Cine nu știe că sfinții sunt persoane vii si omniprezente ?

  Să intrăm în legătură cu sfântul al cărui nume îl purtăm sau cu Sfântul Ioan Botezătorul, care este foarte la îndemână și ușor abordabil. Până și pe musulmani îi ascultă. Să intrăm în legătură cu Sfântul Nicolae, care merge și la păcătoși și la criminali și îi scapă. Să intrăm în legătură cu Maica Domnului. Cine i-a vorbit Maicii Domnului și a dat greș, nu i-a auzit glasul, nu a primit mângâierea ei?

  Cand cineva ne respinge sau este supărat pe noi, ne apropiem de el, îl întrebăm de ce e supărat, nu cumva are ceva cu noi, îi facem un dar ca să-l îmbunăm, să-l înveselim, urmărim ce vrea ca să ne iubească mai mult sau ca să-l iubim; și este un om muritor, poate chiar păcătos. Cu mult mai mult trebuie să facem așa ceva cu un sfânt. Trebuie să intrăm în legătură cu el, ca să putem avea tihna și ușurința de a-i cere ce vrem. Sfântul s-a luptat în viață, a trăit într-un anume loc, s-a ostenit pentru Hristos și, de aceea, nu îngăduie să-i răpim tainele fără să ostenim. El este sigur că și noi, ostenindu-ne, putem să izbândim, deoarece cunoaște din experiența proprie iubirea și disponibilitatea lui Dumnezeu de a ne îmbogăți. Dar vrem să înțelegem și noi propria sa trudă, să facem propriile lui încercări ascetice. Aceasta este o cerință a legii duhovnicești, a legăturii noastre cu sfinții. Prin urmare, trebuie să dobândim legături personale cu sfinții. Dacă nu dobândim cu mulți, să dobândim cel puțin cu unul. Decât să fim singuri, mai bine să fim cu încă cineva.

Să intrăm în legătură cu sfântul al cărui nume îl purtăm sau cu Sfântul Ioan Botezătorul, care este foarte la îndemână și ușor abordabil. Până și pe musulmani îi ascultă. Să intrăm în legătură cu Sfântul Nicolae, care merge și la păcătoși și la criminali și îi scapă.
  De mare ajutor in toate sunt toti Sfintii, pe care sfanta biserica si credinciosii ii cintesc cu rugaciuni si slujbe. Sa cerem ajutorul sfintilor cu adanca  cainta si lacrimi fata de pacatele savarsite si vom fi ajutati grabnic. Prin numeroasele lor minuni, sfintii sau facut remarcati si intr-o anumita problema sau suferinta.
Sfantul Antonie cel Mare ajuta pe tinerii credinciosi sa aiba o casatorie grabnica si dupa vrerea Domnului, iar pe cei cununati ii ajuta in casatorie. La sfantul alearga sa ingenuncheze si sa se roage cei ce doresc a lua calea manastirii.
Sfantul Mina ajuta grabnic pe cei ce se afla in grele procese de judecata, pe cei ce au fost pagubiti si nedreptatiti, si mai ales ''aduce '' lucrurile furate si pierdute inapoi.
Sfantul Nectarie ajuta mult credinciosul ce sufera de boli, indiferent de natura acestora.
Mare putere asupra vrajilor, farmecilor, asupra celor '' ferecati '' in cununii si alte asemenea are rugaciunea ( Acatistul ) Sfantului Ciprian.
Studentii, inainte se examene, citesc Acatistul Sfantului Nicolae, iar cei evlaviosi primesc negresit mare ajutor .
Sfantul Gherasim Kefalonitul cu sfintele sale rugaciuni mijloceste la Domnul pentru cei ce sufera de boli mintale ( de obarsie nervoasa).

Să intrăm în legătură cu Maica Domnului in deznadejde si ispite mari. Cine i-a vorbit Maicii Domnului și a dat greș, nu i-a auzit glasul, nu a primit mângâierea ei? 

Pe Maica Domnului o strigă chiar și în iad, cu atât mai mult noi, care suntem în afara iadului. Să avem, pe cât putem, propriii noștri mijlocitori. Și, fără îndoială, cine nu știe că sfinții sunt persoane vii, că se află “în mâna lui Dumnezeu” și pot, prin urmare, să acționeze ei înșiși?

(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Cuvânt despre ascultare și priveghere, Editura Sf. Nectarie, pp. 68)

Tâlcuirea rugăciunii ,,Tatăl nostru ''

 - Și nu de duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău...

    Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău, Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin” (Matei 6, 13) Maxim Marturisitorul: "Și nu ne duce pe noi in ispită, ci ne mântuiește de cel rău".       Scriptura arată prin acestea ca cel ce nu iartă desăvârșit celor ce i-au greșit [conform cererii anterioare: Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri] și nu-și înfățișează lui Dumnezeu inima curată de orice supărare, strălucind de lumina împăcării cu aproapele, nu va dobândi darul celor cerute, și va fi predat ispitei și celui rău, după o dreaptă judecată, ca să învete că numai așa se curățește de păcate, dacă nu scoate din el supărările împotriva altora. 

      "Ispită" numește aici legea păcatului, pe care n-a avut-o primul om când a venit la existență; iar "cel rau" este diavolul, care a amestecat în firea oamenilor această lege și a convins pe om, prin amăgire, să-și mute dorința sufletului de la ceea ce este îngăduit la ceea ce este oprit, și să se abată spre călcarea poruncii dumnezeiești, al cărei efect a fost pierderea nestricăciunii dăruite lui după har. Sau iarăși "ispită" numește aici consimțirea de bunăvoie a sufletului cu patimile trupului; iar "cel rău" e modul în care dispoziția pătimașă se preface în faptă. 

  Judecătorul cel drept nu va izbăvi de niciuna din acestea pe cel ce nu iartă greșelile celor ce i-au greșit, chiar dacă cere aceasta cu vorba prin rugăciune. Ba chiar îngăduie ca acesta să fie întinat de legea păcatului și părăsește pe cel învârtoșat și aspru la inimă, ca să fie luat în stăpânire de cel rău, ca unul ce a ales mai bine patimile de necinste, al căror semănător este diavolul, decât firea, al cărei Făcător este Dumnezeu. Nu-l impiedică să consimtă de bunăvoie cu patimile trupului, nici nu-l izbăvește de chipul în care dispoziția împătimită de ele se preface în fapta, deoarece acela, socotind de mai mica însemnătate firea decât patimile inconsistente, a ignorat, în ardoarea pentru ele, rațiunea firii. Căci dacă s-ar fi lăsat mișcat de ea, ar fi cunoscut ce este legea firii si ce este tirania patimilor, care nu s-a născut din fire, ci s-a adăugat prin libera alegere a voii. Ar fi știut că pe cea dintâi să o cultive, păstrând-o prin lucrările firești, iar pe cea de a doua să o alunge departe de dispoziția voii și să păzească firea prin rațiune, ca să stăruie în ea însăși, curată și neîntinată, fără ură și dezbinare.

