SFATURI DUHOVNICESTI ALESE

 ( Par. Arsenie Boca )

  Câteva rânduri din opera vastă a părintelui Arsenie Boca, cel care a devenit permanență spirituală în mintea și sufletele credincioșilor români. Lucruri de atât de mare importantă, spuse cu atâta sublimă simplitate, sunt mereu de folos fiecăruia dintre noi.

  Aproape n-aș putea spune când s-a smerit Dumnezeu mai mult înaintea omului: când S-a răstignit pe cruce, sau când S-a pogorât din slava Lui de Dumnezeu, întrupându-Se în biata fire omenească.
Făcându-Se om se face carne, cu toate înclinațiile ei. Dar Iisus n-a ascultat de ele de toate. Înclinarea senzuală a fost biruită, ca să trebuiască a fi biruită și de noi. Aceasta se petrece în viață prin neîncetata lepădare de sine, prin crucea noastră cea de fiecare zi- cât abia de rămân zile neumbrite de tristețe- și desăvârșit se biruie prin moarte. Așa se restabilește temelia cea străveche.
Prin moartea pe cruce trupul se purifică și ajunge expresie și mijloc direct al Duhului dumnezeiesc, devine adevărat trup spiritual al Dumnezeului- Om, înviat.
Tot așa și noi, ne rugăm lui Dumnezeu să ne curățească viața de întinăciune. El ne trimite câte-o răstignire în fiecare zi, câte-o săptămână a patimilor, câte-o viață pe cruce, iar noi, în nepriceperea noastră, neștiind căile lui Dumnezeu, ne rugăm mai cu foc să ne scape de cruce. Iisus n-a făcut așa; nici noi să nu facem.

S-ar putea spune că Iisus S-a născut pe cruce.
Toată viața lui Iisus a fost ca atare. Iar din cea mai grea cruce: moartea, a izbucnit și biruința cea mai mare: învierea, sau omorârea morții. Căci Iisus o biruise în viață; iar cu moartea Sa, cea de bună voie a biruit-o și pentru toți oamenii, de la începutul până la sfârșitul lumii.
Cu Învierea lui Iisus avem chezășia că vom învia și noi, ca Iisus, căci El e începătorul, pentru noi, în toate.
Altă mărturie a veșniciei noastre, mai tare ca aceasta, nu ne-a dat nimeni.
Poate că tocmai fiindcă e cea mai tare, uluiește obișnuitul în care dormim, și poate tocmai de aceea nu îndrăznim să credem în învierea noastră. Iar fără această credință, viața noastră parcă n-are sens, nici scop în sine, tare-i decolorată și neliniștită.
Creștinismul se întemeiază și dăinuiește pe Întemeietorul său: pe învierea Lui din morți, ultimul cuvânt.
Noi suntem care de obicei cădem din creștinism, iar nu creștinismul. Noi cădem, nu Iisus. Minciuna iudeilor n-a surpat învierea lui Iisus. Dumnezeu nu cade. Dar căzând noi din creștinism ni se pare că a căzut creștinismul, ni se pare că a căzut altcineva, nu noi.
Sunt foarte strânse: moartea cu învierea. Multora li se pare că se isprăvește totul cu mormântul. Creștinul însă își scrie pe crucea de la căpătâi: ”Aștept învierea morților”.
Credinciosul nu se teme de moarte, fiindcă a desființat-o Iisus. Iisus i-a schimbat sensul, întorcându-i altfel rostul. Acum, moartea pentru credincios e ultimul botez, ultima curățire a vieții.
Suntem în gândirea Sf. Pavel, spunând că botezul nostru, prin care am intrat în creștinism, se desăvârșește cu botezul cu care s-a botezat Iisus; și că sfânta noastră împărtășanie se împlinește cu paharul pe care l-a băut Iisus.
Spre aceste sfârșituri: Botez și Pahar, – convingeri ca munții-, firește că trebuie nevoință, trebuie virtuți. Dar unde sfârșesc virtuțile, unde duc?
Ele nu sunt scopuri în sine. Nu urmărim virtuțile pentru ele însele; ele sunt mijloace pentru dobândirea Adevărului.
Și Dumnezeu e Adevărul.
Așa înțelese virtuțile, cu acest rost urmărite, ele duc pe om până la moartea pentru Adevăr, ceea ce e înviere. Că a-ți primejdui viața pentru Dumnezeu și oameni, nu poate fi moarte, chiar trecând prin ea, ci cu atât mai vârtos înviere și bucurie a învierii.
De ce nu ne temem noi de moarte?
Pentru a răspunde la întrebarea aceasta mă folosesc de învățătura celui dintre sfinți, Părintelui nostru Maxim Mărturisitorul, despre răsturnarea rostului morții.
Sfântul ne învață că: de unde, înainte de răstiginirea lui Iisus moartea era o pedeapsă dată firii, după pogorârea lui Iisus în împărăția morții, și stricarea ei, Iisus i-a răpit pe toți morții, care erau drepții Vechiului Testament, și a întors moartea asupra ei însăși, asupra păcatului, și nu mai mult asupra firii omului.
Omul a fost renăscut în Iisus, iar morții nu i s-a mai dat decât păcatul lui.
Primul dintre oameni care a fost sustras morții, a fost tâlharul de pe cruce, care a intrat în Împărăția Vieții ”astăzi” (- vei fi cu Mine în Rai!”) adică din însăși această viață.
Cu stricarea împărăției morții, cu deschiderea Împărăției Cerurilor, sensul morții s-a schimbat, dintr-o pedeapsă într-o binefacere. De acum moartea nu mai e o pedeapsă dată firii, ci o pedeapsă dată păcatului. – Iar la aceasta ne învoim din toate puterile. De aceea nu ne temem de moarte. Dacă viața noastră a fost o viață a lui Iisus, nici moartea noastră nu va fi deosebită. Căci zice Sfântul Pavel: ”Toți cei ce vor să trăiască viața în Hristos, prigoniți vor fi !”
Dar credința a fost superioară celor mai înfricoșate chinuri. Organic, chinuri de moarte, îngrozitoare, se dovedeau neputincioase în fața vieții sfinților. Ei nu mureau când voiau muncitorii, ci când voia Dumnezeu. Așa ca și Iisus: că deși oricare dintre chinurile prin care a trecut, omenește puteau să-L scoată din viață, totuși a supraviețuit tuturora, și a murit când a îndeplinit toate cuvintele grăite prin Prooroci. Precum la Iisus așa și la sfinți vedem, de nenumărate ori, această superioritate a credinței asupra morții, când mucenicii supraviețuiau focului, strivirii între pietroaie, mutilărilor celor mai îngrozitoare, trebuind- spre a pune capăt rușinii pe care o mâncau prigonitorii- să le taie capul cu sabia.
Tot șirul sfinților mucenici au biruit moartea, că i-au știut neputința și n-au fugit de ea, când împrejurarea le-a îmbiat-o. Ei au biruit moartea, ca moarte.
Iată în ce înțeles primim moartea, ca o eliberare, ca o ultimă spălare a vieții, un câștig al morții lui Iisus și o arvună a învierii Sale, premiza și concluzia tuturor învierilor.
Iată câtă înviere e în crucea noastră cea de toate zilele; câtă înviere e în săptămâna patimilor noastre, care e viața aceasta toată. Iar de vom fi vrednici și de asemănarea cu Iisus, aceasta numai din acestea se dovedește.
Deci viața noastră în Hristos și viața lui Iisus în noi ne duc de la chip la asemănare, de la început până la sfârșit.
Iar a trăi pe Hristos, e a învia din morți!
Slavă Învierii Tale, începătura învierii noastre.

