Metoda sau cele 100 capete ale lui Calist si Ignatie Xantopol

Cunoasterea scopului premerge oricarui lucru. Iar scopul acestei lucrari este sa arate care este temelia.

Daca cunoasterea scopului premerge oricarui lucru, iar scopul nostru este sa spunem cele ce ajuta la cresterea duhovniceasca, iar al tau, sa vietuiesti cu adevarat potrivit celor spuse, trebuie ca înainte de orice sa cercetam spre ce plinatate a gândirii celei dupa Hristos privind, sa punem un început folositor ca temelie ca, apoi, cu timpul, împartasindu-ne de ajutorul cel de sus, cu îmbelsugare, sa tindem si spre un acoperis potrivit zidirii de Duhul.
Începutul oricarei lucrari dupa Dumnezeu este sa vietuim potrivit cu poruncile Mântuitorului. Iar sfârsitul ei este sa ne întoarcem la harul desavârsit al Preasfântului si de viata începatorului Duh, dat noua prin dumnezeiescul Botez.

Deci, începutul oricarei lucrari dupa Dumnezeu, este, pe scurt, sa ne grabim în tot chipul cu toata puterea, sa vietuim dupa legea tuturor poruncilor îndumnezeitoare ale Mântuitorului. Iar sfârsitul este sa ne întoarcem, prin pazirea lor, la zestrea data noua de sus si de la început(din sfintita cristelnita, adica la desavârsita alcatuire si nastere duhovniceasca a noastra din nou, prin Har; sau, daca îti place sa numesti acest dar altfel, la lepadarea vechiului Adam cu faptele si poftele lui si la îmbracarea celui nou si duhovnicesc (Coloseni 3, 9-10), care este Domnul Iisus Hristos. Caci zice dumnezeiescul Pavel: Copiii mei, pe care iarasi va nasc în dureri, pâna când va lua Hristos chip în voiť (Galateni 4, 19); si:,, Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati îmbracat,, (Galateni 3, 27).
Cel ce vietuieste dupa Dumnezeu, trebuie sa împlineasca toate poruncile. Dar cea mai mare parte a lucrarii sale trebuie sa o închine celor dintâi si celor mai cuprinzatoare.

Precum am spus, începutul si radacina a toata lucrarea aceasta este vietuirea potrivit cu poruncile mântuitoare; iar tinta si roada ei este reîntoarcerea la harul desavârsit al Duhului, daruit noua prima data prin Botez. Acest har se afla în noi – ,,caci lui Dumnezeu nu-i pare rau de darurile Sale,, (Romani 11, 29) – însa harul acesta este înecat de patimi, dar se poate descoperi prin lucrarea poruncilor. De aceea, se cuvine sa ne silim în tot chipul sa curatim si sa facem cât mai vadita aratarea Duhului în noi prin împlinirea, dupa putinta, a tuturor acestor porunci. Caci ,,faclie picioarelor mele este legea Ta si lumina cararilor mele,, - zice fericitul David catre Dumnezeu (Psalmi 118, 105) – si porunca Domnului stralucita (este cea) care lumineaza ochii (Psalmi 18, 9), si ,,… spre toate poruncile Tale m-am îndreptat,, (Psalmi 118, 128). Iar cel ce se odihnea pe piept (sfântul apostol Ioan) zice: Cel ce pazeste poruncile Lui, ramâne întru El si El întru acela (I Ioan 3, 24), si poruncile Lui nu sunt grele (I Ioan 5, 3). Mântuitorul zice, de asemenea: ,,cel ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine, iubit va fi de Tatal Meu si Eu îl voi iubi pe el si Ma voi arata lui,, (Ioan 14, 21), si ,,De Ma iubeste cineva pe Mine, va pazi cuvântul Meu si Tatal Meu îl va iubi pe el si in el vom veni si ne vom face locas la el,, (Ioan 14, 23), si ,,Cel ce nu Ma iubeste pe Mine, cuvintele Mele nu le pazeste,, (Ioan 14, 24).

Dar, mai mult decât acestora, cea mai mare parte a lucrarii sale trebuie sa o închine poruncilor celor dintâi si mai cuprinzatoare, oarecum maicilor celorlalte. Caci, numai asa vom merge fara greseala spre tinta ce ne sta înainte, adica vom pune început bun si vom ajunge la sfârsitul dorit sau la aratarea Duhului (I Corinteni 12, 7).
………………..……………………………………………………………………………
De fapt, noi nadajduim ca, prin chemarea cu credinta a numelui Domnului nostru Iisus Hristos, vom primi cu siguranta mila si viata adevarata, ascunse în El (Coloseni 3, 3). Caci numele Domnului Iisus Hristos, strigat cu curatie înauntru inimii, e ca un izvor dumnezeiesc nesecat din care tâsnesc cu prisosinta acele bunatati.
Hristos nu se salasluieste în inima noastra daca nu  ne deschidem si noi în mod constient si voit. Iar aceasta noi nu o putem face decât gândindu-ne mereu la El si la tot ce înseamna El pentru noi si pomenindu-L sau chemându-L pe nume. În sensul acesta însusi numele Lui, chemat continuu, e o deschidere continua a inimii pentru Hristos cu o tot mai mare afectiune fata de El si deci un mijloc de a-L avea salasluit în noi, într-o lucrare tot mai simtita. Nu numele luat în sine cuprinde pe Hristos , ci numele chemat cu credinta, adica alipirea noastra de El însusi, prin pomenirea afectuoasa a lui. Atunci se face o legatura între noi si El, ca de la persoana la persoana si, deci, o comunicare a puterii lui catre noi.
Domnul nostru Iisus Hristos în vremea patimii mântuitoare a lasat acestea ucenicilor Sai ca pe niste porunci testamentare si ca pe o mostenire dumnezeiasca; la fel si dupa înviere.

De aceea, Însusi Preabunul si Preadulcele Domn al nostru Iisus Hristos a lasat acestea, ca un Parinte adevarat si iubitor tuturor celor ai Sai, ca pe niste porunci si mângâieri testamentare, ca pe niste chezasii sprijinitoare dulci si întaritoare sau, mai bine zis, ca o mostenire de nerapit, daruita de Dumnezeu, atât cât a ajuns la patima Sa de bunavoie pentru noi, cât si când s-a aratat Apostolilor dupa înviere; ba si când avea sa se întoarca la Tatal Sau prin fire si la al nostru prin har.
Aceasta a facut-o, spunând ucenicilor în preajma patimii Sale: Tot ce veti cere în numele Meu, va voi face (Ioan 14, 13); si: Amin, amin zic voua, ca toate câte le veti cere de la Tatal în numele Meu, va va da voua. Pâna acum n-ati cerut nimic în numele Meu; cereti si veti primi, ca bucuria voastra sa fie deplina,,.

Si iarasi, dupa înviere a zis: ,,Celor ce cred, le vor urma aceste semne: în numele Meu, draci vor scoate, în limbi noi vor grai,,  si celelalte. Lucruri asemanatoare acestora spune si ucenicul ce se odihnea pe pieptul lui Iisus: ,,Înca si multe alte semne a facut Iisus înaintea ucenicilor Sai, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca sa credeti ca Iisus este Hristos Fiul lui Dumnezeu si, crezând, viata sa aveti întru numele Meu,, (Ioan 20, 30-31). Iar dumnezeiescul Pavel zice: ,,Întru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece,, (Filipeni 2, 10) si cele urmatoare. Dar si în Faptele Apostolilor s-a scris: ,,Atunci Petru fiind plin de Duhul Sfânt, a grait: cunoscut sa va fie voua tuturor si întregului Israel ca prin numele lui Iisus Nazarineanul, pe care voi l-ati rastignit si pe care Dumnezeu l-a ridicat din morti, acesta sta înaintea voastra sanatos,, (Fapte 4, 8-10); iar putin mai încolo: ,,Si nu este în nici un altul mântuirea. Caci nu este alt nume dat între oameni, în care trebuie sa ne mântuim noi,, (Fapte 4, 12).