     Drept aceea și noi, ca sa înfățișez din nou pe scurt înțelesul celor spuse, dacă vrem să fim izbăviți de cel rău și să nu fim duși în ispită, să credem lui Dumnezeu și să iertăm greșelile celor ce ne-au greșit nouă. "Căci de nu veți ierta, zice, oamenilor păcatele lor, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu va ierta vouă". Făcând aceasta, nu numai că vom lua iertarea greșelilor, ci vom birui și legea păcatului, nefiind părăsiți ca să ajungem în ispita lui: iar pe șarpele cel viclean, născătorul legii păcatului de care ne rugăm să fim mântuiți, îl vom călca în picioare. (...) 

    Căci după Scriptură, chipul ispitelor e îndoit: unul e prin plăcere, altul prin durere. Cel dintâi e ales de bunăvoie, iar celălalt fără voie. 

  Cel dintăi este născătorul păcatului și de el ni s-a poruncit să ne ferim după învățătura Domnului, care zice: "Și nu ne duce pe noi în ispită"; sau: "Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită". Iar celălalt este pedepsitorul păcatului, chinuind prin dureri și necazuri dispoziția iubitoare de păcat. De va răbda cineva acest fel de ispită [prin durere], mai ales acela care nu e pironit de rău, va auzi pe marele Iacob strigând: "Gândiți-vă la toată bucuria, frații mei, când veți cădea în ispite felurite, că încercarea credinței voastre lucrează răbdare, iar răbdarea dovedirea, iar dovedirea să-și aibă lucrul desăvârșit". Dar amândouă ispitele, pe cea de voie și pe cea fără de voie, le uneltește cu vicleșug cel rău: pe cea dintâi, semănându-și neghina și ațâțând sufletul prin plăcerile trupului, ca să-l înduplece să-și desfacă dorința de iubirea dumnezeiască; iar pe cea de a doua o dorește și o cere cu viclenie, voind să strice firea prin durere, ca să silească sufletul doborât de dureri să pună în mișcare gândurile de ocară împotriva Făcătorului. Dar cunoscând noi planurile vicleanului, să ne rugăm să nu ne vină ispita de bunăvoie [prin plăcere, îngăduită de noi - Iac.1,14], ca să nu ne desfacem dorința de iubirea de Dumnezeu; și să răbdăm bărbătește pe cea fără de voie [prin durere], venită cu îngăduința lui Dumnezeu, ca să ne arătăm punând mai presus decât firea pe Făcătorul firii. Deci fie ca toți cei ce chemăm numele Domnului nostru Iisus Hristos să ne izbăvim de dulcețile celui rău și să ne slobozim de durerile viitoare, prin împărtășirea de ipostasul bunurilor viitoare, care ni se va arata în însuși Hristos, Domnul nostru, Singurul slăvit, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, de toată făptura. Amin. [N.red.: Înţelegem că în rugăciunea Tatăl Nostru este vorba doar de ispita prin durere (pedepsirea păcatului de a nu ierta aproapelui), ispită îngăduită de Dumnezeu celui rău. Omul însă, deşi ştie că urmarea păcatului este moartea, boala, durerea, venite prin cel rău, dar îngăduite şi chiar rânduite de Dumnezeu (Rom.6,23), îi cere lui Dumnezeu să îl izbăvească de cel rău, adică de pedeapsă, de durere. Tot aşa, omul îi cere lui Dumnezeu ca „judecata Ta, Doamne, să fie cu milă, nu cu dreptate” deşi ştie că e rânduit ca judecata finală să fie cu dreptate şi doar acum îi este rânduită judecata milostivă (spovedania). Şi face aceasta deoarece se simte neputincios în faţa ispitelor. 

     Fără ispite însă, omul nu se mai întăreşte duhovniceşte, fără ispite e ca şi părăsit de Dumnezeu, nu de diavol/ispititor şi de aceea gradul până la care este ispitit un om numai Dumnezeu ştie, nu diavolul.   Prin ispite şi căderi (război nevăzut), omul se smereşte şi se întăreşte duhovniceşte, astfel încât, după ce, în sfârşit, îşi învinge ispitele/încercările, ajunge chiar să le ceară, tot lui Dumnezeu, nu diavolului, pentru ca astfel, prin răbdare şi statornicie în virtute să ajungă să simtă prezenţa Harului şi a Împărăţiei încă din această viaţă (virtutea devenind harismă) – Iac.1, 2-4, 12.

    Înţelegem acum de ce catolicii au făcut o mare greşeală când au înlocuit cuvântul lui Dumnezeu „şi nu ne duce pe noi în ispită” cu „şi nu ne lăsa pe noi în ispită] - I.C. Sfântul Ioan Gură de Aur: În aceste cuvinte Domnul ne arată lămurit nimicnicia noastră și ne potolește trufia, învățându-ne să fugim de lupte și să nu le căutăm. Așa victoria ne va fi mai strălucită, iar înfrângerea diavolului mai rușinoasă. Când suntem târâți în lupte, da, atunci trebuie să le înfruntăm cu curaj; dar dacă nu suntem chemați, să stăm liniștiți și să așteptăm timpul luptelor, ca să arătăm și că nu umblăm după slava deșartă și că suntem curajoși. „Cel rău” este numit aici diavolul. Domnul ne poruncește să purtăm cu el război neîmpăcat și ne arată că diavolul nu-i prin fire așa. Că răutatea nu vine de la fire, ci de la voință. Diavolul este numit prin excelență așa din pricina covârșitoarei lui răutăți și din pricină că duce cu noi război neîmpacat, fără ca noi să-l fi nedreptățit cu ceva. De aceea Domnul nici n-a spus: „Izbăvește-ne de cei răi”, ci „de cel rău”, învațându-ne să nu purtăm ură semenilor noștri pentru relele pe care le suferim de la ei, ci să mutăm ura noastră de la ei la diavol pentru că el este pricina tuturor relelor. 

