Parintele Arsenie Boca ,, Despre taina mortii si a milei lui Dumnezeu  ,,

Socotelile înţelepciunii cu moartea

 Când nu mai răspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptăţii Sale, când, spre pedepsirea răutăţii, îngăduie războaiele. Atunci viaţa oricui se află în primejdie de moarte, şi a celor de acasă şi a celor de pe fronturi.
Să cercetăm, între marginile îngăduite, pricina aceasta a războaielor, care pe mulţi îi spală de fărădelegi în şiroaie de lacrimi.

 Luăm ca gând de ajutor de darea răspunsului voinţa lui Dumnezeu, care urmăreşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie.

 Drept aceea, Dumnezeu, cel milostiv întru dreptăţi, pe cei nebăgători de seamă sau potrivnici - dar totuşi oameni cumsecade - abia cu ajutorul primejdiei îi înduplecă, să vrea şi ei ce vrea Dumnezeu, adică mântuirea, singurul lucru cu adevărat de trebuinţă. 

Al doilea gând de ajutor este primirea de mai înainte ca bun a ceea ce orânduieşte şi face Dumnezeu, să ne bucurăm de hotărârea Lui, chiar dacă nu pricepem aceasta. Iar gândul al treilea e că în suferinţe fără de voie s-au mântuit cuvioşii; tot aşa şi cu suferinţele războaielor, mult mai mult se mântuiesc pe fronturi, decât s-ar mântui acasă. 

Obişnuit, lumea crede că mor în războaie cei răi şi scapă cei buni. Este şi nu este aşa, pentru că numai singur Dumnezeu ştie şi ţine socoteala fiecăruia. Unul din sfinţi a zis: "Caprele eu sunt; iar oile Dumnezeu le cunoaşte şi le ştie". 

Pe urmă numai Dumnezeu ştie - şi precum ştie şi face - dacă pentru cineva e mai de folos viaţa sau mai mult îi foloseşte mutarea din viaţă.

 Apoi Dumnezeu, în atotputernicia Sa, foloseşte şi pe cei răi, pe necredincioşi, pe cei fără nici un Dumnezeu, ba chiar şi pe draci, ca printrînşii să aducă mântuirea, celor ce cu tot dinadinsul vreau ca să se mântuiască şi care sunt de mântuit.

 Aşa bunăoară, cineva încărcat de păcate, cum l-au povăţuit cei trei "prieteni" ai săi, ajunge la strâmtoare şi nevoie mare. Necazurile îi mai topesc trupul, îi mai subţiază mintea şi aşa găseşte pe Dumnezeu ca pe singura scăpare a sa din primejdii. Acum I se roagă pentru prima dată, şi poate ca niciodată. Deci, cu prilejul târcoalelor morţii în jurul vieţii sale, Dumnezeu în atotştiinţa Sa, văzându-l că s-a îndreptat pe calea bună pentru toate zilele vieţii lui, pe care le-ar mai avea de trăit - dacă ar fi cuminte - în chip nevăzut şi minunat îl scapă de moarte sigură.

 Dacă însă îl ştie, că mai târziu ar avea o pocăinţă şi mai bună, îl va îngădui prin mai multe şi mai grele primejdii, scăpându-l de fiecare - căci necazurile spală petele păcatelor de pe haina noastră nevăzută - şi mai târziu îl scoate din topitoarea suferinţelor, fie spre viaţa cea fără de trup, fie întorcându-l spre viaţa pământească, ca pe un înţelepţit. 

Pe cei ce însă n-au statornicie în bine şi iarăşi s-ar întoarce la rele, uitând făgăduinţa ce-au făcut-o la strâmtoare, pe unii îi scoate din viaţa cea deşartă, atunci când după ştiinţa lui Dumnezeu, au ajuns la cea mai bună pocăinţă din viaţa lor, ca în aceea să se ocrotească în veci fără de sfârşit. Aceştia aşa-s mai de câştig pentru mântuire, primindu-i Dumnezeu cu o cât de câtă pocăinţă.

 Pentru cei ce trecuţi prin suferinţe si au câştigat întărire şi statornicie spre bine şi printr-înşii ştie Dumnezeu că ar dobândi mântuirea şi a altora, pe aceştia îi scapă şi-i întoarce iar acasă. De cumva iarăşi se dedau stricăciunii şi îngrămădirii de păcate, iarăşi îi cheamă la şcoală. Şi aşa face de câte ori trebuie şi cu toţi câţi trebuie. 

Cu cei răi şi, după ştiinţa lui Dumnezeu fără întoarcere, printre alte neştiute taine, are şi aceste două socoteli: s-au îi pierde în grabă, în chip năpraznic, ca să nu-şi mai înmulţească relele, şi aşa mai uşor să se osândească; sau că prin răutatea lor vrea să răsplătească, să ispăşească, să întoarcă, sau să mântuiască pe oarecare din cei de acasă, mai zăbavnici la pocăinţă sau îndărătnici la sfatul şi la rugămintea celor buni. Iar pe al treilea fel de oameni, pe cei buni, prin darul lui Dumnezeu, îi scoate din viaţa cea deşartă, fie ştiindu-i că ar avea să cadă mai târziu, tinzându-şi la fărădelegi mâinile lor - şi aşa-şi îngreuiază sau îşi pierd mântuirea lor - fie că, plăcuţi fiind lui Dumnezeu, i-a pus la încercare şi i-a aflat Lui-Şi vrednici, precum scrie:

 1. Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de dânsele munca. 2. Părutu-s-a în ochii celor nepricepuţi că drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume e o mare pedeapsă, 

3. Şi mergerea lor de la noi e sfărâmare, iar ei sunt în pace.

 4. Chiar dacă în faţa oamenilor au îndurat munci, nădejdea lor e plină de nemurire, 

5. Şi puţin fiind pedepsiţi, mare răsplată vor primi, că Dumnezeu i-a încercat pe dânşii şi i-a aflat Lui-Şi vrednici. 

6. Ca aurul în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă, aşa i-a primit.

7. Străluci-vor în ziua răsplătirii ...

 Iar dacă sunt câte unii răi fără de leac şi nu păţesc nimic din necazurile oamenilor, trebuie sa intelegem   că i-a lepădat Dumnezeu şi-i lasă să se desăvârşească în rele, ca să ia osânda veşnică, - precum s-a spus la cele pentru Saul.

 O taină a lui Dumnezeu e şi aceasta: Nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici şi numaidecât. 

 Că dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei.

 Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios la o măsură omenească, sau cel mult îngerească, şi ne-ar da să înţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpânirea, - cum fac oamenii.

