Cuvânt pentru suflet. Harul lui Dumnezeu și liberatatea omului. (10 03 2...

Mantuirea se da prin Har

Harul lui Dumnezeu coboara inlauntrul omului. Lucreaza inlauntrul acelui om care are o atitudine pe masura. Daca nu esti smerit, nu poate face ni­mic harul lui Dumnezeu inlauntrul tau. Oricat de bine ai cunoaste cu mintea ta si oricat te-ai arata a avea dispozitie, ravna, nu se va intampla nimic daca nu patrunde adevarul lui Dumnezeu in sufle­tul tau, ca un dar al Lui. Si va veni, daca esti smerit, daca ai constiinta situatiei tale, daca nu ai facut inlauntrul tau un status quo, un sistem propriu.

Omul poate fi religios, toti evreii erau religiosi, stiau Legea, se raportau la Dumnezeu.Totusi, au inteles toate acestea intr-un mod prin care ei si-au creat propriul sistem, un idol, si in acelasi timp s-a asezat in sufletul lor indreptatirea de sine. Un om care se indreptateste pe sine inlauntrul lui – si are, prin urmare, ingamfare, egoism – nu poate intelege ce inseamna harul, nu poate primi harul, oricat ar incerca sa actioneze asupra lui harul.

Peste un lucru infasurat in nailon, chiar daca ar cadea rauri de apa si mari peste el, daca este inchis ermetic, nu va patrunde nicio picatura ina­untru si nu se va uda deloc, va ramane perfect uscat. Astfel, cand omul isi infumureaza sufletul cu indreptatirea de sine – o spune in continuare Apostolul Pavel -, nu stie ce inseamna smerenia, nu iubeste smerenia, nu-si deschide sufletul spre smerenie si ramane egoist si mandru. Este infumu­rat, este infasurat in nailon, si nu intelege nimic, nu-l atinge harul lui Dumnezeu, lumina Lui. Nu-l atinge ceea ce i-ar putea topi sufletul, ceva care l-ar inmuia si l-ar face cu adevarat crestin.


Sa daramam idolul din noi


„Eu va incredintez ca au ravna lui Dumnezeu, dar fara cunostinta.”

Acest „dar fara cunostinta” nu inseamna ca pur si simplu nu au cunoasterea corecta, ci ca nu au o simtire mai adanca. Iar aceasta nu este intamplatoare. Nu este ca si cand n-am fi auzit, nu ni s-ar fi spus sau n-am fi aflat. Dumnezeu poarta de grija ca fiecare om sa afle adevarul. Dar nu fiecare om vrea sa afle adevarul. Nu vrea.

Vedeti, intreaba Domnul: „Vrei sa fii sanatos?” Cineva e bolnav. Oare nu vrea sa se faca bine? Nu vrea! Asa este in cele duhovnicesti: nici chiar cel care se arata interesat de cele duhovnicesti nu vrea. Nu e nevoie doar sa faci valuri, sa iti arati ravna si ca iti pasa imediat etc. Daca nu te sme­resti in adancul tau, cum se va atinge de tine harul lui Dumnezeu? Daca nu te desfaci din nailon, daca nu te hotarasti sa darami sistemul dinlauntrul tau, idolul din tine, cum vei deveni crestin? Harul poate face acest lucru. Dar asteapta ingaduinta ta. Harul poate sa savarseasca asta si fara acordul tau, dar nu vei mai fi om, nu vei mai fi creatura rationala. Dumnezeu cinsteste rationalitatea si libertatea pe care ti le-a dat si asteapta consimtamantul tau.

Harul, care lucreaza sa renasca orice suflet, asteapta. Cand un suflet il respinge si ramane departe de el si insista in aceasta respingere chiar cand nu este foarte evidenta impotrivirea, harul te paraseste, si se pierde omul. Nu e de gluma; se pierde! Harul il salveaza pe om. Harul lui Hristos este cel care il mantuieste pe om, nu faptele omu­lui sau ravna lui sau indreptatirea lui de sine.
Nu cumva si ravna noastra este ca cea a israelitenilor?