      Așadar, după ce prin amintirea dușmanului nostru ne-a pregătit de luptă și ne-a stârpit toată trândăvia, ne dă iarăși curaj și ne ridică gândurile, amintindu-ne de împăratul sub Care suntem rânduiți și arătând ca El este mai puternic decât toți, spunând: „Că a Ta este împărăția și puterea și slava”. Deci dacă a Lui este împărăția, nu trebuie să ne temem de nimeni, pentru că nu este nimeni care să I se împotrivească și cu care să împartă stăpânirea. Când spune: „A Ta este împărăția”, Hristos arată că și diavolul, care se luptă cu noi, este supus lui Dumnezeu, chiar dacă pare că I se împotrivește, Dumnezeu îngăduindu-i deocamdată aceasta. Că și diavolul face parte din robii Lui, din cei cărora, li s-a luat cinstea și au fost izgoniți. De altfel diavolul n-ar îndrăzni să atace pe vreun om dacă n-ar lua mai întâi putere de la Dumnezeu. Dar pentru ce vorbesc de oameni? Nici împotriva porcilor n-a putut îndrăzni ceva până ce nu i-a îngăduit Domnul (Matei 8, 30-32); nici împotriva turmelor cu oi, nici împotriva cirezilor cu vite, pâna ce n-a luat îngăduință de sus. „Și puterea”. Chiar de-ai fi slab de tot, drept este să ai curaj, pentru că ai un Împărat ca Acesta,  Care poate săvârși prin tine cu ușurință totul. „Și slavă în veci. Amin.” Sfântul Nicolae Velimirovici: Și nu ne duce pre noi întru ispită. Cât de puțin îi trebuie omului ca să-și întoarcă fața de la Tine spre idoli! El e impresurat de ispite ca de un vifor și e neputincios ca spuma unui râu zbuciumat de munte... Înaintea noastră se află mreaja multor căi, însă ne temem să mergem până la capăt pe vreuna din ele, fiindcă la orice capăt ne așteaptă și ne momesc ispite. Iar calea ce duce la Tine este tăiată de multe ispite și de multe, multe prăpăstii. Ci ne izbăvește de cel rău. Cine ne va slobozi de rău dacă nu Tu, Tatăl nostru? Cine va întinde mâinile către copiii ce se îneacă dacă nu tatăl lor?... Ne luptăm într-un glas cu răul, iar răul se strecoară pe tăcute în casa noastră; în timp ce noi strigăm, răul cucerește poziție după poziție și ajunge mai aproape de inima noastră. Stai, Prea-Înalte Tată, stai între noi și rău, și vom înălța inimile noastre, și răul are să sece cum seacă sub arșița soarelui izvorul de lângă cale. Că a Ta este Împărăția. Ceea ce numim împărăția noastră pământească e plin de viermi și e trecător ca bășicile pe un rău adânc. O grămadă de țărână pe aripile vântului! Numai Tu ai adevărata Împărăție și numai Împărăția Ta are Împărat. Ia-ne de pe aripile vantului, Milostive împărate, mântuiește-ne de pe aripile vântului! Și fă-ne cetațeni ai veșnicei Tale Împărății, aproape de stelele și de sorii Tăi, aproape de îngerii și de arhanghelii Tăi, da, aproape de Tine, Tatăl nostru! Și puterea. A Ta este puterea, fiindcă a Ta este Împărăția. Așa-numiții împărați sunt neputincioși... Prin puterea Ta ființăm și prin puterea Ta vom via. Dacă omul face binele, îl face prin puterea Ta, prin Tine; iar dacă face răul, îl face cu puterea Ta, însă prin sine. Tot ce se face, se face cu puterea Ta, folosită bine sau rău, întru înțelegere sau fără de înțelegere. Dacă omul folosește puterea Ta dupa voia Ta, Tată, atunci puterea Ta este a Ta; iar dacă omul folosește puterea Ta după voia sa, atunci puterea Ta se cheama a lui și este rea. Și slava, în vecii vecilor. Amin! A Ta e slava cea împreună-veșnică cu Tine, Tatăl nostru Împărătesc. Ea ține de ființa Ta și nu atârnă de noi. Nu este slavă din vorbe ca slava a muritorilor, ci este din aceeași esență netrecătoare ca și Tine. Da, ea este nedespărțită de Tine cum e lumina nedespărțită de soarele fierbinte...    Nu există slavă omenească, la fel cum nu există putere omenească. A Ta este puterea și a Ta este slava, Tatăl nostru. Dacă nu le împrumutăm de la Tine, nu le avem, și ne ofilim ca frunzișul uscat despărțit de pom și împrăștiat după bunul plac al vântului. Iată, mai bun și mai slăvit lucru este a fi slugă în împărăția Ta decât a fi cel mai mare dintre împărați în împărăția noastră. Drept aceea, fă-ne, Tată, slugi ale împărăției Tale, puterii Tale și slavei Tale, în neam și în neam și în toți vecii. Olivier Clement: Și nu ne duce pe noi în ispită. Nu Dumnezeu este Cel care ispitește, "Dumnezeu nu ispiteste pe nimeni", spune sfântul Iacob (1, 13). E o atitudine semitică dacă spunem: nu ne ispiti, Doamne, nu ne lăsa să cădem în ispită... Dar ispita este mai ales secretul ultimei apostazii. 

    "Izbăveste-ne de cel rău" e o rugăciune activă, o rugăciune care ne angajează. Întreaga Biserică este angajată în această luptă ultimă, care nu este pentru biruință, ci pentru descoperirea ei: de la călugării care caută lupta corp la corp cu puterile întunericului, astfel încât mânăstirile și chiliile pustnicilor sunt ca niste paratrăsnete spirituale ale lumii, până la cei mai umili dintre noi, cuibăriți de teamă lângă crucea lui Hristos, și care se străduiesc cu răbdare, zi de zi, să lupte împotriva tuturor formelor răului din noi, din jurul nostru, din cultură și societate, care refac strâns țesătura vieții, pe care nu încetează să o deșire cel numit în Scriptură "Stăpânitorul morții". "Că a Ta este împărătia, puterea și slava", altfel spus, crucea, dragostea și viața în sfârșit biruitoare, "a Tatălui, a Fiului si a Sfântului Duh" și adaugă ortodocșii "în vecii vecilor. Amin." Natalia Dinu Manoilescu: "Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău" (Matei 6, 13; Luca 11, 4). Încă din epoca apostolică s-a simțit nevoia de a se evita eventuala interpretare greșită conform căreia s-ar putea trage concluzia că Dumnezeu îl atrage pe om în ispită. În epistola Sfântului Iacov se spune clar că Dumnezeu "nu ispitește pe nimeni" (Iacov 1, 13).

      Ispita ține de condiția umană de după cădere. Existența spiritului rău, pemanent preocupat de a deforma opera Creatorului, face ca omul să fie veșnic ținta atacurilor sale. Deși, prin moartea Sa pe cruce, Hristos îl va deposeda de putere, totuși, până la Judecată, duhul întunericului va continua să uneltească împotriva omului și să-l amăgească în mii de chipuri. 

     Dumnezeu îngăduie uneori ca acesta să fie supus la asemenea ispite pentru ca astfel să se smerească, cunoscand cât este de slab. 