 Ci tocmai prin faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năpraznică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, - atotputernicie, sub ocrotirea căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, care ne întăreşte cu liniştea Sa. Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecât, îi întinde ispite puternice, să se desăvârşească şi ea spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii. 

 Iar dacă totuşi, uneori pedepseşte năpraznic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni, şi mai ales să nu scadă în credinţă începătorii, şi să nu se piardă dintre oameni conştiinţa răsplătirii după fapte. 

Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăt

eşte, fie binele, fie răul, un singur lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică, şi că biruieşte binele asupra răutăţii. 

Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu sfarmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute. Oricât ni s-ar părea de neobişnuit, dar adevărul acesta rămâne: "Că ne-a trimis Dumnezeu în lumea aceasta, ca să ne învăţăm a ne lepăda de ea şi s-o căutăm pe cea adevărată".

Pentru iubitorii de Dumnezeu nu este durere, nu este primejdie - afară de păcat - şi nu este moarte; ei trebuie fericiţi şi urmaţi cu aceeaşi lepădare de sine şi de viaţă, oricând vremea ne-ar cere-o. Deci nu sunt de plâns decât necredincioşii care s-au stins în necredinţă, ca nişte înstrăinaţi şi potrivnici lui Dumnezeu.

 Dar e bine să se ştie că viaţa în primejdii pe mulţi i-a scos din numărul morţilor şi i-a primit Dumnezeu din braţele morţii în Împărăţia vieţii. Amin. 

Parintele Arsenie Boca ,, Cararea Imparatiei,,
Edit. Episcopia Romana a Aradului, pag.55-56

PARINTELE ARSENIE BOCA 

,, PRIMEJDIA CE OMOARA SUFLETUL -TRUFIA,,

"Trufia este lepadare de Dumnezeu, nascocire draceasca", zice Ioan Scararul. "Inceputul trufiei este radacina slavei desarte; mijlocul este defaimarea aproapelui, trambitarea nerusinata a propriilor osteneli, lauda de sine din inima, urârea mustrarii; iar sfarsitul este lepadarea ajutorului dumnezeiesc, nadajduirea in propria stradanie, naravul dracesc".
 Avva Dorothei scrie: "Trufia cea dintai este atunci cand cineva isi cearta fratele, il osandeste si-l necinsteste , iar el ar fi mai presus de dansul; unul ca acesta, daca nu-si va veni in sine degrab si nu se va sili sa se indrepteze, incetul cu incetul va ajunge si la a doua trufie, asa incat se va trufi si impotriva lui Dumnezeu insusi, punand nevointele si virtutile sale pe seama sa, nu pe seama lui Dumnezeu, ca si cum el insusi le-ar fi savarsit, cu priceperea sa si cu stradania sa, nu cu ajutorul lui Dumnezeu".

1. [...] vad  paiul din ochiul fratelui lor, dar bârna din ochiul lor nu o vor sa o vada ; nu le plac duhovnicii care nu-i laudă în faptele lor şi nu judecă buna lor lucrare, fiindcă astfel de ucenici nu caută decât să fie preţuiţi şi lăudaţi în tot ceea ce fac ei.
 2. Încearcă să convingă pe alţii că ei au duhul desăvârşit şi adevărata evlavie. Ajung chiar să nu-şi mai mărturisească păcatele ca să nu se înjosească şi ferind greşalele pentru a le face puţin mai grele. Se vor feri ca de foc să preamărească pe alţii, dar nu le displace să fie preamăriţi ei. Ba câteodată merg până acolo ca să ceară ca să-i preamărească oamenii.
 Începătorii scapă foarte rar de vreuna din aceste slăbiciuni. 
3. Înclinaţii spre zgârcenie duhovnicească 
Se tânguiesc atunci când nu primesc mângâierile care le aşteptau din partea duhovnicilor sau aproapelui. Caută a se umfla de sfaturi şi învăţături duhovniceşti. Închină tot timpul cititului şi nu mai au timp pentru lucrarea care este prima lor datorie. 
4. Înclinaţii spre mânie
 Au în permanenţă o proastă dispoziţie. Îşi fac datoria numai de mântuială. Se supără pentru toate fleacurile şi ajung câteodată de nesuferit. Pun vina pe greşealele altuia. Îi bârfeşte pe ceilalţi. Face morală cu acreală, în ton, ca şi când numai el ar avea dreptul la virtute. 
 5. Înclinaţii spre lăcomie duhovnicească .
Se istovesc în canoane. Se dedau fără de frâu la posturi. Se sustrag din faţa acelora care i-ar îndemna pentru hrana trupească. N-au dreaptă socoteală. 
6. Lucrează împotriva poruncilor. 
Doresc mai mult un canon trupesc decât un canon al judecăţii. 
7. Lipsa de ascultare de duhovnic. 
Se trufesc prin diferite osteneli fără dreaptă socoteală. Pe astfel de ucenici îi încurajează diavolul să facă astfel. 
8. Caută să smulgă duhovnicilor sfaturi după cum le place lor. În cazul că sunt respinşi au mâhnire ca de copii. 
9. Ceea ce fac, fac numai de mântuială pentru că sunt convinşi că nu fac nimic bun înaintea lui Dumnezeu când nu lucrează cum le place lor. 
10. Se împărtăşesc fără încuviinţarea duhovnicului de mai multe ori. 
11. Înclinaţii spre pizmă şi lume.
Îi sare în ochi binele duhovnicesc al aproapelui. Suferă când aude că cineva este lăudat. 
12. Virtutea altuia îl întristează şi dacă are prilej o va prigoni şi ponegri, cu scop de ai risipi pe cât e posibil laudele. 
13. Doreşte să fie primul în toate. 

Vrăjmaşii omului duhovnicesc: lumea, trupul, diavolul Aceştia trei în mod sigur îi ies omului în calea duhovnicească. 

Cei buni se arată prin smerenia lor.
 Nu ţin seama de lucrurile lor personale şi nu pun decât foarte puţin preţ pe ele. În toate lucrurile lor smerenia stăpâneşte. 
Cu cât lucrează mai mult cu atât îşi plac mai puţin. Dorinţa vie le este de-a place lui Dumnezeu. Tot ceea ce ostenesc ei pentru Dumnezeu li se pare nimic. 
Sunt foarte fericiţi când nu sunt băgaţi în seamă şi când sunt criticaţi de alţii în lucrările lor. Când sunt lăudaţi de cineva ei sunt foarte uimiţi. Nu doresc altceva să înveţe decât numai ce le este de folos.

