îi ajuţi şi trupeşte, dar este cu folos şi sufleteşte.

Ce înseamnă să nu ştie stânga ce face dreapta

Cum trebuie săvârşite faptele milosteniei şi către cine trebuie îndreptate?

Milostenia trebuie săvârşită cu multă băgare de seamă, ca să nu dăuneze. Trebuie să ajutăm cerşetorii, dar după ce i-am cercetat bine. Să facem milostenie către Biserică, celor săraci, să facem milostenie pentru sufletele oamenilor.

Mântuitorul Hristos ne recomandă să săvârşim fapta milosteniei în felul acesta: să nu ştie stânga ce face dreapta. Iar Sfinţii Părinţi ne arată că aceasta se referă la două aspecte: pe de o parte să nu te lauzi, iar pe de alta, neştiind că a dat stânga, să dea şi dreapta. Cât priveşte primul aspect, când devine un act fariseic, fapta milosteniei este anulată.

Milostenia trebuie făcută din inimă, cu inimă bună, în limita de care dispui – spre exemplu şi cel ce n-are poate da din ce n-are, în sensul bănuţului văduvei – şi conştient.Dumnezeu poate, să ştiţi, să rezolve totul singur, dar ne-a lăsat şi nouă putinţa aceasta, ca, având nevoie unul de celălalt, să ne manifestăm iubirea.

Care este răsplata făgăduită celor milostivi? Aţi anticipat răspunsul la această întrebare chiar de la început, vă rugăm însă să detaliaţi.

Cei milostivi vor avea parte de îngăduinţa lui Dumnezeu şi vor fi miluiţi şi în viaţa aceasta, dar şi la vremea judecăţii. Pentru că, la rândul nostru, putem fi milostivi, manifestându-ne îngăduinţa faţă de cei care ne-au greşit, după cum ne exprimăm în rugăciunea domnească – „precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“.

Ce înseamnă „se vor milui“?

Aceasta înseamnă că vor avea îngăduinţă. Dumnezeu ne completează milostenia şi ne-o răsplăteşte înmiit.

Care este învăţătura care se desprinde din această Fericire?

Fericirile sunt îndemnuri la practicarea faptei bune. Noi spunem că se va mântui cel care are credinţa cea dreaptă, care face fapta bună şi conlucrează cu harul sfinţitor. Acestea sunt condiţiile. Iar faptele bune încep cu milostenia.

Şi una este iubirea care se manifestă doar sentimental faţă de un om necăjit şi alta e iubirea care şi rezolvă problema. În sensul arătat, te iubesceste un cuvânt searbăd, dar te iubesc şi te ajut este ceea ce numim iubirea milostivă.

Cum putem împlini Fericirea aceasta?

O împlinim încercând să lucrăm ceea ce poate ni se pare complicat. Când vedem omul suferind, să-l ajutăm, iar dacă avem o nesiguranţă în privinţa lui, îl ajutăm puţin şi cercetăm situaţia lui. Să-l ajutăm pe fiecare cu ceea ce are nevoie.


O învăţătură a Sfântului Ioan Gură de Aur Vasile cel Mare, care trebuie studiată, sună în felul acesta: să asude banul milosteniei în palma ta. Acest sfat nu intră în contradicţie cu îndemnul Mântuitorului: celui ce cere dă-i. Trebuie să-l ajutăm pe om, dar să ştim pe cine ajutăm. Să ne interesăm un pic de situaţia lui, să vedem dacă într-adevăr are nevoie şi merită efortul nostru.

– Spuneți-ne, vă rog, care este principala diferență dintre „pocăință” și „spovedanie”?

– Spovedania este taină și are ca rezultat eliberarea sufletului de păcat, iar pocăința o precede și o însoțește. E un proces care are loc în suflet pe parcursul unei perioade de timp îndelungate.

Spovedania este cununa pocăinței și constituie doar o parte din ea; ca timp durează foarte puțin, însă are o importanță foarte mare, tainică. Și dacă despre spovedanie putem vorbi ca despre o sfântă taină, atunci despre pocăință trebuie să vorbim ca despre un proces duhovnicesc, psihologic, un fapt, o activitate.

Nu fiecare pocăință implică spovedania, dar fără mărturisire nu putem vorbi despre eliberarea sufletului de păcat în sens mistic și duhovnicesc.
Năravul din fire n-are isprăvire?

– Dacă o persoană spovedește regulat același păcat, ce se poate spune despre asta?

– Păcatele repetate depun mărturie în primul rând despre faptul că în sufletul omului, în personalitatea sa, există unele probleme importante, complexe, cruciale, cu care trebuie să facă ceva. Acestea îi dau ghes să lucreze duhovnicește mai serios, cu mai multă grijă și îl îndrumă să caute să clarifice motivele pentru care se tot repetă unul sau altul din păcate.

– Ce anume se află la rădăcina acestui păcat – o patimă, un obicei, anumite circumstanțe sau lipsa curajului, indiferenta, lipsa de înțelegere a nevoilor din viața duhovnicească?

Însăși repetarea păcatului îl îndeamnă pe om să caute motivele acestei repetări. Astfel că repetarea păcatului nu poate fi trecută cu vederea, ea cere o raportare atentă la sine.

– Dar există oameni care spun: „Iată, merg la biserică deja de 10 ani și mereu spovedesc același lucru; cred că nu mă ajută deloc. Năravul din fire n-are isprăvire.”

– Aceste cuvinte sunt mai degrabă justificative și arată că oamenii nu prea sunt familiarizați cu condițiile și sensul vieții duhovnicești pentru că viața duhovnicească nu va fi niciodată mecanică: am venit, m-am pocăit și am uitat. Așa ceva nu se întâmplă!

Viața duhovnicească este un proces lung și complex care poate fi comparat cu modul în care un sculptor își cioplește în piatră sculptura. O prelucrează îndelung, la început taie o piatră mai mare, apoi una mai mică, apoi o cioplește, o șlefuiește… Treptat lucrul său devine tot mai zvelt, însă durează îndelung și, cu fiecare zi, din piatră se dezvăluie o nouă figură. Tot așa și sufletul în lucrarea duhovnicească se prelucrează în mod constant până ce se va obține o suprafață netedă, lină.

Există păcate care lasă urme în om atunci când acesta își schimbă stilul de viață. Acest lucru poate fi legat de comunitatea din care face parte, de grupul de prieteni, de locul de muncă… Atunci, omul trebuie să-și schimbe mediul, serviciul sau să iasă din vechiul anturaj deoarece acestea îl încorsetează și îi creează o obișnuință nefastă. Sau acestea se retrag oarecum cu vârsta, se schimbă oarecum ca urmare a creșterii duhovnicești. Omul se dezvoltă din punct de vedere psihologic, personalitatea i se dezvoltă, se schimbă ceva la el.


PARINTELE NICOLAE TANASE
,,despre MILOSTENIA ADEVARATA
Pr. Andrei Lorgus:“POCAINTA si AUTO-INVINOVATIREA sunt lucruri complet diferite”

Iubirea desavarsita Sfantul Siluan Athonitul

citeste cartea aici 

https://invitatielaortodoxie.files.wordpress.com/2013/09/viata-si-invatatura-staretului-siluan-athonitul.pdf

Tânjirea după Dumnezeu

  Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl ca­ut. Cum aş putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit.

Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile… Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi până la lacrimi tânjesc după Tine.

Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caută cu lacrimi.

Milostive Doamne, Tu vezi căderea şi întristarea mea, dar cu smerenie cer mila Ta: revarsă asupra mea, a pă­cătosului, harul Sfântului Tău Duh. Amintirea lui atrage mintea să găsească iarăşi milostivirea Ta.

Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale, ca să nu pierd iarăşi harul Tău şi să nu plâng în hohote după el, cum plângea Adam după rai şi după Dumnezeu.

In primul an al vieţii mele în mănăstire sufletul meu a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt.

Mult ne iubeşte Domnul; ştiu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care mi L-a dat Domnul prin singură milostivirea Lui.

Sunt un om bătrân şi mă pregătesc de moarte, şi scriu adevărul de dragul norodului. Duhul lui Hristos, pe Care mi L-a dat Domnul, vrea mântuirea tuturor, ca toţi să cunoască pe Dumnezeu.

Domnul a dat tâlharului raiul; tot aşa va da raiul şi oricărui păcătos. Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui Dumnezeu să mi le ierte, şi mi-a dat nu numai iertarea, dar şi Duhul Lui, şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu.



Vezi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi? Şi cine ar putea descrie milostivirea Sa?

O, fraţii mei, cad în genunchi şi vă rog: credeţi în Dumnezeu, credeţi că Duhul Sfânt Cel ce dă mărturie despre El în toate bisericile şi în sufletul meu.

Duhul Sfânt este iubire; şi această iubire se revarsă în toate sufletele sfinte care sunt la Dumnezeu, şi acelaşi Duh Sfânt este pe pământ în sufletele care iubesc pe Dum­nezeu.

In Duhul Sfânt, toate cerurile văd pământul şi aud ru­găciunile noastre şi le duc la Dumnezeu.

Domnul este milostiv; sufletul meu ştie aceasta, dar nu poate să o descrie. El este foarte blând şi smerit, şi atunci când sufletul îl vede, se preschimbă în întregime în iubire de Dumnezeu şi aproapele şi se face el însuşi blând şi smerit. Dar dacă omul pierde harul, atunci va plânge ca Adam la izgonirea din rai. El hohotea şi întreaga pustie auzea suspinul său; lacrimile lui erau amare de întristare şi ani mulţi le-a vărsat el.