(Predică a Părintelui Arsenie Boca rostită în data de 25.IV.49)

*****

Omul, zidire de mare preț

   „Lumea, adică Universul văzut al formelor materiale şi Universul nevăzut al spiritelor pure, este expresia bunătăţii lui Dumnezeu, Ea a fost creată pentru ca să se bucure de bunătatea dumnezeiască.
Fiinţa ei, dată în toate lucrurile care o alcătuiesc, de la primul mineral până la înger, e o fiinţă împărtăşită. Viaţa tuturor făpturilor participă la bucuria în Dumnezeu după gradul de fiinţă pe care îl au şi după capacitatea cu care a fost înzestrată fiecare.
    Acest grad de fiinţă şi această capacitate de participare e principiul ierarhiei după care e constituită lumea creaturală. Omul ocupă în această ierarhie un loc central. Prin trup aparţine lumii fizice, prin suflet aparţine lumii spirituale. În marele cosmos, el e un microcosmos, cum îl numeşte învăţatul teolog al Bisericii noastre, Ioan Damaschin.
Fiinţele spirituale ale creaţiei, făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, sunt libere, adică posedă voinţă proprie, îngerii sunt liberi, omul e liber. Păstrarea lor în armonia primordială a bucuriei de viaţă e lăsată la libera lor voie. Bucuria de a trăi în lumina dumnezeiască sau cu termenul legendar în Paradis, e cu atât mai mare cu cât e un act de consimţire, în virtutea libertăţii spirituale. Tot astfel suferinţa prăbuşirii din armonia paradisiacă va fi cu atât mai mare cu cât ea va fi tot un act liber. O parte din îngeri s-a prăbuşit din armonia cerească prin trufie. Omul s-a prăbuşit călcând de bună voie rânduială stabilită de Dumnezeu.”

(Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006)

*****

Pilda semănătorului

  Mândria dă o plăcere minţii dar o întunecă. Dovadă că mintea găseşte mai bună starea dinainte – când te lăudau oamenii pentru nevoinţele pe care ţi le cunoşteau – şi alta dovadă că mândria întunecă mintea e faptul că-ţi crezi minţii: că şi singură te poţi descotorosi de gândurile rele. Pe cum că acestea nu-s adevărate o dovedeşte faptul că tulburarea creşte; a învăţa nu poţi, deşi odată puteai, iar voinţa e înfrântă de prima coajă de pâine.– Nu te teme: aşa se începe calea cea bună: cunoscându-ţi şi recunoscându-ţi neputinţele şi mândria. De aceea ia calea, îmbiată de toţi sfinţii Părinţi: a-ţi spune toate la timp şi nu le mai lăsa vreme, că se întăresc şi se înmulţesc şi mai multă bătaie de cap dau. Când vii şi-ţi spui îndată relele tale, ai ascultare, şi pentru ascultare capeţi smerenie. Când nu vii îndată, îţi crezi minţii şi ai mândrie. Iar mândria aduce toată tulburarea.

De aceea cu smerenia arde pe draci şi le fă deşartă lupta lor cu sufletul. Ia de ajutor şi rugăciunea lui Iisus, rugăciunea minţii: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătoasa”,fiindcă Iisus ii bate pe draci de la suflet şi prin puterea Sa dumnezeiască, dar şi prin smerenia ta.
Deci pricepe de la început că: pentru a merge cu spor şi nu cu pagubă în calea aceasta, ai trebuinţă de om şi de Dumnezeu. Pe unul îl găseşti în duhovnic şi pe Dumnezeu pretutindeni, dar Îl chemi să-ţi ajute prin rugăciunea neîncetată. Aceştia doi se luptă pentru tine, dacă ţii şi tu la ajutorul lor şi ţi-l ceri la timp şi fără timp.
Rugăciunea smereniei străbate cerurile şi primeşte răspuns; rugăciunea mândriei primeşte numai osândă. Una-i a lepădării de sine, cealaltă a iubirii de sine.

„Căutaţi la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29). Deci smerenia e odihna sufletului.

(P.S. Daniil Stoenescu, Ieromonah Arsenie Boca, Părintele Arsenie – Omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţă de aur, Editura Charisma, Sinaia, 2009, ed. a II-a. Pag. 234-235)

sursa

http://zhd.ro/eveniment/comunitate/din-textele-parintelui-arsenie-boca-rugaciunea-smereniei-strabate-cerurile-si-primeste-raspuns/

Sfantul Teofan Zavoratul
,,Ce inseamna de fapt un ceas in iad ?,,

   Sfantul Teofan Zavoratul ne da o minunata pilda din care putem trage multe invataminte.     Aceasta lamureste mai bine decat orice altceva adevarul ca patimirile fara de cartire de pe pamant izbavesc sufletul pacatos de chinurile cele vesnice.

   Un patimitor zacea grav bolnav si rabda toate cu barbatie. Cand trupul incepuse aproape sa-i putrezeasca, el nu a putut mai mult sa suporte durerile cele cumplite si nici mirosul cel greu.
    A strigat atunci: „Doamne! Nu pot sa rabd mai mult! Ia-mi sufletul!”   In aceeasi clipa i s-a aratat lui Ingerul Domnului si i-a spus: „Domnul a auzit rugaciunea ta, insa dupa judecata Lui cea dreapta te mai lasa sa suferi inca un an pe pamant, ca sa te curatesti pe deplin de pacatele tale.
   El iti da totusi sa alegi: ori un an sa te chinui bolnav pe pamant, ori vreme de doar trei ceasuri sa fie dus sufletul tau in iad”. Cel suferind s-a gandit: „Inca un an intreg de chinuri in acest pat? E de nesuportat! Nu, mai bine in iad pentru trei ceasuri!”… Ingerul i-a luat sufletul si l-a inchis in iad, lasandu-l singur in acel loc cumplit.
    De cum a plecat ingerul, ultima raza de lumina s-a stins in infricosatorul loc al chinurilor. Cel aflat in suferinta auzea doar vaietele pline de deznadejde ale pacatosilor ce se munceau in focul cel vesnic, vedea inaintea lui doar fetele demonilor. Simtindu-se deci parasit de toti, a inceput sa strige deznadajduit. La vaietele lui insa ii raspundeau doar ecoul inabusit al haului iadului. 
   Nimeni nu i-a venit in ajutor, pentru ca in iad orice pacatos era prins in propriile lui chinuri. Astfel acest sarman patimitor a inceput sa sufere intr-un chip de neindurat. Minutele se scurgeau in iad precum ceasurile, ceasurile precum zilele, iar zilele precum anii. Lui ii parea ca trecusera veacuri de chinuri in temnita iadului. Plin de deznadejde, credea ca niciodata nu se va mai izbavi din acest loc cumplit al chinurilor. Si a inceput din toate puterile sale sa urle, sa geama… 
   Intr-un sfarsit, deasupra lui a rasarit o lumina linistita si i s-a aratat ingerul ce il adusese: „Cum te simti, frate, aici?” – a intrebat acesta. Patimitorul, in chinurile sale, i-a raspuns plin de amaraciune: „Nu credeam ca un inger sa minta!” „Cum asa?” – a intrebat ingerul. Si bolnavul a continuat: „Tu mi-ai fagaduit ca dupa trei ceasuri ma vei lua de aici. Si, iata, s-au scurs veacuri intregi in aceste chinuri ale mele!”… „Ce veacuri? – a raspuns ingerul zambind plin de blandete. Doar un singur ceas s-a scurs, ti-au mai ramas inca doua ceasuri de stat aici.” „Inca doua ceasuri? – a strigat bolnavul plin de groaza. 
   Doar un singur ceas a trecut? O, nu pot sa rabd mai mult! Nu mai sunt in stare! Daca are mila Dumnezeu de mine, te rog ia-ma de aici! Mai bine pe pamant sa sufar ani si veacuri… Sunt gata sa patimesc acolo chiar pana la a Doua Venire, numai ia-ma de aici!”    Ingerul i-a spus atunci: „Bine. Dumnezeu a ingaduit sa te chinui in iad, ca sa vezi din ce suferinta vrea El, in iubirea Sa, sa te mantuiesti prin patimirile tale vremelnice; ca stiind aceasta, sa nu mai cartesti in suferinte”. 
  La aceste cuvinte bolnavul a deschis ochii larg si s-a trezit iarasi trupul lui. Din acea zi, cu bucurie a inceput sa rabde boala cea grea. Ea i se parea o nimica toata si prea usoara in comparatie cu vesnicele munci ale iadului.