Liniştirea 
Petrecerea neîmpărtăşită, ferită de orice grijă a vieţii, ca astfel omul să poată, prin depărtarea de oameni şi deîmpărtăşiri, să fugă de zgomot şi de cel ce "umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită", prin întâlnirile şi grijile vieţii. Trebuie să aibă numai o singură grijă, cum să placă lui Dumnezeu mai mult şi să-şi facă sufletul neosândit în ceasul morţii şi să afle, cu toată sârguinţa, lucrările fine ale dracilor şi greşalele sale ce întrec nisipul mării. Cunoscându-le pe acestea omul plânge pururea, dar e mângâiat de Dumnezeu. 

Postul 
Postul cu măsură sau mâncarea odată în zi (a nu se sătura). Mâncarea să fie de un singur fel, din bucate neînsemnate şi care se găsesc fără bătaie de cap şi pe care nu le 
pofteşte sufletul. Să m ănânce în fiecare zi un fel cu înfrânare. Vinul e folositor la bătrâneţe, la neputinţă şi la frig şi atunci puţin. Iar la tinereţe, la căldură şi la sănătate mai bună este apa - dar şi aceasta puţină, căci setea e mai bună decât toate poftele trupeşti. 

Privegherea 
E bine a folosi jumătate din noapte pentru somn, iar jumătate pentru psalmodie şi pentru rugăciune, pentru suspine şi lacrimi, ca prin postul şi privegherea cu măsură, să se facă supus sufletului sănătos şi gata spre tot lucrul bun, iar sufletul să capete bărbăţie şi luminare - ca să facă şi să vadă cele cuvenite. 

Psalmodia
 Rugăciunea trupească prin psalmi şi îngenuncheri ca să se deşire trupul şi să se smerească sufletul, ca să fugă vrăjmaşii noştri, dracii, şi să se apropie prietenii noştri, Îngerii, şi aşa să cunoască omul de unde primeşte ajutor. 

 Rugăciunea

 Rugăciunea duhovnicească făcută prin minte care se fereşte de orice gând. Stând mintea în cele zise şi căzând la Dumnezeu cu înfrângeri negrăite, cere numai ca să facă voia dumnezeiască întru toate faptele cugetărilor sale, neprimind nici un gând, sau figură, sau culoare, sau lumină, sau foc, sau peste tot (orice) altceva ci ca una ce priveşte numai la Dumnezeu şi vorbeşte numai cu El fiind ajunsă fără formă, fără culoare şi fără figură. Căci aceasta este rugăciunea curată, care se cade să o aibă cel lucrător. 

Citirea

Pentru a învăţa din dumnezeieştile Scripturi şi vieţile părinţilor cum să biruiască patimile şi să dobândească virtuţile. Pentru ca să umple mintea lui cu cuvintele Duhului Sfânt şi să uite cuvintele şi gândurile necuvioase care le-a auzit fiind afară de chilie. Cel ce vrea să înveţe cunoştinţa de Dumnezeu, nu trebuie să fie numai cu auzirea. Pentru că altceva este auzirea şi altceva fapta. Cunoştinţa duhovnicească nu se iveşte numai din cugetare, ci se dă de la Dumnezeu după Har, celor smeriţi la cuget. Că cel ce citeşte Scripturile, poate le cunoaşte în parte, nu e de mirare mai ales dacă e lucrător. Dar unul ca acesta nu are cunoştinţa lui Dumnezeu ci trebuie să asculte cuvintele celor ce au cunoştinţă de Dumnezeu: Prooroci, Apostoli, Sfinţi Părinţi (Preoţi). 

Întrebarea celor cercaţi 
Despre orice cuvânt sau faptă se cade a întreba pe cei cercaţi pentru ca nu cumva din necercare, sau din plăcere de sine, înţelegând şi făcând ceva, unele în locul altora, să rătăcească şi să cadă în părerea de sine, închipuindu-şi că ştie cum trebuie, neştiind încă nimic, cum zice Apostolul. Monahul trebuie să aibă răbdare în toate cele ce vin asupra lui, pe care vrea Dumnezeu să le îngăduie asupra lui spre învăţare, spre cercare, spre cunoaşterea slăbiciunii sale. Să nu se facă îndrăzneţ, să nu-şi piardă nădejdea în orice rău sau bine ce i s-ar întâmpla. E dator să se ferească de orice vis, de orice vorbă şi de orice lucru fără rost, şi să cugete la numele lui Dumnezeu, mai des decât răsuflă în toată vremea şi în tot locul şi lucrul, şi să cadă la El din suflet, adunându-şi mintea din toate lucrurile lumii şi căutând să facă numai voia lui Dumnezeu. Atunci începe mintea să-şi vadă greşeala sa ca nisipul mării, şi acesta este începutul luminării sufletului şi decada sănătăţii lui. Atunci începe să înţeleagă binefacerile lui Dumnezeu şi greşalele sale. De atunci păzeşte poruncile întru cunoştinţă, de la cea dintâi până la cea din urmă, fiindcă şi Domnul le-a pus ca pe o scară şi nu poate cumva să treacă peste una ca să ajungă la alta, ci trebuie să înainteze de la cea dintâi la cea de-a doua şi aşa mai departe, face pe om Dumnezeu, prin Harul Celui ce le-a dăruit pe ele celor ce (aleargă) aleg să le împlinească. Nici o altă f ăptură sau zidire însufleţită sau neînsufleţită n-a călcat voia lui Dumnezeu vreodată, ci numai firea omenească, care bucurându-se de multe binefaceri, a mâniat pe Dumnezeu necontenit. 

Milostenia 
Milostiv este cel ce miluieşte pe aproapele din cele ce le-a primit el de la Dumnezeu, fie bani, fie mâncări, fie tărie, fie cuvânt spre folos, fie rugăciune, fie putere de a mângâia pe cel ce are lipsă de ea, socotindu-se că e datornic. Săracul poate trăi fără să-l miluiască, după puterea sa, nu poate el însă s ă trăiască şi să se mântuiască. 
Milostenia desăvârşită este aceea pe care ne-a arătat-o Hristos, care a răbdat moartea pentru noi, punându-ne tuturor o pildă şi un chip ca şi noi să murim pentru alţii, nu numai pentru prieteni ci şi pentru duşmani când vremea o cere. De la frica de Dumnezeu trece omul la buna cinstire. De la aceasta vine cunoştinţa prin care e sfatul şi dreapta socoteală. 