Apostolul Pavel ne incredinteaza, asadar, ca cei de un neam cu el au ravna pentru Dumnezeu. Nu ii prezinta ca pe niste atei sau indiferenti. Toti au ravna pentru Dumnezeu, dar fara cunostinta. Nu au, prin urmare, acea ravna care sa ii duca la a se lasa cu totul pe seama a ceea ce le da Dumnezeu, sa-i indreptateasca Dumnezeu, El sa-i mantuiasca, ci ei vor sa se indreptateasca pe ei insisi.

Spune in continuare: nestiind dreptatea lui Dumnezeu. De ce nu o stiu? Unii cum de-o stiu, iar altii nu? Tocmai din cauza ca nu vor s-o cunoasca. Necunoscand dreptatea lui Dumnezeu si cautand sa statorniceasca dreptatea lor… pe de-o parte, nu cu­nosc dreptatea lui Dumnezeu si nu accepta ca El il mantuieste pe om, iar pe de alta parte sunt intepe­niti in Lege si au o suficienta de sine si un duh al indreptatirii de sine si vor sa statorniceasca dreptatea lor, fara a se supune vreunul dreptatii lui Dumnezeu: iar dreptatii lui Dumnezeu nu s-au supus.

Sa privim mai bine acest aspect. Noi, cei care suntem aici acum, putem sa spunem ca nu avem ravna? Pentru ca ceva ne-a adus aici; ceva exista in sufletul nostru – ceva! Si, asa cum am zis si altadata, o sa vina cineva o data, de doua ori, de trei ori, apoi se plictiseste si nu mai vine. Toti cres­tinii care mergem la biserici sau sa ascultam o omilie avem ravna catre Dumnezeu. Dar cred ca din rezultatul final putem trage si concluzia – dar poate ca gresesc – ca semanam pe de o parte cu israelitenii, care aveau ravna catre Dumnezeu, dar fara cunostinta.

Ca sa vii la biserica si sa revii, ca sa te preo­cupe aceste subiecte, ca sa citesti si sa asculti si sa faci si anumite eforturi, stradanii, sa pastrezi anumite lucruri, sa pazesti poruncile lui Dumnezeu, toate acestea pot constitui o ravna duhovniceasca ce pana intr-un punct e buna.

Apostolul Pavel nu osandeste ravna in sine. Omul trebuie sa aiba ravna. Trebuie sa faca ceea ce face de buna voie si fara a se osteni. Trebuie de buna voie si neobosit sa pazeasca poruncile lui Dumnezeu, sa se schimbe dupa voia Lui. Dar sa nu fie, totusi, o ravna fara cunostinta, ci sa existe permanent in sufletul sau acel ceva care, daca ar lipsi, toate s-ar pierde, ca sa nu spunem ca uneori ar putea deveni chiar o povara pentru suflet.

Omul ajunge uneori in situatii in care nu poate sa se schimbe – nu pentru ca nu poate sa se schimbe, ci pentru ca mintea lui nu mai gandeste corect si nu mai vrea cu adevarat sa se schimbe. Fereasca Dumnezeu! Este foarte probabil ca omul, daca nu este cu luare aminte, sa sfarseasca in situatii in care nu poate sa se schimbe, deoarece ramane in propriul sau sistem, in idolul din el, in egoismul lui, in intunericul lui. Ramane in adevarul lui, in indreptatirea lui de sine, in autosuficienta si in narcisismul lui. O sa se piarda!
Indreptatirea de sine sau predarea in fata Harului