   Niciodată însă cel credincios nu va fi ispitit peste puterile sale, după cum spune Sfantul Pavel: „Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiți ispitiți mai mult decât puteți, ci o dată cu ispita va aduce și scăparea din ea, ca să puteți răbda" (1 Cor. 10, 13). "Ci ne izbăvește de cel rău". Și asupra acestui punct au existat divergențe între exegeți. Părinții greci au tras concluzia că Mântuitorul îl are aici în vedere pe satana, pe când cei latini cred că ar fi vorba numai de rău în general... Iisus trebuia să atragă atenția oamenilor asupra primejdiei reprezentate de duhul întunericului, ferindu-i de a se amăgi cu privire la originea răului. De altfel, în rugăciunea arhierească, rostită după Cina cea de Taină, El Se va ruga astfel pentru ucenicii Săi: "Nu mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzești pe ei de cel viclean" (Ioan 17, 15), afirmând deci din nou ca există o forță personală, care primejduieste continuu mântuirea oamenilor. Ca încheiere a rugăciunii domnești, Domnul așază formula pe care în cult o rostește numai preotul: "Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci" (Matei 6, 13). Prin ea mărturisim că Împărăția, care stă în centrul acestei rugăciuni, este de origine divină. Lui Dumnezeu Îi aparține de asemenea puterea de a zidi și de a împlini toate. Când omul face fapte plăcute lui Dumnezeu, tot la El, izvor infinit de daruri și de binecuvântări, află puterea de a le săvârși. Slava pe care Iisus o atribuie de asemenea Tatălui - în cultul creștin, această formulă finală cuprinde întreaga Sfântă Treime, aceeași închinare aducându-se tuturor Persoanelor divine - este una din lucrările sau energiile prin care Dumnezeu, Care în ființa Sa va rămâne veșnic ascuns, Se descoperă omului, spre a-i îngădui să-L cunoască și să-L adore. Împărăția, puterea și slava aparțin deci lui Dumnezeu; dar pe când Împărăția este darul făcut de Dumnezeu oamenilor, puterea și slava sunt lucrări divine, care se vor descoperi în toată plenitudinea abia în Împărăția de la sfârșitul veacurilor. Întreaga rugăciune Tatăl nostru are caracterul unei mărturisiri îndeplinite de către un suflet luminat de har. Pare că Dumnezeu așteaptă mereu un răspuns de la noi, recunoașterea repetată în fiecare zi că totul vine de la El și se îndeplinește spre binele nostru. Ea presupune stabilirea unei relații existențiale între om și Dumnezeu, dar pentru înfiriparea acesteia este nevoie de consimțământul ambelor părți. Ni se cere a ne ruga pentru ca numele lui Dumnezeu să fie adorat pretutindeni și voia Sa împlinită. În modul acesta, Iisus vrea să ne pună în situația de a ne pleca cu totul la rânduielile divine, pentru ca astfel sa intrăm în comuniune cu Tatăl. 

http://poruncaiubirii.agaton.ro

DESPRE SMERENIE
- dialog cu Parintele Arsenie Papacioc

                                        ,,Smerenia e sângele vietii. 

                                         Nu te poti mântui fără ea.''

 Ce se întelege prin smerenie si care sunt dezastrele mândriei?

- Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creatii a lui Dumnezeu si care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricosându-se îngerii si toate puterile ceresti, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiti ce pogoră mânt, dincolo de orice putere de întelegere, a făcut, pentru a lua chip de om.

Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Si numai prin două cuvinte: „Eu sunt..." - atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Si vă închipuiti, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă si mai cumplită. Că spune într-un loc: „Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori". Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Si a preferat să meargă toată viata pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiti, atât e de grozav si de urât. Lumea îsi închipuie că acolo, în suferinte, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu-stiu-ce. Nu! Una dintre marile suferinte de acolo este si vederea dracilor!

Deci a fost necesar ca Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura fortă care poate elibera orice suflet si orice popor, în toată creatia lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceiasi identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul si pământul si Care a făcut tot ce există, sigur că creatia Lui va trebui să stea la dispozitia Lui, smerită.

Un crestin cu viată bună, a bătut la usa Mântuitorului să-i deschidă. Si a întrebat: „Cine este acolo?" „Un crestin iubitor al Tău". „Nu se poate. Nu esti pregătit. Nu-ti deschid!" îngrijorat, foarte îngrijorat, si-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viată crestină cum a stiut el. Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam rationalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: „E smerit, mândruletul!" S-a frământat el: „Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?" Si, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e usor să te frământi când nu te primeste Hristos, mai ales pentru un om care crede si trăieste în Hristos, cu nădejdea vesniciei alături de Hristos. Si s-a dus smerit si a bătut la usă. „Cine este acolo?" „Tu esti", a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: „Dacă tu esti Eu, intră!" Avea aceiasi identitate cu El! Cum spune Sfântul Simeon: „Dumnezeu se adună cu dumnezeii, după har".

Ce este falsa smerenie si cum o deosebim de adevărata smerenie?

- De fapt, trebuie să stim toti că niciodată un om smerit nu se vede smerit. Nu se vede, pentru că n-ar mai fi smerit. Precum spune un sfânt părinte în Pateric: „Ce este smerenia, părinte?" „A te vedea pe tine sub toată făptura, fiule". Făptură e si viermele, faptură e si câinele. Cum ar putea fi fiinta asta ratională sub toată făptura? Pentru că si viermele si oricare fiintă stiu precis ce vor: vor să trăiască. în sensul acesta se zbate, se încovoaie să ajungă existenta vietii. Biologic, că e vierme.

"Fiti întelepti ca serpii", spune Mântuitorul, "si blânzi ca porumbeii". De ce întelept ca sarpele, care-i atât de odios între fiare, între animale? Pentru că sarpele îsi fereste capul. Să nu-1 lovesti la cap, că moare. Dacă îl lovesti oriunde, nu piere. Si capul nostru e Hristos. Trebuie, cu orice chip, identificat cu El si ferit Hristos, să nu cumva să sufere Hristos, Care a spus: "Fără de mine nu puteti face nimic!"

Lumea, la astfel de cuvinte, după mii de ani, cerbicoasă, consideră că aceste cuvinte din Scriptură au fost când au fost. La anul 419 s-a tinut un Sinod local la Cartagina si printre alte teme care s-au discutat a fost si problema aceasta: grija Bisericii la cele ce a spus Hristos, stiind că tot ce a spus Hristos e adevărat. La canonul 184 spune asa: „Dacă totusi zici că poti ceva fără Hristos, anatema să fii!" Adică, mai mult decât blestemat.

Cum putem lupta împotriva mândriei?

- Nu poti, decât dacă te smeresti. Adică ti-a dat o palmă, iar tu, din smerenie, dai si obrazul celălalt. Acum nu-i usor să dai si obrazul celălalt, dar este posibil. Pentru că nu e o utopie, nimic nu este neîmplinibil din ce a spus Hristos. A spus un lucru care se poate face. Dar nu a biruit cel care a lovit, ci cel care a primit cu plăcere, cu bucurie. Pentru că ar fi suferit, dacă se putea, chiar pentru Hristos. Bucuria suferintelor noastre din închisori si din lanturi era tocmai asta, că ni s-a dat prilejul să suferim pentru Hristos! Nu eram noi cei înfrânti, care primeam lovituri. Au fost înfrânti cei care ne-au lovit.

Comparând toate religiile lumii, care a fost conceptia lor de mântuire? Se constată că toti doreau să scape de suferintă. Hristos zice: „Nu! Numai prin suferintă puteti scăpa de suferintă!"; pentru că Mântuitorul a făcut atât de multe fapte mari: dreptate, învătături etc. Să măsurăm cu 90 de grade un unghi. Mai mult: a înviat mortii si multe altele. Se facem unghiul de 180 de grade. Dar n-a mântuit lumea prin asta.

Misiunea Mântuitorului a fost tocmai asta, să mântuie lumea prin suferintă. S-a răstignit pentru noi si atunci unghiul a devenit de 360 de grade, desăvârsit. Adică, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul era pe Cruce si se văita satana. De aceea Crucea este atât de puternică împotriva duhurilor rele, pentru că se zice: „în numele Tatălui (Care înseamnă toată înăltimea) si al Fiului (toată adâncimea) si al Sfântului Duh (toată lătimea)". Adică se evocă Sfânta Treime. Si s-a constatat că fuge dracul de Cruce!