Arhim. SERAFIM ALEXEI
sursa  http://www.ganduridinierusalim.com

****

Recomand adultilor spre ascultare  si  predica 

Parintelui Visarion Iugulescu 
https://www.youtube.com/watch?v=upVUJanFj5E

 Viata crestina dupa Sfantul Isaac    Sirul

  Sfantul Efrem Sirul(+379), ("harfa Sfantului Duh"),  concentreaza si exprima cel mai fidel spiritualitatea ortodoxa autentica.

  Autenticitatea operei sale este incontestabila. Aceasta opera cuprinde un numar de 86 de Cuvinte Ascetice sau despre vointa si patru Epistole duhovnicesti, scrise in limba siriaca, ajunse pana la noi datorita traducerii in limba greaca facuta de calugarii Ava Patrichie si Ava Avramie, vietuitori in manastirea Sf. Sava de langa Ierusalim.

Scrierile sale sunt adresate atat  crestinilor monahi cat si  crestinilor imbunatatiti duhovniceste

In centrul invataturii sale sta viata crestina, traita dupa voia lui Dumnezeu cu El si cu semenii, in perspectiva dobandirii vietii vesnice si a nemuririi. "De voiesti sa afli viata, tine in tine credinta si smerenia".

 "Sunt doua chipuri de a se sui pe cruce, unul e rastignirea trupului, al doilea, urcarea la vedere. Cel dintai vine din izbavirea de patimi, al doilea din lucrarea faptelor Duhului". 

   

La asemanarea cu Dumnezeu omul ajunge prin implinirea si lucrarea virtutilor: "Urmareste milostenia, care atunci cand se va afla inlauntrul tau, ia in tine chipul acelei sfinte Frumuseti cu care te-ai facut asemenea".

 Smerenia este "haina lui Dumnezeu", "caci Cuvantul intrupandu-Se, pe aceasta a imbracat-o si ne-a vorbit noua prin ea in trupul nostru. Si tot cel ce a imbracat-o pe ea, s-a facut cu adevarat asemenea Celui ce s-a pogorat de la inaltimea Lui si a ascuns puterea maririi Lui in smerita cugetare".

 Prin contemplatia lui Dumnezeu in lumina, "sufletul se face asemenea dumnezeirii prin unire neinteleasa si se lumineaza de raza luminii celei inalte". Cel plin de iubire si smerenie "cand se ridica la rugaciune vede in sufletul lui lumina Sfantului Duh si salta de fulgerarile luminii si se bucura de vederea slavei ei si de schimbarea sufletului dupa asemanarea acelei lumini". Omul poate ajunge astfel sa fie inca de pe pamant "oglinda cereasca", asemenea ingerilor, in care se reflecta si transpare lumina divina necreata.

In om se uneste si "se impaca cerul si pamantul" pe altarul inimii. "Suntem biserica a lui Dumnezeu

 (I Cor. 3, 16), zice Sfantul Isaac, sa curatim deci biserica Lui precum curat este si El, ca sa doreasca sa se salasluiasca in ea. Sa o sfintim, precum si El este sfant si sa o impodobim cu toate faptele bune si cinstite. Sa o tamaiem cu tamaia odihnirii voii lui prin rugaciune curata si din inima... si asa va umbri in suflet norul slavei Lui si va straluci lumina maririi Lui inlauntrul inimii".

Viata Mantuitorului Iisus Hristos, pilda si model pentru crestini

 Continuand pe alti Sfinti Parinti, Sfantul Isaac Sirul vorbeste despre "vietuirea in Hristos Iisus", pe care crestinul trebuie sa o duca pentru realizarea mantuirii si desavarsirii lui. El recunoaste si recomanda tuturor ca pilda si model de urmat pentru toate veacurile, viata pamanteasca a Mantuitorului Iisus Hristos.

 Fiecare fapta si eveniment, fiecare cuvant din Evanghelia Sa, ne poate fi un punct de sprijin si referinta in imprejurarile concrete ale vietii. Crestinul se va stradui sa imbrace haina smereniei urmand pilda  Fiului lui Dumnezeu intrupat, va iubi pe toti oamenii indiferent de starea lor moral-spirituala, dupa exemplul Domnului, care "a stat la masa cu vamesii si cu pacatosii si nu s-a deosebit de cei nevrednici"; "si tu cititorule, spune Sfantul Isaac, lupta-te sa urmezi pilda patimilor lui Hristos, ca sa te invrednicesti sa gusti slava Lui", de aceea "sa nu urasti pe pacatos caci toti suntem vinovati. Si daca te misti catre ei pentru Dumnezeu, sa plangi pentru el. Si sa nu-l urasti pe el. Uraste pacatele lui si roaga-te pentru el, ca sa te asemeni cu Hristos, care nu se mania impotriva pacatosilor, ci se ruga pentru ei. Nu vezi cum se ruga pentru Ierusalim?".

  Tot dupa exemplul  Mantuitorului in relatia si atitudinea crestinului fata de Dumnezeu, semeni si lume, trebuie sa pazim si sa implinim poruncile Tatalui, din iubire si nu din frica. Sfantul Isaac numeste pe sfinti "stalpi si lumina ai Bisericii si ai lumii", prezentandu-i ca modele si mijlocitori in viata crestina "sa-ti fie pilda de imbarbatare sfintii mucenici", zice el; cuviosii si toti ceilalti sfinti , pana si ingerii, impreuna slujitori si vietuitori cu pustnicii si nevoitorii sau "prietenii Mirelui Hristos", care "poarta grija de noi ca niste frati mai mari de cei mai mici".

Viata crestina desfasurata in Biserica si hranita prin Sfintele Taine

  Dupa Sfantul Isaac, viata crestina se desfasoara in spatiul acestei lumi si in durata acestei istorii. "Lumea aceasta e un loc de lupta si un stadion de curse. Si timpul acesta e un timp de lupta; (razboiul nevazut), dar in acest spatiu si in acest timp, numai Biserica este mediul si cadrul favorabil trairii crestine, prin Sfintele Taine, care incep si hranesc continuu aceasta viata.

 Prin Botez primim o arvuna, iar prin Pocainta un dar al cunoasterii duhovnicesti. Pocainta este in acelasi timp taina si virtute. "Daca toti suntem pacatosi si nimeni nu e deasupra ispitelor, nici o virtute nu e mai presus de pocainta. "Pocainta s-a dat oamenilor dupa Botez ca un har peste har, caci pocainta este a doua nastere in Dumnezeu, deoarece darul a carui arvuna am primit-o prin credinta, il primim prin pocainta. Pocainta e usa milei". Lacrimile pocaintei fac din ochi "cristelnita a botezului". Pocainta este necesara pentru a scoate viata crestina din impasul la care a ajuns prin pacat.

   Despre taina si momentul prefacerii Euharistiei, Sfantul Isaac spune ca "Duhul Sfant coboara peste painea si vinul puse pe altar". Euharistia este hrana vietii crestine si viata lumii, dupa Sfantul Isaac, care spune: "Fericit este cel ce are ca hrana Painea care s-a coborat din cer si da lumii viata".