Tot aşa şi sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu, atunci când îl pierde, tânjeşte după Dumnezeu şi spune: „Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caut cu la­crimi”.


Sunt un mare păcătos, dar am văzut marea iubire şi milostivire a Domnului faţă de mine.

În anii când eram flăcău mă rugam pentru cei ce mă ocărau; spuneam: „Doamne, nu le socoti lor păcatele lor faţă de mine”. Dar, deşi iubeam să mă rog, totuşi n-am scăpat de păcat. Domnul însă nu şi-a adus aminte de pă­catele mele şi mi-a dat să iubesc oamenii, şi sufletul meu doreşte ca lumea întreagă să se mântuiască şi să fie în îm­părăţia cerurilor, să vadă slava Domnului şi să se desfă-teze de iubirea lui Dumnezeu.

Judec după mine însumi: dacă Domnul m-a iubit atât, aceasta înseamnă că pe toţi păcătoşii El îi iubeşte ca şi pe mine.

O, iubire a Domnului! N-am putere să o descriu, căci e nemăsurat de mare şi minunată.

Harul lui Dumnezeu dă putere de a iubi pe Cel iubit; şi sufletul e neîncetat atras spre rugăciune şi nu poate uita pe Domnul nici măcar pentru o secundă.

Îubitorule de oameni, Doamne, cum n-ai uitat pe robul Tău păcătos, ci cu milostivire Te-ai uitat la mine din slava Ta şi în chip neînţeles mi Te-ai arătat mie?

Te-am supărat şi întristat totdeauna, dar Tu, Doamne, pentru o mică schimbare mi-ai dat să cunosc marea Ta milostivire şi nemăsurata Ta bunătate.

Privirea Ta liniştită şi blândă a atras sufletul meu.

Ce să-Ţi dau în schimb, Doamne, sau ce laudă să-Ţi cânt?

Tu dai harul Tău, ca sufletul să se aprindă neîncetat de iubire şi să nu cunoască odihnă nici ziua, nici noaptea de la iubirea lui Dumnezeu.

Amintirea Ta încălzeşte sufletul meu; nicăieri pe pă­mânt el nu-şi găseşte odihnă afară de Tine. De aceea Te caut cu lacrimi şi iarăşi Te pierd, şi iarăşi mintea mea vrea să se desfete de Tine, dar Tu nu-Ţi arăţi Faţa Ta, pe Care sufletul meu o doreşte ziua şi noaptea.

Doamne, dă-mi să Te iubesc numai pe Tine.

Tu m-ai zidit, Tu m-ai luminat prin Sfântul Botez, Tu mi-ai iertat păcatele şi mi-ai dat împărtăşirea Preacuratu­lui Tău Trup şi Sânge; dă-mi şi puterea de-a rămâne tot­deauna întru Tine.

Doamne, dă-ne pocăinţa lui Adam şi sfânta Ta smerenie.

Tânjeşte sufletul meu pe pământ şi doreşte cerul.

Domnul a venit pe pământ ca să ne ridice acolo unde sade El, Preacurata Sa Maică, Care I-a slujit pe pământ spre mântuirea noastră, ucenicii Lui şi cei ce au urmat Domnului.

Acolo ne cheamă Domnul cu toate păcatele noastre.

Acolo vom vedea pe Sfinţii Apostoli care sunt întru slavă pentru că au vestit Evanghelia; acolo vom vedea pe sfinţii proroci, şi pe sfinţiţii ierarhi — învăţătorii Bisericii; acolo vom vedea pe cuvioşii care s-au nevoit în posturi să-şi smerească sufletul; acolo sunt proslăviţi nebunii pentru Hristos, căci ei au biruit lumea.

Acolo vor fi proslăviţi toţi câţi s-au biruit pe ei înşişi, câţi s-au rugat pentru întreaga lume şi câţi au purtat în­tristarea întregii lumi, căci au fost plini de iubirea lui Hristos, iar iubirea nu rabdă să piară nici măcar un singur suflet.

Acolo vrea să se veselească şi sufletul meu, dar nimic necurat nu intră aici unde se intră prin mari întristări, cu duh înfrânt şi cu multe lacrimi; numai copiii care au păzit harul Sfântului Botez intră aici fără întristări, şi acolo prin Sfântul Duh cunosc pe Domnul.

Sufletul meu tânjeşte totdeauna după Dumnezeu şi se roagă ziua şi noaptea, căci numele Domnului e dulce şi desfătător pentru sufletul care se roagă şi aprinde sufletul de iubire pentru Dumnezeu.



Mult am trăit pe pământ şi am văzut şi am auzit multe. Am auzit multă muzică, şi ea a desfătat sufletul meu. Şi m-am gândit: dacă această muzică e atât de desfătată, cum va desfăta sufletul cântarea cerească, unde prin Duhul Sfânt Domnul este slăvit pentru pătimirile Lui?

Sufletul trăieşte mult pe pământ şi iubeşte frumuseţea pământului; iubeşte cerul şi soarele, iubeşte grădinile fru­moase, marea şi râurile, pădurile şi câmpiile; iubeşte su­fletul şi muzica şi toate aceste lucruri pământeşti desfă-tează sufletul. Dar când cunoaşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, atunci nu mai vrea să vadă nimic pământesc.

Am văzut împăraţi ai pământului în slava lor şi am preţuit acest lucru, dar când sufletul cunoaşte pe Domnul, atunci va socoti puţin lucru toată slava împăraţilor; sufle­tul tânjeşte atunci neîncetat după Domnul şi, nesăturat, ziua şi noaptea, doreşte să vadă pe Cel Nevăzut, să pipăie pe Cel Nepipăit.

Dacă sufletul tău îl cunoaşte, Duhul Sfânt îţi va da să înţelegi cum învaţă El sufletul să cunoască pe Domnul şi ce dulceaţă e în aceasta.

Milostive Doamne, luminează noroadele Tale ca să Te cunoască pe Tine, să cunoască cum ne iubeşti Tu pe noi.

Minunate sunt lucrurile Domnului: din pământ 1-a al­cătuit pe om şi acestei ţărani i-a dat să-L cunoască prin Duhul Sfânt, aşa încât omul spune: „Domnul meu şi Dum­nezeul meu”; şi spune aceasta din plinătatea credinţei şi iubirii.

Ce lucru mai mare mai poate căuta sufletul pe pământ?

Mare minune: dintr-o dată sufletul cunoaşte pe Zidi­torul Lui şi iubirea Lui.

Când sufletul vede pe Domnul, cât de blând şi smerit este, atunci se smereşte şi pe sine însuşi până la sfârşit şi nu mai doreşte nimic cum doreşte smerenia lui Hristos; şi cât timp va trăi sufletul pe pământ, nu va înceta să do­rească şi să caute această smerenie neînţeleasă pe care n-o poate uita.

Doamne, cât de mult îl iubeşti Tu pe om!

Milostive Doamne, dă harul Tău tuturor noroadelor pă­mântului, ca ele să Te cunoască pe Tine, căci fără Duhul Tău Cel Sfânt omul nu poate să Te cunoască şi să înţeleagă iubirea Ta.

Doamne, trimite peste noi pe Duhul Tău Cel Sfânt, căci Tu şi toate ale Tale se cunosc numai prin Sfântul Duh, pe Care L-ai dat la început lui Adam, apoi sfinţilor proroci şi pe urmă creştinilor.

Doamne, dă tuturor noroadelor Tale să înţeleagă iubirea Ta şi dulceaţa Duhului Sfânt, ca oamenii să uite durerea pământului şi să lase tot răul, să se alipească de Tine prin iubire şi să trăiască în pace, făcând voia Ta spre slava Ta.

Doamne, învredniceşte-ne de darurile Sfântului Duh, ca să cunoaştem slava Ta şi să trăim pe pământ în pace şi iubire, ca să nu mai fie nici ură, nici război, nici duşmani, ci să împărătească numai iubirea şi să nu mai fie nevoie nici de armate, nici de închisori şi să fie uşor de trăit pen­tru toţi pe pământ.

Mă rog Ţie, Milostive Doamne, dă tuturor noroadelor pământului să Te cunoască prin Duhul Sfânt.

Cum mi-ai dat mie, păcătosului, să Te cunosc prin Du­hul Sfânt, aşa dă şi tuturor noroadelor pământului să Te cunoască şi să Te laude ziua şi noaptea.

Ştiu, Doamne, că Tu iubeşti oamenii Tăi, dar oamenii nu înţeleg iubirea Ta, şi pe pământ toate noroadele se vânzolesc iar gândurile lor sunt ca norii mânaţi de vânt în toate părţile.

Oamenii Te-au uitat pe Tine, Făcătorul lor, şi caută liber­tatea lor neînţelegând că Tu eşti milostiv şi-i iubeşti pe pă­cătoşii care se pocăiesc şi le dai harul Sfântului Tău Duh.

Doamne, Doamne, dă puterea harului Tău tuturor no­roadelor, ca să Te cunoască prin Sfântul Duh şi să Te la­ude cu bucurie, aşa cum mie, necuratului şi ticălosului,mi-ai dat bucuria doririi Tale şi sufletul meu e atras spre iubirea Ta ziua şi noaptea, nesăturat.