Deci, prin suferintâ s-a biruit satana. Diferenta între dramă si tragedie e că în dramă eroii biruiesc, în tragedie eroii sunt înfrânti. Noi nu avem tragedii. Avem numai drame. Eroii nostri au biruit, toti! Dovada este că Mântuitorul, Care este de-a dreapta Tatălui, a zis: "Vi s-a dat toată puterea, în cer si pe pământ". Si a mai zis ceva care ne priveste direct: "îndrăzniti! Eu am biruit lumea!" Cine a biruit? Satana? Cine a biruit? Cei care au lovit? Cei care L-au răstignit?

De aceea, suferinta aduce foarte multă smerenie. Numai atât: să se facă pentru marele Adevăr. Pentru Hristos. Că noi cerem harul lui Dumnezeu. Fără harul lui Dumnezeu nu se poate nimic, pentru că zice Hristos: "Fără de Mine nu veti putea face nimic".

El e tulpina, noi suntem mlăditele. Nu pot, nici mlădita, nici mugurii, nici frunzele, fără vită.

Si atunci, din momentul din care nu putem face nimic fără puterea lui Dumnezeu, cerem harurile Lui ca să putem face. Dar Dumnezeu nu dă harul ca la un milog. îti dă ca să te ridici, să rupi din tine pentru altii, să-ti pui viata interioară la punct, să gândesti frumos, să stii să suferi pentru adevăr! Si chiar pentru fratele tău.

Atunci harurile vin din abundentă. Să stii să ceri, dar nu cu o mână întinsă, tigănească!

Cum putem căpăta smerita smerenie si care sunt roadele ei?

- Hai să vă spun, ca să mă întelegeti, ca să nu vorbim si noi, rationalizând-o. Smerita smerenie. Despre asta vorbim. Si, din momentul în care smerita smerenie se adânceste cât mai mult, trăiesti cât mai mult într-o stare de plăcere, de bucurie, de eliberare; iar toate aceste lucruri vin fără să se vadă si fără să se discute. Te ajuti pe tine si pe toti ai tăi, care nu mai sunt în lumea aceasta. Atunci nu mai esti un ins. Esti un univers, un microcosmos, în care se oglindeste un macrocosmos, adică o lume întreagă, dacă trăiesti aceste lucruri.

Trei lucruri cere Dumnezeu de la noi, si ne cere cu ardoare: umilintă, umilintă, umilintă! Si „lăsati-Mă pe Mine mai departe!" Fără însă să renuntăm la treburile care ne aduc pâinea cea de toate zilele. Dar peste tot în inima mea să fie prezent Hristos!

Iată, bunăoară, se pun probleme în lumea nevoitorilor, în lumea trăitorilor, probleme de mântuire, de existentă duhovnicească. Nu prea sunt pentru o mare nevointă. Sunt mai mult pentru o mare trezvie! 0 permanentă; o vibratie continuă. Această figură de stil nemaipomenită a pus îngerii în miscare si ei au apărut, în fel si fel, cu multă smerenie, slujind pe oamenii acestia smeriti. Da. Sunt mai mult pentru o stare de trezvie continuă.

Starea de mândrie e stare drăcească, absolut diavolească. Mică sau mare. Si nu trebuie să ne crutăm nici cea mai mică greseală. Nu trebuie să ne temem, dacă se greseste. Nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut, atâta vreme cât credinta este în picioare, cât sufletul nu abdică si capul se ridică din nou! Adică există putinta de iertare, dar, cum spun, să o ai ca un viteaz, ca un erou al lui Hristos si numai al lui Hristos, oriunde ai fi.

Starea de nevointă nu este rea si n-avem dreptul să desfiintăm lucrul acesta. Dar nu numai starea de nevointă. Sau nu trebuie apăsat numai pe nevointă, ci mai mult pe starea de vibratie, de prezentă si unire a inimii tale cu inima lui Dumnezeu, prin diferite rugăciuni. Dacă se poate, „Doamne lisuse...".

- Părinte, dacă prin suferintă ajungem la o adevărată smerenie, trebuie cumva să ne aruncăm singuri în ispită?

- Nici nu se pune bine problema. „Trebuie să mă agăt de o sfoară, să-mi dau drumul jos, să văd cum e cu piciorul rupt". Avem des necazuri pentru că dumneavoastră trebuie să mai stiti si un lucru: dacă ati sti câtă râvnă pune satana ca să ne întrerupă de la lucrarea noastră duhovnicească, de la orice rugăciune nu ati mai pune asa problema!

Orice crestin e atacat, si vă spun, ca duhovnic nam întâlnit să nu-mi spună: „Părinte, sunt atacat la rugăciune, am gânduri împrăstiate etc". Ne atacă diavolul, ne luptă el împotrivă. Dar nu trebuie să dăm atentie. Este o mare greseală să se stea de vorbă cu satana. Nu se stă de vorbă cu el. Se stă de vorbă numai cu Dumnezeu, dacă vrei să-1 gonesti. Zi „Doamne lisuse..." si stai de vorbă cu Dumnezeu. Puterea numelui îl goneste. Chiar dacă te apasă atunci, chiar dacă te luptă. Se întâmplă uneori, de ia patul cu tine în sus. Nu te apuca să blestemi.

Asta-i o greseală. Lui îi convine dialogul, că îl recunosti. Dar asa, prin rugăciune,îl ignori. Stai de vorbă cu Dumnezeu atunci când esti atacat. Si atunci, sigur că el - am spus de mai multe ori - a învătat foarte multă lume să se mântuiască.

Unde se află călugării fată de mireni pe scara trăirii smereniei?

- Eu vă spun că există o mare diferentă, si ca să fiu conciliant, monah înseamnă „crestin bun". Dar nu-i numai atât, dacă apuci să trăiesti în mânăstire. Apucasem să vă spun că rugăciuni faci si acasă; faci multe, dar nu se face acest mare lucru care caracterizează această cruce a călugărului: tăierea voii. Să nu faci ceea ce vrei tu. Să faci ceea ce-ti spune altul. Si atunci, tu, în felul acesta tăindu-ti voia - căci Dumnezeu ne-a creat cu vointă liberă, ratiune si afecte -, aici trebuie să-ti tai vointa liberă. Ne trezim luptându-ne cu Dumnezeu. Si trebuie să-L înfrângem. Dar în sensul că îi place foarte mult înfrângerea aceasta. Pentru că noi ne desfiintăm. Ne smerim.

  Intr-o mânăstire era un staret care stia să dea cununi. Si era un părinte bătrân - Sfântul loan Scărarul consemnează lucrul ăsta -, de 50 de ani, ca vârstă. Si-l trimitea undeva. Si când se ducea acolo, îl fugărea: „Ce cauti aici? Du-te acolo, unde te-am trimis!" Si uite asa îl freca. Si-l întreabă sfântul: „Nu te smintesti?" „Nu, părinte Când am venit aici mi-au spus ăstia că mă încearcă 30 de ani. Si am numai 15". La 17 ani de nevointă din aceasta, de tăierea voii, a murit. Dar la moarte a zis asa: „Multumesc lui Dumnezeu si vouă ca prin tăierea voii mi-ati mântuit sufletul!"