Revin, deci. Noi, acum si aici, oare am putea spune ca e posibil sa avem ravna catre Dumnezeu, iar aceasta ravna sa fie fara cunostinta? Cati dintre noi or sa plece acum de aici sub incidenta minunii celei mari care se poate face in orice clipa in sufletul omului? Cati dintre noi vom pleca astazi avand in suflet adevarul lui Dumnezeu, care il mantuieste si-l smereste pe om, care il covarseste si-l face sa sepocaiasca, sa se deschida dreptatii pe care o da Dumnezeu si sa renunte la orice posibile justificari, la orice indreptatiri de sine? Sa te predai ne­conditionat lui Dumnezeu, cu gandul ca te pierzi daca nu te vei preda, dar si cu gandul ca te predai lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni, unui Dumnezeu care este numai iubire. Si sa ai convin­gerea absoluta ca te va mantui. Nu te va mustra, nu te va respinge, nu se va mania pe tine fiindca ai intarziat sa te predai. Insa sa te predai in mod concret, asa cum fac toate sufletele sfintite, si in Vechiul si in Noul Testament! Astfel fac sufletele sfintite, care cred cu adevarat in Dumnezeu. De aceea, semnul caracteristic al unui suflet sfintit este constituit din toate virtutile, dar in primul rand si in principal din smerenie, care il face pe om sa se increada in dreptatea lui Dumnezeu, in harul pe care il da El, si in virtutea pe care o da El.

Acest lucru se vede si la Sfantul Varsanufie. Citim in in­trebarile si in raspunsurile lui, in fiecare sambata, si il vedem pe avva sfatuind pe cel ce intreaba. Sa te nevoiesti, sa suferi, sa te nevoiesti cu durerea inimii. Totusi, nu spune ca facand asa vei castiga si vei dobandi ceva ca si cum ai primi rasplata. Ci ne spune ca, atunci cand tu faci asa, Dumnezeu iti va da si acest dar si altele. Nu le vei dobandi pentru ca te-ai nevoit, pentru ca tot cel ce se ba­zeaza pe nevointa lui, pe incercarea lui, tot cel care se bazeaza pe ceea ce face si crede el are inlauntrul sau indreptatirea de sine si harul nu poate sa se apropie de el, nu il poate atinge. Harul se inde­parteaza si el ramane cu virtutea si sfintenia lui falsa.
Care este tactica noastra?

Daca ma intrebati, de vreme ce va cunosc pe toti, nu as avea dificultati sa spun ca, mai mult sau mai putin, aveti o sensibilitate, o simtire, dar ca ceva nu merge bine, ca nu inainteaza chestiu­nea noastra. Nu o spun din punctul meu de vedere, ci din al vostru. Si poate certifica cineva ca cela­lalt traieste asa cum simte, cum vede lucrurile, ca nu are in el harul lui Dumnezeu si ca nu il atinge mila lui Dumnezeu, dragostea Lui, ca sa-l impre­sioneze, ca sa se predea cu incredere si sa aiba bucurie si fericire inlauntrul lui.

Cineva este incredintat, asadar, de acest lucru si se caieste de o asemenea certitudine. Caci vede ca si celalalt prezinta el insusi astfel lucrurile. Nu e nevoie, adica, sa spun eu ce parere am despre el, ci sunt incredintat de parerea pe care o are el insusi despre cum vede si simte el lucrurile si ca, in final, toata stradania si lupta lui este dupa cum spune aici Apostolul Pavel, sa statorniceasca drep­tatea lui, fara a se preda dreptatii lui Dumnezeu. Prin urmare, ramane cineva cu autoindreptatirea lui si, in final, ramane fara Har, fara izbavire. Ra­mane cu stradaniile lui, cu lupta lui, dar numai cu acestea, fara lucrarea necreata a lui Dumnezeu inlauntrul sau, fara dragostea Lui, fara Harul care-l mantuieste pe om.

De aceea, si cineva care se lupta in acest fel se afla intr-o continua agonie, in sovaiala, in tulburare, ca si cand s-ar consuma pe sine. Mereu are o nemultumire ca nu ii poarta de grija Dumnezeu, ca nu i-a dat ceea ce se astepta sa-i dea, si asa ramane cu cele bune ale sale, cu succesele sale, cu izbanzile sale, cu virtutile sale, cu o oarecare dreptate, care este in definitiv dreptatea lui.