O, nemăsurată e milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi!

Mulţi bogaţi şi puternici ar da mult să vadă pe Domnul sau pe Preacurata Lui Maică, dar nu bogăţiei i Se arată Dumnezeu, ci sufletului smerit.

Şi la ce bun banii? Spiridon cel Mare a prefăcut un şar­pe în aur, şi noi n-avem nevoie de nimic afară de Domnul: în El este plinătatea vieţii.

Dacă Domnul nu ne-a dat să cunoaştem multe din în­tocmirile acestei lumi, aceasta înseamnă că n-avem nevoie; nu putem cunoaşte cu mintea toată făptura.

Dar însuşi Făcătorul cerului şi al pământului şi a toată făptura ne-a dat să-L cunoaştem prin Duhul Sfânt. în Ace- laşi Duh Sfânt cunoaştem pe Maica lui Dumnezeu, pe în­geri şi pe sfinţi, şi sufletul nostru arde de iubire pentru ei.

Dar cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate cunoaş­te pe Domnul, nici dulceaţa Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt ne învaţă să iubim pe vrăjmaşi până într-atât încât sufletului să-i fie milă de ei ca de propriii copii.

Sunt oameni care doresc vrăjmaşilor lor sau duşmani­lor Bisericii pierire şi chinuri în focul iadului. Ei gândesc aşa pentru că n-au învăţat de la Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu, căci cel ce a învăţat aceasta va vărsa lacrimi pentru întreaga lume.

Tu zici: „Cutare e un criminal şi e bine să ardă în focul iadului”. Dar te întreb: „Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în rai şi de acolo ai vedea arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?”

Sau vei avea şi tu o inimă de fier? Dar în rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenie şi de iubirea lui Hris-tos, care are grija de toţi.

Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi n-are în el harul lui Dum­nezeu.

Milostive Doamne, învaţă-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt să-i iubim pe vrăjmaşi şi să ne rugăm pentru ei cu lacrimi.

Doamne, dă Duhul Sfânt pe pământ ca toate noroadele să Te cunoască şi să înveţe iubirea Ta.

Doamne, aşa cum Te-ai rugat pentru vrăjmaşi, aşa în­vaţă-ne şi pe noi prin Duhul Sfânt să-i iubim pe vrăjmaşi.

Doamne, toate noroadele sunt zidirea mâinilor Tale; întoarce-le de la ură şi rău spre pocăinţă, ca să cunoască toate iubirea Ta.

Doamne, Tu ai poruncit să-i iubim pe vrăjmaşi, dar aceasta este greu pentru noi păcătoşii, dacă nu e cu noi harul Tău.

Doamne, revarsă pe pământ harul Tău; dă tuturor no­roadelor pământului să cunoască iubirea Ta, să cunoască că Tu ne iubeşti ca o mamă şi mai mult chiar decât o ma­mă, fiindcă o mamă îşi poate uita copilul, dar Tu nu uiţi niciodată, căci Tu iubeşti nemăsurat zidirea Ta şi iubirea nu poate uita.

Milostive Doamne, întru bogăţia milei Tale, mântuieşte toate noroadele!



Bisericii noastre Ortodoxe i s-a dat prin Duhul Sfânt să înţeleagă tainele lui Dumnezeu, şi ea este tare prin cu­getul ei sfânt şi răbdarea ei.

Sufletul ortodox e învăţat de har să se alipească cu tărie de Domnul şi de Preacurata Lui Maică, şi duhul nostru se veseleşte văzând pe Dumnezeu pe care-L cunoaşte.

Dar Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt, şi cel ce în mândria sa vrea să cunoască pe Făcătorul cu mintea sa, acela e orb şi nebun.

Cu mintea noastră nu putem cunoaşte nici măcar cum s-a făcut soarele; şi atunci când cerem lui Dumnezeu să ne spună cum s-a făcut soarele, primim în suflet acest răs­puns limpede: „Smereşte-te şi vei cunoaşte nu numai soa­rele, ci şi pe Făcătorul lui”.

Dar când sufletul cunoaşte pe Domnul, el uită de bucu­rie soarele şi întreaga zidire şi lasă grija pentru cunoaşte­rea pământească.

Dumnezeu îşi descoperă tainele Sale sufletului smerit.

Toată viaţa lor sfinţii s-au smerit şi au luptat cu mân­dria. Şi eu mă smeresc ziua şi noaptea şi, cu toate acestea, nu m-am smerit cum trebuie. Dar prin Duhul Sfânt sufle­tul meu a cunoscut smerenia lui Hristos, pe care ne-a po­runcit să o învăţăm de la El, şi sufletul meu e atras spre El neîncetat.

O, smerenia lui Hristos! Ea dă sufletului o bucurie de nedescris în Dumnezeu şi din iubirea lui Dumnezeu su­fletul uită şi pământ, şi cer, şi toată dorinţa lui se avântă spre Dumnezeu.

O, smerenia lui Hristos! Cât de dulce şi plăcută este ea. Dar se găseşte numai în îngeri şi în sufletele sfinţilor. Noi însă trebuie să ne socotim mai răi decât toţi, şi atunci Dom­nul ne va da şi nouă să cunoaştem smerenia lui Hristos prin Duhul Sfânt.

Domnul, slava Lui şi toate cele cereşti se cunosc numai prin Duhul Sfânt.

Domnul ne-a dat Duhul Sfânt şi noi am învăţat cântă­rile Domnului, iar de dulceaţa iubirii lui Dumnezeu uităm pământul.

Iubirea lui Dumnezeu e arzătoare şi nu ne îngăduie să ne mai aducem aminte de pământ.

“Cine a încercat-o o caută neobosit ziua şi noaptea şi este atras spre ea. Ea se pierde însă de noi pentru mândrie şi înfumurare, pentru duşmănirea şi osândirea fratelui, pentru pizmă; ne lasă şi pentru un gând desfrânat, ca şi pentru alipirea de cele pământeşti; pentru toate acestea harul pleacă şi atunci, pustiit şi abătut, sufletul tânjeşte după Dumnezeu cum tânjea părintele nostru Adam la iz­gonirea din rai.

Cu lacrimi Adam striga către Dumnezeu aşa: „Sufletul meu tânjeşte după Tine, Doamne, şi cu la­crimi Te caut. Vezi întristarea mea şi luminează întuneri­cul meu, ca sufletul meu să se veselească din nou.”

„Nu Te pot uita. Cum Te-aş putea uita? Privirea Ta liniştită şi blândă a atras sufletul meu şi duhul meu se bu­cura în rai unde vedea faţa Ta. Cum aş putea uita raiul unde mă veselea iubirea Tatălui Ceresc?”

Dacă lumea ar cunoaşte puterea cuvântului lui Hris­tos: „învăţaţi de la Mine smerenia şi blândeţea”, atunci lumea întreagă ar lăsa toate celelalte ştiinţe şi învăţături şi ar învăţa numai această ştiinţă cerească.

Oamenii nu cunosc puterea smereniei lui Hristos şi de aceea sunt atraşi spre cele pământeşti. Dar omul nu poate cunoaşte puterea acestui cuvânt al lui Hristos fără Duhul Sfânt; dar cine a cunoscut-o, acela n-ar mai lăsa această ştiinţă, chiar dacă ar avea ca bogăţie toate împărăţiile pă­mântului.

Doamne, dă-mi smerenia Ta, ca să se sălăşluiască întru mine iubirea Ta şi să fie vie întru mine sfântă frica Ta.

Grea este viaţa fără iubirea de Dumnezeu; sufletul este întunecat şi posomorât, dar când vine iubirea, bucuria su­fletului e cu neputinţă de descris.

Sufletul meu însetează să câştige smerenia lui Hristos şi tânjeşte după ea ziua şi noaptea, şi uneori urlu strigând:

„Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut!”

Doamne, cum iubeşti Tu zidirea Ta! Sufletul vede în chip nevăzut harul Tău şi întru frică şi iubire îţi mulţu­meşte cucernic.

Fraţii mei dragi, cu lacrimi scriu aceste rânduri.

Când sufletul cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, în fiecare minut este cuprins de neîncetată uimire înaintea milostivirii lui Dumnezeu, a măreţiei şi atotputerniciei Lui. Dar dacă sufletul n-a câştigat încă smerenia, ci numai năzuieşte spre ea, vor fi în el schimbări: după o vreme va fi în luptă cu gândurile şi nu-va avea odihnă, dar uneori va primi slobozenie de gânduri şi va vedea pe Domnul şi va înţelege iubirea Lui. De aceea şi zice Domnul: „învăţaţi de la Mine blândeţea şi smerenia şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” [Mt 11, 29].

Şi dacă omul nu învaţă smerenia, iubirea şi nerăutatea, Domnul nu-i va da să-L cunoască. Dar sufletul care a cu­noscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, acela e rănit de iubi­rea Lui şi nu-L poate uita, ci, ca un bolnav care-şi aduce aminte mereu de boala lui, aşa şi sufletul care iubeşte pe Domnul îşi aduce întotdeauna aminte de El şi de iubirea Lui pentru întreg neamul omenesc.

continuare 

http://sfantulioancelnou.ro/carti/Sfantul_Siluan/Intre_iadul_deznadejdii_si_iadul_smereniei1.htm

Simeon Pintea, Porunca a 7-a a Domnului „Să nu preacurveşti”

Desfrânarea ‒ nebunia care întunecă mintea și sufletul

  Această patimă rătăceşte mintea omului, îi întunecă, îi tulbură, îi răvăşeşte şi îi chinuie sufletul: „După cum norii şi ceaţa pun ca un văl pe ochii trupului (împiedicându-i să vadă), tot aşa, atunci când pofta necurată pune stăpânire pe suflet, îl lipseşte de orice prevedere şi nu-l lasă să vadă altceva decât lucrul care-i stă înainte; tiranizat de aceste ispite, sufletul este uşor înrobit de păcat, având mereu în faţa ochilor, în inimă şi în minte numai un singur lucru”.