****

Viata monahala sau calugaria este o "mucenicie nevazuta" acceptata de bunavoie. Monahul prin neincetata lepadare de lumea din afara si din sine si prin urmarea sfaturilor evanghelice (saracie, feciorie si ascultare) se nevoieste sa duca o viata cat mai apropiata de Dumnezeu si de semeni, (chiar daca fizic se desparte de acestia pentru o vreme), nu atat pentru folosul sau, cat mai ales pentru folosul fratelui sau mirean si al intregii obsti a Bisericii. "Calugarul, zice Sfantul Isaac, trebuie sa fie in toate purtarile si faptele lui pilda folositoare celor ce il vad, sa aiba grija si gandul neincetat la tara adevarata".

Monahul se sileste sa-si dezvolte constiinta atotprezentei lui Dumnezeu, ca Psalmistul (Ps. 138, 7-10), sa practice rugaciunea neincetata a vamesului (Lc. 18, 13) si sa-si castige constiinta paulina "a celui dintai, dintre pacatosi" (I Tim. 1, 15). Monahismul este o autodaruire; urmand martiriului, este o expresie autentica inalta a vietii crestine. Sfantul Isaac face recomandari atat incepatorilor, cat si celor imbunatatiti, arata importanta si necesitatea unui parinte sau indrumator spiritual in viata duhovniceasca si folosul vietuirii in "liniste" sau isihie, in obstea manastirii sau in singuratate, in scrierile sale se imbina elementele vietii monahale chinoviale cu cele anahoretice exprimind o preferinta pentru cele din urma.

Dupa cugetarea si trairea Sfantului Isaac, calugarul crestin trebuie sa fie insufletit de un dor aprins dupa veacul si viata viitoare pentru care se pregateste neincetat si in care va pasi prin evenimentul pascal din ceasul mortii: "Negustorul (pe mare) sta cu ochii atintiti spre uscat, iar calugarul spre ceasul mortii". Sfantul Isaac aseamana viata crestina monahala cu o calatorie pe mare: "Corabierul priveste spre stele cand strabate prin mijlocul marii si isi indreapta corabia dupa stele, pana ce ajunge la liman. Calugarul cauta spre rugaciune, pentru ca aceasta il calauzeste pe el si il indreapta calatoria lui spre liman".

Viata crestina indreptata spre Dumnezeu prin aproapele

Viata ca lupta impotriva pacatului (curatirea de patimi)

  Si pentru Sfantul Isaac Sirul, ca si pentru toti parintii asceti, viata crestina este o lupta continua, un razboi nevazut, cu ispitele, incercarile si patimile dinlauntru si din afara. El aminteste de mai multe feluri de razboaie ale diavolului impotriva crestinului (Cuvintele LI-LIV), despre "razboaie ale libertatii si razboaie din ingaduinta". Pentru toate acestea viata crestina cere un eroism pana la martiriu.

Daca "virtutea este in chip firesc sanatatea sufletului, patimile sunt boli ale sufletului, care intra in fire (prin simturi) si se ivesc in ea si o scot din sanatatea ei". Sunt patimi trupesti si patimi sufletesti. Inceputul acestora este iubirea de sine, slava desarta, egoismul, care il inchide pe om fata de Dumnezeu si semeni. Sfantul Isaac numeste patimile "lume".

Duhurile patimilor si ispitelor navalesc si din slabiciuni si din ingaduinta lui Dumnezeu, manifestata prin "toiagul incercarilor", care este "toiagul Judecatorului", adica toiagul Pastorului, pentru verificarea, progresul si folosul sufletului, cat si prin parasirea pedagogica a omului de catre Dumnezeu.

Cea mai grea lupta o poarta crestinul ajutat de har, pe terenul si frontul de hotar al simturilor si mai ales al gandurilor, care sunt "o miscare ce trece prin minte ca un vant ce se ridica in mare si inalta valurile". Gandurile rele trebuie taiate, cele omenesti cercetate si predate sau inchinate lui Dumnezeu, iar cele divine urmate.

Patimile orbesc "ochii mintii", fiind o perdea la usa inimii si un intuneric furtunos pe cerul straveziu al mintii. Aburul patimilor si gandurilor intuneca mintea, precum "pacla ce se ridica din umezeala pamantului, care incetoseaza aerul" si formeaza un zid in fata virtutilor.

Dupa Sfantul Isaac, curatia sau despatimirea are trei trepte: curatia trupului, a sufletului si a mintii sau a duhului. "Curatia trupului este cuviosia dobandita prin izbavirea de intinaciunea carnii. Curatia sufletului e liberarea de patimile cele ascunse ce se misca in cugetare. Curatia mintii se arata in descoperirea tainelor".

Sfantui Isaac cunoaste o asceza trupeasca si una sufleteasca, cu mai multe elemente componente. Trupul trebuie disciplinat, curatit si infranat, prin nevointe: osteneli, post cu dreapta socoteala, care este "inceputul nevointei", priveghere de noapte, metanii dese, prin munca de orice fel sau lucru de mana pentru inlaturarea trandaviei si pentru implinirea milosteniei. Asceza trupeasca, Sfantul Isaac o mai numeste "rastignire".

Tot pentru curatie, smt necesare necazurile, care au efect purificator, daca sunt rabdate si suportate cu multumire. Acest fapt constituie o nota specifica in asceza Sfantului Isaac Sirul. Necazurile vin de la oameni, diavoli sau trup, prin boli, dureri, suferinte, care sunt nu numai un semn al pedepsei, ci si al Proniei lui Dumnezeu fata de om. Primul pas spre curatire este recunoasterea propriei sale slabiciuni, trezirea constiintei pacatoseniei si a nevredniciei, insotita de rugaciunea: "Eu ca om am pacatuit, dar Tu ca Dumnezeu iarta-ma".

Pentru curatia sufletului si a mintii, sunt necesare: retragerea si vietuirea in singuratate, in linistea chiliei, cugetarea la tainele iconomiei Mantuitorului, psalmodierea, citirea si cugetarea la intelesul troparelor si a catismelor, cugetarea la moarte si la cele de dupa aceasta, cunoasterea si meditatia la vietile sfintilor, rugaciunea, lacrimile, meditarea neincetata a Sfintei Scripturi, care este lumina sufletului sau "contemplarea Scripturilor", prin surprinderea "intelesurilor luminoase" ale Evangheliei, intelegerea contemplativa a fapturilor create, prin "flacara lucrurilor" sau ratiunile lucrurilor.

Rugaciunea este cheia intelegerii Scripturii, "rugaciunea citirii": "Doamne, da-mi sa primesc simtirea puterii celei din ele" precede lectura biblica. "Leaga mintea ta in citirea Scripturilor si in cugetarea la cele din ele", indeamna Sfantul Isaac Sirul.

Viata crestina trebuie raportata si cercetata neincetat de fiecare in "lumina Scripturilor dumnezeiesti si a Sfintilor Parinti". Prin toate acestea mintea ajunge "imparateasa peste patimi", dupa ce a pus stapanire pe simturi: "Cand mintea e atrasa de simturi, se hraneste cu hrana dobitoacelor. Iar cand simturile sunt atrase de minte se impartasesc de hrana ingerilor".

Sfantul Isaac deosebeste curatia mintii de curatia inimii care urmeaza celei dintai si prin care omul va putea contempla pe Dumnezeu. Curatia este revenirea omului la simplitatea si nevinovatia edenica a firii lui, prin care primeste demnitatea de fiu al lui Dumnezeu si "frate al lui Hristos". Semnul celui curat cu inima este acela ca "vede pe toti oamenii ca buni si nu-i apare vreunul necurat si intinat". Curatia aduce sanatatea si "pacea mintii", tacerea gandurilor, linistea cereasca launtrica: "Cerul este inlauntrul tau, daca esti curat".