E foarte frumos. Nu se potriveste cu ce e în lume. Pe urmă, dragii mei, mi se pare că nici o adunare de cuvinte filosofice nu poate explica călugăria. Există, si am spus de multe ori în mânăstire asa de importante lucruri, încât s-a vorbit prea putin despre ele, si prea putini le-au atins. E o trăire continuă. Căci spune Mântuitorul: "Vrei să fii desăvârsit? Ia crucea si urmează-Mi Mie!" Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ti tai voia si să asculti. Si, fratilor, stiti ce înseamnă cruce: Să duci ce nu-ti convine. Asta înseamnă.

Uneori aproape că nu poti.

- Nu se pune problema: „Nu pot". Duci până cazi! Nu se pune problema. Dar să stiti că s-au putut face, dincolo de închipuirea omenească multe minuni. I s-a spus unui frate: „Dă pietroiul ăla la o parte!" Dar asta era o chestie pentru 20 de insi. Si el, năduf, nu-stiu-ce, l-a dat la o parte că a zis părintele staret!"

Pentru că nu ne părăseste Dumnezeu, dacă neam dăruit Lui. Cum credeti dumneavoastră, că este El, Care e prezent în pasul fiecărui ins, chiar si al păgânilor? Dar la crestini, care zi si noapte se roagă în felul lor? Ii ajută, îi întăreste. Nu facem lucrul acesta, adică ascultările, cu aspect de exagerare, în mânăstiri. Dar la nivelul care există, treburile necesare să le facă cu dragoste, si e destul.

Pe un frate - în Pateric - l-a trimis, spune, să adune balegă uscată. Făceau focul cu ea, că erau săraci. „Păi, mă trimiti acolo unde e leoaica aia?" Că era o leoaică acolo. „Cum, zice, nu te duci pentru că e o leoaică acolo? Să mi-o aduci legată încoace!" Si s-a dus la ea. Leoaica, fugi! „Stai, că mi-a spus staretul să te leg!" Si a legat-o. Si o târa. Si când a văzut că chiar o aduce, a zis staretul, pentru smerenia lui: „De ce mi-ai adus căteaua asta? Dă-i dmmul, să n-o văd!" Si zice: „Da, dar eu am crezut că e leoaică". Si, întradevăr, era leoaică.

Domnii mei, nu neglijati Scriptura! Există niste lucruri dincolo de închipuiri, care sunt niste realităti. Dacă spune Mântuitorul cuvintele cele mai de vârf ale Scripturii: "Vrei să fii desăvârsit? Ia crucea si urmează-Mi Mie!"

Cuvintele Mântuitorului: "Fericiti cei săraci cu duhul, căci acelora este împărătia cerurilor", au legătură cu smerenia?

- Chiar despre ei vorbeste! Fericiti cei smeriti! Iar aceasta, pentru că, vă spun, identitatea e chiar cu Hristos. Căci El S-a smerit. Si se smereste continuu. Cine s-a smerit, este în identitate cu El. Ferice de el! E smerit; îsi vede de mersul vietii lui mai departe; este umilit de către toată lumea. Stiti dumneavoastră că acestea sunt valorile cele mai mari chiar si în mânăstire si în lume? Oamenii care duc o viată ascunsă, sufletească, duhovni cească, dar în rest, săracii, duc o viată de sărăcie.

Sfântul Dimitrie Basarabov, care este patronul Bucurestilor, a fost văcar, în satul Basarabov din Bulgaria. Si mergea înfăsurat cu cârpe la picioare căci nu avea încăltăminte. Si râdeau copiii de el. Copii neastâmpărati, mă rog. Si, într-o zi el, păzind vitele, a călcat pe un cuib de pasăre si a omorât puii, fără să vrea. Si, sigur, i-a părut foarte rău si si-a pedepsit piciorul ăla, să nu-l mai învelească nici cu cârpele alea. Vezi, câtă tărie câtă dorintă de a fi omul lui Dumnezeu? Era sărac cu duhul, dar era bogat cu sufletul la Dumnezeu.

Chiar acum am avut Evanghelia cu săracul Lazăr si bogatul. Vă închipuiti ce „fericire" era! Si omul acesta, Lazăr, suferea pentru Dumnezeu, dar nu cârtea. N-a fost suficientă numai suferinta: Nu cârtea! Pentru că lor, celor în suferintă Dum nezeu le dă harul să creadă, să fie ostasi ai lui Hristos.

Ai putinta, acolo unde vrei, dar nu poti să ajuti, să te rogi. Esti în tramvai si vezi un bătrân cersetor si n-ai ce să-i dai. Poti, totusi, să zici: „Doamne, miluieste-l si pe el!"

Asta-i situatia. Este o foarte mare greseală să nu dai si pentru altii. Că nu se rupe din tine nimic. Această milostenie ar putea să umple cerurile de mântuiti. Să stiti, milă e toată Scriptura. Milă e toată Scriptura! Ce greseală mare este,căci sunt atâtia oameni care, oricum, întind mâna. Fratilor să nu lăsati mână întinsă nici când vă dă, nici când vă cere.

Cam cum ati vedea legătura dintre nevointele trupului si smerenie?

- Fratilor, trupul nu trebuie condamnat. L-a făcut un mare mester si trebuie păstrat. Noi condamnăm împătimirea. Si nici nu punem problema iertării. Intâi punem problema vindecării. Iertarea vine de la sine. Deci, nu avem nimic cu trupul. Chiar dorim foarte mult să-l mentinem, ca să se poată mântui si el.

Uite, să vă spun un alt caz, fiind vorba de smerenie, chiar dacă iese din subiect, dar sa nu-l scăpăm din mână. Un frate a venit la mânăstire, cum obisnuieste lumea să spună, mai simplu. Nu e nimeni simplu, dacă a venit la mânăstire. A avut un Duh, care a lucrat si care ajuta atât de mult neamul omenesc. Si staretul i-a spus: „Ce cauti aici, la poartă?" „Am venit si eu aici, să mă fac călugăr". „Aici sunt oameni smeriti. Tu nu vezi că esti mândru?" Iar el, săracul, nici nu stia ce-i aceea mândrie. Era foarte doritor. „Da, dar mă fac si eu călugăr".

„Nu. Aici sunt oameni smeriti. Nu se poate. Tu esti mândru". El, săracul, insista. Staretul zice: „Bine, stai aici la poartă si cine intră, să-i zici: ŤBinecuvântati-mă pe mine, că sunt mândruť. Si cine iese, să-i zici tot asa". Si l-a tinut acolo sapte ani. Sapte ani. Ii dădea să mănânce, dar nu l-a făcut decât să se smerească. Iar el a fost sincer, că sincer venise la mânăstire, si i-a spus staretului: „Iertati-mă pe mine, că sunt mândru!" „Blago sloviti, că sunt mândru!" Asta era toată ascultarea. Si el o făcea cu toată inima. Si s-a sfintit.

Deci, repet, nu condamnăm trupul. Ii dăm ce-i trebuie. Insă nu lăsăm necondamnată nepătimirea trupului. Trupul nostru se împătimeste în fel de fel de păcate. Si atunci trebuie vindecat. Cu orice chip.

Un om care nu a cunoscut smerenia, dar vrea să se întoarcă la Dumnezeu, cum se poate întoarce? Ce trebuie să facă?

