De unde izvorăște mânia? Ucide mania sufletul ?

 

„Mânia trebuie oprită nu doar de la faptă, ci mai ales alungată din ascunzişurile inimii noastre, ca nu cumva, orbiţi de întunecimile ei să nu mai fim în stare să primim nici lumina unui sfat sănătos, nici a ştiinţei şi, drept urmare, să nu mai devenim templul Duhului Sfânt, dacă duhul cel rău şi-a găsit sălaş în noi. 

Această mânie închisă în inimă poate să nu facă supărare oamenilor din jur, dar respinge strălucitoarea lumină a Duhului Sfânt, ca şi cum ar împinge-o în afară". 

«Să nu duşmăneşti, zice, pe fratele tău în inima ta»

„Legea Veche... ne pune în vedere acelaşi lucru: «Să nu duşmăneşti, zice, pe fratele tău în inima ta» (Levitic 19, 17), şi iarăşi: «Să nu ai ură asupra fiilor poporului tău» (Levitic 19, 18) şi tot aşa: «Drumurile celor care-şi amintesc de fapta rea duc spre moarte» (Pilde 12, 28). 

Deci şi acolo observi că este îndepărtată răutatea nu numai de la faptă, dar chiar din gând, o dată ce se cere alungată cu totul ura şi răzbunarea până şi din minte, dar din inimă?...

Indreptarea şi liniştea noastră deplină nu trebuie să se bazeze pe o bunăvoinţă străină, ceea ce nu stă, dealtfel, în putinţa noastră, ci mai degrabă în tăria noastră. 

De asemenea, nici înăbuşirea mâniei nu e bine să atârne de desăvârşirea morală a altuia, ci să coboare din forţa noastră spirituală, care se dobândeşte nu prin răbdarea semenilor, ci prin propria noastră îndelungă - răbdare.

Uneori, biruiţi de orgoliu sau de lipsa de răbdare, nu vrem să ne îndreptăm purtările neaşezaţe şi neînţelepte şi de plângem că avem nevoie de singurătate, ca şi când acolo, nemaifiind nimeni care să ne tulbure, vom afla virtutea răbdării.

 Acoperindu-ne în acest fel lipsa noastră de zel, pretindem că nu din nerăbdarea noastră, ci din vina semenilor izvorăsc cauzele supărărilor. Tot dând pe alţii vina propriilor greşeli, nu vom putea ajunge niciodată la o adevărată răbdare şi desăvârşire... 

 Căci singurătatea, pe cât e în măsură să descuie poarta spre cea mai sublimă contemplaţie celor ce şi-au curăţat viaţa, iar prin vederea cea mai neîntinată să pătrundă la cunoaşterea tainelor spirituale, tot aşa celor ce nu şi-au îndreptat-o îndeajuns, nu numai că le păstrează întregi patimile, dar chiar le sporeşte.

Câte un om pare răbdător şi sfios până s-a întovărăşit cu cineva, dar, cum s-a ivit prilej de iritare, îl şi vezi revenit îndată la firea lui de înainte. Viciile ce stăteau ascunse au şi erupt ca nişte cai fără zăbală, care, după o prea lungă odihnă, ţâşnesc năvalnic şi sălbatic din boxe la alergări, spre pieirea propriului vizitiu.

 Intr-adevăr, întrerupând legăturile noastre cu semenii, şi mai mult se aprind în noi patimile, dacă n-au fost sugrumate de mai înainte.

 Lenevia pe care o hrăneşte lipsa de griji ne face să pierdem chiar şi umbra de răbdare, pe care părea să o avem pentru moment...

Ca şi când toate neamurile de şerpi veninoşi şi de fiare n-ar continua să rămână primejdioşi chiar dacă stau retraşi în vizuinile lor; dacă deocamdată nu vatămă pe nimeni, nu înseamnă prin asta că nu sunt periculoşi, căci nu blândeţea, ci izolarea lor îi face nevătămători.

 De aceea, pentru cei ce caută desăvârşirea, nu-i de ajuns să nu se mânie contra unui om... nu va fi de ajuns să lipsească oamenii împotriva cărora să se aprindă mânia.

 Dacă nu vom dobândi mai întâi virtutea răbdării, ea se poate porni chiar împotriva lucrurilor mute, căci, aflând lăcaş în inimile noastre, nu ne îngăduie nici să ne bucurăm de o continuă linişte, nici să fim la adăpost de alte patimi...

«Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu» 

De aceea, dacă râvnim să ajungem la acea înaltă răsplată divină, despre care se spune: «Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu» (Matei 5, 8), trebuie să suprimăm mânia nu numai din fapte, dar chiar din fundul inimii noastre s-o smulgem cu totul.