Parintele Arsenie Boca ,, Cararea Imparatiei,,
Edit. Episcopia Romana a Aradului, pag.43-46

Pr. Arsenie Boca ,,Să nu ceri sfat de la cineva care nu vieţuieşte ca tine oricât ar fi acela de înţelept.,,

 Să nu ceri sfat de la cineva care nu vieţuieşte ca tine oricât ar fi acela de înţelept.
 Ci mai bine arată-ţi gândurile tale unui om simplu, dar încercat în lucrurile acestea, decât celui ce vorbeşte cu înţelepciune, din cercetare şi nu din păţanie. 
Şi ce este experienţa? A avea experienţă nu înseamnă să te duci şi să cercetezi vreun lucru fără să ai în tine cunoştinţă de el, ci să simţi prin încercare cu fapta dacă este acel lucru de folos, dar pe dinăuntru este plin de păgubire. De aceea iarăşi unii oameni suferă pagubă, din lucruri care sunt în aparenţă folositoare.
 Şi în lucrurile acestea nici mărturia cunoştinţei nu este adevărată. Deci ia-l pe acela sfetnic, care ştie să pună la încercare prin răbdare, lucrurile socotinţei. De aceea nu tot omul este vrednic de credinţă când dă sfaturi, ci numai acela care mai întâi a ştiut să se cârmuiască pe sine, chiar dacă a fost slobod şi nu se teme de defăimare, nici de clevetire. 

Când vei da de pace fără tulburare în calea ta, atunci teme-te căci stai departe de calea cea dreaptă pe care calcă picioarele ostenitoare ale sfinţilor.
Cu cât înaintezi în calea care duce la Cetatea Împărătească, cu cât te apropii de cetatea lui Dumnezeu, să-ţi fie ţie semn aceasta: te vor întâmpina ispite puternice. 
Şi cu cât te apropii de Dumnezeu şi cu cât sporeşti, cu atât se măresc ispitele împotriva ta. 

 Răbdarea
 Toate împrejurările şi toate necazurile, care nu au parte de răbdare, vor fi îndoit pedepsite. Că prin răbdare, omul leapădă primejdia. Împuţimea sufletului este maică a muncirii. Iar răbdarea este maică a mângâierii şi este o putere care se naşte din inimă largă. 
Şi această putere omul n-o află în necazuri, decât cu Harul lui Dumnezeu, care se află printr-o rugăciune strânsă şi prin vărsare de lacrimi. 

Îngustime sufletească.
Când vrea Dumnezeu să aducă asupra omului necazuri mai mari, îl lasă în mâna îngustimii sufleteşti.
Şi aceasta dă naştere în om la o putere mare de trândăvie, prin care sufletul e sugrumat şi care-i dă gustul lumii. 
Şi apoi se ridică asupra omului duhul ieşirii din minţi, din care izvorăsc nenumărate ispite: tulburarea, mânia, hula cârteala, gândurile de răzvrătire, mutarea din loc în loc şi celelalte asemenea lor. Iar dacă mă întrebi care este pricina acestora îţi răspund: lenevirea ta. Şi leacul este smerenia minţii. 
Smerenia poate să rupă gardul acestor răutăţi. Smerenia trebuie căutată cu tot sufletul.
 Că pe măsura smereniei tale ţi se dă şi răbdare în primejdiile tale. Şi pe măsura răbdării tale ţi se uşurează sarcina necazurilor tale şi dobândeşti mântuirea. 

Despre rugăciune 
În veacul viitor nu ne vom ruga lui Dumnezeu ca să cerem ceva, căci în acea Patrie a libertăţii, firea noastră nu se schimbă nici nu se abate din frică de împotrivire, ci desăvârşită este în toate. 
Lumea aceasta este o călătorie cu nevoinţe şi un stadion de alergare. Şi răstimpul acestei vieţi este vremea de luptă.
În ţara unde e luptă şi în vreme de război, nu este nici o lege. Adică Împăratul nu pune margini şi măsuri ostaşilor Săi până la sfârşitul războiului, când toţi oamenii se adună în faţa porţilor Împăratului Împăraţilor şi fiecare este cercetat acolo, dacă a avut răbdare în luptă, dacă nu s-a lăsat biruit sau dacă dimpotrivă, a întors spatele (a fugit).

 Prin smerenie, chiar dacă nu ai fapte, multe păcate ţi se iartă.
 Iar faptele fără smerenie nu-ţi sunt de nici un folos; dimpotrivă, multe rele ne găsesc nouă. Deci, Doamne, mă bucur de aceasta, în neputinţe, în necazuri, în temniţă, în lanţuri, în nevoi, fie de la fire, fie de la fiii firii mele, fie de la vrăjmaşii ei, eu rabd toate, adică rabd ispitele mele, ca să se sălăşluiască în mine puterea lui Dumnezeu. 

 Precum din iubirea pântecelui se naşte tulburarea gândurilor, tot astfel, din multa vorbire şi din neorânduiala vorbelor, se naşte necunoştinţa şi ieşirea din minţi. 

Grija de lucrurile lumeşti tulbură sufletul şi învăluirea cu ele tulbură mintea şi o scoate din liniştea ei. Se cuvine călugărului care s-a predat pe sine ca un ogor lucrării celei din ceruri, mereu, în toată vremea, să fie fără de nici o grijă lumească pentru ca cercetându-se pe 
sine, să nu afle în sine absolut nici un lucru al veacului acestuia de acum.
Pentru ca gol de aceste lucruri, fără de încetare, ziua şi noaptea să petreacă în legea Domnului.  Ostenelile cele trupeşti fără de curăţirea minţii, sunt ca un pântece neroditor şi ca nişte sâni uscaţi. Că prin ele nu se poate apropia sufletul de cunoaşterea lui Dumnezeu. Că ele fac trupul să se istovească dar nu se îngrijesc să dezrădăcineze patimile din minte. De aceea nu vor secera nimic.
 Nu este curat cu fecioria (feciorelnic) cel ce-şi păzeşte trupul neîntinat de vreo împreunare, ci cel ce se sfieşte (se ruşinează de sine) şi atunci când este singur. Dacă iubeşti înţelepciunea, goneşte gândurile ruşinoase, îndeletnicindu-te cu citirea şi cu rugăciunea cea neîncetată şi apoi te înarmează împotriva pricinilor firii. Căci nu poţi vedea în sufletul tău curăţire fără de acestea. Dacă eşti cu adevărat milostiv, atunci când eşti jefuit de ale tale pe nedrept, nici nu te necăjeşti înlăuntrul tău, nici nu vorbeşti despre paguba ta altora. 