Altceva este sa te simti foarte-foarte pacatos, dar in acelasi timp sa simti, cum spune Apostolul Pavel, ca ai fost miluit1.Nu zice asta Apostolul Pavel, ma corectez; zice: „M-a miluit Dumnezeu“. Oricum, Apostolul Pavel, atunci cand i-a vorbit Hristos, a schimbat ceva. Pentru alta misiune se ducea in Damasc, dar altele s-au intamplat acolo. Alta era calea lui, dupa cum este si drumul lui. Este calea lui Hristos.
Care din noi se preda lui Hristos asemenea Apostolului Pavel?

Dupa cum am mai zis, atunci cand Hristos Insusi Se arata Apostolului Pavel si il asigura ca ii incredinteaza lucrarea pe care avea sa i-o incredin­teze pentru lumea intreaga2, Apostolul Pavel, dupa primele incercari, se afla in Tars, chiar in patria lui, unde a ramas un timp. Daca ar fi fost altcineva in locul lui, care nu ar fi priceput aceste lucruri, si nu ar fi acceptat in sufletul lui ca totul tine de Dumnezeu, ca tot ce se va intampla inlauntrul sau vine de la Dumnezeu si ca trebuie sa se predea lui Dumnezeu cu smerenie si cu pocainta; daca, deci, ar fi fost altcineva in locul Apostolului Pavel, ar fi gasit o mie si una de justificari. „Mi-a incredintat Hristos aceasta misiune. De ce ma impiedicati? De ce ma judecati?” Si din initiativa lui, ar fi alergat in toata lumea sa implineasca lucrarea lui Hristos.

Pe Apostolul Pavel il calauzeste Hristos. Situ­atia arata insa ca si cand Hristos l-ar fi uitat. Locuieste acolo in Tars pana cand, intr-un mod oarecum intamplator, este gasit de prietenul lui, Varnava. Il gaseste si-l ia de acolo si-l aduce in Antiohia. Astfel isi incepe Apostolul Pavel lucrarea, dar se preda, asa cum citim in Faptele Apostolilor, harului lui Dumnezeu. Nu o face dupa mintea lui, dupa planurile lui.

Cine dintre noi L-a cunoscut altfel pe Hristos sau il cunoaste altfel pe Hristos? Cine dintre noi este un astfel de crestin, isi traieste astfel viata crestineasca, adevarul crestinesc, si nu murmura, nici nu se plange, ca si cum l-ar impiedica un lucru sau altul, ca si cand ar fi de vina unul sau altul? Cine dintre noi se preda astfel lui Hristos si invata aceasta lectie, sa asculte de Hristos si sa-L astepte pana cand il va binecuvanta si pana cand va voi Hristos sa intre in sufletul lui, ca sa-l umple de har, sa-l izbaveasca, sa-l elibereze, sa-l inmoaie, sa-l mangaie, sa-l umple de mila Lui, avand in acelasi timp si sentimentul ca tot ceea ce se intampla inauntru este lucrarea lui Hristos?

De regula, daca avem sentimentul ca suntem ceva, ca facem ceva, ne incredem mai mult in ceea ce facem noi, adica in incercarile noastre, in lup­tele noastre, in reusitele noastre. De fiecare data cand avem incredere in dreptatea noastra, avem incredere in eforturile si in izbanzile noastre. Vrem sa impunem dreptatea noastra, asa cum zice aici Pavel, fara a ne supune dreptatii lui Dumnezeu.
Lasarea in voia lui Hristos aduce odihna