Desfrânarea este cel mai adesea privită ca o formă de nebunie. Sfântul Vasile vede în manifestările acestei patimi „fapte săvârşite de un suflet nebun şi turbat”, iar Sfântul Ioan Scărarul spune că ea „îl face pe cel pătimeşte aceasta ca pe un scos din minte şi ieşit din sine, beat de o poftă neîncetată după fiinţa cuvântătoare şi necuvântătoare”. Tot el spune încă: „[dracul curviei], întunecând adeseori mintea conducătoare, îi face pe oameni să săvârşească acele lucruri pe care numai cei ieşiţi din minte le săvârşesc”.

Sfântul Ioan Gură de Aur arată cum această patimă rătăceşte mintea omului, îi întunecă, îi tulbură, îi răvăşeşte şi îi chinuie sufletul: „După cum norii şi ceaţa pun ca un văl pe ochii trupului (împiedicându-i să vadă), tot aşa, atunci când pofta necurată pune stăpânire pe suflet, îl lipseşte de orice prevedere şi nu-l lasă să vadă altceva decât lucrul care-i stă înainte (…); tiranizat de aceste ispite, sufletul este uşor înrobit de păcat; (…) având mereu în faţa ochilor, în inimă şi în minte numai un singur lucru (…). Şi după cum orbii care, stând în plină lumină, la amiază, nu văd nici o rază de soare, pentru că ochii lor sunt cu totul închişi, tot aşa nenorociţii căzuţi pradă acestei boli îşi închid urechile la nenumăratele şi folositoarele învăţături pe care li le dau cei apropiaţi”. Acelaşi Sfânt Părinte, în alt loc, numeşte plăcerea după care aleargă desfrânatul „maica nebuniei”.

De ce desfrânarea îndepărtează atât de mult pe om de Dumnezeu?

Chiar şi o crimă poate fi săvârşită din greşeală. Persoana desfrânată are întotdeauna timp să conştientizeze gravitatea faptelor sale. Desfrâul este înfiorător prin conştientizarea păcatului înfăptuit.

Renunţarea la Hristos şi păcatul desfrânării înalță un zid între om şi Dumnezeu prin care ne este foarte greu să înălţăm rugăciuni pentru rude şi pentru aproapele şi chiar pentru preoţi. Aşa cum renunţarea la Fiul Omului duce la părăsirea Bisericii, la fel spunem şi despre desfrânare, mai ales dacă după săvârşirea lui nu urmează căinţa şi smerenia. Aceasta duce la pierderea credinţei. Cunoaştem astfel de cazuri şi după exemplul mirenilor, dar şi după cel al preoţilor, care după ce au păcătuit erau caterisiţi (Regula 25 a Sfinţilor Apostoli şi Regula 3 a Sfântului Vasile cel Mare) şi deveneau atei. Îi recunoaştem după felul cum îi privesc pe oameni.

Numai smerenia şi căinţa adâncă îi pot întoarce înapoi la Hristos şi pe desfrânaţi la Dumnezeu, aşa cum s-a întors Apostolul Petru după ce s-a dezis de Hristos şi care „ieşind afară, a plâns cu amar” (Mt. 26, 75). Lepădarea de Dumnezeu poate fi impulsivă, ca în cazul Apostolului Petru. Cât priveşte desfrânarea, pentru ca ea să fie perfectă, e nevoie de timp, de un anumit calcul. Ea nu poate fi considerată un păcat săvârşit din neştiinţă, ca mânia. Acest păcat este întotdeauna făcut cu bună ştiinţă. Chiar şi o crimă poate fi săvârşită din greşeală. Persoana desfrânată are întotdeauna timp să conştientizeze gravitatea faptelor sale şi să se întrebe: „De fapt, ce vreau eu să fac?”, lepădându-se de păcat numai cu trupul, dar nu şi cu inima. Desfrâul este înfiorător prin conştientizarea păcatului înfăptuit.

Un bărbat desfrânat este mai rău decât o femeie desfrânată, la fel cum spunem că o beţivă este mai rea decât un beţiv, pentru că femeia care suferă de patima beţiei practic nu mai poate fi lecuită. Bărbatul desfrânat este respingător şi pentru faptul că el, conştient şi inconştient, se crede nevinovat. „Datoria noastră este să nu naştem copii, ci să ne distrăm şi apoi să fugim”, acesta este unul din principiile vulgare, foarte răspândit în armată. Femeia, dar mai ales, tânăra este întotdeauna supusă riscului. Aşa cum arată experienţa războiului, desfrânaţii se cred grozavi, dar atunci când vine vorba să-şi apare ţara se dovedesc a fi cei mai mari laşi.

Cunoaştem cazuri de femei desfrânate care s-au pocăit şi care au devenit sfinte. Aşa este exemplul Sfintei Maria Egipteanca. Iisus le-a spus bătrânilor şi preoţilor iudei: „Adevărat vă spun vouă, că vameşii şi desfrânatele vor intra înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu”. El nu a spus desfrânaţii.

Nu cunoaştem niciun bărbat care fiind desfrânat s-ar fi căit de păcatul acesta şi ar fi devenit sfânt; printre ei nu am întâlnit nicio Marie Egipteanca.


(Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, 2006, pp. 214-215)

http://www.doxologia.ro

SFATURI DUHOVNICESTI

"Dumnezeu este Iubire (I Ioan 4:16). Și dacă Îl chemăm pe Dumnezeu în viața noastră așa cum Sfinții Părinți ne învață, atunci chemăm Iubirea. Dacă știm și credem că El este prezent pretutindeni, tot timpul și dacă suntem uniți cu El în inimile noastre, El ne va învăța cum să ne iubim aproapele. Pentru că noi nu știm cum să Îl iubim pe Dumnezeu sau aproapele.

Adeseori duhurile rele se amestecă atât de mult cu iubirea Divină încât de multe ori ne atrag departe de calea adevăratei iubiri. Sugestiile lor sunt pline de aspecte fizice și emoționale din lumea aceasta: plăcere și poftă, care nu sunt altceva decât sclavie.

Se întâmplă adeseori ca o persoană, fie tânără sau în vârstă, să se îndrăgostească de o altă persoană sau chiar de un obiect. Unii oameni se îndrăgostesc de aur și nu pot suporta să fie despărțiți de acesta sau de bogăția, casa ori bunurile lor, și astfel devin înrobiți. Dacă s-ar întâmpla ca cineva să le ia aceste bunuri ar deveni deznădăjduți. De multe ori puterile răului aduc astfel de oameni pe pragul disperării și al auto-distrugerii.


Este aceasta iubire? Duhurile răutății adeseori vin și se amestecă cu iubirea Divină pe care Dumnezeu a sădit-o în noi. Acel tip de iubire este fără discernământ. Însă iubirea lui Dumnezeu este fără limite...Iubirea este desăvârșire, spune Apostolul (cf. Romani 13:10). Dumnezeu este desăvârșit, este infailibil. Și astfel, când iubirea lui Dumnezeu devine prezentă în noi în deplinătatea Harului, răspândim această iubire nu numai pe pământ ci și în întregul univers. Astfel Dumnezeu este în noi și prezent pretutindeni. Însăși iubirea atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu se manifestă în noi. Când se întâmplă astfel, nu mai vedem nicio diferență între oameni - fiecare este bun, fiecare este fratele nostru, iar pe noi ne considerăm ca fiind cei mai răi dintre oameni, slujitori ai tuturor celor create.

În acest tip de iubire suntem smeriți; sufletul nostru are pace și smerenie. Și smerenia este desăvârșirea vieții Creștine. Nu în învierea morților sau în facerea de minuni se află desăvârșirea Creștină, ci în totală smerenie. Când suntem iluminați de Harul Duhului Sfânt în deplinătatea iubirii Dumnezeiești, atunci am dori să îi slujim pe toți și să îi ajutăm pe toți. Chiar și atunci când vedem o furnică mică chinuindu-se am dori să o ajutăm. Așadar iubirea este jertfă. Iubirea se jertfește pe sine pentru aproapele.

Oricum i-am dărui inima noastră, această persoană ne poate răni și părăsi. Duhurile răutății pun mereu gânduri rele în iubirea noastră și încearcă să ne atace. Iubirea Divină este fără margini și atotcuprinzătoare, în timp ce noi suntem atașați de oameni și obiecte din lumea aceasta. Inimile noastre au fost înrobite de lucruri lumești, și dacă aceste lucruri ne sunt luate, inimile noastre se întristează și suferă.

Oamenii trebuie să Îl iubească mai întâi pe Dumnezeu, și abia atunci vor putea să își iubească rudeniile și pe semeni. Nu trebuie să fim ca niște idoli unii pentru ceilalți, pentru că nu aceasta este voia lui Dumnezeu."