Despre adevărata smerenie .
Cel cu adevărat smerit, când este nedreptăţit, nu se tulbură nici nu se apără în privinţa acelui lucru de care a fost nedreptăţit. Şi primeşte clevetirile ca şi cum ar fi adevărate şi nu se îngrijeşte să convingă pe oameni că a fost clevetit ci îşi cere iertare. Că unii şi-au atras asupră-le numele de neastâmpăraţi, deşi în realitate nu era aşa, iară alţii au răbdat să fie numiţi curvari, deşi erau departe de curvie şi rodul păcatului, pe care nu-l făcuseră. Cu lacrimi l-au mărturisit în public şi-şi cereau iertare pentru o nelegiuire care n-o făcuseră, deşi erau încununaţi cu toată curăţia şi nevinovăţia în sufletele lor, cu plângere de la cei ce-i nedreptăţiseră. 
Tu crezi că ai smerenie; alţii se învinovăţesc pe sine-şi, tu însă nu suferi nici când alţii te învinovăţesc şi te declari plin de smerenie. Dacă eşti smerit cu cugetul, pune-te singur la încercare şi vezi dacă poţi răbda nedreptatea, fără să te tulburi. 
Cu luare aminte să vorbeşti în faţa unuia care-i trufaş în cuget şi bolnav de pizmă. Căci pe măsură ce tu vorbeşti el răstălmăceşte spusele tale după bunul lui plac şi din lucrurile cele bune pe care le-ai spus, el caută prilej de a face pe alţii să se poticnească. 

Parintele Arsenie Boca ,, Cararea Imparatiei,,
Edit. Episcopia Romana a Aradului, pag.30- 32

PARINTELE ARSENIE BOCA 

,,Despre rugăciunea cea curată ,,

Faptele dragostei 

Pentru nimic în lume şi de dragul nimănui, nu se cade să faci nici cel mai mic rău, cu toate acestea, ca să aduci un ajutor celui care are nevoie de el, poţi uneori să amâni o bună lucrare sau să o înlocuieşti cu alta mai bună, căci atunci n-ai nimicit binele ci l-ai schimbat în unul mai mare.  Trebuie să suferim nedesăvârşirea altuia . Ceea ce omul nu poate îndrepta în sine însuşi sau în alţii, trebuie să le sufere cu răbdare, până ce Dumnezeu porunceşte altfel. 
Cugetă că poate e mai bine să fie aşa, ca să fi cercat prin răbdare, fără de care meritele noastre nu sunt mare lucru. 
Trebuie în toate acestea să te rogi lui Dumnezeu să te ajute să biruieşti aceste piedici, sau să le suferi cu blajinătate. Dacă cineva, lămurit odată sau de două ori, nu cade la aceeaşi părere cu tine, nu mai avea dispută cu el, ci încredinţează toate în mâna lui Dumnezeu care ştie a scoate binele din rău, ca astfel să se împlinească voia Sa. Şi să fie slăvit în toţi robii Săi.  Dă-ţi osteneala să suferi cu răbdare lipsurile şi slăbiciunile altora, oricare ar fi ele, pentru că şi tu ai multe din acestea pe care trebuie să le sufere alţii. 
Că Dumnezeu a rânduit astfel, ca să ne învăţăm a ne purta sarcina unii altora - căci fiecare are sarcina sa - nimeni nu-i fără lipsuri, nimeni nu-şi este îndestulător sieşi, nimeni nu-i atât de înţelept să se poată îndruma singur, dar se cade să ne suferim, să ne mângâiem şi să ne ajutăm, să ne învăţăm şi să ne îndrumăm unii pe alţii. Ceea ce te face atât de supărăcios nu-i zelul pentru aproapele, ci o iubire de sine, năzuroasă, arţăgoasă, posomorâtă. Pietatea cea adevărată e blajină şi răbdătoare, fiindcă ea te arată cine eşti... 

O inimă curată străbate Cerul şi iadul. 

Dacă este vreo bucurie în lume, este cea pe care o are o inimă curată. Să faci totdeauna binele şi să nu-l socoteşti puţin este semnul unui suflet smerit. Să nu voieşti mângâierea nici unui om, însemnează o mare curăţie şi o mare încredere lăuntrică. 
Când nu cauţi în afară nici o mărturie în folosul tău semn este că te-ai încredinţat în totul lui Dumnezeu. Nu dori niciodată să fi lăudat sau iubit înaintea altora, căci aceasta nu-i partea lui Dumnezeu, cu care nimeni egal nu poate fi. Nu dori de asemenea să-şi aibă cineva inima prinsă de tine şi nici tu însuţi să fi prins de dragostea cuiva, ci Iisus Hristos să fie în tine şi în tot omul de bine. 
Îţi trimite necazuri şi pedepse, primeşte-le cu bucurie, căci totdeauna, pentru mântuirea ta a făcut sau a îngăduit toate câte ni se întâmplă. Amin. 

 Dacă eşti iubitor de învăţătură fă-te iubitor şi de osteneală. Căci simpla osteneală îngâmfă pe om. Necazurile care vin asupra oamenilor, sunt roadele păcatelor proprii. Iar dacă le răbdăm prin rugăciune, ne vom bucura iarăşi de venirea lucrurilor bune. Cel ce vrea să facă ceva şi nu poate, e socotit de cunoscătorul de inimi, Dumnezeu, ca şi când ar fi făcut.  Iar aceasta trebuie să o înţelegem atât cu privire la cele bune, cât şi la cele rele. Păcat spre moarte este păcatul nepocăit. Chiar de s-ar ruga un sfânt pentru un asemenea păcat, al altuia, nu e auzit. Cel ce face binele şi caută răsplată, nu slujeşte lui Dumnezeu ci voii sale. Cel ce-a păcătuit, nu va putea scăpa de răsplată decât printr-o pocăinţă corespunzătoare cu greşeala. 

Despre iubire şi dragoste

 În vremea ispitelor, să nu părăseşti mănăstirea ta, ci suferă cu vitejie valurile gândurilor şi mai ales pe cele ale deznădejdii şi ale moleşelii. Căci aşa fiind probat cu bun rost prin necazuri, vei dobândi o nădejde şi mai întărită în Dumnezeu. Iar de o vei părăsi, te vei afla neprobat, lipsit de bărbăţie şi nestatornic. 
De vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu laşi nici pe fratele tău să se culce întristat împotriva ta, nici tu să nu te culci scârbit împotriva lui, ci "mergi şi te împacă cu fratele tău" şi venind adu lui Hristos, cunoştinţă curată prin rugăciune stăruitoare, darul dragostei. 
Nu da urechea ta limbii celui ce defaimă, nici limba ta urechii iubitorului de ponegrire, ascultând sau grăind cu plăcere cele rele împotriva aproapelui, ca să nu cazi din dragostea dumnezeiască şi să te afli străin de viaţa veşnică.  Nu primi bârfa împotriva părintelui tău, nici nu-l încuraja pe cel ce-l necinsteşte pe el ca să nu se mânie Domnul pentru faptele tale şi să te stârpească din pământul celor vii. Închide-i gura celui ce bârfeşte la urechile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit împreună cu acela: pe tine obişnuindu-te cu patima pierzătoare iar pe acela neoprindu-l de a flecări împotriva aproapelui. 
Să nu loveşti vreodată pe vreunul din fraţi, mai ales fără pricină şi fără judecată, ca nu cumva, nerăbdând jignirea, să plece şi să nu mai scapi niciodată de mustrarea conştiinţei, aducându-ţi (aminte) pururea întristarea în vremea rugăciunii şi răpindu-ţi mintea de la dumnezeiasca îndrăznire. Să nu suferi bănuieli, sau măcar oameni care îţi aduc sminteli împotriva altuia. Căci cei ce primesc smintelile în orice chip, faţă de cele ce se întâmplă cu voie sau fără de voie, nu cunosc calea păcii, care duce prin dragoste la cunoştinţa lui Dumnezeu pe cei ce o iubesc pe ea. Încă nu are dragoste desăvârşită cel ce se mai ia încă după părerile oamenilor. De pildă pe unul iubindu-l şi pe altul urându-l pentru pricina aceasta sau aceea; sau pe acelaşi odată iubindu-l, altădată urându-l, pentru aceleaşi pricini. 