Vad unii oameni care constata ca au anumite slabiciuni, anumite stari deloc bune inlauntrul lor. Vai, vai! Mai au putin si innebunesc. De ce? Oare atat de mult resping pacatul dinlauntrul lor? Nu este asa. Cel care se incredinteaza lui Hristos, oricate lucruri dintre cele mai rele va vedea inlauntrul lui, nu se va tulbura, nu va deveni nefericit. Poate va spune: „Dumnezeul meu, Iti multumesc ca ma luminezi sa vad cine sunt”. Si se va smeri in fata lui Dumnezeu si va incepe sa planga si sa se roage cu credinta in Hristos, pana cand va fi izbavit. Bineinteles, va cere acestea, dar in acelasi timp va avea inlauntru pace, liniste, deoarece in sfarsit si-a gasit doctorul, in care poate avea incre­dere totala, pentru ca este un doctor Atotputernic, care poate face orice. Poate sa sufere, poate sa fie inca sub influenta pacatelor si a situatiei sale si totusi, de vreme ce se lasa in mainile lui Dumnezeu, de vreme ce se increde in dreptatea Lui, isi si afla odihna, pacea si nu se mai nelinisteste. Invata sa astepte si nu i se mai pare greu sa astepte, oricat ar fi nevoie, pana cand il va tamadui Dumnezeu.

Bine facem ca citim acestea si, desi Apostolul Pavel se adreseaza evreilor, ele nu sunt valabile doar pentru ei, ci pentru fiecare, de vreme ce fie­care are aceeasi mentalitate si situatii similare.

A trecut insa timpul si v-as ruga sa ne oprim aici si sa revenim. Sa fim atenti: nesocotind drep­tatea lui Dumnezeu si cautand sa statorniceasca dreptatea lor, nu s-au supus dreptatii lui Dumnezeu. Necunoscand dreptatea lui Dumnezeu… noi suntem crestini. Toti, oricine am fi, oare in adancul sufle­tului nostru credem ca Domnul ne poate vindeca, poate sa ne faca adevarati crestini, poate sa invie cu adevarat sufletele noastre, ne incredem pe deplin in El si ne bucuram ca Ii apartinem, ne bucuram ca ne judeca dupa dreptatea Lui? Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu.

Daca credem acum – sa nu amanam pentru maine sau poimaine -, vom pleca de aici schim­bati fata de cum am venit. Poti sa vii cu intune­ricul tau, cu nesimtirea ta, cu ignoranta situatiei tale, cu mandria ta, cu autojustificarea, sau poti veni tulburat, nelinistit, aproape dezamagit, dezna­dajduit. Poti insa sa pleci ca si cand te-ai fi intalnit singur cu Hristos si te-ar fi incredintat:


„Le-am luat Eu asupra Mea pe toate, lasa-Mi-le Mie pe toate! De aici inainte vreau doar sa asculti de Mine, sa crezi in Mine si sa nu indraznesti sa crezi in tine si sa te autojustifici. Preda-te dreptatii pe care Eu ti-o ofer, mantuirii pe care Eu ti-o dau“.

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina mantuirii. Erminia Noului Testament, Epistola catre Romani, Capitolul al X-lea (omilii), Editura Bizantina, Bucuresti, 2012)

Parintele Arsenie Boca - Straluciri de har

Rautatea, pentru ca nu se poate schimba in bucurie nicidecum, nu are iertare, ea este impotriva iertarii si a oricarei tamaduiri, dar are judecata. 

Iisus a tamaduit orbirea ochilor dar n-a putut tamadui orbirea rautatii.

 Orbirea rautatii nu are leac, dar are pedeapsa.

Moartea este factorul care nu simplifică, ci complică toate problemele, implicându-le în veşnicie.

Moartea în primul moment al ei pune capăt la o stare de lucruri, coseşte şi slava deşartă şi mizeria neînţeleasă. 

Cu moartea se termină timpul, dar începe veşnicia. 
Năpasta morţii este că pe bogat îl trimite în văpaia veşnică şi pe Lazăr la fericirea  din Rai.
 „Dumnezeu nu îngăduie la nesfârşit îngustarea vederii omului numai la stomacul său, de vreme ce omul acesta este destinat spre alte zări, ale Împărăţiei lui Dumnezeu, ale veşniciei şi îndumnezeirii sale.” 

Dar este o acuză nedreaptă în seama morţii: nu ea face deosebirea. Omul trece prin moarte ca printr-o poartă: dar dincolo de poartă are întinsă înainte veşnicia, aşteptându-l veşnicia în care a trăit vremelnicia.

