Pierderea harului prin căderile în păcat

 În viaţa duhovnicească despărţirea de Dumnezeu (prin căderile în păcat) este însoţită de pierderea harului, fără de care puterile sufleteşti slăbesc. La retragerea harului din sufletul omenesc doar puterea vitală îl ţine pe om în viaţă. Dar sufletul este slăbănogit şi nu poate lupta cu păcatul.
Harul Duhului Sfânt este energia necreată care emană de la Persoanele Sfintei Treimi (de la Dumnezeu).Orice om care este în legătură vie şi sinceră cu Dumnezeu prin rugăciune şi asceză, prin participarea activă la viaţa bisericească,cu ajutorul Sfintelor Taine – primeşte har dumnezeiesc. El simte în sufletul său că, parcă, mai primeşte ’’ o gură de suflet’’ şi – şi întăreşte puterile sufleteşti împuţinate. Odată cu primirea harului, omul Îl simte pe Dumnezeu că este viu în sufletul său. Iar păstrând acest har, credinciosul devine locaş bineplăcut al Lui, străin de păcat. Sfinţii, în tot parcursul vieţii lor pământeşti, au fost vase alese ale lui Dumnezeu, păstrând cu sfinţenie harul, cu ajutorul căruia au făcut nenumărate fapte bune şi minuni.

  Harul dumnezeiesc este foarte fin. O privire iscoditoare, un gând ironic sau o vorbă deşartă – scăpate din neatenţie după împărtăşirea cu Sfintele Taine – alungă imediat harul din sufletul omului, lăsându – l pustiu şi gol de Dumnezeu.

 Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că darurile sunt multe (Romani 12,6), dar harul este unul singur, simplu, de neîmpărţit şi de necategorisit, ca şi Dumnezeu de la care el vine. Deci, să nu confundăm darurile cu harul, care are nenumărate însuşiri, dar împlineşte în sufletul fiecărui om altceva, conform aşezării lui lăuntrice. Harul îi sfinţeşte pe membrii Bisericii lui Hristos prin Sfintele Taine, îi ţine în pocăinţă pe cei ce sincer îşi plâng păcatele, binevesteşte în sufletul fiecărui om Evanghelia mântuirii, ne ocroteşte şi ne acoperă pe toţi de răutatea dracilor, dar se odihneşte doar în sufletele curate, râvnitoare după Dumnezeu.

  Sfinţii Părinţi spun că Dumnezeu are o nesfârşită bogăţie de har, dar n – are cui s – o dea, pentru că sufletele noastre sunt ca nişte vase înguste şi murdare şi nu pot primi noianul de har pe care El ni –l poate dărui.

 Cei care au atins un anumit grad de pregătire duhovnicească să nu creadă că primesc mai mult har decât alţi credincioşi datorită nevoinţelor lor, nu! Tot mila lui Dumnezeu, văzând dorul şi râvna lor, i – a curăţit, punându – i în starea de a primi mai mult har. Credinciosul nu participă decât cu voinţa lui cea bună, plăcută lui Dumnezeu şi cu smerenie la primirea harului. Iar putinţa lui de a face ceva bun e lucrarea harului asupra lui, prin mila lui Dumnezeu.
Stareţii şi marii duhovnici au proorocit că la vremurile de pe urmă numai cei ce vor avea în sufletul lor har dumnezeiesc vor putea rezista la atrocităţile şi străşniciile care vor fi atunci asupra lumii.

Să ne curăţim vasele noastre de lut (sufletele şi trupurile) şi să ne străduim să atragem mila lui Dumnezeu, pentru a primi cât mai mult har, spre a lucra voia Lui cea sfântă, cât mai trăim pe acest pământ! Aşa să ne ajute Mântuitorul nostru!

din lectura Sfinţilor Părinţi.

   Harul îl ţine pe nevoitor ca pe un prunc şi îl exersează. Când maica noastră, Harul, vine, el saltă şi se bucură, iar atunci când se retrage, acesta, necunoscând înţelep­ciunea lui Dumnezeu, plânge şi se tânguieşte şi începe să-l caute. Şi cel care nu are experienţă în această privinţă crede că Harul l-a părăsit pentru totdeauna. Şi îşi impune posturi peste posturi, stări în picioare şi privegheri, rugăciuni şi cereri, crezând că prin acestea poate atrage Harul lui Dumnezeu. Vrăjmaşii noştri, demonii, îi pricinuiesc întristare în felurite chipuri. Aceasta însă este o iconomie a Proniei dumnezeieşti, pentru a-l face să caute cu lacrimi ajutorul dumnezeiesc.

 Şi, după ce vine din nou cercetarea dumnezeiască, acesta începe să strige ca un prunc: „Ah, cum de m-ai lăsat? Puţin a lipsit să nu mă înăbuşe demonii. Nu mai pleca! Ah, ce să fac ca să te ţin? (Căci el crede, ca un prunc, că nevoinţele sale îl aduc şi de aceea se întreabă cum poate să-l păstreze). Aşa, Mântuitorul meu, fie-Ţi milă de mine şi nu mă mai părăsi, ci rămâi împreună cu mine în această viaţă şi, după ce voi pleca de aici, împreună cu Tine să trec de vămile văzduhului”.
Acestea şi multe altele zicând, nu este ascultat, ci din nou dumnezeiasca mângâiere, după ce îl îndulceşte cu miere, se retrage şi vine absintul. Dar, fiindcă şi vasul devine mai curat prin venirea repetată a Harului, făcându-se mai încăpător pentru primirea dumnezeieştii luminări, el începe să-l cerceteze mai des şi să rămână mai mult ca de obicei. Atunci pruncul începe să prindă curaj, crezând că Harul i s-a dat ca o răsplată a ostenelii sale.

 Pe această treaptă nevoitorul stă trei sau patru ani (sau chiar mai mult sau mai puţin), timp în care vede cum Harul lui Dumnezeu îl căleşte şi-l înţelepţeşte, cum patimile sale se împuţi­nează, iar pe demoni cum nu-i mai pot da război atât de mult, datorită păzirii din partea dumnezeiescului Har. Şi, dacă este trezvitor, are ca mângâiere lacrimile, fie că umblă, fie că lucrează. Dacă se roagă cu mintea, are simţirea gânditoare a norului luminos care uneori îl cercetează. Iar dacă doarme, chiar şi pentru puţin, vede în vis lucruri minunate, grădini cu flori de aur şi palate împărăteşti mai luminoase decât soarele şi multe altele. Când se trezeşte, mintea păstrează toate acestea întru sine, mişcându-l
către o râvnă mai fierbinte. Atunci se minunează de frumuseţea veşnicilor bunătăţi şi se întreabă când se va învrednici să le fie moştenitor...

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 192-193)