 Negreşit, nu ne va fi de nici un folos să înăbuşim manifestarea în cuvânt sau în faptă a pornirii noastre mânioase, dacă Dumnezeu, Căruia nu-I rămân neştiute cele ascunse ale inimii, o găseşte cuibărită acolo.

Cuvântul Evangheliei ne porunceşte să stârpim mai degrabă rădăcinile viciilor decât roadele, care fără îndoială vor dispărea după ce le-a fost nimicită vatra. Când acestea vor fi alungate, nu de la suprafaţa faptelor noastre, ci din adâncul gândurilor noastre, mintea ne va putea rămâne necontenit într-o răbdare şi sfinţenie deplină. De aceea, ca să nu se săvârşească omoruri, este suprimată mânia şi ura, fără de care în nici un chip nu se va putea întâmpla vreo ucidere: «Căci, oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă» (Matei 5, 22) şi «Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni» (I Ioan 3, 15). 

Adică, dorind în inima lui să-l ucidă pe fratele său,... numai pentru patima mâniei este declarat el ucigaş de Domnul Care va da fiecăruia răsplata sau osânda cuvenită, nu numai pentru săvârşirea faptului în sine, dar chiar pentru a-l fi voit şi dorit. Este tocmai ceea ce însuşi Domnul spune prin gura profetului: «Eu însă faptele şi gândurile acelora vin să le strâng la un loc cu toate popoarele şi toate limbile» (Isaia 66, 18), şi iarăşi «care (fapte şi gânduri) îi învinovăţesc sau îi şi apără între ei în ziua când Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor»" (Romani 2,15-16).

„Tămăduirea deplină de această boală va cere mai întâi: să credem că nu este îngăduit în nici un chip a ne mânia, pentru cauze drepte sau nedrepte, ştiind că vom pierde îndată lumina judecăţii, tăria unui sfat sănătos, şi însăşi cinstea şi spiritul dreptăţii, după ce partea cea mai intimă a inimii noastre va fi orbită de întunecimile acestei patimi. 

Mai mult, puritatea spiritului nostru tulburându-se şi duhul mâniei având lăcaş în noi, nu vom mai putea deveni templu al Duhului Sfânt. 

In cele din urmă, trebuie să cugetăm că nu ne este în nici un chip îngăduit să ne rugăm şi nici să-L implorăm pe Dumnezeu, dacă mânia ne stăpâneşte, şi mai presus de toate, având zilnic în faţa ochilor starea schimbătoare a condiţiei omeneşti, trebuie să credem că vom pleca din trup şi nu ne va fi de nici un folos nici castitatea, nici lepădarea de toate bunurile nici sila de bogaţi, nici truda posturilor si veghilor, daca numai din cauza mâniei si urii ni se făgăduieşte de către Judecătorul lumii osândă veşnica. 

---------------------------------------------

 

Iată cât de ușor și repede ne atrage diavolul în ispita

La inceput diavolul nu cunoaste exact prin ce patimi este infrant sufletul. 

Ataca prin diferite patimi omul. "Seamana, dar nu stie daca va secera". Seamana ganduri de curvie, ganduri de defaimare, ganduri ale tuturor celorlalte patimi. Si carei patimi vede sufletul ca se inclina, cu aceasta il si hraneste (avva Matei). 

Sfanta Sinclitichia invata ca, ori de cate ori diavolul nu poate sa schimbe un suflet prin saracie, atunci prezinta ca momeala bogatia. 

Daca nu poate sa faca nimic prin ofense si ocari, promoveaza laude si faima. 

Cand este infrant prin sanatate, atunci imbolnaveste trupul. 

Cand nu poate sa insele omul prin placeri, se straduieste s-o faca prin suferinte involuntare, adica prin dureri. Si astfel creeaza multe boli ca sa constranga omul sa inceteze sa iubeasca pe Dumnezeu. 

Prin acestea se vede ca diavolul ataca metodic omul. Se straduieste sa gaseasca punctul slab, apoi in acel punct intoarce intreaga lui furie razboinica. Si in acest mod stapaneste omul, daca fireste, ultimul nu cunoaste modalitatile potrivite ca sa il opreasca.

 Inselaciunile si scornirile diavolului sunt proportionale cu modul de viata pe care il duce omul.

 Nu ataca in acelasi mod pe toti oamenii. Adica, intr-un fel ataca pe cel casatorit si in alt fel pe cel necasatorit. 

Intr-un fel pe isihast si in alt fel pe chinovit. Intr-un fel pe cel incepator si in alt fel pe cel avansat in viata duhovniceasca. Pentru fiecare mod de viata are si ispita corespunzatoare. 