Starețul Tadei de la Vitovnița despre iubire

Extras din "Our Thoughts determine our Lives: The Life and Teachings of Elder Thaddeus of Vitovnica", pp. 119-121.

Despre patimile ucigatoare de suflet

 Patimile reprezinta cel mai coborat nivel la care poa­te cadea fiinta omeneasca. Ele coplesesc vointa, incat omul patimilor nu mai este om al vointei, ci se spune despre el ca este un om "stapanit", "robit", "purtat" de patimi.

O alta caracteristica a patimilor este ca in ele se mani­festa o sete fara margini, care-si cauta astampararea, si nu si-o poate gasi ; ele reprezinta setea  omului intoarsa intr-o directie in care nu-si poate afla linistea si pacea  ori  cauta satisfactia, ca de exemlu : patima desfranarii, patima clevetirii , osandirii si a barfirii, patima maniei, a judecarii aproapelui  si a pizmei, patima trufiei si a inaltarii de sine, patima egoizmului si a pretuirii de sine, etc.

Infinitatea aceasta pururea nesatisfacuta de placeri si pofte ( patimi )  se datoreaza atat patimii in sine, cat si obiectelor cu care cauta sa se sa­tisfaca. 
[...]dupa  cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, omul patimas se afla intr-o continua preocupare cu nimicul, caci cauta sa-si astampere setea infinita cu nimicul patimilor sale, o data ce obiectele pe care le inghit acelea se transforma in nimic, fiind prin firea lor reductibile la nimic.
 De fapt, patima are prin fire de-a face si  cu obiecte, iar pe acestea le cauta numai pen­tru ca pot fi complet sub stapanirea eu-ului, la discretia lui. Dar obiectele sunt prin firea lor finite, atat ca izvoare de satisfactie, cat si ca durata, trecand usor in neexistenta, prin consumare. 
Chiar cand patima are nevoie si de persoana umana pentru a se satisface, o reduce si pe aceasta tot la caracterul de obiect, sau vede si foloseste din ea nu­mai latura de obiect, scapandu-i adancurile indefinite as­cunse in latura de subiect.

 Prin patimi, atentia  si preocuparea omului  a fost mutata de la Dumnezeu, la lume.

Patimile sunt  expresia unui egoism, vrand sa faca toate lucrurile sa graviteze in jurul sau; pe de alta, ea denota o transformare a lumii exclusiv intr-un centru de preocupari.
 Pe de o parte, patima este un produs al vointei de suveranitate egocentrica; pe de alta, este o forta care-l coboara pe om la starea unui obiect pur­tat incoace si incolo fara voia lui. 

Prin irationalitatea lor, prin caracterul lor amagitor, prin abaterea omului de la tinta sa adevarata, patimile tin fiinta umana intr-un intuneric de nestiinta. 

Prin lupta impotriva patimilor se urmareste, asadar, scaparea fiintei umane de nestiinta, intoarcerea ei spre adevarata infinitate a lui Dum­nezeu, ca tinta a vietii sale, si eliberarea spiritului sau de sub robia lumii si de sub tirania pe care o reprezinta pati­mile. Acesta este sensul nepatimirii.

In vechea literatura duhovniceasca, patimile sunt soco­tite in numar de opt, sau, cand slava desarta este unita cu mandria, in numar de sapte. Acestea sunt: lacomia pantecelui, desfranarea, iubirea de arginti, mania sau ura, intris­tarea, trandavia, slava desarta si mandria. Ele coincid in fond cu cele sapte pacate capitale: lacomia, desfranarea, avaritia, mania, invidia, lenea si mandria, daca identificam invidia cu intristarea.

Unele dintre patimi sunt ale trupului, altele, ale sufletu­lui. 
Dar stransa unitate dintre trup si suflet face ca patimile trupesti sa fie impletite cu cele sufletesti, sau sa se condi­tioneze reciproc.
 Scriitorii ascetici socotesc ca la cei mai tineri, lacomia pantecelui le produce pe toate celelalte. Caci ea pune in miscare pofta desfranarii, si amandoua acestea au nevoie de bani pentru a se satisface, iar cel ce se vede lipsit de obiectele care satisfac aceste trei patimi se intristeaza, precum daca vrea cineva sa i le rapeasca, sau sa puna mana pe ele inaintea lui, se manie. 
La cei mai in varsta insa, principala patima este mandria. De aceea, slava desarta si mandria pot fi si ele un efect al la­comiei si al avutiei adunate.
 Dar se poate intampla si cazul invers: din iubirea de slava si din mandrie sa caute omul avutie pentru a-si desfasura luxul, care-i aduce laudele oa­menilor, si pentru a privi de sus la ceilalti; sau se intristeaza si se manie cand nu este destul de onorat.

Tocmai aceasta interconditionare a patimilor trupesti, pornite de la lacomia pantecelui, si a celor sufletesti, por­nite de la mandrie, fac pe aceiasi scriitori duhovnicesti care au declarat lacomia pantecelui ca cea dintai patima, sa declare apoi "mandria, ca primul pui al diavolului". Caci poate fi cineva mandru si fara sa se fi indopat cu mancari, precum sunt destui asceti mandri pentru asceza lor. S-ar putea deci spune ca exista un indoit circuit, care duce de la lacomia pantecelui la toate patimile - inclusiv la cele sufletesti - si de la mandrie, iarasi, la aproape toate patimi­le, inclusiv la unele trupesti. 
Lacomia pantecelui si mandria reprezinta una si aceeasi sete egocentrica a omului, sub aspectul indoit al fiintei sale psiho-fizice. 
Exista o conditio­nare stransa intre biologic si spiritual, un domeniul influen­tand pe celalalt atat in decaderea, cat si in refacerea omu­lui. Aici se deschide un vast camp de cercetare a amanun­telor interdependentei intre biologic si spiritual.

Atat lacomia, cat si mandria isi au radacina in iubirea egoista de sine, ca un absolut autonom si indepen­dent. "E clar, zice Sfantul Maxim Marturisitorul, ca cine po­seda egoismul, poseda toate patimile". Iar egoismul re­prezinta o rupere de Dumnezeu, ca centru, deosebit de mine, al existentei mele; si intrucat omul nu poate exista prin sine insusi oricat si-ar da aceasta iluzie, reprezinta o gravitatie spre lume.

Asadar, uitarea de Dumnezeu fiind ultima cauza a pati­milor, tamaduirea de ele trebuie sa inceapa de la credinta, adica de la revenirea la o cat mai deasa pomenire a Lui. 
Prin aceasta, se va pune prima frana egoismului, ceea ce se va manifesta practic prin infranare in sens larg: infranarea poftelor trupesti si infranarea mandriei, prin smerenie. b) Subordonand spiritul fiintei noastre pornirilor infe­rioare, dar nereusind sa-l reduca cu totul la tacere, patimi­le produc o sfasiere si o dezordine in fiinta noastra si, prin aceasta, o slabire a ei. Dar ele nu au acest efect numai asu­pra subiectului lor. Ele produc o dezordine si in relatiile din­tre subiectul lor si semenii lui. De multe ori, patima se in­tinde de la primul ei subiect inspre viata altuia. Lacomia unuia provoaca lacomia altuia, ca aparare a aceluia de la­comia primului. 
Aproape orice patima cauta sa reduca pe semeni la treapta inferioara a unor obiecte. Dar aceia cauta sa se apere, iar din aceasta aparare se naste o lupta, care adeseori nu se opreste la simpla aparare, ci merge la ran­dul ei pana la tratarea celui dintai subiect al patimilor, ca obiect. 
Egoismul si ingustarea subiectului patimilor trezes­te, prin aparare si revolta, egoismul, ingustarea si saracirea celorlalti. 
Patimasul nu-si dauneaza numai sie, ci si altora. Patimile au ca victime nu numai subiectul lor, ci si pe semenii lui. Patima nu-si manifesta efectul de slabire, de pustiire si de dezordine numai in cel patimas, ci si in cei­lalti. Ea ii loveste pe aceia, si aceia reactioneaza de cele mai multe ori in acelasi fel. 
Desfranatul uzeaza de alte per­soane ca de obiecte ale placerilor lui; dar prin acestea le face si pe acelea desfranate, care cauta la randul lor sa uzeze de alte persoane ca de obiecte.

Cel mandru trezeste prin imitatie, sau prin reactie, mandria in alte persoane; iar raporturile de mandrie ce se nasc astfel intre persoane sunt contrare raporturilor normale de armonie; comunitatea umana se faramiteaza. Membrii se devora intre ei ca reptilele, cum spune Sfantul Maxim.loobis. 
Toate patimile sunt opusul iubirii adevarate, singura care restabileste armonia normala intre oameni.

Astfel, patimile produc si intretin haosul intre oameni. De aceea Hristos, intemeind Biserica, urmareste prin ea re­stabilirea unitatii sau sobornicitatii umane. Dar restabilirea aceasta nu este posibila fara slabirea patimilor in ei.