 Bogăţia l-a făcut pe bogat egoist, materialist, nemilostiv, încolăcit de plăceri; nu s-a dezvoltat sufleteşte, nu şi-a format chip nemuritor de a fi.
 Pe Lazăr, bubele şi sărăcia l-au desfăcut de înlănţuirea cu viaţa. El rabdă în nădejdea că nu va fi tot aşa, în nădejdea unei dreptăţi a lui Dumnezeu. Nu s-a înşelat în credinţa sa
Nici bogăţia în sine, precum nici sărăcia în sine, n-au calitatea de a te osândi sau ferici pe planul veşniciei. 
Atitudinea sufletului faţă de ele este cea care determină veşnicia. Pot fi bogaţi care se mântuiesc şi pot fi săraci care nu se mântuiesc, deci se osândesc. Dincolo de cele văzute, poate în fondul lor, este Raiul şi este Iadul, două eternităţi paralele, cu o prăpastie de netrecut între ele. 
Unul din chinurile iadului este şi acesta: că văd fericirea drepţilor.
 Văd, pricep, înţeleg tot ceea ce erau îmbiaţi să vadă, să priceapă, să cunoască şi să trăiască încă de când erau pământeni şi n-au vrut ci le-au urât. Îşi aduc aminte şi de oameni, de alţi oameni, ceea ce nu făceau pe pământ. 
Nu mai discută dacă este sau nu este Dumnezeu: acum I se roagă (căci se află în faţa evidenţei), dar este târziu.
 Când erau pe pământ râdeau de nădejdea dreptului şi de rugăciunea lui, acum râd dracii de rugăciunea lor. Cea mai sfâşietoare rugăciune este aceasta, de a trimite Dumnezeu de pe cealaltă lume, pe asta, pe Lazăr, să le spună la ceilalţi 5 fraţi ai săi cum stau lucrurile după moarte, ca să nu vină şi ei în acest loc de muncă. 
Rugăciunea este de altfel motivată în sine, dar refuzată de Dumnezeu cu aceste cuvinte: au Legea, au Revelaţia (Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că prin cei cinci fraţi ai bogatului se pot înţelege şi cele cinci simţuri ale omului). 
Şi iată cum motivează Dumnezeu refuzul: Îi cunosc, dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi (Legea şi Revelaţia - Iisus), chiar de va şi învia cineva din morţi, tot nu vor crede (Luca 16,31). 

EXISTĂ DUHURI RELE 

Existenţa lor e afirmată de Iisus; şi-a însuşit-o Biserica şi s-au luptat împotriva duhurilor rele toţi sfinţii. Prin urmare, ele există în mod real, sunt ceata îngerilor căzuţi în sfatul lui Lucifer, începătorul trufiei de a fi mai presus de Dumnezeu. 
Ele nu sunt idei sau stări neobişnuite, sau stări de nervi, căci acestor păreri le punem precis întrebarea: Ce a intrat în turma de porci de a înnebunit toată şi s-a aruncat în mare?
 Au intrat oare, ideile, sentimentele sau vreo stare colectivă de nervi? Dacă admitem Noul Testament şi întreita mărturie a Evangheliştilor sinoptici, atunci trebuie să admitem că ele sunt fiinţe spirituale decăzute care antrenează decăderea. Ca fiinţe spirituale intră fără piedică şi trec prin materia vie sau moartă a lumii văzute. 
Pot intra în oameni, şi încă legiuni de duhuri rele. „Odihna” lor, după cum zice Mântuitorul descriindu-i, nu şi-o găsesc în pustii, prin pietre, ci în inimile oamenilor de unde izvorăsc toate gândurile rele şi ucigaşe. Duhul rău, odată intrat în om, se multiplică într-o adevărată proporţie geometrică - devine „legiune”.
 El expropriază umanitatea din om în favoarea bestiei din el; face din el o caricatură, un monstru, un sub-om. 