In ascetica Sfantului Isaac Sirul, pe langa rugaciune si lacrimi, ca mijloace ale curatirii de patimi, il ocupa si cugetarea la moarte si pregatirea zilnica pentru primirea ei. "Aducerea aminte de moartepricinuieste stapanirea cea buna a madularelor din afara", iubirea linistii este unita cu o asteptare neincetata a mortii, de aceea "sa ne aducem aminte pururea de moarte si prin cugetarea la aceasta sa ne apropiem de Dumnezeu". Sfantul Isaac indeamna pe monah: "Cand te apropii de asternutul tau, zi catre el: O, asternut, poate noaptea aceasta mi te vei face mormant. Si nu stiu de nu cumva in loc de somnul vremelnic va intra in mine in aceasta noapte somnul cel vesnic". "De aceea - continua el - cat timp mai ai picioare, alearga spre lucrare... Cat timp mai ai degete, rastigneste-te pe tine in rugaciune, inainte de a ajunge la moarte, cat timp mai ai ochi, umple-i de lacrimi, inainte de a fi acoperiti de tarina".

Sfantul Isaac recunoaste in cugetarea la moarte o putere de trezvie si trezire a omului, de a privi cu seriozitate sensul si menirea existentei lui. Trairea continua in Dumnezeu, cere o moarte continua fata de pacat, de aceea Sfantul Isaac citeaza pe un ascet: "M-am jurat sa mor in fiecare zi". Gandul necontenit la moarte este o temelie pentru viata cea noua, o vedere adanca a acelei vieti nesfarsite, care face stravezie viata pamanteasca. Gandul la secera mortii, curata tarana sufletului de patimile pamantesti si pregateste plugaria virtutilor paradisiace.

Viata de rugaciune

Rugaciunea este o tema scumpa Sfantului Isaac Sirul. Cuvintele Asectice sunt presarate cu multe rugaciuni, prima dintre ele si cea mai frumoasa, fiind inclusa in Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos. Sfantul Isaac spune: "Adu-ti aminte de Dumnezeu in toata vremea si isi va aduce si El aminte cand vei cadea in cele rele", sau "pomeneste pe Dumnezeu, ca si El sa te pomeneasca totdeauna". Rugaciunea e un gand pururi aprins de aducere aminte si pomenire neincetata, plina de dor si iubire, a numelui lui Dumnezeu in gura, minte si in inima, prin cuvinte, ganduri si simtire. "Rugaciunea este o bucurie ce inalta multumiri".

Sfantul Isaac vorbeste despre "durerea rugaciunii" si despre o "rastignire in rugaciune", ca suprema incordare a spiritului omenesc in descatusarea din limitele materiei si efortul de transfigurare si transparenta a acesteia, in extaz sau iesire din sine, care este intrarea in Dumnezeu si in imparatia Lui, pe planul divin si ceresc al existentei, rapirea mintii si intrezarirea in zorii Luminii, a hotarelor de Acasa. De aceea, dupa Sfantul Isaac, "timpul rugaciunii" este un "timp sfant", in care omul vorbeste, se intalneste cu Dumnezeu si-L contempla pe El. Insesi harismele si vederile se primesc in si prin rugaciune ca rod si dar al acesteia.

Sfantul Isaac citeaza pe Sfantul Grigorie Teologul: "Rugaciunea este curatia mintii si se taie prin rapirea in lumina Sfintei Treimi"; si pe Evagrie Monahul: "Curatia mintii este o calatorie in inaltime a gandurilor si aceasta se ia la intrecere cu culoarea cereasca in care straluceste in vremea rugaciunii lumina Sfintei Treimi. Atunci isi vede curatia ei asemanatoare culorii ceresti, care s-a numit locul lui Dumnezeu de catre batranii lui Israel cand s-a aratat lor pe munte" (Sinai).

Parintele Nacu Stoenescu

 sursa http://www.crestinortodox.ro

Oare s-ar putea mantui omul si fara de har? 

  Daca harul e o lucrare necreata a lui Dumnezeu in sufletul nostru si daca prin el insusi Duhul Sfant lucreaza in noi mantuirea, oare s-ar putea mantui omul si fara de har?

  Nu, omul nu se poate mantui fara de har (Efes. 2, 8; Ioan 15, 5). 

Harul ii este de trebuinta omului chiar de la inceput (Ioan 3,5). 

Harul pune inceputul mantuirii in om, si nu omul prin staruintele sale.

  Aceasta inseamna ca harul ii vine in dar (Rom. 3, 24), nu pentru oarecare fapte ale sale. 
Inainte de a veni harul, omul nu poate face fapte prin care sa se mantuiasca, sau macar sa induplece pe Dumnezeu sa-i dea harul prin care sa se mantuiasca.

   Omul poate face anumite fapte bune, dar nu le face asa de statornic si dintr-un cuget asa de curat, incat sa se sfinteasca prin ele si sa se mantuiasca. 

   Omul are libertatea de a face binele si cata vreme e in robia pacatului , dar aceasta e o libertate slabita. Ea e marita tocmai de harul care vine la inceput fara nici un merit al omului.

  Dar harul nu e de trebuinta numai la inceputul mantuirii omului, ci si dupa aceea, tot timpul. Omul nu se poate intari niciodata in bine in asa fel ca sa nu mai aiba pe urma trebuinta de har. 

  Binele statornic si curatia deplina a omului sunt un rod nu numai al omului, ci si al harului, nu numai al unuia sau al altuia.  

   Daca mantuirea si sfintirea omului inseamna unirea lui cu Dumnezeu prin har, se intelege ca pierderea harului inseamna pierderea mantuirii. 

   Sf. Apostol Pavel zice: “Deci, fratilor, intariti-va in Domnul si in puterea tariei Lui.

 Imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva uneltirilor diavolului” (Efes. 6, 10-11).

 Inceputul bun inseamna lepadarea de pacat si de patimi ( placeri, pofte, deprinderi urate si rele ),smerenia. Rugaciunea incontinua ( Rugaciunea lui Iisus ) si citirea cartilor sfinte, viata curata, faptele bune , pocainta , ascultarea de duhovnic, spovedania si impartasania - sunt doar cai spre care crestinul se curata de intinaciune si prin acestea atrage mila si iertarea Domnului, deci- si Harul Lui.

  Semn ca suntem pe calea cea buna este indepartarea definitiva  de pacat si lacrimile  de pocainta, dragostea fata de rugaciune, iubirea fata de Domnul, viata curata ,urârea placerilor lumii, citirea cartilor duhovnicesti, faptele bune, gandurile bune, etc.

preluare text  http://catehism.ortodoxiatinerilor.ro

CUM DOBANDIM MANTUIREA ?

 

 Pentru ca omul să se mântuiască are nevoie de credință dreaptă, de fapte bune și de harul lui Dumnezeu.

 Prin trezvia mintii si ascultare deplina de duhovnic, omul, ajutat de harul lui Dumnezeu, se ostenește să împlinească poruncile lui Dumnezeu din Evanghelie.

 În această luptă duhovnicească, pe măsură ce omul se curățește de patimi, harul lui Dumnezeu se adaugă, crește în sufletul omului și își face simțitor prezența din ce în ce mai mult, până ce omul ajunge să păstreze harul mereu, nu-l mai pierde din cauza păcatelor, patimile sunt biruite, inima omului devine locaș a lui Dumnezeu.