O metoda a curatirii de patimi este atat infranarea de la patimi a celui ce obisnuia sa fie subiectul prim al lor in ra­port cu ceilalti, cat si retinerea celorlalti de a raspunde prin patimile lor, rabdand si persistand in a iubi pe cei ce se comporta fata de ei in chip patimas. Aceasta ii fereste nu numai pe ei de molipsirea de patimi, ci are efect tamadui­tor si asupra celor ce vor sa-i faca victimele patimilor lor, precum opreste deteriorarea si mai accentuata a relatiilor dintre membrii comunitatii umane. 
De aceea ne-a poruncit Iisus sa nu raspundem raului cu rau, ci sa iubim si pe vraj­masii nostri. Sfantul Isaac Sirul spune: Tu deosebi pe cel vrednic de cel nevrednic, ci sa-ti fie toti egal de buni, caci in felul acesta vei putea atrage si pe cei nevrednici la bine" (Cuv. 23). Sau: "Sileste-te, cand intalnesti pe aproapele tau, sa-l cinstesti peste masura lui. Saruta-i mainile si picioarele si tine-i mainile pe ochii tai, si lauda-l si pentru cele ce nu le are". 
"Iubeste-i pe pacatosi si nu-i dispretui pentru gre­selile lor". "Prin aceasta si prin unele ca acestea ii atragi la bine" (Cuv. 6). Precum iubirea leaga pe oameni, asa patimi­le destrama legaturile dintre ei. Ele sunt fermentul dezor­dinii launtrice si interpersonale. Ele sunt zidul ingrosat pus intre noi si Dumnezeu, ceata asezata pe transparenta lui Dumnezeu pentru firea noastra, facuta transparenta pentru Dumnezeu.

Parintele Dumitru Staniloaie
sursa http://www.crestinortodox.ro

Sf Siluan Athonitul ,,Despre Maica Domnului ''

Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt creştinii aceia din casa cărora nu lipseşte icoana Maicii Domnului şi au candelă la icoana ei, şi citesc în fiecare zi măcar un Acatist sau un Paraclis al Maicii Domnului.

  Maica Domnului este Maica Domnului, Maica Mântuitorului  Iisus Hristos

Când ne adresăm către Maica Domnului, neavând curajul (pentru faptele noastre) să ne adresăm direct Mântuitorului Hristos, Maica Domnului mijloceşte pentru noi: „Doamne, eu care Te-am purtat în braţele mele, care Te-am crescut în viaţa Ta pământească, ajută-mă în rugăciunea mea şi ajută pe acesta care se roagă mie!”
 O mamă totdeauna este foarte sensibilă fată de fiul său, copilul său. Orice i se întâmplă copilului, maica este imediat sensibilizată; dacă este într-o cumpănă grea fiul ei, chiar dacă s-a purtat mai rău până atunci cu ea, ea este foarte grabnic plină de griji şi nu ştie cum l-ar ajuta ca să scape din acel impas – mama pământească. Am întâlnit multe cazuri de acestea în viaţa mea de preot. Mama Mântuitorului Hristos este o mare excepţie – Mama lui Dumnezeu întrupat. Însă, fiind Iisus pe Cruce, i-a dat Maicii Domnului această ascultare, sau această îngrijire din partea Sfântului Ioan: Fiule, aceasta este mama ta! Prin această misiune pe care o are Maica Domnului, dată în cel mai greu moment pământesc al Mântuitorului Hristos, când era pe Cruce răstignit şi a încredinţat ucenicului iubit pe Maica Sa, Maica Domnului devine mama noastră, a pământenilor. Ea se roagă cu adevărat şi e mare mijlocitoare a noastră către Dumnezeu. Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, aceşti doi martori ai Mântuitorului Hristos, au foarte multă trecere înaintea lui Dumnezeu, înaintea Judecătorului celui Drept.

În Acatistul Acoperământului Maicii Domnului este acest loc într-un icos de acolo, în care Maica Domnului se roagă Mântuitorului Hristos, spunând: „Doamne, ajută pe cei care mă roagă să mă rog pentru ei!” – cuvintele sunt altfel puse acolo, dar aceasta este ideea. Şi ea se roagă cu adevărat şi rugăciunea Maicii e primită de Fiul său, căci Fiul său e Dumnezeu plin de dragoste.
Să vă spun o mică istorioară de la închisoare. Cineva a fost închis şi a stat 20 de ani în închisoare, un tânăr îmbătrânit în suferinţe. Într-o anchetă extraordinar de grea i s-a terminat răbdarea şi şi-a pus în gând să găsească un mijloc ca să-şi curme viaţa. Şi-a adus aminte, însă, că în tinereţe, când era liber, bunica îi spunea: „Când ai un necaz mare, să te rogi Maicii Domnului!”. Şi-a adus aminte de acest lucru, şi spunea el: „Către Mântuitorul n-aveam curajul să mă rog – pentru că a avut şi el greşelile lui – dar către Maica Domnului, care a fost şi ea pământeană ca şi noi, m-am rugat!” Scurt. O rugăciune la disperare: „Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile şi presiunile care mi se fac aici! Ajută-mă!” Se ruga în celulă. Şi peste câteva clipe vede intrând prin uşa înaltă a celulei o făptură în alb cu un Prunc în braţe: „M-ai chemat! Am să te ajut. Fii în pace!” Şi a plecat mai departe. Nu l-au mai chemat după aceea la anchetă. L-au mutat într-un alt loc, la Polul Nord undeva, şi toată viaţa lui de după aceea – că a trăit încă mulţi ani în închisoare – a avut o viaţă foarte liniştită în sufletul lui, deşi suferinţele din afară erau destul de grele din când în când. Maica Domnului l-a ajutat în momentul următor după rugăciunea sa.
Această întâmplare o ştiu de la cel care a păţit-o. El mi-a spus-o. Şi în închisoare nu se minte! În închisoare spune fiecare ce are curat în inima lui. Mi-a spus bietul om ce a păţit şi cum i s-a rezolvat problema lui.
Aşa face Maica Domnului cea „grabnic ajutătoare”! Însă rugăciunea să fie făcută cu tot dorul, cu toată fiinţa, cu toată puterea, cu toată încrederea, chiar când suntem la disperare. Şi rugăciunea se împlineşte în momentul următor. Nu trebuie timp şi rugăciuni prea lungi, uneori. Câteodată, însă, avem nevoie de rugăciuni lungi, ca să ne potolim noi, să ne adunăm noi, să ne concentrăm către Dumnezeu. Alteori, în momente ca acestea foarte grele, pe loc îţi răspunde.


(extras din cartea Ne vorbeşte Părintele Sofian, editura Mănăstirii Sihăstria, 1998)

Viata Sfantului Apostol Petru

Sfintii Apostolii Petru şi Pavel sunt sărbătoriţi de crestini pe 29 iunie

VIATA SI MUCENICIA SFINTILOR APOSTOLI PETRU SI PAVEL

Biserica lui Hristos a hotărât să-i pună împreună în aceeaşi sărbătoare pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, verhovnicii Apostolilor lui Hristos şi misionarii Evangheliei lui Dumnezeu.

Sunt două persoane total diferite, care însă îşi plinesc vocaţiile spre slava lui Dumnezeu.


Petru era pescar căsătorit, neînvăţat, trudit îndelung pe malurile Mării Tiberiada, stors de puteri de mrejele grele şi goale ale profesiei lui. Un om trecut prin greutăţi, învăţat cu foamea, lipsit de subtilităţi şi de educaţie, talpa pământului şi a mării, cu mâinile brăzdate de rănile de funie şi lovit din toate părţile de valurile acestei lumi. La chemarea lui Hristos Dumnezeu, lasă toate şi îi urmează, renunţă la statutul său de pescar şi de cap de familie şi merge pe urmele Mântuitorului. Ascultă cu atenţie cuvintele care ies din gura lui Dumnezeu. Cască ochii mari la miile de minuni, pătrunde cu mintea lumina învierilor din morţi săvârşite de Hristos, ascultă muţii grăind despre Cuvântul şi vede pe orbi văzând Lumina lumii, pipăie trupul curat al celor vindecaţi de lepră şi învaţă şcoala iubirii jertfelnice şi vindecătoare de la Arhiereul vindecării veşnice.

Îl urmează cu o credincioşie totală pe Cel care i-a schimbat viaţa definitiv. E impulsiv, nehotărât, nervos, exploziv uneori, însă iubirea pentru Învăţător este mai mare decât toate defectele lui. Merge cu Stăpânul peste tot, simte cum duhul străpuns de Cuvânt intră în fiica lui Iair, cade la pământ în faţa Luminii celei veşnice de pe Tabor, priveşte de aproape, somnoros, lacrimile de sânge ale lui Dumnezeu de pe Ghetsimani. Promite că va merge până la moarte cu Hristos. Îl sfătuieşte să evite Crucea şi Învierea de dragul vieţii pământeşti. Sare la bătaie în grădină şi taie urechea lui Malchus. Prinderea lui Iisus este pentru el sfârşitul speranţelor lui, dezamăgirea totală. În noaptea în care Dumnezeu este pălmuit şi biciuit de oameni, Petru îşi pierde mrejele mentale, cade în frică şi în deznădejde, se leapădă de Cel ce l-a primit, se blesteamă şi se jură că nu-l cunoaşte pe Cunoscătorul vieţii lui. Şi în acel moment, îşi dă seama de infinitul iubirii lui Hristos, cutremur devastator îi cuprinde sufletul, iese afară şi plânge cu amar pentru lepădarea lui.