Si Mântuitorul a spus: ,,Datu-mi-s-a toata puterea în cer si pe pamânt,, (Matei 28, 18). Aceasta a spus-o si prin cele ce le-a zis Dumnezeu-Omul catre Apostoli înainte de rastignirea pe cruce: ,,Pace las voua, pacea Mea dau voua,, (Ioan 14, 27); si:,,Acestea le graiesc, ca întru Mine pace sa aveti,, (Ioan 16, 33); si: ,,Aceasta este porunca Mea, sa va iubiti unii pe altii,, (Ioan 15, 12); si: ,,Întru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea iubire într-olalta,, (Ioan 13, 35); si: ,,precum M-a iubit pe Mine Tatal si Eu v-am iubit pe voi. Ramâneti întru iubirea Mea. De veti pazi poruncile Mele, veti ramâne în iubirea Mea, precum Eu am pazit poruncile Tatalui Meu si ramân în iubirea Lui,, (Ioan 15, 9-11).
………..…………………………..………………………………………………….
De aceea, si tu, învatând acestea cu întelegere si dorind sa deprinzi partea cea buna, care nu se va lua de la tine, a linistii ce duce la cer, urmeaza legilor bine orânduite, precum ti s-a aratat. Îmbratiseaza întâi, cu bucurie, ascultarea, apoi, linistea. Caci precum faptuirea este calea spre vedere (contemplare), asa ascultarea e calea spre liniste. ,,Nu trece, cum s-a scris, hotarele pe care le-au pus parintii tai,, (Proverbe 22, 28); si: ,,Vai celui singur,, (Ecclesiastul 4, 10). În felul acesta, punând temelie buna, cu înaintarea vremii, vei pune si acoperis stralucitor zidirii Duhului. Caci, precum, acolo, unde începutul e rau, totul e vrednic de lepadat, tot asa, acolo, unde începutul e bun, totul e frumos si bine orânduit, desi uneori se întâmpla si invers, dar aceasta vine din vointa si hotarârea noastra.
…………………………….…………………………..………………………………………
Al treilea lucru cerut e sa nu-ti faci voia proprie. Caci e spre paguba celui spre ascultare sa faca voia sa. El trebuie sa si-o taie pe aceasta totdeauna de buna voie, adica nu silit de parintele sau.

Al patrulea e sa nu se împotriveasca în cuvânt si sa nu se certe, în general, pentru ca împotrivirea în cuvânt si cearta nu sunt ale celor bine credinciosi. Caci scrie sfântul Pavel: ,,Iar daca cineva este iubitor de sfada, noi acest obicei, nu-l avem, nici Bisericile lui Dumnezeu,, (I Corinteni 11, 16). Daca acestea sunt oprite îndeobste tuturor crestinilor, cu atât mai mult monahilor, care au fagaduit sa se supuna cu sinceritate, dupa pilda Domnului. Caci împotrivirea în cuvânt si iubirea de sfada îsi au început în voia proprie, care vietuieste împreuna cu necredinta si cu mânia cugetului. Pentru ca s-a spus: ,,Calugarul mândru în cugetare se împotriveste cu tarie,,. Iar contrariul acestui lucru, adica împotrivirea în cuvânt si neiubirea de sfada vine din credinta si din smerita cugetare.

În al cincilea rând, acesta trebuie sa pazeasca sinceritatea, adica sa faca o marturisire amanuntita si sincera întâistatatorului, cum am dat si la tundere, ca în fata înfricosatului scaun al lui Hristos, înaintea lui Dumnezeu si a sfintilor îngeri, fagaduind sa avem ca inceput si sfârsit, împreuna cu alte fagaduinte si îndatoriri ale noastre fata de Domnul, si marturisirea celor ascunse ale inimii. Caci a spus si dumnezeiescul David: ,,Am zis: vesti-voi faradelegea mea Domnului,, (Psalmi 31, 6) s.a. Dar si Scararul zice: ,,Ranile descoperite nu se vor face mai rele, ci se vor tamadui,,.

Fiecare virtute se întipareste în firea noastra treptat, sau firea noastra ia forma ei dinamica si plina de putere, biruind tot mai mult valul unei opozitii, al unei porniri egoiste spre placere. Înaintarea din virtute în virtute este o lupta continua cu aceste valuri care voiesc sa ne traga în ele, o lupta de continua crestere în putere. Numai asa se ajunge la starea de înfrângere a tuturor patimilor, a tuturor valurilor lor, ca la un port al linistii. Nepatimirea concentreaza în ea rezultatul unor eforturi duse, în acest sens, pâna la capat.

Un oarecare dintre întelepti a spus ca leacurile celor contrare sunt cele contrare. Fiindca, deci, pricina tuturor leacurilor întristatoare este neascultarea si mândria, iar a celor de bucurie este ascultarea si zdrobirea inimii, cel ce doreste sa vietuiasca fara greseala trebuie sa petreaca în supunerea fata de un parinte încercat si nesupus înselarii – care-si are puterea într-o îndelungata deprindere si în cunoasterea celor dumnezeiesti si în viata împodobita cu cununa virtutilor – si sa socoteasca porunca si sfatul lui ca pe cuvântul si sfatul lui Dumnezeu. Caci ,,mântuirea este întru sfatuire multa,,, zice Solomon (Proverbe 11, 14); si ,,Barbatul nesfatuit e dusmanul sau,,. Iar daca s-a întâmplat unora dintre Parintii cei vestiti sa dobândeasca linistea îndumnezeitoare si desavârsirea cea dupa Dumnezeu, chiar si fara deprinderea în ascultare, aceasta s-a întâmplat prin descoperire dumnezeiasca si foarte rar.
Când cultivam o virtute, se trezeste în noi o dorinta contrara; când ne înfrânam de la placeri, se trezeste în noi dorinta dupa acele placeri, întrucât le lasam mult timp nesatisfacute; când ne smerim, se trezeste în noi dorinta de a ne arata ca suntem cineva. Numai cel ce a ajuns la treapta desavârsita a virtutilor, a dobândit nepatimirea, sau a desfiintat în sine total putinta de trezire a dorintei dupa placerile contrare.

Sau, cum vom putea sa stapânim simturile trupului si sa armonizam puterile sufletului ca pe niste coarde ale unei chitari? Mai bine zis, cum vom putea deosebi glasurile, descoperirile, mângâierile si vederile (contemplatiile) dumnezeiesti? Sau viclesugurile, amagirile si nalucirile dracesti? Si, ca sa spunem pe scurt, cum ne vom învrednici sa ajungem la unirile cu Dumnezeu, la lucrarile îndumnezeitoare si la taine, fara învatatura unui învatator adevarat si luminat? Cu adevarat nu se poate, nu se poate! Caci îl vedem si pe vasul ales, pe Preafericitul Pavel, învatatorul celor negraite, gura a lui Hristos, lumina a lumii, soare de obste, învatatorul lumii crestine, vestind si tâlcuind împreuna cu Apostolii Evanghelia. Iar pricina e, precum spune ,,ca nu cumva sa alerg, sau sa fi alergat în desert,, (Galateni 2, 2). Ba mai mult, vedem însasi Întelepciunea de sine, pe însusi Domnul nostru Iisus Hristos spunând despre Sine: ,,M-am coborât din cer, nu ca sa fac voia Mea, ci voia Tatalui care M-a trimis pe Mine,,. Iar despre Preasfântul si de viata facatorul Duh spune ca ,,nu va grai de la sine, ci câte va auzi va grai,, (Ioan 16, 13).

De dragul rânduielii, care tine la un loc atât cele ceresti cât si cele pamântesti, suntem stapâniti de frica, de uimire si de spaima, pentru nimicnicia si trândavirea noastra si pentru cele alese din prostie, din parere de sine, spre o vietuire stângace, primejdioasa, dupa o rânduiala proprie si în chip nesupus. Caci, cu adevarat, lupta aceasta e plina de frica si zeci de mii sunt tâlharii si nenumarate cursele ispititorilor. Pe lânga acestea, caderile nu se pot numara. De aceea, din cei multi, foarte putini sunt cei ce se mântuiesc (Luca 13, 23). Acestia însa trebuie sa-si faca drumul precum voiesc. Caci, precum s-a scris, ,,focul va cerca cum este lucrul fiecaruia,, (I Corinteni 3, 13); si: ,,Tu vei rasplati fiecaruia dupa faptele lui,, (Psalmi 61, 11). Dar nu pur si simplu dupa cum voiesc ei, ci dupa cum trebuie sa voiasca si sa vietuiasca. Dee Domnul întelegere tuturor (II Timotei 2, 7).

Deci, tu si tot cel ce voieste sa vietuiasca dupa Dumnezeu, cunoscând din aceste cuvinte, ca dintr-un ciucure, toata tesatura aurita si duhovniceasca a fericitei ascultari, grabeste-te sa afli, cum s-a aratat mai înainte, un învatator neînselator si desavârsit. Iar semnul celor desavârsiti este, dupa purtatorul de Hristos Pavel, hrana tare (Evrei 5, 14). Acestia au, prin deprindere, simturile întarite ca sa dobândeasca binele si raul.