Despre rugăciunea cea curată 

Că orice rugăciune ce s-ar face, sau e cerere sau rugăminte, sau mulţumită sau slavă. Iară când mintea ajunge în stări duhovniceşti, atunci nu mai are rugăciune. Una este rugăciunea şi alta este contemplaţia în vremea rugăciunii, deşi au pricina una în alta. Cercetează şi vei vedea că dacă mintea a intrat în contemplaţie nu mai e nici una din toate acestea, nici nu cere ceva în rugăciune. Foarte rar sunt aceia care să se fi învrednicit, cu multă voinţă, ca să ajungă la rugăciunea curată. 
Că aveau Sfinţii Părinţi obiceiul de a numi rugăciune toate pornirile cele bune şi toate lucrările cele duhovniceşti. Căci iată că vedem că atunci când preotul stă pregătit la rugăciune, cerând milă de la Dumnezeu şi rugându-se şi concentrându-şi mintea, atunci vine Sfântul Duh peste pâinea şi vinul care sunt în Sfântul Altar. Încă şi lui Zaharia, în vremea rugăciunii, i s-a arătat îngerul proorocindu-i naşterea lui Ioan. De asemenea lui Petru, când se ruga în casă în ceasul al şaselea, i s-a arătat acea vedenie care l-a îndemnat să cheme neamurile, când a văzut pânza cea pogorâtă din ceruri şi animalele care erau în ea. Şi lui Corneliu în vremea rugăciunii i s-a arătat îngerul şi i-a spus cele ce erau scrise despre dânsul. Şi iarăşi lui Iisus, fiul lui Navi, când se plecase la rugăciune i-a vorbit Dumnezeu. O ce taină înfricoşată este aceasta! Astfel că toate vedeniile care se descoperă în sfinţi în vremea rugăciunii se  arată. 

Parintele Arsenie Boca ,, Cararea Imparatiei,,
Edit. Episcopia Romana a Aradului, pag.20-22

Parintele Arsenie Boca 

,,Înfrânează-ţi poftele tale, împotriveşte-te dorinţelor, frângeţi patimile,,

Îngeri decăzuţi 

Mai înainte de a se zidi omul şi cele văzute, în lumea nevăzută a îngerilor, s-a întâmplat o nebună răutate. Lucifer şi ceata sa au vrut ei să fie mai presus de Dumnezeu. Celelalte Căpetenii de oştire îngerească s-au împotrivit acestei nebunii. Lucifer însă ca un fulger a căzut de la faţa lui Dumnezeu, făcându-se din înger luminat drac întunecat.

 "Vai pământului şi mării, căci diavolul a coborât la voi având mânie mare" (Apoc. 12, 12). El este leul care umblă răcnind, căutând pe cine să înghită. Între el şi suflet se începe războiul nevăzut.

Să fugim de trufie şi de deşartele nădejdi 

Nesocotit este acela care-şi pune nădejdea în oameni sau în altă făptură, oricare ar fi ea.
Nu te ruşina câtuşi de puţin să slujeşti altora şi să apari sărac în lumea aceasta din dragoste pentru Iisus Hristos.

 Nu te sprijini pe tine însuţi ci pune-ţi toată nădejdea în Dumnezeu.

 Nu te crede de fel în ştiinţa ta şi nici în îndemânarea cuiva, ci mai degrabă în harul lui Dumnezeu care ajută pe cei smeriţi şi umileşte pe cei mândri. Nu te slăvi cu avuţiile tale, dacă le ai, nici cu prietenii tăi fiindcă sunt puternici, ci în Dumnezeu care dăruieşte totul şi care peste toate, încă şi peste Sine Însuşi, doreşte să ţi se dăruiască. 

Nu te înălţa deloc din pricina puterii sau a frumuseţii trupului tău, pe care o uşoară neputinţă îl doboară şi îl veştejeşte. Nu te socoti mai bun ca alţii ca nu cumva să fii socotit mai rău inaintea lui Dumnezeu care ştie ce este în fiecare din noi. 

Nu te mândri cu bunele tale fapte, căci judecăţile lui Dumnezeu altele sunt decât ale oamenilor şi ceea ce-i pe placul oamenilor, adesea nu-i pe placul lui Dumnezeu. Mânia şi invidia rod inima celui trufaş.

Să ne ferim de o prea mare familiaritate 

Nu-ţi deschide inima oricui, dar vorbeşte despre treburile tale cu omul înţelept şi temător de Dumnezeu.
Nu sta în adunarea tinerilor şi a oamenilor de lume. Caută pe cei smeriţi, pe cei simpli şi nu sta de vorbă cu ei decât despre lucrurile ziditoare de suflet.

 Nu fi familiar cu nici o femeie, dar roagă-te lui Dumnezeu pentru toate cele pline de virtute. Nu năzui să fii familiar decât cu Dumnezeu şi cu Îngerii şi fereşte-te să fii cunoscut de oameni. Se cade să ai dragoste pentru toată lumea, dar familiaritatea îşi are neajunsurile ei.

Despre ascultare şi despre supunere 

De seamă lucru este să trăieşti în ascultare, să ai un mai mare şi să nu atârni de tine însuţi. Eşti mai bine apărat ascultând decât poruncind. Nu este bine să asculţi numai de nevoie ci şi din dragoste pentru Dumnezeu.

 Nu te încrede aşadar prea mult în părerea ta, ci aşează-te de bună voie ascultării de a altora. Chiar dacă părerea ta este dreaptă, dacă din dragostea pentru Dumnezeu o părăseşti ca să urmezi pe a altuia, mult folos vei trage din aceasta.

 De te-ar trimite să furi, nu te îndoi că ar fi poruncă greşită. Tu iei plata ascultării. Iar cine te-a trimis îl va socoti Dumnezeu.