- Fratii mei, la Dumnezeu nu există un trecut rău, din momentul în care este un prezent bun. Te-a iertat si Dumnezeu. Dacă te-a iertat, te-a iertat definitiv. Numai să continui o viată bună ca să meriti într-un fel, cu harul lui Dumnezeu, această iertare. Nu se pune problema, e iertat. Avem atâtea cazuri. Avem pe Moise Arapul, care a fost tâlhar. Avem pe Varvar, care a fost tâlhar Si sunt sfinti. Dar si-au revenit, s-au căit amarnic. La Dumnezeu, dragii mei, dacă este inima smerită si înfrântă, mare e mila Lui.

Eu am fost - iertati-mă că vă fac o confidentă eram în pădure, în pustie, si am fost atacat de satana într-o formă foarte dură. Si încercam un act de smerenie în fata lui Dumnezeu, că "sunt nimic"... In sfârsit, mă fortam. Si-am fost eliberat Si am zis- citind din Vietile Sfintilor -, am strigat tare, fără să mă mai jenez, mă auzeau, poate lupii: Mare mai e un om smerit în fata lui Dumnezeu! M-am mcurajat foarte mult si am văzut că harul lui Dumnezeu m-a ajutat, căci eu n-am putut să mă măsor câtă smerenie am. Căci nu m-am putut vedea decât mai putin smerit decât toti oamenii de pe lumea asta.

Unii Sfinti Părinti consideră că smerenia e cea mai mare virtute. Ati putea să ne spuneti care sunt criteriile de apreciere?

- De fapt, este mântuitoare, dar, mă scuzati, fac o rectificare: „Smerenia te duce până la Dumnezeu si dragostea gustă din Dumnezeu!" Iubirea, dar o iubire smerită. Smerenia destul este smerenie. Singura cale este smerenia.

Am fost prin Grecia la o mânăstire si o călugărită m-a rugat să scriu ceva pe o vedere. Si am scris asa: „Singură smerenia". Si a înteles imediat - îi traducea cineva. Si a căzut imediat în genunchi. Căci si-a dat seama de importanta smereniei. Si ele stiau că, într-adevăr, aceasta este calea. S-a smerit Hristos, Care e Dumnezeu, Care e Stăpân, Care ne tine cu dragostea Lui pe toti si lumea si firele de iarbă. S-a smerit Hristos si noi să nu fim smeriti? Ce ziceti?

Ce puteti spune despre cei care merg si la Biserica Ortodoxă si la alte confesiuni?

- Nu este permis. Adică te duci la mai multe adevăruri de credintă? Există un singur adevăr de credintă: adevărul ortodox! Crezul! Si dacă esti ortodox, respecti Ortodoxia. Dacă nu, cazi în erezie si tu.

Dar dacă există un imbold interior de a căuta si într-o parte si în alta?

- Acum, cazuri de astea sunt chiar mai multe. Să cerceteze. Dar nu pentru ortodocsi. Dacă esti ortodox, intră în bisericile ortodoxe. Ce nu ti-a dat Biserica Ortodoxă? Ce lipsuri ai găsit la ea de te-ai dus si dincolo? Acolo unde nu cred în Maica Domnului, unde nu-si fac cruce!... Domnilor, s-au facut Sinoade; Sinoade ecumenice si Sinoade locale si apostolice. Si au condamnat cu anatematizări pentru un singur motiv de credintă, de adevăr de credintă - cum au fost Sinoadele de la cel de la Niceea, la anul 325, până la anul 787. Si pentru un singur lucru, dacă nu credeau în Maica Domnului că e 0EOTOKOS, adică Născătoare de Dumnezeu, Biserica i-a dat anatemei.

Deci s-au stabilit aceste dogme precise. Ori, s-au făcut aceste Sinoade ecumenice si o multime de alte Sinoade locale. Si atunci ce lipsuri a găsit cineva în Ortodoxie, de se duce si în altă parte? Atunci nu e ortodox! Si noi nu stăm de vorbă, nu facem catehizări aici. E o greseală! Să se tină de Biserica Ortodoxă! Să vină harul lui Dumnezeu peste el. Că vine, domnilor, vine!... Dumnezeu e bogat! Ne asteaptă!... Ne asteaptă să cerem. Dar să-L recunoastem pe El, că El este Cel Ce este!

In cei 14 ani de temnită grea, la Aiud, ati avut bucurii duhovnicesti? De ce ati fost închis?

- A fost extraordinar. Am iesit foarte folositi. Temnita în sine e o mare nevointă.

Ultima dată am fost condamnat pentru 40 de ani, mai ales pentru că am făcut parte din „Rugul Aprins" de la Antim. Era o miscare de reînnoire a vietii duhovnicesti. Si n-aveau cum să ne condamne, asa că ne-au condamnat ca organizatie subversivă. A durat 90 de zile ancheta si a fost foarte nesuferită.

Si erau fel de fel de oameni, adunati din toatâ lumea. In sfârsit, lucrul ăsta îl stiti, nu e nevoie să vi-l spun eu. Ei, această temnită era suficientă, era destul ca să te smerească. Pentru că, domnilor, abia îti mai tineai sufletul. Dar stiai că suferinta aceasta este pentru marele Adevăr, pentru că se punea problema să-ti slutească ideile si sufletul cu diferitele lor metode. Pentru asta, pentru că îi înfrângeai, pentru că nu acceptai, pentru că erai un mare erou să spui: „Domnule, nu primesc acest lucru!", te costa viata.

Am fost chemat, eu personal, de un colonel că erau la Aiud 10 colonei. Aveam un nume să zicem, pe acolo, că eram si preot si călugăr. Eram în haine de puscărias, smerit, să zic asa, smerit cel putin în formă, si mă întreba colonelul să-i explic că există Dumnezeu. Zic: „Da, domnule colonel, existenta noastră, suflarea noastră, inteligenta, ratiunea, dovedesc aceasta", am început să-i explic. „Astea-s făcute de un mare Mester. Nu-s făcute la întâmplare. Sau cine le-a făcut?" Si am continuat să-i explic: „S-au făcut atâtea semne, a venit Hristos, a înviat... Dar dumnea voastră de ce nu credeti?" Era o mare îndrăzneală la mine să-l întreb lucrul ăsta. Dar a trebuit să-mi apăr adevărul. Zice: „Războiul care s-a dus în Rusia, care a fost în numele Crucii, m-a convins că nu există Dumnezeu". „Ce în numele Crucii domnule! Nebunul ăla de Hitler a vrut să cucerească Rusia si a crezut că rusii o să-l lase". Si îi zic: „Bine. Dar înainte de războiul ăsta de ce nu credeati?" Si m-a întrebat: „Care ti-e ultimul argument?" „Sunt gata să mor, domnule. Dar am văzut că n-am cu cine", i-am spus. Si a început să urle: „Luati-l! Luati-l!"

Ce personalităti ati cunoscut?