Un suflet stăpânit de acest duh e ceva cu adevărat înfricoşător. El îşi pierde îndată libertatea şi puterile ei de creaţiune şi desăvârşire. 
Raţiunea i se întunecă, instinctele de conservare i se atrofiază, „umblă gol şi doarme în morminte”.
 Aşa se odihnesc duhurile rele: dărâmând zidirea lui Dumnezeu. Se pot pune întrebări în legătură cu aceasta, ca de pildă: Cum de-i lasă Dumnezeu   să-şi facă de cap? 
 La obârşie, ca făpturi spirituale ale lui Dumnezeu, ele nu s-au întunecat cu totul, dovadă că cunosc şi recunosc următoarele două lucruri:
 1) Dumnezeirea lui Iisus: Demonii strigau şi ziceau „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi Iisus certându-i nu-i lăsa să vorbească fiindcă ştiau că El este Hristos” (Luca 4, 41). 
2) Pedepsirea lor: „Au început să strige şi să zică: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti” (Mate! 8, 29).
 Ei ştiau că-i aşteaptă o pedeapsă; când îi scotea Iisus din „odihna” lor afară, lor li se părea că le-a venit judecata. Totuşi li se părea lor că nu e judecata aceea care-i aşteaptă, de vreme ce aceea nu e „aici” şi ca atare aceasta înainte de vreme încă era. Măcar dacă aceste două lucruri le-ar şti şi oamenii! 

 - Cum intră diavolii în oameni? 
 Prin oricare din cele 7 păcate de moarte (de căpetenie). 
Întâi ca momeală de gând, pe urmă ca obsesie, apoi ca a doua natură pervertită. 
2. Prin neîncetata lor pomenire.
3. Prin împărtăşania cu nevrednicie: furarea Sfintei împărtăşanii. Primul exemplu e Iuda, care avea obsesia vânzării lui Iisus (Luca 22, 3). 
4. Ca pedeapsă pentru răutăţi.

 Cum ies diavolii din oameni?

 1. Prin post şi rugăciune - cu socoteală şi blagoslovenie de la duhovnic. 
2. Prin mărturisirea păcatelor cu căinţă la preotul duhovnic; deci prin pocăinţă - Taina Pocăinţei.
3. Crucea îi arde. „Doamne, armă împotriva diavolului, Crucea Ta ai dat-o nouă”(Molitfelnic). 
Şi orice suferinţă primită cu mulţumire, acelaşi rost îl are. 
4. Smerenia, văpaie le este.
5. Pomenirea Preasfântului nume al lui Iisus: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! 
„Armă în cer şi pe pământ, mai tare ca Sfântul nume al lui Iisus, nu este” (Sfântul Ioan Scărarul). 
Aceeaşi putere o are şi pomenirea Sfântului nume al Maicii Domnului. 
6. Îngerul păzitor îi alungă (dar numai la rugăciunile noastre). 


din: “PARINTELE ARSENIE BOCA, mare indrumator de suflete din secolul XX. O sinteza a gandirii Parintelui Arsenie in 800 de capete“, Editura Teognost, Cluj-Napoca

Predica Pr. Hariton Negrea - "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, nu pe vrăjmaşi...

Cea mai însemnată armă împotriva diavolului este Cinstita Cruce, în faţa căreia tremură. 

Dar [semnul Crucii] să se facă cum trebuie. 

Adică cele trei degete ale mâinii drepte unite să atingă fruntea, abdomenul, umărul drept şi apoi umărul stâng, în chipul Crucii. 

Crucea se poate face concomitent cu metaniile.

Părtăşia cu Hristos, când se face simplu, delicat, fără sforţare, pune diavolul pe fugă. Satana nu pleacă prin silire, prin constrângere. Se îndepărtează prin blândeţe şi rugăciune. 

Se retrage când vede cum sufletul nu-i acordă atenţie, întorcându-se spre iubirea lui Hristos. Nu poate îndura dispreţul, întrucât este trufaş. Când vă siliţi, duhul rău prinde de veste şi vă chinuie. Să nu vă preocupe diavolul, nici să vă rugaţi să plece. Cu cât vă rugaţi să plece, cu atât vă împresoară. Să-l dispreţuiţi pe diavol. Nu-l înfruntaţi pe faţă. Când lupţi cu îndărătnicie împotriva diavolului, atunci atacă şi el ca un tigru, ca o pisică sălbatică. 