 Adesea am auzit spunându-se că este mai bine să asculţi şi să primeşti un sfat decât să-l dai. Se poate de asemenea întâmpla ca părerea fiecăruia să fie bună, dar nevoind să primeşti părerea celorlalţi când împrejurările sau raţiunea cer aceasta, dai dovadă de trufie şi de încăpăţânare. 

Hristos S-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce. Nici o ordine din lume şi nici o viaţă decât prin ascultare! Ea este legătura între oameni şi Dumnezeu. Amin.

Neascultare. Greşeală. Păcat. 

Neascultarea. Greşeala este neascultarea unui duh, care nu vrea să-şi recunoască vreun stăpân şi care nu ascultă decât de sine. Păcatul este fapta, vorbele si gandurile  stricate (rele ).

 

Astfel, după cum ne învaţă Apostolul: puterea vine de la Dumnezeu şi este supusă unui îndreptar Dumnezeiesc. Să ne ferim de vorbirile nefolositoare .

Fereşte-te cât poţi de vălmăşagul oamenilor căci primejdie este să stai de vorbă despre lucrurile lumii, chiar dacă faci aceasta cu gând curat. 

Dacă se cade totuşi să vorbeşti, vorbeşte atunci despre lucrurile care pot zidi. Evlavioasele convorbiri asupra lucrurilor duhovniceşti ajută mult la propăşirea sufletului, mai osebit între cei uniţi în Dumnezeu prin aceleaşi simţăminte şi prin aceleaşi năzuinţe. 

Scris este că vom da socoteală, la ziua judecăţii, de orice vorbă zadarnică.

Mijloacele prin care putem câştiga pacea lăuntrică şi propăşirea în virtute

 Am putea să ne bucurăm de o mare pace, dacă am vrea să nu ne îndeletnicim deloc cu ceea ce zic sau fac alţii şi nici cu ceea ce nu ne priveşte. Cea mai mare şi singura împotrivire este că odată robiţi de patimile şi poftele noastre nu facem nici o sforţare să intrăm în făgaşul desăvârşit al sfinţilor.

 "Vă las pacea Mea, vă dau vouă pacea Mea, nu cum v-o dă lumea". Ce plăcută dulceaţă, ce dragoste atrăgătoare în aceste cuvinte ale lui Iisus Hristos! ... Sunt două feluri de păci: pacea lui Iisus şi pacea lumii.

 Pacea lumii cuprinde: grijile, întristările, neliniştile, scârba, remuşcările. Iisus grăieşte: "Biruieşte-te pe tine însuţi". 

Înfrânează-ţi poftele tale, împotriveşte-te dorinţelor, frângeţi patimile şi atunci duhul tău va fi ascultător poruncilor Lui, rămâne-va întru pacea cea nespusă, iar toate trudele vieţii, suferinţele, nedreptăţile, prigoanele, nimic nu va tulbura pacea Lui, care întrece orice înţelegere. Amin.

Împotrivirea la ispite

 Atâta vreme cât trăim pe pământ, nu putem fi scutiţi de necazuri şi de încercări. De aceea este scris în cartea lui Iov: "Ispită este viaţa omului pe pământ". Nu se află om atât de desăvârşit şi de sfânt care să nu aibă, uneori, ispite - de care nu putem fi cu totul scutiţi. Toţi sfinţii au trecut prin mulţime de ispite şi de suferinţe şi pe făgaşul acesta au sporit, dar cei care n-au putut birui asupra ispitelor au fost osândiţi şi au căzut.

 Nu este aşezare călugărească atât de sfântă şi nici loc atât de tras deoparte, unde să nu se afle împotriviri şi ispite. Omul cât trăieşte, nu-i niciodată întru totul ferit de ispite, căci avem sămânţa lor în noi din pricina poftei trupeşti în care am fost zămisliţi. Una vine după alta şi totdeauna vom avea ceva de suferit, fiindcă am prăpădit binele şi fericirea, cele de la început. Unii caută să fugă pentru a nu fi ispitiţi şi cad în ispite încă şi mai primejdioase. Nu-i de ajuns să fugi ca să birui ci răbdarea şi adevărata smerenie ne face mai tari decât toţi duşmanii noştri.

 Cel care, fără să smulgă rădăcina răului se fereşte numai de primejdii (prilejurile din afară), sporeşte puţin. Dimpotrivă, ispitele se întorc asupră-i încă mai grabnice şi mai cu putere. Vei birui mai sigur puţin câte puţin printr-o îndelungată răbdare cu ajutorul lui Dumnezeu, decât printr-o asprime prea mare faţă de tine însuţi. Mergi adesea după sfaturi când eşti ispitit şi nu judeca deloc aspru pe cel ce se află în ispită, ci mângâie-l aşa precum tu însuţi ai vrea să fi mângâiat. Începătura oricărei ispite este nestatornicia duhului şi puţina încredere în Dumnezeu. Căci după cum o corabie fără cârmă e purtată ici şi colo de valuri, asemenea omul slab şi schimbăcios, care-şi părăseşte hotărârile pe care le luase, este tălăzuit de tot felul de ispite. Se cade să veghem, mai osebit când se arată ispita, căci cu mult mai bine birui-vom pe vrăjmaş de nu-l vom lăsa să pătrundă în suflet, dându-l deoparte chiar în clipa când e gata să intre. Mai întâi se iveşte în minte un gând simplu, apoi o să vină o
închipuire, pe urmă plăcerea, pornirea destrăbălată şi în sfârşit consimţirea. Aşa că, puţin câte puţin, duşmanul cuprinde tot sufletul, când n-a găsit împotrivire chiar de la început.

Parintele Arsenie Boca ,, Cararea Imparatiei,,
Edit. Episcopia Romana a Aradului, pag.6-10

Parintele Arsenie Boca despre Antihrist

Măsurile 

"Cine nu se leapădă de sine, nu poate să vină după mine."

 Cine nu poate să întrebe şi cine nu se poate pleca sfatului unui părinte duhovnicesc, sau nici măcar nu-l caută, nu găseşte pe Iisus. 

Dacă totuşi vrea să se ţină de urma lui Dumnezeu, dar fiind cu inima şi mintea întinate de plăcere şi mândrie, dă de înşelăciuni. 

De aceea-s rânduiţi duhovnicii, să cumpănească duhurile ce le străbat mintea, să cunoască măsurile fiecărui ins şi încotro îi înclină cumpăna.

 Încă de mult mărturisea Proorocul Iordanului că: "Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din Cer".

 Dar tot aşa zic şi cei înşelaţi. Cum să prindem înşelăciunea din urmă? 

Foarte uşor de prins. Cei ce cu adevărat au darul de la Dumnezeu, vin la duhovnici să-i întrebe, pe când cei înşelaţi nu vor să vină şi se ţin pe sine mai presus de orice dar.