Suferă cumplit în inimă pentru Cel ce era bătut, sângerează sufletul lui de durere pentru Răstignit. Toate certitudinile lui, bazate pe viaţă, pe pământ şi pe mare se zdrobesc de piatra inimii lui inundată de lacrimi. Se desfiinţează pe sine pentru a face loc Celui ce iartă întregul univers. Se transformă în plângere pentru Cel a şters toată lacrima de pe toată faţa. Pentru el, lepădatul, nu mai există nimic decât Hristos cel răstignit, bătut, străpuns, ucis pentru mântuirea lui. De aici Petru moare de-a binelea şi începe o viaţă nouă, în care moartea e neglijabilă şi Viaţa nemuritoare se înstăpâneşte peste lume.

Este iertat pe mărturia întreită a iubirii care şterge întreita lepădare şi devine Potir al Duhului Sfânt la Cincizecime care adapă Biserica cu Hristos cel euharistic. Vorbeşte la Rusalii şi mii de oameni se botează în numele Treimii. Prezidează cu smerenie soboarele apostoleşti şi ascultă tânguirea inimii lui pentru cădere. S-a răstignit o viaţă pe durerea lepădării de Creator şi a ales cu smerenie să moară pe o Cruce, cu capul în jos, pentru a privi cerul pe care l-a dorit şi l-a aşteptat o viaţă întreagă şi a-şi mărturisi nevrednicia de a muri ca Dumnezeu.

Pavel era opusul total al lui Petru. Rabin preaînvăţat, de o subtilitate iudaică înnăscută, geniu al Torei şi fervent apărător al cultului iudaic, Pavel ducea la moarte pe creştini, această sectă care-şi revendică toate proorociile Testamentului. Profesor de teologie, cercetător al profeţiilor, doctor în Lege, Pavel era leacul pentru orice deviaţie ideologică. A fost martor la uciderea lui Ştefan, a privit impasibil cum creştinii erau duşi moarte pentru Cel răstignit, s-a mobilizat în persecuţia galileenilor. Era necruţător în profunzimea teologiei lui, insidios, suficient sieşi şi convins că trebuie să stârpească prin sânge rebeliunea ideologică a creştinilor. Prin minune dumnezeiască, aude glas din cer, vede Lumina cea mai presus de fire care-i orbeşte ochii, simte puterea lui Dumnezeu celui Viu, pe care-l studiase în insectarul targumelor o viaţă. Înţelege că Hristos este Biserica, auzind cuvintele: Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?Înţelege că fiecare durere a Bisericii îl doare infinit pe Dumnezeu, că rănile celor zdrobiţi sunt rănile lui Hristos, că fiecare lacrimă a creştinilor curge prin ochii lui Dumnezeu. Adâncul învăţăturii lui rabinice se deschide către cerul împlinirii profeţiilor în Mesia. Devine din cel mai acerb prigonitor, cel mai ales apostol şi teolog al Tainelor lui Dumnezeu. Este ţepuşa înfiptă în inima necredinţei iudeilor şi zdrobeşte prin har şi cunoştinţă toate evaziunile teologice ale Talmudului. Merge în pustie pentru a-L vedea pe Dumnezeu printre lacrimi. Porneşte în misiune şi ară întreaga Europă cu mâinile lui, însămânţând Cuvântul Evangheliei. Nimic nu-l poate opri, nici prigonirea, nici boala cumplită, nici suferinţa, nici moartea, din apostolia sa jertfelnică.

„Nici viaţa, nici moartea, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nicio altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39).

Pătrunde şi interpretează Evanghelia cum n-a mai făcut-o nimeni. Intră ca un cateter în arterele Trupului lui Hristos şi oxigenează cu teologie ţesuturile noului organism veşnic. O minune de om care sparge în bucăţi Europa cu toţi idolii ei, pregătind-o de frângerea întru Liturghie. Când vorbeşte cu lacrimi, cerurile îl ascultă căci îl dor cumplit rănile Stăpânului lui şi Hristos grăieşte întru el. Îngerii din cer se opresc din liturghisire, căci Pavel prigonitorul a început să destăinuie Tainele Împăratului. E slab ca o trestie, dar în el se odihneşte Puterea lui Dumnezeu. E mic de statură, dar vede înălţimile raiului. Are glasul stins, dar se face tăcere peste lume când vorbeşte. E bătut peste obraz de îngerul satanei, dar zdrobeşte cursele satanei de pe un întreg continent. Suferă îngrozitor, dar aduce la bucurie veşnică sute de mii de oameni. Mustră pe iudei şi pe apostoli, munceşte cu mâinile la corturi, scrie fervent şi total epistole către toată suflarea. E prigonit şi sfărâmat în trup, însă cuvintele lui sunt o undă de şoc a harului lui Dumnezeu. Oamenii se opresc din moarte când îl ascultă, izbucnesc în plâns şi îşi schimbă viaţa şi veşnicia.

Doi oameni de ţărână, plini de toate durerile acestei lumi, slabi şi îndoielnici, cu păcate grele la activ, însă care au reuşit prin lacrimi şi prin pocăinţă să desfiinţeze întunericul din ei şi s-au făcut Potire sfinte ale Liturghiei celei de taină a lui Hristos. Mucenici şi apostoli, ei au lucrat toată viaţa, toată moartea şi toată veşnicia pentru Hristos, iubirea vieţii lor şi viaţa iubirii lor. Nimic n-a fost mai important pentru ei decât sufletele celor scoşi din robia morţii spre tărâmul făgăduinţei. Doi iudei cu vocaţie universală. Doi provinciali care sunt chemaţi în rugăciune în toate colţurile pământului.



Credincioşia Apostolului Petru


Sfântul Apostol Petru nu s-a despărţit de Domnul. El a rămas nedesprins de El, desfătându-se de chipul şi de cuvintele Lui care erau mai dulci decât mierea. A fost martor la multele şi marile minuni ale Domnului care demonstrau clar că Hristos era Fiul lui Dumnezeu, în Care credea fără nici o umbră de îndoială. Aşa cum credea adevărul din toată inima sa, tot aşa a mărturisit mântuirea cu buzele sale.

După ce Iisus a intrat în părţile Cezareei lui Filip, „a început să-şi întrebe ucenicii: «Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?». Iar ei au răspuns: «Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci». Si le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt?Răspunzând Simon-Petru a zis: «Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu». Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: «Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Si Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Și îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri». Atunci a poruncit ucenicilor Lui să nu spună nimănui că El este Hristosul” (Mt. 6,13-20).

Fericitul Teofilact:

„Domnul îi spune lui Petru: «Această mărturisire pe care tu ai făcut-o va fi temelia celor care vor crede»”[1]. Sfântul Hrisostom tâlcuieşte acest verset: „«Pe această piatră Eu voi zidi»; adică pe credinţa mărturisirii”[2]. Sfântul Leon, Papă al Romei, este de acord cu această interpretare, scriind: „Pe acest fundament, zice El, Eu Îmi voi ridica Biserica, şi se va ridica pe tăria acestei credinţe, şi măreţia Bisericii Mele se va uni cu cerurile. Porţile iadului nu vor birui această mărturisire şi nici legăturile morţii nu o vor cuprinde. Căci aceste cuvinte sunt cuvintele vieţii, şi aşa cum îi ridică pe cei care le mărturisesc la ceruri, tot astfel îi aruncă pe cei care le neagă în Iad”[3]. Venerabilul Beda spune şi el: „Tu eşti Petru şi pe această Piatră de la care ţi-ai primit numele, adică, de la Mine Însumi, Eu voi ridica Biserica Mea. Pe această deplinătate de credinţă pe care tu ai mărturisit-o, Eu voi ridica Biserica Mea şi dacă cineva se desparte de tovărăşia acestei mărturisiri, deşi i se va părea ca face lucruri mari, el nu va aparţine de zidirea care este Biserica Mea”[4].

(extras din Sinaxarul mare al Bisericii Ortodoxe. Luna iunie, în curs de apariţie la Editura Doxologia)

Râvna Apostolului Petru după Înviere


Deşi Dumnezeu, în a Sa iconomie, a îngăduit ca Petru să cadă în păcatul lepădării de Domnul şi Mântuitorul nostru de trei ori, totuşi El îl ridică şi îl îndreptează prin pocăinţă unită cu întristare amară. Sfântul Petru a fost primul din cei doisprezece care a fost socotit vrednic să-L vadă pe Domnul Iisus Hristos înviat, după cum relatează Evanghelistul Luca: „Ziceau că a înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat lui Simon” (Lc. 24, 34); şi Apostolul Pavel spune acelaşi lucru: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chefa[1], apoi celor doisprezece” (I Cor. 15, 3-5).

Acum, Iisus S-a arătat din nou ucenicilor la Marea Tiberiadei. Simon-Petru era împreună cu Toma, Natanail, Iacov şi Ioan (fiii lui Zevedeu) şi alţi doi ucenici. Simon-Petru le-a zis lor: „Mă duc să pescuiesc” (In 21, 3). (Vedem astfel că, după Înviere, Petru şi-a reluat fosta sa meserie). Ei i-au răspuns lui Petru: „Venim şi noi cu tine”. Și astfel: „şi au ieşit şi s-au suit în corabie, şi în noaptea aceea n-au prins nimic. Iar făcându-se dimineaţă, Iisus a stat la ţărm; dar ucenicii n-au ştiut că este Iisus. Deci le-a zis Iisus: «Fiilor, nu cumva aveţi ceva de mâncare?». Ei I-au răspuns: «Nu». Iar El le-a zis: «Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi afla». Deci au aruncat-o şi nu mai puteau s-o tragă de mulţimea peştilor. şi a zis lui Petru ucenicul acela pe care-l iubea Iisus: «Domnul este!»[2]. Deci Simon-Petru, auzind că este Domnul, şi-a încins haina, căci era dezbrăcat, şi s-a aruncat în apă” (In 21, 3-7).