Cautându-l în felul acesta, adica cu osteneala si credinta, nu te vei mai abate de la tinta pusa înainte. Caci, ,,tot cel ce cere – spune Dumnezeiasca Scriptura – va lua si cel ce cauta va afla, si, celui ce bate i se va deschide,, (Matei 7, 8). Acela îti va descoperi pe rând si dupa rânduiala, toate cele datorate si lui Dumnezeu placute si te va calauzi spre cele iubite de Dumnezeu si înca si mai duhovnicesti si nedescoperite celor multi. Aceste, pentru ca te va vedea bucurându-te din suflet de cumpatare, de putinatate si de simplitate în mâncari si bauturi, de acoperisul cu care te multumesti, de îmbracaminte si multumindu-te cu cele de folos si potrivite si trebuincioase timpului si ca nu cauti cele de prisos si moi, cu care se mândresc cei ce vietuiesc, în chip neîntelept, în lux si stralucire si-si înfig sulita în ei si în mântuirea lor. Caci zice marele Apostol: ,,având mâncare si acoperis, vom fi îndestulati cu aceste,, (I Timotei 6, 8).

Împlinirea continua a poruncilor, sau întarirea în virtuti, îndumnezeieste pe om, pentru ca ele îl unesc cu Dumnezeu tot mai mult, îl pun în comunicare tot mai puternica cu El. cunoscând prin traire puterea lui Dumnezeu, el îsi pune toata nadejdea în Dumnezeu. Un astfel de om are o vedere (o simtire) a harului ca lumina. Caci harul ca deschidere a lui Dumnezeu spre omul care s-a deschis si el lui Dumnezeu, e în acelasi timp lumina în calitatea lui de manifestare a iubirii lui Dumnezeu, dat fiind ca orice deschidere a persoanei spre alta se arata ca lumina. Cu cât bunatatea ce se deschide este mai mare, sau cu cât deschiderea însasi este mai sincera si mai totala, cu atât lumina lui e si ea mai puternica. Lumina lui Dumnezeu Celui atotbun covârseste lumina saraca a omului, sau îl umple pe acesta de o lumina adânca si persistenta. În felul acesta faptele izvorâte din credinta fara vedere, de la început, duc la o credinta superioara.

Si aceasta, în asa masura, – o, minune! – ca, dupa cuvântul Domnului, ei nu mai deosebesc nimic (nu mai au nici o îndoiala) în vremea rugaciunii, în cererile ce le îndreapta spre Dumnezeu, ci cer cu credinta si de aceea primesc îndata cele ce le sunt de folos. Astfel, acesti fericiti au dobândit, din faptele sincere, credinta sigura, ca unii ce au aruncat de la ei toata cunostinta, deosebirea, îndoiala si grija si s-au botezat (s-au scufundat) cu totul întregi în betia dumnezeiasca a credintei, a nadejdii si a iubirii fata de Dumnezeu si s-au schimbat cu schimbarea mai înalta si fericita a dreptei Celui Preaînalt, dupa proorocul David (Psalmi 76, 10).

Acestia s-au ridicat peste cunostinta lucrurilor deosebite între ele, peste trecerea prin cunostinta de la unul la altul, de aceea si peste deosebirea lor si peste îndoiala pe care legile lor naturale o pot trezi în putinta împlinirii de catre Dumnezeu a cererilor lor.

Numai cu numele Domnului Iisus poate fi inima pazita. Altfel pune stapânire pe ea balaurul, stârnind în ea iubiri impure: iubirea de sine, de placeri, care o închid într-un orizont marginit, întunecând-o si pasionând-o în mod inferior. „Înghitind” în ea pe Domnul Iisus si Domnul Iisus „înghitind-o” pe ea, ei îi devine propriu orizontul infinitatii si al iubirii curate, de adevarata depasire, aflata în Hristos, sau lumina Lui nesfârsita. . Caci a rosti numele lui Iisus înseamna a gândi la El cu emotie si aceasta înseamna a intra în legatura vie cu El. Numele lui Iisus prinde radacini datatoare de rod nu într-o inima statica, ci într-o simtire umeda ce creste si ea continuu si e pururi vie si calda în iubirea ei fata de Iisus. Inima în acest înteles nu mai poate fi cugetata fara numele lui Iisus, fara gândirea la El si fara iubirea Lui care o tine în aceasta miscare, asa cum nu poate fi cugetata o gradina fara pomi sau fara o plantatie.

ˇ Sa se lipeasca pomenirea lui Iisus de suflarea ta si atunci vei cunoaste folosul linistii. (Ioan Scararul)

ˇ De voiesti sa acoperi cu rusine gândurile si sa te linistesti cu bucurie si sa pastrezi cu usurinta trezvia în inima, rugaciunea lui Iisus sa se lipeasca de rasuflarea ta si vei vedea cum se împlineste aceasta în putine zile. (Sfântul Isihie)

Se recomanda legarea pomenirii numelui lui Iisus de ritmicitatea neîntrerupta a rasuflarii, pentru a se obisnui sa capete si ea aceasta ritmicitate neîntrerupta. Nu e nimic bizar în aceasta legare a vietii sufletesti si duhovnicesti de trup. Aceasta este o lege a fiintei omenesti.
Cel ce voieste sa vegheze cu mintea, si mai ales începatorul, trebuie sa se aseze, în vremea rugaciunii, într-o chilie linistita si neluminata, pentru a-si aduna astfel, în chip natural, mintea si cugetarea din revarsare.

Cel ce se sârguieste sa vegheze cu mintea în inima, si mai ales începatorul, trebuie sa sada întotdeauna, dar mai cu seama în vremea rânduita pentru rugaciune, într-un colt linistit si neluminat, precum învata si poruncesc dumnezeiestii Parinti si dascali care au avut experienta acestei preafericite lucrari. Deoarece, privirea se împrastie în chip natural spre cele vazute si prin aceasta pricinuiesc împartirea cugetarii, ba o si sfârteca si o fac de multe feluri..

Prin închiderea ei într-o camara linistita si întunecoasa, însasi împrastierea si nestatornicia pricinuite de vedere si auzire înceteaza si astfel, mintea, vrând nevrând, se linisteste si se aduna, caci zice marele Vasile: Mintea neîmprastiata spre cele dinafara si nerevarsata prin simturi spre lume, urca din nou spre ea însasi.
Mintii i se daruieste statornicia înainte de toate prin Domnul nostru Iisus Hristos si prin chemarea cu credinta în inima a sfântului Sau nume. Dar la aceasta ajuta si metoda naturala a inspirarii aerului în inima si sederea într-un loc linistit si neluminat si cele asemenea.

Înainte de toate, mintea este ajutata de dumnezeiescul har, venit în suflet prin chemarea curata, neîmprastiata si de un singur gând a Domnului nostru Iisus Hristos în inima; deci nu de simpla metoda prelungita, de inspiratia pe nari, sau de sederea într-un loc linistit si întunecos. Acestea n-au fost statornicite de Sfintii Parinti pentru altceva decât ca niste mijloace ajutatoare pentru adunarea mintii în ea însasi, prin întoarcerea din împrastierea ei obisnuita si prin luarea aminte. Dar prin ele mintea câstiga si puterea de a se ruga neîncetat, curat si fara împrastiere, caci „luarea aminte, cautând rugaciune, va afla rugaciune. Pentru ca rugaciunea urmeaza luarii aminte, macar ca e altceva. De aceea trebuie sa ne straduim spre ea.” spune Sfântul Nil.

Autorii scrierii de fata fac o deosebire între adunarea mintii în ea însasi si aducerea harului în inima. Ultimul lucru este ajutat de chemarea neîncetata a numelui lui Iisus. Numai cel dintâi lucru, adica ceea ce da omul, este ajutat de o respiratie regulata si de sederea într-un loc întunecos. Dar prin adunarea în sine, mintea capata puterea de a se ruga neîncetat încât venirea harului e numai rezultatul indirect al respiratiei regulate si al sederii într-un loc întunecos. . Rugatorul credincios prin interiorizare se umple de dragostea lui Hristos.

preluare text  http://www.filocalia.ro/

CHEMĂRILE LUI DUMNEZEU

134. Dumnezeu îşi cheamă copiii prin mai multe graiuri, prin mai multe surle. Iată câteva dintre ele:

1. Chemarea lăuntrică a conştiintei;
2. Chemarea din afară a cuvântului;
3. Chemarea prin necazurile vietii;
4. Chemarea prin necazurile mortii;
5. Chemarea prin semnele mai presus de fire;
6. Chemarea prin chinurile de pe urmă de la Antihrist;
7. Chemarea la judecată.
135. Dumnezeu ne caută, ne cheamă, ne strigă, dar dacă nu vrem să întelegem, începe să ne urmărească cu primejdii 
136. Când nu mai răspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptătii Sale, când,spre pedepsirea răutătii si a strasnicelor pacate odioase, îngăduie războaiele. Atunci viata oricui se află în primejdie de moarte, şi a celor de acasă şi acelor de pe fronturi. 
continuare- ftp://ftp.logos.md/…/Arsenie%20Boca%20-%20O%20sinteza%20a%2…

SFATURI DUHOVNICESTI 

Cand vede diavolul ca vrea cineva sa-si curete inima, el cauta sa-l tulbure prin vedenii. Cand te inseala diavolul, ai nevoie de trei sau patru zile de pocainta ca sa scapi de el si sa ajungi in locul din care ai cazut.