 La botez omul primește harul lui Dumnezeu pentru a crește duhovnicește până la desăvârșire. Din cauza păcatelor și a patimilor, mintea omului se întunecă și harul lui Dumnezeu se retrage sau chiar devine nelucrător, omul nu mai colaborază cu Dumnezeu, sufletește este mort.

Dar prin pocăință, prin spovedanie harul lui Dumnezeu revine, își face simțită prezența și ajută omul în lupta cu păcatul.

Sunt multe părăsiri și reveniri ale harului în viața omului care se nevoiește ca să se mântuiască. Unele părăsiri ale harului sunt din pricina păcatelor iar altele sunt din iconomia lui Dumnezeu pentru ca omul să se întărească în lupta duhovnicească.

Harul lui Dumnezeu ne ajută în lupta cu păcatul chiar dacă nu-și face simțită prezența întotdeauna și chiar în momentele cele mai grele când credem că suntem părăsiți de Dumnezeu harul, de fapt, este mai mult și ne întărește în chip nevăzut.

Mai multe despre har poți citi în scrierile Sfinților Părinți care au avut experiența harului în chip desăvârșit și au vorbit despre aceasta.

Spovedește-te, împărtășește-te, roagă-te des chemând numele Domnului Iisus și harul lui Dumnezeu te va lumina, te va învăța și te va călăuzi spre cele de folos.

arhimandrit Petroniu Marin

http://www.doxologia.ro/intreaba-preotul/cum-poate-fi-dobandita-starea-de-har

Pierderea harului prin căderile în păcat

 În viaţa duhovnicească despărţirea de Dumnezeu (prin căderile în păcat) este însoţită de pierderea harului, fără de care puterile sufleteşti slăbesc. La retragerea harului din sufletul omenesc doar puterea vitală îl ţine pe om în viaţă. Dar sufletul este slăbănogit şi nu poate lupta cu păcatul.
Harul Duhului Sfânt este energia necreată care emană de la Persoanele Sfintei Treimi (de la Dumnezeu).Orice om care este în legătură vie şi sinceră cu Dumnezeu prin rugăciune şi asceză, prin participarea activă la viaţa bisericească,cu ajutorul Sfintelor Taine – primeşte har dumnezeiesc. El simte în sufletul său că, parcă, mai primeşte ’’ o gură de suflet’’ şi – şi întăreşte puterile sufleteşti împuţinate. Odată cu primirea harului, omul Îl simte pe Dumnezeu că este viu în sufletul său. Iar păstrând acest har, credinciosul devine locaş bineplăcut al Lui, străin de păcat. Sfinţii, în tot parcursul vieţii lor pământeşti, au fost vase alese ale lui Dumnezeu, păstrând cu sfinţenie harul, cu ajutorul căruia au făcut nenumărate fapte bune şi minuni.

  Harul dumnezeiesc este foarte fin. O privire iscoditoare, un gând ironic sau o vorbă deşartă – scăpate din neatenţie după împărtăşirea cu Sfintele Taine – alungă imediat harul din sufletul omului, lăsându – l pustiu şi gol de Dumnezeu.

 Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că darurile sunt multe (Romani 12,6), dar harul este unul singur, simplu, de neîmpărţit şi de necategorisit, ca şi Dumnezeu de la care el vine. Deci, să nu confundăm darurile cu harul, care are nenumărate însuşiri, dar împlineşte în sufletul fiecărui om altceva, conform aşezării lui lăuntrice. Harul îi sfinţeşte pe membrii Bisericii lui Hristos prin Sfintele Taine, îi ţine în pocăinţă pe cei ce sincer îşi plâng păcatele, binevesteşte în sufletul fiecărui om Evanghelia mântuirii, ne ocroteşte şi ne acoperă pe toţi de răutatea dracilor, dar se odihneşte doar în sufletele curate, râvnitoare după Dumnezeu.

  Sfinţii Părinţi spun că Dumnezeu are o nesfârşită bogăţie de har, dar n – are cui s – o dea, pentru că sufletele noastre sunt ca nişte vase înguste şi murdare şi nu pot primi noianul de har pe care El ni –l poate dărui.

 Cei care au atins un anumit grad de pregătire duhovnicească să nu creadă că primesc mai mult har decât alţi credincioşi datorită nevoinţelor lor, nu! Tot mila lui Dumnezeu, văzând dorul şi râvna lor, i – a curăţit, punându – i în starea de a primi mai mult har. Credinciosul nu participă decât cu voinţa lui cea bună, plăcută lui Dumnezeu şi cu smerenie la primirea harului. Iar putinţa lui de a face ceva bun e lucrarea harului asupra lui, prin mila lui Dumnezeu.
Stareţii şi marii duhovnici au proorocit că la vremurile de pe urmă numai cei ce vor avea în sufletul lor har dumnezeiesc vor putea rezista la atrocităţile şi străşniciile care vor fi atunci asupra lumii.

Să ne curăţim vasele noastre de lut (sufletele şi trupurile) şi să ne străduim să atragem mila lui Dumnezeu, pentru a primi cât mai mult har, spre a lucra voia Lui cea sfântă, cât mai trăim pe acest pământ! Aşa să ne ajute Mântuitorul nostru!

din lectura Sfinţilor Părinţi.

   Harul îl ţine pe nevoitor ca pe un prunc şi îl exersează. Când maica noastră, Harul, vine, el saltă şi se bucură, iar atunci când se retrage, acesta, necunoscând înţelep­ciunea lui Dumnezeu, plânge şi se tânguieşte şi începe să-l caute. Şi cel care nu are experienţă în această privinţă crede că Harul l-a părăsit pentru totdeauna. Şi îşi impune posturi peste posturi, stări în picioare şi privegheri, rugăciuni şi cereri, crezând că prin acestea poate atrage Harul lui Dumnezeu. Vrăjmaşii noştri, demonii, îi pricinuiesc întristare în felurite chipuri. Aceasta însă este o iconomie a Proniei dumnezeieşti, pentru a-l face să caute cu lacrimi ajutorul dumnezeiesc.

 Şi, după ce vine din nou cercetarea dumnezeiască, acesta începe să strige ca un prunc: „Ah, cum de m-ai lăsat? Puţin a lipsit să nu mă înăbuşe demonii. Nu mai pleca! Ah, ce să fac ca să te ţin? (Căci el crede, ca un prunc, că nevoinţele sale îl aduc şi de aceea se întreabă cum poate să-l păstreze). Aşa, Mântuitorul meu, fie-Ţi milă de mine şi nu mă mai părăsi, ci rămâi împreună cu mine în această viaţă şi, după ce voi pleca de aici, împreună cu Tine să trec de vămile văzduhului”.
Acestea şi multe altele zicând, nu este ascultat, ci din nou dumnezeiasca mângâiere, după ce îl îndulceşte cu miere, se retrage şi vine absintul. Dar, fiindcă şi vasul devine mai curat prin venirea repetată a Harului, făcându-se mai încăpător pentru primirea dumnezeieştii luminări, el începe să-l cerceteze mai des şi să rămână mai mult ca de obicei. Atunci pruncul începe să prindă curaj, crezând că Harul i s-a dat ca o răsplată a ostenelii sale.

 Pe această treaptă nevoitorul stă trei sau patru ani (sau chiar mai mult sau mai puţin), timp în care vede cum Harul lui Dumnezeu îl căleşte şi-l înţelepţeşte, cum patimile sale se împuţi­nează, iar pe demoni cum nu-i mai pot da război atât de mult, datorită păzirii din partea dumnezeiescului Har. Şi, dacă este trezvitor, are ca mângâiere lacrimile, fie că umblă, fie că lucrează. Dacă se roagă cu mintea, are simţirea gânditoare a norului luminos care uneori îl cercetează. Iar dacă doarme, chiar şi pentru puţin, vede în vis lucruri minunate, grădini cu flori de aur şi palate împărăteşti mai luminoase decât soarele şi multe altele. Când se trezeşte, mintea păstrează toate acestea întru sine, mişcându-l
către o râvnă mai fierbinte. Atunci se minunează de frumuseţea veşnicilor bunătăţi şi se întreabă când se va învrednici să le fie moştenitor...