Sfântul Ioan Gură de Aur spune aici: „Atunci când ucenicii Petru şi Ioan L-au recunoscut şi-au arătat din nou particularităţile temperamentului lor diferit. Unul era mai râvnitor, celălalt, mai înalt cu sufletul; unul era mai plin de avânt, celălalt mai luminat. Din acest motiv, Ioan L-a recunoscut primul, dar Petru s-a dus la El cel dintâi”[3].

Evanghelistul Ioan continua, descriind acea scenă: „şi ceilalţi ucenici au venit cu corabia, căci nu erau departe de ţărm, ci la două sute de coţi, trăgând mreaja cu peşti. Deci, când au ieşit la ţărm, au văzut jar pus jos şi peşte pus deasupra, şi pâine. Iisus le-a zis: «Aduceţi din peştele pe care l-aţi prins acum». Simon-Petru s-a suit în corabie şi a tras mreaja la ţărm, plină de peşti mari: o sută cincizeci şi trei, şi, deşi erau atâţia, nu s-a rupt mreaja” (In 21, 8-11).

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte:

„Nu au avut în faţa ochilor semne mici, ci mari. Care au fost acelea? Mai întâi, mulţimea peştilor prinşi; apoi, mrejele nu li s-au rupt; înainte de a coborî la ţărm, cărbunii erau aprinşi, iar peştele pus deasupra, iar pâinea era alături. Căci El nu S-a mai folosit de materia deja existentă, dintr-o anume iconomie, precum făcea înainte de Patima pe Cruce. Aşadar, când Petru L-a recunoscut, el a aruncat totul, şi mrejele, şi peştii, şi s-a aruncat în apă. Vedeţi evlavia şi dorul său? Și totuşi era o distanţă de două sute de stadii, dar Petru nu a aşteptat ca barca să ajungă la ţărm, ci a traversat distanţa înotând”[4].

Sfântul Grigorie cel Mare ne povăţuieşte: „Fiindcă învăţătorul Bisericii trebuia să ne despartă de valurile acestei lumi, era necesar ca Petru să aducă plasa plină de peşti la ţărm. El a tras peştii la ţărmul stabil fiindcă prin predica Sa El a arătat credincioşilor stabilitatea casei noastre cereşti. El a arătat aceasta prin lucrările şi cuvintele sale şi o împlineşte zilnic prin semnele sale minunate”


(extras din Sinaxarul mare al Bisericii Ortodoxe. Luna iunie, în curs de apariţie la Editura Doxologia)

http://www.cuvantul-ortodox.ro/

Păcatele care tâlhăresc energia genetică

 "De pe la 5- 6 ani apar jocurile cu împunsături necurate de-a mirele cu mireasa cu sora-verişoara, încurajate iresponsabil chiar de părinţii copiilor.
A doua perioadă începe pe la 14-15 ani în funcţie de gradul de vitalitate a individului(poate începe chiar mai devreme). Acum apare altă formă de desfrânare: onania, malahia, sau pe limba poporului „curvia cu mâna", de care greu se tămăduieşte. Ea ţine de la 14 până la 75 de ani, dacă nu se îngrijeşte să se despartă de ea.
Desfânarea cu dobitoacele începe tot în faza copilăriei, poate începe la pubertate sau adolescenţă, această pervertire se întâlneste mai ales la cei debili mintal, care se dezechilibrează astfel şi mai rău. Se poate ţine acest păcat şi după copilărie.

Acum după aceste păcate dau cu ticăloşia şi în păcatele curviei-stil personal, la care se trece începând cu viaţa adolescenţei.

 De aceea mulţi nu mai pot veni la căsătorie şi din pricină că ţinuta lor are o gravă defecţiune, contractată înainte. Pe respectivul nu-l mai doare nimic dar nu reuşeşte să convie cu cineva şi să-şi aleagă o soţie.

 Fetele, de asemenea, au desfrânarea cu mâna dar la ele merge aşa de departe încât ajung să se şi lupte cu nebunia şi greu reuşesc să ajungă la căsătorie. O vom dovedi.
Alte păcate din acest pomelnic sunt cele din interiorul familiei, începând cu cele dinaintea cununiei bisericeşti, cu propia aleasă. Ei nu mărturisesc păcatul acesta înainte, ca să-şi ia iertare, şi cer Sfânta Taină a căsătoriei peste curvie nemărurisită. După asta se mira de traiul rău şi că nu vine binecuvântarea copiilor. Făcând păcatul înainte de căsătorie, poate s-a temut că prinde copii, şi această frică fiind foarte puternică s-a resimţit în tot corpul şi astfel i-au fost paralizate ovarele.În felul acesta ajunge să nu mai aibă copii, să fie stearpă. A gustat mai înainte de vreme din fructul oprit şi a avut o teamă care a trecut prin ea ca un curent electric ce i-a paralizat ovarele.

Şi după căsătorie poate fi desfrânare-aşa cum o numeşte Scriptura. Sub numele căsătoriei îşi îngăduie toată risipa şi toate blăstămăţiile. Ce se întâmplă: Se face o pervertire a energiei genetice până acolo că intră în simţul lor şi desfrânarea devine o a doua natură. Dacă devine o a doua natură, ei sunt robiţi de plăcere, şi sărăciţi de putere. Când se întâmplă să mai zămislească şi copii, nedoriţi sau printr-un accident, căci căsătoria nu este dată spre plăcere ci este însoţită şi de plăcere( şi asta este cu totul altceva) energia naturală slăbită va da un copil slăbănog sau debil fizic sau mintal. 

Ispitiţi oamenii au despărţit plăcerea de poruncă şi se feresc de zămislire-ferire care aduce daune atât bărbatului cât şi femeii. Aceasta ajunge tot la sterilitate. Ferirea de copii este a doua pricină de sterilitate."


(Parintele Arsenie Boca)

*************

Cei ce n-au necazuri!

Nouă,toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. 

El numai le îngăduie şi spală cu ele vinovăţiile noastre.

 Oamenii însă tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedeşte nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. 

Ba chiar prin aceea ştim că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri.

 Fiind atotbun şi atotînţelept, ne poartă de grijă şi ne spală, cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori pricepem acum, ori vom înţelege pe urmă. 

Căci: "Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă". 

El aşteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăinţa de bunăvoie sau nu; învăţăm din necazurile altora sau aşteptăm să ne spargem şi noi capul de ele, ca şi ei?

Dumnezeu vrea să ajute pe toţi, dar nu toţi primesc purtarea Sa de grijă. Aşa se face că sunt oameni păcătoşi care n-au necazuri. Pe aceştia i-a lepădat Dumnezeu. Căci ştiindu-le firea, precum că nu au leac şi nu pricep nimic din ocârmuirea Sa, îi lasă în păcatele lor. Aceştia sunt cei de care zice David că: "N-au nici o suferinţă până la moarte şi sunt plini de sănătate; cu oamenii la ostenele nu iau parte şi nu sunt supuşi la bătăi ca ceilalţi oameni. Râd de toată lumea şi grăiesc de sus. Iată, necredincioşii huzuresc în lumea aceasta şi-şi adună bogăţii". Aşa încât mulţi din neştiinţă: "Râvnesc soarta (pământească a) necredincioşilor, văzând propăşirea păcătoşilor"; dar când înţeleg "sfârşitul păcătoşilor" - iar aceasta le vine numai când intră la "Altarul Domnului" - abia atunci nedumerirea li se împrăştie. Căci la Altarul Domnului, unde: "se află ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii", în Iisus Hristos adică, ei află că: "Pentru vicleşugul lor îi pune Dumnezeu pe căi alunecoase şi-i lasă să cadă în prăpastie şi ajung la pustiire".

Nu fericiţi, aşadar, pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta. Căci, cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte să-l înţeleagă căile, nu le mai rânduieşte o îndreptare prin încercări în lumea aceasta, ci osânda în cealaltă.  Iată de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar şi când osândeşte la iad tot milostiv se dovedeşte şi ca un mai-nainte ştiutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva păcatelor lor, căci mândria lor cea peste măsură de mare nu rabdă nicidecum umilirea încercărilor. Dimpotrivă, încercarea lui Dumnezeu de a-i spăla prin necazurile cele fără de voie, lor li s-ar întoarce tocmai pe dos. Căci ei, iubind mai tare mândria şi slava deşartă a vieţii acesteia, decât smerenia şi supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebună a minţii lor îi aruncă în deznădejde, din care fac cel mai mare şi mai de pe urmă păcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorârea de sine. Ori toate celelalte păcate, ce le-ar putea face omul, adunate la un loc, sunt mai mici decât acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de înţelegere pentru mulţimea neputinţei lor, nu-i bagă Dumnezeu în cuptorul smereniei, că nu rabdă neghina o probă ca aceasta, ci vor merge în osândă, dar nu în osânda cea mai mare, ca ucigaşii de sine.

"Deci dacă cineva, păcătuind în chip vădit şi nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socoteşte că judecata lui va fi fără milă acolo."

(Pr. Arsenie Boca - "Cararea Imparatiei")