Cand vine diavolul, sa-i spui asa. „Daca esti de la Dumnezeu, zi cu mine asa: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul“. La aceste ispite, prima dataDuhul Sfant te lumineaza la minte, dar nu te ajuta; sta si asteapta sa vada cu cine te unesti. Şi daca atunci zici „Doamne Iisuse…“, pe masura ce zici rugaciunea si ceri ajutorul lui Dumnezeu, Duhul Sfant il biciuieste pe diavol si ti-l descopera.

Orice se intampla in vedenii, sa nu te gandesti, sa nu cugeti la aratarile si faptele petrecute in inselaciune.

Ispitele de la diavol, asa sunt de grele, ca mai bine te-ar taia cineva de viu cu cutitul, cu toporul… Daca Bunul Dumnezeu ar lasa pe diavol, omul nu ar putea rezista ispitelor, dar Dumnezeu nu ingaduie ispita peste putinta omului.
Caderea sau ridicarea calugarului vine din gandire

Banuiala, judecata, vorbaria de rau, cartirea…, cand cineva vrea sa-si planga pacatele, aceste ispite se retrag de la el. Chiar daca cineva sta in manastire de obste, el sta in obste ca si intr-o pustie. Dar cat timp te-ai unit cu cineva, ori bati in struna cuiva, ai pierdut.

In vietile de obste, aceia au sporit foarte mult, care au venit cu gandul acesta: „Ma duc in manastire ca sa mor“. Aceia care se duc ca sa moara in manastire vor spori grozav, toti. Cei care se duc sa mai traiasca, mai au de rabdat mult, nu pentru ca ar vrea ei sau altcineva, dar asa-i treaba, sufera mult si nu iau nimic.

Sunt unii care nu fac cine stie ce in vietile de obste, dar ei cauta sa nu jigneasca pe nimeni, nici pe staret, nici pe altcineva, ei sunt numai in pace, zic o rugaciune in gandul lor, n-au treaba cu nimeni si doresc sa se mantuiasca. Aceia ii intrec pe toti.Caderea sau ridicarea calugarului vine din gandire, din ce fel de lucrare are gandirea lui. Cel ce are gelozie sau pareri, Doamne fereste, e in primejdie.

Cea mai mare pace am avut-o cat am stat in viata de obste si m-am pazit a nu ma interesa de nimic. Daca a cerut cineva un sfat, i-am dat. Daca vorbesti neintrebat sau raspunzi mai mult decat trebuie, pierzi.
Cum se pastreaza bucuriile duhovnicesti

La bucurii duhovnicesti ajungi si din somn, daca mintea-i in lucrare; si cand esti treaz.

Cand binevoieste Bunul Dumnezeu, Duhul Sfant opreste firea: nu ti-i foame, nici sete, nimic nu te mai vatama. Cu timpul, Duhul Sfant ii ia rugaciunea, fie treaz, fie prin somn. Atunci unde-l duce se simte fericit, iar daca-l aduce, ii da inapoi rugaciunea pe care i-a luat-o, si el nu mai este obosit cu mintea. Şi ziua, cand Duhul cel Sfant aduna mintea in inima, si se roaga cu atata dor de Dumnezeu, unde-l duce atunci Duhul Sfant, el se simte ca-n Rai. Numai cel care a gustat aceste bucurii poate sa inteleaga. Daca Bunul Dumnezeu l-ar lasa in bucuriile astea, vesnic ar sta. Daca ai avut o bucurie din astea, sa stii ca nu-i a ta. A ta este atunci cand, de cate ori te-ai pune la rugaciune, te-ai linisti, si ai avea-o oricand, atunci e a ta. Dar Dumnezeu ti le-a descoperit, ca sa stii pentru ce sa lupti.

Cand vei avea o bucurie ca aceasta, trebuie sa faci in felul acesta: cand ti-a luat rugaciunea si te-ai bucurat de slava lui Dumnezeu si te-a adus inapoi si ti-a dat iar rugaciunea, atunci sa zici mereu rugaciune, mereu, mereu, cat de scurt si cat de des, ca sa nu stea mintea imprastiata. Iar daca ai multa smerenie, Duhul Sfant iarasi te ia. Si asa si trei, patru zile, poate si mai mult. In timpul acela nici nu dormi, nici nu ti-e foame, dar nici nu ai in minte veacul acesta. Nu-l mai ai pe acesta, il ai pe celalalt.

Dupa ce s-au retras bucuriile acestea, vine diavolul prin ispitire. Prima data cu maruntisuri mici, mici, mici, si daca zici ,,Doamne Iisuse…“, atunci el sta asa, la panda. Şi da navala atunci cand vede ca moara merge fara macinis. Atunci pune si el neghina si isi gateste macinisul lui.
Sa fii rotund cu toti si vei avea pace

In viata de obste, cand intri, esti ca o caramida cu colturi, iar prin manastire incep a se roade colturile. Cand te ocaraste cineva, daca nu te-ai maniat, inseamna ca s-au mai ros din colturi. Cat timp esti biruit de manie, colturile nu-s roase si a sta retras nu da rezultat. Atunci vine calugarul la o pace mare duhovniceasca, cand s-au ros colturile; atunci nu te mai tulburi si nu mai doresti veacul acesta, il cauti pe celalalt. Dar astea treptat, treptat…

Cel mai mult castiga cei care fac ascultarea ca pentru Dumnezeu, si asculta de oricine din obste. Trebuie sa fii rotund cu toti, pentru ca atunci ai pace cu toti. Sa nu faci deosebire.

Daca s-a stricat ceva in manastire si daca spui cine a stricat, se face dusmanie. Celalalt prinde ura pe tine. Daca poti lua asupra ta, e bine, foarte bine. E lucru cam greu, dar mare pace are cel ce ia asupra lui. Ajunge la o pace foarte mare. Daca nu poti lua asupra ta, macar nu pune in spatele altuia. Are mare insemnatate. Sa vrei sa se mantuiasca toti.
Cand judeci, Duhul te paraseste

Cel mai mult am sporit (vreo sapte ani), cand am facut o meditatie si am zis asa: preotii ii socoteam ca pe Sfintii Apostoli, pe staret ca pe Hristos si pe toti ceilalti ca ucenici ai Sfintilor Apostoli. Şi asa bucurie aveam, ca imi venea in gand sa le sarut si talpile si picioarele la toti parintii. Dar cu timpul am inceput a ma birui de judecata, si atunci am inceput a ma raci.

Majoritatea castiga pe Duhul Sfant cand intra in manastire. Atunci ii vezi pe toti sfinti. Nu mai poti de bucurie, nici nu mai vrei sa auzi de lume. Dar dupa ce te dai la vorba cu ceilalti, mai vechi, la judecata si la a vorbi de rau pe altii, imediat Duhul Sfant te lasa in parasire.

Pe urma, daca te marturisesti si chiar daca plangi, dar nu spui la duhovnic: „Preacuvioase, am judecat pe cutare uite asa, si uite asa…“, si spui numai „am judecat“, dar cum ai judecat nu vrei sa spui, Duhul cel Sfant te lasa in parasire.

Dar tuturor celor care se marturisesc corect, prin lacrimi si prin pocainta, prin ascultarea pe care o fac, Duhul Sfant iar le vine in ajutor. Trebuie pocainta ca sa capete pe Duhul cel Sfant inapoi.

Duhul Sfant atata-i de bun si de milostiv!… Ii prea bun… Dar trebuie pocainta. Numai prin pocainta vine inapoi.

Duhul Sfant nu vine dintr-o data, ci treptat, treptat, pe masura ce alergam la Bunul Dumnezeu: „Doamne, nu ma lasa...” Si asa rugandu-ne, Duhul cel Sfant se lasa descoperit treptat, treptat.

Cand a dat navala diavolul si m-am rugat, iar I-am simtit ajutorul, cum L-a izgonit pe diavol. Şi in multe feluri simti cum te ajuta Duhul Sfant. Dar foarte usor, cand ne intalnim cu unii frati, putem cadea. Cum am inceput a osandi ori a carti, gata, am pierdut. Este ca si o scara: suim, suim si iar cadem. Şi daca ma prinde moartea suind, e cea mai mare bucurie, dar daca m-a prins moartea cazand, vai de capul meu, am pierdut.