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 192-193)

Ce este Proscomidia?

                        

  Proscomidia

 Înainte de începutul propriu-zis al Sfintei Liturghii, în altar, la adăpost de privirile credincioşilor, preotul, singur sau împreună cu diaconul, săvârşeşte un ritual care are aspectul unei slujbe aparte având o formulă de binecuvântare şi una de încheiere. Este vorba de Proscomidie care nu este însă o slujbă de sine stătătoare ci o parte integrantă şi indispensabilă a Sfintei Liturghii.

Ce este Proscomidia?

Proscomidia, în esenţa ei, constă în punerea înainte a darurilor pentru jertfa liturgică, însăşi denumirea de Proscomidie venind de la cuvântul grecesc proskomizw care înseamnă a pune înainte, a aduce, a oferi, a face dar. Mai precis slujba Proscomidiei constă în alegerea, pregătirea şi afierosirea de către preot a darurilor de pâine şi vin aduse de credincioşi la altar. Astfel darurile sunt ridicate la calitatea de Cinstite Daruri, gata pentru a fi sfinţite şi prefăcute în Trupul şi Sângele Domnului în cadrul Sfintei Liturghii

Până în secolul VII ritualul Proscomidiei era mult mai simplu

Proscomidia a constituit întotdeauna o parte a Sfintei Liturghii. Dar în primele secole creştine ritualul ei era mult mai simplu, evoluând ulterior până la forma de azi. În esenţă consta în primirea de către diaconi a darurilor de pâine şi vin aduse de credincioşi şi alegerea celor menite pentru jertfă urmând ca episcopul sau preotul să le binecuvinteze.

Locul primirii darurilor era o încăpere numită proscomidiar sau schevofilachion. Această încăpere era situată în latura de nord a altarului, iniţial fiind distinctă de biserică.

În ceea ce priveşte timpul săvârşirii şi rânduiala Proscomidiei nu avem descrieri precise din această perioadă. O opinie larg răspândită şi însuşită de numeroşi liturgişti afirmă că ritualul primirii şi pregătirii darurilor pentru Sfânta Jertfă avea loc, în primele veacuri, la începutul Liturghiei credincioşilor. După plecarea catehumenilor credincioşii prezentau diaconilor darurile lor de pâine şi vin. Diaconii strângeau darurile la proscomidiar, le alegeau pe cele necesare pentru Sfânta Jertfă şi le aduceau apoi la altar punându-le pe Sfânta Masă. Aici episcopul sau preotul le afierosea ca daruri de jertfă printr-o rugăciune specială. Deplasarea Proscomidiei la începutul Liturghiei catehumenilor s-a făcut, potrivit acestei opinii, în sec. VI-VII ca urmare, pe de o parte, a slăbirii şi dispariţiei disciplinei catehumenilor şi, pe de altă parte, a dezvoltării crescânde a ritualului Proscomidiei.

Ritualul de azi al Proscomidiei se dezvoltă între secolele VII-XIV

Evoluţia Proscomidiei după secolul VII reflectă schimbarea care a intervenit în atitudinea faţă de Sfânta Liturghie şi în înţelegerea acesteia, şi anume scăderea numărului celor ce se împărtăşeau şi accentuarea sensului ei mistico-simbolic.

Mai întâi a intervenit necesitatea practică a tăierii prescurii destinată Sfintei Jertfe deoarece, în condiţiile introducerii împărtăşaniei credincioşilor cu linguriţa şi a reducerii numărului celor care se împărtăşeau, era suficientă doar o parte din prescură şi nu una întreagă cum era până atunci. Ca urmare primul ritual nou pe care îl putem constata la Proscomidie este ritualul scoaterii şi pregătirii agneţului. Potrivit comentariului liturgic al patriarhului Gherman I al Constantinopolului, în sec. VIII Proscomidia consta din următoarele acte: preotul sau diaconul tăia cu copia Agnetul (nimic zicând), îl punea pe disc, turna vin şi apă în potir, iar preotul rostea rugăciunea punerii înainte: „Dumnezeule, Dumnezeul nostru...” peste ele, învelea şi tămâia .

Dezvoltarea Proscomidiei a fost determinată în primul rând de accentuarea sensului ei tipico-simbolic

Dintr-o simplă pregătire a darurilor în vederea Sfintei Jertfe, Proscomidia devine tot mai mult o reprezentare simbolică pe de o parte a naşterii şi jertfei Mântuitorului şi, pe de altă parte, a Bisericii.

Simbolismul jertfei este întărit de rostirea la tăierea agneţului, începând cu secolul al IX-lea, a cuvintelor profetice ale prorocului Isaia cu privire la jertfa lui Hristos.

Dacă până atunci diaconii au avut un rol important în pregătirea darurilor având dreptul chiar să taie Sfântul Agneţ şi să toarne vinul şi apa în potir (rugăciunea de afierosire a darurilor fiind rostită însă de preot sau episcop) accentuarea caracterului simbolic de jertfă al Proscomidiei a făcut ca diaconul să apară tot mai nepotrivit pentru săvârşirea acesteia deoarece dreptul de a jertfi îl are numai preotul. Ca urmare rolul diaconului se reduce treptat până la interzicerea completă, în secolul al XVII-lea, a dreptului de a proscomidia.

În secolul al IX-lea apare şi, mai apoi, ia o mare dezvoltare ritualul scoaterii miridelor. În Biserica primară participarea credincioşilor la Sfânta Jertfă consta în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. În condiţiile în care împărtăşania a devenit tot mai rară s-a simţit nevoia unei participări mai intime la Sfânta Jertfă. Astfel apare practica scoaterii miridelor pentru credincioşi ca o substituire a împărtăşaniei. Venind la slujbă, credincioşii aduceau câte o prescură pentru fiecare nume de pomenit, din care se scotea o miridă. Cu timpul s-a îngăduit să fie adusă o prescură pentru mai multe nume .

Pr. Florin Botezan

sursa  http://www.dervent.ro/resurse/liturghia/index-D-09.html

Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria

,,Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ţie Îţi mulţumim Doamne şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru” , acestea sunt  cele dintâi cuvinte care se spun sunt cuvinte în care e pomenită Maica Domnului, căci se zice la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur: „Mai ales pentru Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria” şi la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare: „Mai ales cu Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria”.

 Dacă luăm aminte la cuvintele acestea, la ele însele, dacă le avem în vedere desprinse de contextul în care apar ele şi aşa cum le auzim noi de fapt, nu înţelegem nimic. Doar un singur lucru îl putem lua în consideraţie şi anume faptul că e pomenită Maica Domnului.

Prin urmare, cuvintele acestea, aşa cum le auzim noi la Sfânta Liturghie, desprinse din context, nu ne spun decât atât: fiţi atenţi şi nu uitaţi de Maica Domnului. E ca şi când s-ar zice: Îl lăudaţi pe Dumnezeu, Îi mulţumiţi, vă rugaţi Lui, e foarte bine, dar nici de Maica Domnului să nu uitaţi. Şi când se aminteşte Maica Domnului la Sfânta Liturghie, de obicei se spun două alcătuiri, cu cântare, şi anume: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru…”, sau la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare: „De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura, soborul îngeresc şi neamul omenesc”.