Când tragi un glonte împotriva lui, el îţi aruncă o grenadă. Când îi arunci o bombă, el lansează o rachetă. Să nu vă îndreptaţi privirea spre rău. 

Să vă îndreptaţi privirea spre îmbrăţişarea lui Dumnezeu, să-I cădeţi în braţe şi aşa să mergeţi mai departe. Să vă dăruiţi Lui, să-L iubiţi pe Hristos, să trăiţi în trezvie. Omul iubitor de Dumnezeu nu poate trăi fără trezvie.

Lucrurile sunt simple şi uşoare în viaţa duhovnicească, în viaţa întru Hristos; e de-ajuns să aveţi discernământ.

 Când vă tulbură ceva, un gând, o ispită, un atac, dispreţuindu-le pe toate acestea, vă veţi întoarce atenţia, privirea la Hristos. El va fi Cel Ce vă va ridica, El vă va lua de mână şi vă va da dumnezeiescul Său har din belşug.

Voi vă veţi osteni prea puţin. Luăm un milion, îl împărţim într-un milion de părţi, iar o milionime dintr-o astfel de parte este strădania omului, adică puţină bunăvoinţă.

Indreptaţi-vă către Dumnezeu şi într-o clipă vine dumnezeiescul har. [Numai ce] vă gândiţi, şi Duhul Sfânt vine. Nu faceţi nimic altceva, îndreptaţi-vă într-acolo, şi harul dumnezeiesc vine deîndată. Numai ce suspinaţi, vine, lucrează. Ce spune Apostolul Pavel? „[însuşi Duhul] Se roagă pentru noi cu suspine negrăite." Ce mare înţelepciune! Acestea nu sunt vorbe, cuvinte simple, ci Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu.

Când vedeţi că duhul cel potrivnic se apropie să vă înşface, să nu vă fie teamă, nici să-i acordaţi vreo atenţie, nici să încercaţi să-l alungaţi dinlăuntrul vostru. Ce faceţi? Cel mai bun mijloc este dispreţul. Adică deschideţi-vă braţele, ridicaţi mâinile la Hristos, asemenea copilaşului care, la vederea unei fiare sălbatice, nu e cuprins de frică deoarece se află lângă tatăl său şi i se aruncă în braţe. Astfel să răspundeţi la fiecare atac al celui viclean şi la fiecare gând, cu dispreţ.

In clipa aceea, în care sufletul e nevoit să lupte, să strigaţi: „Doamne, lisuse Hristoase, miluieşte-mă!

" Pe toate le puteţi întâmpina prin rugăciune. Acesta-i marele secret.

 La vremea ispitei, când sunteţi gata să-i arătaţi dispreţul, cel viclean vă apucă, vă ţintuieşte şi vă prinde în cleştele lui, şi face ceea ce vrea el, nu ceea ce vreţi voi. 

Trebuie să vă grăbiţi a vă deschide spre Dumnezeu. Pentru izbandirea acestui lucru însă, trebuie să vă lumineze dumnezeiescul har. Dacă asta nu se întâmplă neîntârziat, atunci vă răpeşte cel viclean şi, în vreme ce vă străduiţi să-l alungaţi, el deja v-a prins. Ascultaţi următoarea pildă.

I-am cerut cuiva să-mi facă ceva. El refuza, spunându-mi că ştiinţa spune altceva. Eu stăruiam, el nimic. Eram gata să mă înfurii. Dar mi-am dat seama. In acea clipă m-am întors neîntârziat spre Hristos şi am apucat să preîntâmpin răul.

Acesta va fi felul nostru [de a ne lupta]. Ne vom ridica mâinile la Hristos, şi El ne va da harul Său.

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul

Cuvinte despre viaţa duhovnicească, Editura Sophia


http://www.crestinortodox.ro