Daca am cautat sa birui pacatul, acela ii castigul, iar daca m-au lasat pacatele, atunci sunt vinovat judecatii lui Dumnezeu. Daca le-am lasat eu, acela-i castigul. Daca m-au lasat pacatele, atunci diavolul merge si el cu mine la Judecata: „Doamne, Tu ai zis ca la doi domni nu se poate…” Diavolul recunoaste ca si lui Dumnezeu ai slujit, dar zice: „Doamne, dar nici de mine nu s-a lasat”. Atunci ii… ii rostul de bataie.
Cum ii vedem pe ceilalti, asa ne da Dumnezeu

Prima data cand ma duc la chilie, sa ma iert cu aceia cu care am facut ascultarea, fie ca am ceva cu cineva, fie ca nu am, eu sa zic: „Blagosloviti si ma iertati pe mine, pacatosul, poate am suparat cu ceva“. Şi el (ei) zic: „Dumnezeu sa te ierte“. Şi cand ma duc la chilie sa n-am nimic cu nimeni, si acela-i castigul meu.

Eu asa am socotit in manastire, pe staret ca pe un sfant; si cand nu l-am mai putut socoti ca pe un sfant, gata, am picat pe pamant, am pierdut tot. Ca zice: „Dea Domnul dupa inima ta“. Daca eu ii credeam sfinti, bucuria Duhului Sfant o simteam. Felul cum ii simt pe ei asa imi da mie Dumnezeu. Cei care doresc mantuire tuturor, Dumnezeu le da cele de folos. Cei ce rau o dorit, rau o si gasit.
Cui i s-a dat mult, mult i se va cere

Cei care fac facultate, ajung sa ia post fie in manastire, fie in lume. Si daca acel post il fac sa fie spre slava lui Dumnezeu, le este de folos. Daca cineva are luminatie, aceasta persoana invata carte chiar daca nu crede in Dumnezeu, si ajung unii chiar conducatori mari – nu pentru ca vor ei sa ajunga mari – ci pentru ca Duhul Sfant le da luminatia. Iar Duhul Sfant lucreaza prin oameni. Daca ei fac activitatea lor spre slava lui Dumnezeu, se mantuiesc.

Chiar de este cineva conducator al lumii, Duhul Sfant i-a dat luminatie, dar nu-i a lui. Dumnezeu i-a dat-o, ca sa conduca. La unii le-a dat Dumnezeu sa conduca Biserica; patriarhul sau mitropolitul nu-i oricine. Luminatia unuia nu o are celalalt. Imi dadea si mie asa, dar eu nu am dus o viata de pocainta, curata, si un parinte spune: „toti care curata inima“. Pe masura ce am curatit inima, Dumnezeu pune ceva minunat acolo. Sunt unii, de mici Dumnezeu le-a dat luminatie si Duhul Sfant, prin acele persoane care ii invata scoala, le dezvolta luminatia aceea; adica o intelege si el, si poate ajuta si pe altii. Şi un conducator al lumii, daca are in minte sa iubeasca adevarul si are mila si de cei necajiti, castiga.

Luminatia asta o simt staretii, mitropolitii, preasfintitii, patriarhul si toti conducatorii Bisericii si ai tarii. Acest dar il pot folosi si fiecare va fi intrebat la randul lui. Cui i-a dat mult, mult i se va cere, si cui i-a dat putin, putin i se va cere.

Mi-e frica ca o sa fiu mustrat. Mi-a dat si mie un talant, nu mai mult, si Mantuitorul are sa ma mustre asa: „Un talant ti-am dat si l-ai ingropat. Daca dadeai la altii, aveai si tu”. Asa, cand vad ca vine cineva amarat, trebuie sa caut sa-i dau un cuvant bun. Daca nu cunosc, ii spun ca nu cunosc, dar ce cunosc, ii spun. Şi cand vin la mine, eu ii indrum sa mearga la biserica.
Pocainta aduce pace

Au venit niste oameni, loviti de ispite si greutati, si au zis ca se simt ca in iad. Si eu i-am intrebat: „Da’ nu va suparati, de cand nu v-ati marturisit?“. Aveau vreo cinci, sase ani de cand nu s-au marturisit. Şi le-am zis: “Aveti dreptul sa simtiti iadul de aici“. Şi i-am trimis la marturisit, iar dupa o jumatate de an au venit la mine si mi-au zis ca nu se mai simt ca in iad, se simt ca in rai.

Duhul Sfant se lasa simtit pe masura ce duce cineva viata de pocainta. Eu, daca simt ca am cugetari curate pot birui ispitele usor, si-i multa smerenie, multa cainta, multa adunare a mintii, si n-as mai vrea sa aud de veacul acesta, si doresc sa pun inceput bun, si am o minte curata, limpede, atunci sunt umbrit de Duhul Sfant. Iar daca se intampla invers (pentru ca Duhul Sfant unele dati se departeaza, ne lasa in parasire), vine duhul spurcaciunii, cu cele rele. Atunci, fii atent si intreaba constiinta: „Constiinta, spune-mi drept, daca mor acum, ma mantuiesc? Ii place lui Dumnezeu?“ Şi asa Duhul Sfant le izgoneste.

Sunt momente cand suntem cuprinsi de intuneric si sunt unele dati cand suntem cuprinsi de lumina si de pace. Dar pacea Duhului Sfant atunci o simte cineva, cand incepe a plange, a suspina si nu se mai poate opri din plans. Atunci toti diavolii fug si el are o intelegere sanatoasa si intelege totul sanatos duhovniceste. Aceste mangaieri care vin prin lacrimi le poate avea cineva numai daca duce o viata de pocainta sau are o smerenie adanca – daca as gasi un lacat sa pun la gura, mi-as gasi mantuire.
Razbuna-te cu lacrimile. Ajuta cu dragostea si cu mila

Cand vine o descurajare ori deznadejde, atunci trebuie sa facem in felul acesta: sa-i spunem asa acelui duh: „Hristos a venit pentru cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu!“ Şi, pe masura ce duc viata de pocainta, Duhul cel Sfant ma va impaciui. Dar prima data, ca sa putem simti mila lui Dumnezeu, trebuie sa unim pocainta cu smerenia. Atunci nu am dusmanie cu nimeni, nu mai vreau sa aud de nimeni, si chiar de aud de cineva, nu vreau sa aud de rautatea cuiva. Şi cand aud de bunatatea, bucuria, sporul duhovnicesc al cuiva, atunci sufletul meu se bucura, se linisteste. Iar cand vad ca unele persoane nu inteleg ce insemnatate are pacea, dragostea, smerenia, si vede sufletul meu ca toti cauta numai razbunarea: „Mi-a zis si am sa-i zic!“, atunci ma fac si eu mai mic si caut pe toate caile sa ma retrag. Pentru ca, spune un sfant parinte: „De nu voi fi eu si Dumnezeu in inima mea, nu ma mantuiesc“. Sa stiti asta, de un lucru trebuie sa ne pazim; spune un sfant parinte asa: „Daca in focul maniei tale ai omorat un suflet, din focul maniei tale se va cere acel suflet“. Trebuie sa ne pazim de aceste ispite. Sunt ispite foarte tari, grele, care apasa, mustra constiinta noastra.

In unele dati este nevoie sa mustri pe cineva, daca corespunde cu sfatul Sfintilor Parinti; dar, cel mai mult putem ajuta un suflet in alt fel.

Un parinte, egumen la un schit, dupa ce a terminat slujba, a fugit dupa mine si m-a ajuns la marginea padurii si a zis: „Stai putin sa-ti spun ceva“. Şi mi-a spus unele necazuri, cu unii frati care nu-l ascultau. Şi m-a intrebat: „Ce sa fac? Cum sa ma razbun asupra lor?“.