Sunt două alcătuiri în care se pune în atenţie Maica Domnului: în prima, cea care L-a născut pe Dumnezeu mai presus de fire şi de aceea este mai mare decât Heruvimii şi Serafimii, este mai mare decât îngerii, decât toate fiinţele cereşti. Numai Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt este mai mare decât Maica Domnului, numai Prea Sfânta Treime.

(Arhimandrit Teofil Părăian, Maica Domnului – Raiul de taină al Ortodoxiei, Editura Eikon, 2003, pp. 81-82; pp. 83-84)

PILDE CRESTIN - ORTODOXE 

   
    Maria era o femeie căsătorită, care nu se prea înțelegea cu soțul ei și din această cauză în casa lor era tot timpul neliniște și război. Ea se credea foarte credincioasă și mereu mergea la spovedanie, dar de fiecare dată la alt duhovnic. La duhovnic când se spovedea mai mult vorbea despre păcatele soțului său și de faptul că aproape în totalitate vina păcatelor săvârșite erau din cauza lui.
Iată însă că într-un final ajunge la un duhovnic foarte iscusit, care o spovedește. Dar și de data aceasta Maria se îndreptățea și găsea explicații păcatelor sale în purtarea soțului ei.
După o lungă spovedanie la urmă preotul îi spuse așa:
- „Maria! Pentru toate păcatele săvârșite vei face în fiecare zi rugăciunile de dimineață și de seară, paraclisul Maicii Domnului spre ajutor, o catismă la psaltire și…..etc., etc., fapte bune, milostenie, trezvia minții, bunătate, blândețe cu aproapele…. și câte 300 de metanii în zi!„
Maria stăta și asculta și consternată de faptul că i-a dat preotul un canon așa aspru l-a întrebat intrigată:
- „Părinte! Dar de ce să fac eu așa de multe, de ce să-mi dați un canon așa de greu, când eu toate le fac din cauza soțului? El se cade să-l facă, nu eu!„
Și părintele cu blândețe i-a răspuns:
- „Maria! Se cuvenea ca ție să-ți dau canon, atâta timp cât tu l-ai spovedit pe el, nu pe tine. Tu în loc să te spovedești pe tine l-ai spovedit pe el. Așa că acest canon ţi se cuvine ție. El când va veni la spovedanie îi voi da și lui ceva de făcut spre îndreptare, dar deocamdată tu l-ai spovedit pe el, l-ai judecat în fel și chip și deci se cade acum ca tu să-i faci canonul…”.

Unii dintre noi, de câte ori nu mergem la spovedanie şi vinovat pentru toate câte am făcut e oricine numai noi nu. E vinovată și vremea de afară, și autobuzul care nu vine la timp, și şoferii din trafic, și ploaia și soarele și soacra și cățelul și purcelul, până și luna de pe cer greșește față de noi și noi, smeriții, față de Dumnezeu, dar numai din cauza lor, în niciun caz din cauza noastră.
Îndreptățirea de sine este păcatul frate cu neascultarea, deoarece Adam și Eva, în rai, s-au îndreptățit și au pierdut totul. Aşadar, când mergem la spovedanie să spunem duhovnicului doar păcatele noastre, fără să ascundem ceva, şi să dăm vina numai pe noi, nu (şi) pe alţii.


*****

  O pereche recent căsătorită s-a mutat într-un cartier foarte liniştit.
În prima dimineaţa din noua casă, în timp ce îşi savurau cafeaua, femeia observă, privind pe fereastră, o vecină care îşi întindea cearceafurile în balcon.
Ce cearșafuri murdare întinde vecina noastră pe balcon…!
Cred că are nevoie de un detergent mai bun sau poate ar trebui s-o învăţ să-şi spele cearceafurile!
Soţul ei privi şi rămase tăcut.
Scena aceasta se repeta de fiecare dată când vecina întindea cearceafurile și rufele, în fiecare săptămână.
După o perioadă femeia rămase surprinsă văzând într-o zi că vecina sa întindea cearceafuri mut mai curate şi îi spuse soţului ei:
Priveşte bărbate, în sfârșit femeia asta a învăţat și ea să spele rufele! O fi învăţat-o o altă vecină?
Soţul ei îi răspunse:
Nu draga mea, azi m-am trezit mai de dimineaţă şi am spălat geamurile casei noastre!
___
Şi în viaţă este aşa! Totul depinde de curăţenia ferestrei sufletului nostru, prin care observăm faptele.
Înainte de a critica, potrivit ar fi să ne verificăm şi să ne curăţăm sufletul, pentru a putea vedea clar.
Atunci am vedea mai clar puritatea sufletească a celorlalţi.
Fără îndoială azi... te văd mult mai bine ca ieri!

****

  Neînțelegerea intrase între doi frați. Strâns uniți în copilăria lor, ei se învrăjbiră acum după moartea tatălui lor pentru un petic de moșioară. Inimile lor se întărâtară și din gura lor ieșiră cuvinte vătămătoare.
Unul dintre ei se duse la preotul din sat și-i povesti necazul său, zicându-i: „Această bucată de pământ este a mea; fratele meu însă vrea să mi-o răpească: dar eu nu voi suferi niciodată să fiu despuiat de drepturille mele.
”Părintele însă zise: Ce venit îți poate aduce această bucată de pământ?” Treizeci de lei într-un an!”…. „Ce-ți poți cumpăra cu acești bani? Un veșmânt, o mobilă, sau poate un hectar de grâu? Fără îndoială! Sau ai putea să-ți cumperi cu acești bani un lucru mai de valoare. Ei bine și….? Dacă cu acești bani, zice preotul mai departe, ți-ai putea asigura dragostea unui prieten, care ți-ar veni în ajutor în vreme de lipsă, care ar veni la tine și ar ședea lângă tine, la vatra ta, seara în timpul iernii; care ți-ar da mână de ajutor la cosit, la secerat, la căratul bucatelor și fânului; care ți-ar iubi pe copii tăi, s-ar bucura de ei și în lipsa ta, ar îngriji de ei; nu cumva lucrul acesta ar fi de mai puțin preţ, decât cei treizeci de lei?”.
„Ce voiești să zici cu aceasta, părinte? A întrebat omul.
„Vreau să zic, fiul meu, că, pentru ca să câștigi treizeci de lei, tu pierzi ceea ce e de un preț cu mult mai mare: pierzi pe un frate al tău care a fost prietenul tău, tovarășul tău în copilăria ta, care a fost purtat în brațe și strâns la piept de aceeași mamă și care a fost nutrit cu același lapte ca și tine. Vreau să zic, că pentru ca să câștigi treizeci de lei, tu îți pierzi bucuria și liniștea sufletului tău”.
„Este adevărat, părinte, dar ce pot face eu?”
„Voi vorbi eu cu fratele tău, a zis preotul, și cred că se va găsi vreun mijloc pentru împăcarea voastră”.
În adevăr bunul preot se duse la fratele lui și-i ținu și lui aproape aceeați vorbire. Iar când îl văzu mișcat, zguduit și zdrobit prin cuvintele sale, îi vorbi de mama lui bătrâna și de tatăl lui, care nu mai erau în viață.
„Vrei dumneata să amărăști la bătrânețe sufletul mamei dumitale? Ce ar zice tatăl dumitale, dacă s-ar putea întoarce în viață și dacă ar vedea certurile copiilor săi? Ura și vrajba dintre frați este durerea părinților”.
Ochii țăranului se umplură de lacrimi. El alergă și îmbrățișă pe fratele său, și amândoi uitându-și vrăjmășia și întristarea lor, se rugară de bunul preot să le hotărască dânsul pricina lor, cum va afla mai bine cu cale, ceea ce și sfinția sa o făcu fără nicio greutate.
Astfel un cuvânt înțelept introduse pacea și fericirea în două inimi frățești învrăjbite.