Atanasie cel Mare in viata lui Antonie cel Mare scrie ca, atunci cand Antonie a vrut sa urmeze viata monahala, diavolul s-a straduit sa il abata "prezentand amintirea bogatiilor, tutela surorii, familiaritatea neamului, lacomia iubirii de slava, felurita placere a hranei, comoditati ale vietii si in sfarsit, asprimea virtutii si ca mult este chinul acesteia. Sugera boala trupului si lungimea timpului". 

Diavolul in aceasta situatie creeaza multe piedici, simpatia multor persoane, dificultatea virtutii, nereusita etc. Este bine cunoscut faptul ca aproape toti oamenii sunt stingheriti sa inainteze in viata duhovniceasca de asemenea ganduri ca, adica, este de nereusit virtutea si pastrarea poruncilor lui Hristos. Gandul ca acestea nu sunt pentru noi, ca nu pot sa fie realizate astazi este clar diavolesc.

Sfantul Ioan Sinaitul spune ca monahii chinoviti sunt atacati si, desigur, trebuie sa se lupte mai mult in patimile mancarii si irascibilitatii, adica ale furiei. Prin aceste modalitati ataca diavolul aici.

In cei supusi pune dorinta dobandirii de mari virtuti, care sunt pentru isihasti. Slujitorilor neincercati diavolul le pune ganduri sa caute cu ardoare lucruri exagerate.

 Daca, spune Sfantul Ioan, analizezi gandirea slujitorilor neincercati, vei gasi multe intelesuri ratacite, precum "dorinta de liniste, de post excesiv, de rugaciune nevisatoare, de limita a nedesertaciunii, de amintire a unei iesiri de neuitat, de priveghere permanenta, de calm desavarsit, de tacere adanca, de puritate exagerata". 

Si, desigur, nu sunt nedemne de cautare asemenea izbanzi, dar cand sunt cautate inoportun, si mai ales fara binecuvantare de la un parinte cu darul deosebirii, sunt capcanele diavolului. In timp ce pe slujitori ii supara diavolul prin cautarea linistii, dimpotriva la isihasti vine si cu ganduri prin care "fericeste ospitalitatea supusilor, slujirea, iubirea frateasca, instruirea impreuna, ajutorarea celor bolnavi".

Inca pe slujitori diavolul ii ataca in diferite moduri. Uneori ii pangareste prin infectii trupesti si ii face insensibili si alteori ii face nelinistiti. Uneori ii conduce la uscaciune si nerodnicie, ii arunca in lacomie, in trandavie pentru rugaciune si alteori ii face somnolenti si plictisiti. Si asta o face ca sa creeze impresia ca nu au nici un folos din ascultare (Sfantul Ioan Sinaitul). In consecinta, corespunzator cu modul vietii noastre, primim si atacurile celui viclean.

De asemenea, suntem atacati potrivit cu timpul zilei, intr-un fel suntem atacati dimineata, altfel seara si altfel ziua. Exista un demon special care este "premergatorul duhurilor" si ne ataca imediat ce abia ne trezim din somn "de primul gand pangarindu-ne noi". Primul gand este prima cugetare care vine in mintea noastra dupa trezire (Sfantul Ioan Sinaitul). Parintii invata ca primul gand trebuie sa-l dam lui Dumnezeu. Pentru ca daca omul invata imediat dupa trezire sa se roage, adica sa dea primul gand lui Dumnezeu, atunci toata ziua va avea amintirea lui Dumnezeu. Diavolul cunoaste acest lucru si se straduieste sa murdareasca primul gand. 

Exista insa si alt demon, dupa cum spune Sfantul Ioan Sinaitul, care abia ce ne intindem in pat tinteste impotriva noastra viclene si spurcate reamintiri, incat sa dormim cu ganduri murdare si sa vedem vise spurcate si din trandavie sa nu ne ridicam pentru rugaciune. Inca, si in timpul somnului vin demoni si se straduiesc prin vise sa pangareasca omul si sa-l faca sa se scoale indispus: Se intampla si urmatorul paradox. Demonii in timpul in care dormim aduc in noi cuvinte ale psalmilor pe care le studiem, pe durata somnului, "ca sa ne inalte spre trufie" (Sfantul Ioan Sinaitul). Desigur, acest lucru este si din harul lui Dumnezeu, dar si din continuu studiu al psalmilor pe durata zilei. Dar diavolul exploateaza acest lucru si creeaza propria lui ispita, incat sa ne arunce in trufie. Si Sfintii Parinti invata ca, oricare izbanda care nu creeaza trufie si vanitate este de Ia Dumnezeu, in timp ce orice creeaza ingamfare este de la diavol.