Şi i-am zis ca eu am gasit intr-o carte mai veche, nu stiu unde, ca spune asa: „Daca vrei sa te razbuni asupra pacatosilor, razbuna-te cu lacrimi“. Şi daca te razbuni cu lacrimi, Duhul Sfant te va ajuta. Pe masura ce te razbuni cu lacrimi, Duhul Sfant ii va mustra, fara ca tu sa-i mustri prin cuvant. Are mare insemnatate, pentru ca porunca lui Dumnezeu este din dragoste: din dragoste sa-l inveti, din dragoste sa-l ajuti pe celalalt. Nu mai este de folos cum unii parinti, in timpurile de demult, puneau la incercari mari pe unii calugari, maici. Era foarte sporita lumea pe timpul acela. Acum, in vremea noastra, e exact ca si cum te-ai duce pe front si soldatii aceia care lupta sunt raniti, au diferite rani. Şi atunci folosesti mai mult si mai mult mila. Si daca folosesti mila, atunci Duhul Sfant te va ajuta, te va impaciui, si cuvantul sfintiei voastre va avea putere. Pentru ca prin cuvantul sfintiei tale Duhul Sfant il va mustra, nu sfintia ta.
Sa treci cu vederea neajunsurile altora

Toti care au rugaciunea inimii, au lovituri mari si prin aceste lovituri cresc in smerenie, sporesc. Tot sufletul care a simtit vesnicia, nu mai boleste de necredinta. Toti care se necajesc sa-i fure somnul din „Doamne Iisuse…“, si mai ales daca ei sunt intr-o manastire si fac ascultare, Duhul Sfant le da cele mai mari daruri; la acele suflete care fac ascultare in obste si o fac ca pentru Dumnezeu, El le da mare bucurie.

Pocainta este o stare de umilinta in care noi ne intoarcem cu fata spre Dumnezeu. Cum se invata nevinovatia? A nu te razbuna si a trece cu vederea neajunsurile altora.
Lacrimile smereniei si lacrimile nebune

Cand iti arde inima de dorul de Dumnezeu si nu te mai poti opri din plans, lacrimile acelea-s de la Dumnezeu. Dar, cu toate ca sunt de la Dumnezeu, noi trebuie sa ne smerim: .„Doamne, iarta-ma ca eu sunt pacatos, eu nu sunt vrednic…” Duhul Sfant mangaie sufletul cand acesta plange in rugaciune. Cand Duhul cel Sfant atinge inima cuiva, nu se mai poate opri din plans si este un plans mangaietor. Daca il ai adeseori, Duhul Sfant iti curata inima si vei putea spori. Asa Duhul Sfant iti va desavarsi smerenia si atunci, chiar de te va lauda toata lumea, nu vei avea nevoie de lauda nimanui. In timpul acelui plans, nu mai vrei sa te intalnesti cu nimeni ca sa-ti spuna ceva din veacul acesta inselator.

Sunt uneori si bucurii si lacrimi nebune. Acelea il fac pe om sa se socoteasca ca este cineva. Numai lacrimile care se varsa din inima, din smerenie, din cainta cuiva, care se crede pe sine cel mai mic si cu tot felul de lipsuri, sarac, si pe toti ii vede mai buni, si de toti ii este mila, si-i arde inima lui de dorul de Dumnezeu, numai acestea sunt de la Duhul Sfant salasluit in inima.

Foarte multa lume se inseala prin duhurile acestea – prin parerea ca el este mai bun ca altii. Cat timp te lupti cu aceste ganduri (cum ca esti mai bun) vei lua cununa. Stii cand este caderea? Cand te-ai invoit cu ele, cand le-ai acceptat ca fiind adevarate, reale, cand le crezi.
Somnul calugarului sa nu fie gramada

Cand este bine sa fac canonul?

Canonul foarte mult ajuta dupa miezul noptii. Daca la biserica este slujba, utrenie sau priveghere, si eu fac canon in timpul acela, am pierdut. Si daca dorm, mai tare am pierdut. Asa-i complet: daca stau la utrenie, si de la utrenie ma duc la chilie, si intre doisprezece si patru dimineata ma nevoiesc. Pe urma, daca vad ca vine somnul, si nu mai pot, este bine sa ma culc, ca sa se odihneasca cat de putin mintea, pentru ca sa pot judeca si sa pot face si ascultare.

Cel care are somnul cu intrerupere, acela sporeste repede. Cat timp somnu-i tot gramada, nu poate spori calugarul. Daca somnu-i gramada, ma trezesc ca mirean. Daca somnu-i impartit, ma scol ca si un calugar.

Daca te-ai culcat si in zece-douazeci de minute te-ai trezit, este ispita. Nu ingerul lui Dumnezeu te-a trezit, ci diavolul, ca sa te tulburi.

Cat timp ii cineva bolnav cu nervii si are o stare nelinistita, la acea persoana trebuie mai mult pogoramant. Trebuie sa aiba liniste, nu mai trebuie fortare prea mare; este o vatamare a mintii. Candva a privegheat si a depasit masura. Daca cineva si-a facut o masura de priveghere, si-l auzi ca n-a dormit doua nopti la rand – asta-i ispita. Daca ti-ai facut o masura de priveghere, si vezi ca mintea nu mai judeca bine – nu mai poti deosebi binele de rau – atunci trebuie sa te culci, sa te odihnesti.
Sa avem mila de toti, chiar si de eretici

Duhul cel Sfant in multe feluri il trezeste pe suflet. Sunt unele vedenii sau visuri care se repeta si de trei ori pe noapte, dar si diavolul poate sa faca treaba asta. Sau cand te rogi la Dumnezeu sa-ti descopere ceva, atunci Duhul Sfant iti poate descoperi. Si ceea ce vezi prima oara vezi si a doua oara si a treia oara la fel, si atunci ai lacrimi de umilinta si multa smerenie.

Niciodata de cand ma stiu calugar si nici acum, nu am avut curajul sa-i cer si nu i-am cerut lui Dumnezeu nimic! Sporul nostru este asa: toti care s-au trezit cu sufletul, n-au altceva de facut decat sa planga, si numai prin plans vom capata mila lui Dumnezeu. Alta cale nu mai este, caci omul cand plange si suspina din inima, atunci toate duhurile, toate ispitele se retrag, si atunci are o minte care intelege sanatos. Dar cat timp sunt impietrit, nu pot deosebi binele de rau. Foarte mult ajuta lacrimile care ies din inima cu multa smerenie, cu multa cainta.

Un sfant parinte spune asa: „Striga la Dumnezeu prin fapte bune“. Iar cand vezi ca nu poti face nicio fapta buna, foarte mult ajuta sa inmultim smerenia. Sa vedem pe toti mai buni, sa avem mila de toti, chiar si de eretici. Sa ne rugam la Dumnezeu: „Doamne, lumineaza-le mintea, sa se intoarca la Adevar“, pentru ca Duhul Sfant si pe ei ii va primi, daca se vor smeri. Ei au patima asta: se incred in ei, nu in Dumnezeu, si n-au evlavie la sfinti.

Duhul cel Sfant s-a salasluit in inimile tuturor mucenicilor care au cautat sa biruie patimile trupesti si sufletesti si sa slujeasca Bunului Dumnezeu. Iar sectele si chiar credinciosii care se incred in ei insisi, sau se cred ceva, sau cred ca sunt mai buni ca altii, sunt de plans. Doamne, fereste!

Un sfant avea o smochina si se ruga plangand: „Doamne, nu ma lasa, ca ma lupta gandul sa mananc smochina aceea” – el se lupta ca sa poata birui acel gand. Bunul Dumnezeu celor ce se lupta cu acele mici, le va da puteri sa se lupte si cu cele mari. Cei care nu se pazesc de cele mici, fara sa vrea cad in cele mari.

Foarte mult ajuta marturisirea si cainta.

Pentru sectari este bine sa ne rugam, dar nu la Sfanta Liturghie. Rugaciunea pentru aproapele este ca o milostenie duhovniceasca.
Ras si gluma sau asprime?

Cum se tanguieste inima dupa Dumnezeu?

Daca ai simtit inima – si numai asa o poti simti: daca duci o viata de pocainta si-ti pare rau – doresti mantuirea. Atunci Duhul Sfant te indeamna sa zici „Doamne Iisuse…“, si asculti cu urechea sufletului si-l pui pe gand, care iese din inima, sa zica „Doamne Iisuse…“. Atunci vei capata rugaciunea asta a inimii.

Daca rad si glumesc, pierd! Sa fiu aspru cu mine, sa ma inchid.

Calea de mijloc. Unele dati, mai bine sa pierd, numai sa nu jignesc pe aproapele. Dar nici prea multa gluma, pentru ca atunci pierd in partea cealalta”.