 Ei nu mai ştiu că fără de smerenie, nu dai de Dumnezeu ci de înşelătorul; fără întrebare nu intri pe poartă, ci sari pe aiurea şi cu tâlharii te socoteşti.

 Râvna fără întrebare şi părerea sar măsura.

 În fiecare ins a închis Dumnezeu chemarea către tot rostul şi lucrul, pe care - la vreme - le va avea între oameni astfel: "El a dat pe unii să fie Apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători.

 Spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujbei, spre zidirea la trupul lui Hristos, până când toţi vom fi ajuns la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura plinirii vârstei lui Hristos. 

Ca să nu mai fim copii şi jucăria valurilor, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt şi învăţătură, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci fiind credincios adevărului, prin iubire să sporim întru toate, pentru El care este capul - Hristos." (Efeseni 4, 11-15).

El uneşte cele învrăjbite, El ne măsoară darul, El ne cheamă la lucru la vie, El ne ajută pe fiecare în parte - dacă nu uităm să-l chemăm -; iar pentru desăvârşirea obştei El luminează slujitorii. 

Sunt între cei trimişi de Dumnezeu şi oameni care au darul să vadă dincolo de zare, să audă graiuri şi cuvinte mai presus de fire.

 Dar aceştia, la vreme de mare însemnătate pentru ei, când li se deschide ochiul vederii şi urechile auzirii celor de dincolo, să nu întârzie a căuta povăţuirea unui duhovnic, care le va feri mintea şi inima de bucurie străină şi care-i va ocroti cu dulama smereniei. 

Căci dacă nu fac aşa, cu tot darul de sus, pot cădea pradă înşelăciunii. Iată cum: Darurile lui Dumnezeu se ascund în noi, noi nu le ştim dar Satana le vede şi ca un tâlhar viclean pândeşte vremea darului de sus să se deschidă în viaţa noastră şi de nu-l va afla acoperit de smerenie şi de dreaptă socoteală, varsă el, ca un jgheab, pustiirile lui pe făgaşul lui Dumnezeu.

 Deci, de ţi-a dat Dumnezeu dar, asigură-l cu întrebarea şi ocroteşte-l cu smerenia, şi cu atât mai vârtos nu ieşi din sfatul unuia dintre nebăgaţii în seamă slujitori ai lui Dumnezeu.

 Că de nu ai îndemnare către socoteala aceasta, atunci darului vederii tale îi va grăi Satana care se va da pe sine Hristos, şi te va amăgi desăvârşit... "

Se vor ridica hristoşi mincinoşi şi vor da semne mari şi minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi" (Matei 24,24).
Hristoşii şi proorocii mincinoşi de care ne previne Mântuitorul din vreme, sunt vicleni de dincolo de zare, care fac silă mare şi mult meşteşugită, ca să fie primiţi de oameni ca atare, să-i asculte. 

Nu cumva li-e vremea aproape, că tare-şi mai fac de cap?

Antihrist 

El e acela care va veni în numele său - nu al lui Dumnezeu - evreu de neam, care va tirani sub ascultarea sa tot pământul.

 Căci acela va primi să fie împărat peste strălucirea tuturor împăraţilor pământului. Creştinii, cu numele, din pricina înmulţirii fărădelegilor care sting duhul, aşa se vor slăbi la minte încât de frică, mulţi se vor lepăda de Hristos şi vor primi toată voia rea şi vor gusta toată răutatea răului "căci credinţa nu este a tuturora" (2 Tes 2,3). 

Viaţa lor, slăbănogită de păcat, va da îndrăzneală satanei, care va lucra în acela tot felul de puteri şi de semne, de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă nau primit iubirea adevărului ca să se mântuiască.

 "De aceea pentru că iubesc păcatul mai mult decât pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice ca să dea crezământ minciunii, şi să cadă sub osândă (minciuni), toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îngăduit nedreptatea" (2 Tes 2,9-11). 

Jidovii de odinioară, împinşi înăuntru de "acela", au răstignit pe Domnul înţepându-i călcâiul, şi nu i-au putut face mai mult nimic; dimpotrivă Domnul, pogorându-se de pe cruce la cei din închisoare, a spart veşnicele încuietori, şi mare pradă a făcut nesăţiosului iad. De atunci umblă potrivnicul ca un leu turbat, întărâtându-şi uneltele, ca măcar faptele şi învăţătura Mântuitorului să le întunece în necredinţă.

 Neputând nici aceasta, îşi aprinde ciracii şi pe "acela" al lor, care se repetă în fiecare veac de oameni din zilele Sfinţilor Apostoli, până în zilele celui mai desăvârşit Antihrist din vremea de apoi, când va propovădui Ilie, ca doară doară va putea măcar să stingă pe ucenicii lui Iisus de pe faţa pământului prigonindu-i, spânzurându-i, ucigându-i, răstignindu-i şi în tot felul omorându-i.

 Mai mult, cum zice un Părinte, acest Antihrist - care nu se mulţumeşte cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora - nu va avea astâmpăr decât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvârle din mintea şi din inima celui din urmă credincios rămas pe pământ, şi nu râvneşte nebunul la o mândrie mai mare, decât aceea de a termina odată cu Dumnezeu, iar în locul Lui, să-şi împlânte în sufletul omului ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară. 

"Acela" nu se mulţumeşte numai să înşele pe oameni cu amânarea pocăinţei pe mâine, pe poimâine, la bătrâneţe, ci luptă nebun cerând ... moartea lui Dumnezeu ... moartea învăţăturii Sale ... moartea creştinilor, ucenicilor Săi ... pustiirea Bisericii Sale şi oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfânta Liturghie.

 Chinurile cele de pe urmă, vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început până în zilele acelea.

 Numai sila unei prigoane peste tot pământul împotriva creştinilor îi va hotărî să lase la o parte orice vrajbă confesională şi să fie una, cum au fost la început. Nu vor scăpa de sub tăvălugul urgiilor istoriei, până nu vor veni la mintea aceea să asculte şi să împlinească, măcar la sfârşit, rugămintea cea mai de pe urmă a Mântuitorului în lume. Poate că în vremile acelea abia vor mai fi creştini; dar oricâţi vor rămâne, aceia trebuie să treacă, peste ceea ce ar trebui să treacă creştinătatea vremii noastre şi să fie una. 

Primejdia comună s-a arătat în lume, unirea creştinătăţii întârzie, Doamne, până când? ... Deci, când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare, încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu, Biserică şi Preoţi, încât va fi sălbăticia şi nebunia urii peste tot pământul, atunci vine sfârşitul. Amin. 

Parintele Arsenie Boca  ,, Cararea Imparatiei,,

Edit. Episcopia Romana a Aradului, pag.6-10