- Vă mărturisesc drept, iertati-mă că vă spun orice detinut era o mare personalitate. Pentru că omul ăsta reprezenta ceva în suferintele lui acolo. Rezista ani de zile. Clipă de clipă, ceas de ceas zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an. Ani si ani. Si era o mare personalitate Acolo era o nivelare, nu se punea problema de exceptii. Cel mai bun era cel care era cel mai prezent, în inima lui. Că erau suferinte foarte mari. M-a impresionat unul din ei, săracul, care uitase cum o cheamă pe sotia lui. Pentru că înceta memoria din cauza marii slăbiciuni. Si nu stia cum o cheamă. Acolo sotiile erau atât de divinizate si de poetizate... Dati-vă seama! Sigur, orice ins era o personalitate. Am cUnoscut, sigur că da. Am stat cu fel de fel de oameni. Am stat si cu Nae lonescu, am stat si cu Nichifor Crainic, am stat si cu Gane. Si ne perindam. Bineînteles că eram tinuti strâns, strasnic. Câte doi, câte trei. Ne schimbau.

  Este pustnicia un model spre desăvârsire?

Care a fost motivatia interioară a sfintiei voastre pentru care v-ati retras în pustie?

- Sigur că pustia este un model. Aici te rogi în libertate, vă dati seama, în fosnetul frunzelor copacilor, în urletul vulpilor, în urletul lupilor...

Am stat pustnic aproape doi ani. Motivul interior era tot o cunoastere a lucrurilor si, mai bine zis, o evlavie. Am avut o evlavie. Insă să stiti că eram mai mult pentru o viată de obste decât pentru o viată de pustie.

Si acum să vă dau un exemplu: doi insi, bine intentionati, au plecat. Unul la mânăstire si altul în pustie. Si ei s-au iubit în lume, s-au pretuit ca prieteni. Si unul s-a dus în pustie si unul în obste. Amândoi au fost cinstiti. Cel din pustie a venit să facă o vizită la mânăstire fratelui care era ascultător, în ascultare. Si staretul, un om al lui Dumnezeu, le-a dat voie să se plimbe prin pădure, să-si destindă sufletul. Asta e foarte important, să stiti. Si au dat de un mort. Si a zis cel din pustie: „Hai să ne rugăm să învieze". Si s-au rugat. Si a înviat mortul. Si a zis cel din pustie în sinea lui: „Pentru rugăciunile mele a înviat mortul". Că el trăise în pustie. Celălalt nu si-a pus problema. S-a rugat si atât. Si au plecat la mânăstire. Si cum s-au dus la mânăstire, staretul îi spune repede ascultătorului: „Fugi repede, dincolo de fluviul acela". Că era un fluviu mare acolo. Si nu barcă, nu scândură, nu copac... Ăsta a fugit si un crocodil l-a luat pe spate si l-a dus dincolo. Si a zis staretul celuilalt: „Vezi, pentru rugăciunile cui a înviat mortul?"

Adică vreau să vă spun că viata de obste cu tăierea voii este o foarte mare lucrare în creatia lui Dumnezeu, cu numele de monahism. Este cel mai important lucru în creatia pământească a lui Dumnezeu. Vă spun încă o dată, e foarte greu să încrucisezi cuvinte filosofice ca să vorbesti de el. El nu e o discutie, el e o trăire. Niciodată n-ai să poti explica de ce e gustul ăsta asa si celălalt asa. Il simti, îl trăiesti, dar nu-l explici.

Smerenia vine înainte sau după pocăintă?

- Fără discutie că smerenia trebuie să fi existat mai întâi. Gândul fmmos de a sluji lui Dumnezeu, de a se dărui lui Dumnezeu. Au existat si una si alta, a existat smerenia, care s-a înmultit în inima si în sufletul tău, iar viata de nevointă o faci pentru că ăsta e programul zilei si ajută pocăintei.

Smerenia e sângele vietii. Nu te poti mântui fără ea. Poti să faci metanii, să cari pământ, să te nevoiesti, dar smerenia există. Nu exclude.

Ne spuneti un cuvânt despre rugăciune?

- Intâi, ce trebuie spus e că se vorbeste prea mult despre rugăciune. Ăsta-i un lucru care nu trebuie vorbit, ci trebuie făcut. Stă în firea si în puterea oricui să priceapă lucrul ăsta.

Eu personal nu sunt pentru rugâciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie să fie tipicar. Trebuie să fie tipicar ca procedeu, în ce priveste dorinta de a se înduhovnici. Nu avem numaidecât nevoie de o rugăciune de tipic. Avem nevoie de o prezentă continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relatie cu Dumnezeu, asta este esenta rugăciunii. Pentru că si o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Si o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă.

Dacă faci rugăciunea asta care e obligatorie, o poti face. Dar dacă se face o rugâciune din aceasta după tipic, după ce se termină, omul se consideră achitat de obligatia rugăciunii din inimă si se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l tină prezent. Adică sunt mai mult pentru o continuă tresărire duhovnicească. De aceea mă faceti să spun că orice clipă poate sâ fie un timp si orice suspinare poate să fie o rugăciune. Suspinarea nu se face asa: „Uf!", ci o faci lui Dumnezeu, ca plecând din adânc spre El. Asa ni se va arăta. Căci El nu se arată unei minti ascutite. "Nu tot cel ce zice „Doamne, Doamne" va intra în împărătia Mea!" Ci numai cel care are inima curată, cel care are inima spre El, continuu.



Deci, o viată continuă de prezentă duhovnicească înseamnă un om mai înduhovnicit. Pentru că dacă te rogi, esti mereu prezent. Rugăciunea să zicem - tipicală poti lesne să o termini într-o jumătate de ceas, un ceas, dar pe urmă?

Vedeti, nu trebuie renuntat la ele, dar să nu fie singura treabă duhovnicească, singura rugăciune. Dacă ai citit un Paraclis e foarte bine, sau ceea ce mai ai de citit. Dar ceea ce, de fapt, trebuie adus la cunostintă, pentru a se întelege, pentru că lucrul ăsta e mai putin discutat, e prezenta inimii continuă. Si te rogi. Pentru că se rugau sfintii si stăteau în genunchi până se făcea dimineată si apărea soarele. Si la răsărit tot în genunchi erau.

Asta nu înseamnă că noi, nefiind ca ei, nu trebuie să ne rugăm. Dar era o stare de continuă prezentă.

Părinte, rugăciunea neîncetată poate fi trăită de oricine?

- Intr-o măsură oarecare toată lumea poate. Pentru că întrebarea în sine despre rugăciune sau discutia despre rugăciune este neavenită, pentru că se rationalizează lucrurile. Oricine vrea să dobândească rugăciunea, să tacă si să zică. 0 rugăciune adâncă e o tăcere adâncă.

Se constată o limpezire imediată, o scăpare de ispite, căci se cere ajutorul Stăpânului cerului si al pământului. Trebuie să se obisnuiască lumea cu gândul că Dumnezeu guvernează si face orice pentru om. "Fără de Mine nu puteti face nimic." Mai mult: "Nu se miscă fir de păr fără voia Mea." Vă dati seama cât de mult ne apără.

Tineti-vă de Biserică, dragii mei! Si puteti să ziceti rugăciunea aceasta a mintii din inimâ. Este puterea numelui aceea care ne ajută atât de mult. Oriunde veti fi, oriunde veti avea necaz, rugati-vă, nu vă descurajati.

Iubiti mult! Hristos vă porunceste!

sursa 
http://www.sfaturiortodoxe.ro/prarsenie_smerenie.htm