(Parintele Proclu Nicau, “Lupta pentru smerenie si pocainta”, Editura Agaton, Fagaras, 2010)

IMAGINATIA, calea spre pierzare

Din scrisorile Cuviosului Nikon Vorobiov:

“[…] T. I. îmi scrie că la ea joacă un rol prea mare imaginaţia şi că aceasta îi zugrăveşte trecutul său, încât se delectează cu ceea ce ar fi putut să devină în tinereţe dacă… etc., etc. Ea scrie aşa: „Păcat vădit, grosolan, nu este aici, însă această «beletristică» mă încurcă incredibil de mult”. Şi încă cum: ea nu numai c‑o încurcă, ci îi otrăveşte toată fiinţa duhovnicească, iar în virtutea legăturii cu trupul i‑o otrăveşte şi pe cea trupească. Se poate pune în mod serios întrebarea următoare: ce o face pe T. I. mai bolnavă, tuberculoza sau această boală lăuntrică? Este vorba de o boală foarte serioasă, de o patimă a dulceţii la nivel psihologic, amestecată cu slava deşartă. Ce nevoie este de aşa ceva? Oare nu ştia Dumnezeu că este de folos pentru T. I. ca viaţa ei s‑o apuce pe acel făgaş pe care a apucat‑o, nu pe cel la care visează ea? Cum îndrăzneşte ea să corecteze judecata lui Dumnezeu? Oare este atât de lipsită de chibzuinţă şi experienţă încât nu ştie de ce se lipseşte în urma visărilor acestora? Domnul a zis că dacă vrem să fim ai Lui trebuie să ne lepădăm de noi înşine! Auzi?! Leapădă‑te de tine însăţi! De ce te osteneşti în deşert? De ce te dai singură în robia celui mai rău vrăjmaş?

Leapădă‑te de tine însăţi, de voia ta, de părerea de sine, de visările despre tine, cea reală şi cea imaginară, leapădă‑te de toţi idolii pe care ţi i‑ai făcut pe pământ!Uneşte‑te, la început măcar prin dorinţă, cu Singurul Adevăr, Care este şi Viaţa, şi Calea!Pentru Împărăţia lui Dumnezeu nu este de nădejde cel cu sufletul împărţit. De ce îşi vinde ea dreptul de întâi‑născut pentru un blid de linte…? Scrieţi‑i să se lase de toate astea: atunci poate că se va face bine şi trupeşte. Să respingă cu mânie fiecare gând de felul acesta, chemându‑L pe Mântuitorul său. În asta şi constă toată viaţa lăuntrică! Trebuie să condensăm toată viaţa lăuntrică în Rugăciunea lui Iisus, să curăţăm prin ea forma, chipul, altfel spus gândurile şi inima, altfel spus templul lui Dumnezeu Cel Viu, ca în vasul curat să poată intra asemănarea… Sapienti sat (ca să priceapă, înţeleptului îi este de ajuns ceea ce am spus – în lb. latină în original).

Sfătuiţi‑o pe T. I. să dea atenţie în mod serios dispoziţiei sale, altfel se poate descompune, putrezi. N‑are decât să se plângă de aceste cuvinte grele, fiindcă problema aceasta e mult prea gravă – şi, principalul, dacă doreşte se poate îndrepta deplin. Îi doresc foarte mult să pună, cu ajutorul lui Dumnezeu, început bun.Să privească visările acestea ca pe însuşi diavolul, căruia nu‑i e îngăduit să se arate aşa cum este, ca să nu‑i aducă prea multă vătămare lui T. I., ci doar să lucreze prin gând şi închipuire. Să credeţi că el, cu coarne şi copite, e cel care lucrează aici, folosindu‑se de însuşirile fireşti ale lui T. I. Astfel, „dracul” lui Ivan Karamazov se ascundea în gândurile „lui Ivan însuşi”. Aici e puterea dracului: el se ascunde chiar în gândurile noastre, înteţind şi aţâţând simţămintele stârnite de aceste gânduri. Tabloul este cât se poate de limpede. Aşa să şi privească situaţia T. I., să realizeze că tot timpul are de ales între a sta de vorbă şi a se desfăta cu diavolul şi a face asta cu Potrivnicul şi Biruitorul lui. Alegerea ţine de noi, iar ajutorul este întotdeauna pregătit pentru cel care a făcut alegerea bună. Ce este mai puternic ca Dumnezeu? Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi, neamuri – draci – şi vă plecaţi!

T. I. să nu se supere. Dacă se va lupta, o să‑i crească îndată hemoglobina. Să nu râdeţi! Vă asigur că aşa va fi.

O sfătuiesc foarte stăruitor pe bolnava T. I. să‑şi folosească măcar timpul liber rămas astfel: să spună fără grabă Rugăciunea lui Iisus de o mie de ori pe zi sau şi mai mult, să reducă la minimum discuţiile, umblatul, cititul [de carti lumesti – n.n.]. Mâna stângă să o ţină pe piept.Să rostească rugăciunea aşa cum suspinăm câteodată – din inimă, dar cu frică, şi cuevlavie, şi cu pocăinţă. Această metodă a Părinţilor linişteşte nervii şi odihneşte întreaga fiinţă şi naşte stări noi. Toate gândurile trebuie alungate. Simţământul plăcut şi odihna ce apar în inimă vor înrâuri întregul om şi vor vindeca numeroase boli.Metoda este simplă, foarte eficace, însă puţini sunt cei care doresc să o folosească. Oamenii se ocupă cu te miri ce, chiar taie frunză la câini, numai ce trebuie nu fac. Jalnice fiinţe suntem! Nu luăm ceea ce ne este la îndemână, ci alergăm după miraje, deşi ne convingem de mii de ori că mirajul este miraj, nu realitate.

***

Olgăi C.

„Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” – căci era mare foarte. Cine a prăvălit‑o? La porunca lui Dumnezeu, a prăvălit‑o un înger. Tot un înger va prăvăli şi de la uşa inimii dumneavoastră piatra nesimţirii, atunci când va veni vremea. Trebuie să vă arătaţi credincioşia faţă de Domnul în vremea nesimţirii, puţinătăţii de credinţă, îndoielilor, răcelii, în vremeanecazurilor, bolilor, neplăcerilor de tot felul. Printr‑o sforţare a voinţei, trebuie să întărim în noi credinţa atunci când ea aproape că s‑a stins, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, ca omul să arate iar şi iar spre ce năzuieşte, cui dă întâietate.

Stareţii spun că oricărui lucru bun îi premerge sau îi urmează ispită – iar asemenea fapte bune ca rugăciunea din toată inima şi mai ales împărtăşirea n‑au cum să nu atragă după sine răzbunarea diavolului. Acesta îşi foloseşte toate puterile ca să nu ne lase să ne rugăm cum trebuie şi să ne împărtăşim – iar dacă nu poate face asta se străduie pe urmă să ne facă tot felul de mizerii, ca nici urmă să nu rămână din folosul primit. Lucrul acesta îl ştiu prea bine toţi cei ce sunt părtaşi la viaţa duhovnicească. Iată de ce trebuie să cerem de la Domnul cu smerenie şi cu inimă cât mai frântă să ne păzească de cursele vrăjmaşului, care lucrează ori nemijlocit asupra sufletului, ori prin oamenii care îi sunt supuşi.

Să nu vă miraţi de asta! Războiul este crâncen, şi de n‑ar zidi Domnul casa, în zadar s‑ar osteni cei ce o zidesc; de n‑ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte. Trebuie să ne încredinţăm milostivelor mâini ale lui Dumnezeu, recunoscându‑ne înaintea Lui neputinţa de a ne feri singuri de vrăjmaşii cei văzuţi şi cei nevăzuţi. Să nu vă temeţi! Diavolul nu face ce vrea el, ci numai ceea ce‑i îngăduie Domnul. Uitaţi‑vă în cartea lui Iov.

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie întotdeauna cu dumneavoastră! Niciodată să nu deznădăjduiţi! Crucea lui Hristos să vă amintească întotdeauna de nesfârşita iubire a lui Dumnezeu pentru omul căzut. Oare nu ajunge gândul acesta ca să vă încredinţaţi cu totul lui Dumnezeu? Măcar puţin să caute omul Împărăţia lui Dumnezeu, şi Domnul nu‑l va lăsa vreodată lipsit de ajutor şi de mângâiere. Domnul vă iubeşte! Aşteptaţi‑L pe Domnul cu răbdare!

***

Unui student de la Academia teologică din Moscova

Trebuie să fim întotdeauna foarte atenţi, ca să nu primim în suflet vreo insuflare a stăpânitorului văzduhului. Oameni mari i‑au căzut în plasă. Adu‑ţi aminte de vedenia Sfântului Antonie cel Mare despre cursele întinse de diavol. De acestea scapă numai smerenia, adică deplina nenădăjduire în sine şi punerea deplină a vieţii tale în mâinile lui Dumnezeu.

Pe tine şi pe ceilalţi corişti v‑a mişcat recunoştinţa enoriaşilor. Păzeşte‑te de asta! Aici este tot una dintre cursele vrăjmaşului.Să fii întotdeauna nepăsător faţă de laude. Dacă vei primi lauda, te vei strădui şi de acum înainte să placi oamenilor, fără să îţi dai seama, şi poţi să devii astfel un fariseu. Nici un artist nu poate să trăiască fără laudă. La fel se întâmplă şi cu mulţi dintre clerici. Iar asta se sfârşeşte prin vrajbă şi ură. Aşa ne învaţă Evanghelia.

Mă bucur că ai simţit măcar puţin lucrarea harului dumnezeiesc. Credinţa e puternică prin contactul real cu Cel Preaînalt. Contactele de acest fel sunt multe, de la cele abia simţite până la: de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Ele fac credinţa din auzire credinţă vie, pe care nu o pot clinti jalnicii atei şi nici măcar toate oştile iadului. Nici un fapt real nu poate fi desfiinţat doar prin raţionamente şi negaţii. De fapt, degeaba scriu – totul e limpede şi aşa.

Domnul să te păzească şi să te ducă la mântuire!

Dumnezeu este dragoste!”

(din: Cuviosul Nikon Vorobiov, Cum să trăim în ziua de astăzi. Scrisori despre viaţa duhovnicească, Editura Sophia, 201

http://www.cuvantul-ortodox.ro/

Duminica a VI-a din Post - a Floriilor

Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim şi o prăznuim astăzi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-şi propovăduirea pe pământ, a intrat sărbătoreşte în împărăteasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinării la Dumnezeul Cel adevărat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.Domnul a săvârşit această intrare ca împărat şi biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevoinţa hotărâtoare: călcarea morţii prin moarte, îndepărtarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a săvârşit intrarea în cetatea împărătească pe mânzul asinei (Ioan 12, 15), pe care nimeni din oameni niciodată n-a şezut, ca să înapoieze omenirii vrednicia împărătească pierdută de strămoşul nostru, să i-o înapoieze prin suirea pe cruce (Luca 19, 30). Neîmblânzitul mânz s-a îmblânzit sub minunatul Călăreţ.
Pe mânz, Apostolii şi-au pus hainele; mulţimea de popor care ieşise în întâmpinarea Domnului şi-L însoţea striga, săltând de bucurie: „Osana Fiului lui David, bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9; Luca 19, 3 8).
După voia Domnului a fost vestit ca împărat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu după ştiinţa şi voia omenească! Acelaşi popor, după patru zile, striga despre Cel pe care astăzi L-a numit împărat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L pe El; nu avem împărat, fără numai pe Cezarul” (Luca 23, 21; In. 19, 15).
Ce să însemne intrarea Domnului în Ierusalim pe mânz neîmblânzit de asină? Acest fapt are, potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi, un înţeles adânc, prorocesc. Atoatevăzătorul nostru Domn văzuse deja venirea apostaziei de pe urmă, de acum nestrămutate, a iudeilor. El a prevestit această apostazie încă din vremea când a fost dată Israelitenilor Legea în Sinai – a prevestit-o prin gura de Dumnezeu insuflatului Legiuitor.
„Greşit-au”, grăieşte Moise, ca despre un lucru deja săvârşit, despre păcatul pe care aveau să-l săvârşească iudeii împotriva Dumnezeu-Omului, „nu sunt ai Lui fiii cei cu prihană: neam îndărătnic şi răzvrătit, au acestea Domnului răsplătiţi? Neam ce şi-a pierdut sfatul este şi nu este întru dânşii ştiinţă, n-au gândit să înţeleagă”.
Din via Sodomei este via lor şi viţa lor din Gomora. Dimpotrivă: „Veseliţi-vă, ceruri, împreună cu El - cu Fiul lui Dumnezeu - şi să se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu: veseliţi-vă, neamuri, cu poporul Lui şi să se întărească Lui toţi fiii lui Dumnezeu” (Deut. 32, 5, 28, 32, 43). Intrarea în Ierusalim pe asin neînvăţat la călărit este o repetare a prorociei lui Moise - repetare nu prin cuvinte, ci prin simboluri.
Moise a prevestit că neamurile se vor veseli de Domnul, iar iudeii vor fi lepădaţi: aici, asinul neîmblânzit, pe care nimeni din oameni niciodată n-a şezut, îi închipuie pe păgâni. Hainele Apostolilor sunt învăţătura lui Hristos, cea propovăduită de ei neamurilor şi S-a aşezat duhovniceşte pe neamuri Domnul, făcându-Se Dumnezeul lor. El i-a adus în Ierusalim: în sânul Bisericii Sale, în veşnica, nefăcuta de mână cetate a lui Dumnezeu, în cetatea mântuirii şi fericirii.
Iudeii lepădaţi erau de faţă. Ei vesteau cu gura: împăratul lui Israel, iar în sufletul, în Sinedriul lor, hotărâseră deja uciderea Mântuitorului. Mânzul asinei mai înseamnă şi altceva. Aceste cuvinte arată spre fiecare om mânat de pofte dobitoceşti, lipsit de libertatea sa duhovnicească, legat de împătimire şi de obişnuinţa vieţii trupeşti. Învăţătura lui Hristos desface asinul de iesle, adică de împlinirea voii păcătoase şi trupeşti.
După aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, îşi pun pe asin hainele: pe el Se aşază Domnul şi săvârşeşte pe el intrarea in Ierusalim. Asta înseamnă: după ce părăseşte viaţa păcătoasă, omul este adus la Evanghelie şi îmbrăcat, ca în nişte haine apostoleşti, în cea mai amănunţită şi mai subţire cunoaştere a lui Hristos şi a poruncilor Lui.
Atunci Se aşază pe el Domnul, arătându-i-Se duhovniceşte şi sălăşluind duhovniceşte în el, precum a binevoit a făgădui: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este cel ce Mă iubeşte: şi cel ce Mă iubeşte, iubit va fi de Tatăl Meu. De Mă iubeşte cineva, a grăit El, cuvântul Meu va păzi; şi Eu îl voi iubi pe el şi Mă voi arăta lui; şi Tatăl Meu îl va iubi pe el şi la el vom veni şi locaş la dânsul vom face” (Ioan 14, 21, 23).
Venirea Domnului este însoţită de pacea mai presus de cuvânt şi de înţelegere, de pacea harică, vrednică de Dătătorul ei, Care este Domnul. Această pace nu suferă asemuire cu liniştea firească a omului căzut, care poate simţi linişte şi mulţumire şi în urma desfătării trupeşti, care poate socoti drept linişte chiar nesimţirea sa, însăşi moartea sa veşnică.
Domnul Se aşază pe însuşirile fireşti ale omului care s-a supus Lui, care şi-a însuşit învăţătura Lui cea atotsfântă şi îl aduce, şezând pe el, în cetatea duhovnicească a lui Dumnezeu, în cetatea păcii, în Ierusalimul al cărui ziditor este Dumnezeu, nu omul.
Sufletul care îl poartă pe Domnul este plin de Sfântul Duh. Acesta îi dă bucurie duhovnicească, nestricăcioasă, veşnică. „Bucură-te şi bucură-te foarte, fiica Sionului, fiică a Sfintei Biserici: fiindcă nu eşti a altcuiva, decât numai a lui Dumnezeu. Propovăduieşte, fiica Ierusalimului! Iată, împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr. Tu, simţind în tine pacea harică a lui Hristos şi făcându-te fiică a acestei păci, te-ai înnoit cu tinereţe duhovnicească şi cunoşti din cercetare împărăţia lui Hristos. În tine sunt de acum potolite patimile prin puterea harică a Călăreţului care te cârmuieşte: însuşirile tale cele fireşti nu pot să calce legile firii lor, nu pot să treacă şi să se prefacă în patimi fără frâu!”.
Luând de la Domnul toate gândurile, toate simţămintele, toată lucrarea ta, tu poţi şi eşti îndatorată să spui numele Domnului fraţilor tăi, în mijlocul bisericii să-L lauzi pe Domnul (Ps. 21, 24). Tu, fiind născută de Sfântul Duh şi fiică a Duhului, eşti în stare să vezi umbletul haric al Împăratului tău, eşti în stare să vezi dreptatea Împăratului tău. El este blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29) şi va îndrepta pe cei blânzi la judecată, învăţa-va pe cei blânzi căile Sale (Ps. 24, 10).
Dumnezeul nostru este Duh, Duh neasemuit cu nici un duh zidit, la fel cum în toate celelalte privinţe se deosebeşte nesfârşit de toate făpturile: sfintele duhuri zidite sunt scaunele şi carele Lui. El şade şi umblă pe heruvimi; El şade şi umblă pe acele fericite suflete omeneşti care I-au supus Lui şi I-au adus Lui ca ardere de tot însuşirile lor fireşti.
Pe aceste suflete umblă împăratul intrând în sfânta cetate a lui Dumnezeu şi aducând în ea sufletele sfinte. „Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel”. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov