SFATURI DUHOVNICESTI ALESE
( Par. Arsenie Boca )
Câteva rânduri din opera vastă a părintelui Arsenie Boca, cel care a devenit permanență spirituală în mintea și sufletele credincioșilor români. Lucruri de atât de mare importantă, spuse cu atâta sublimă simplitate, sunt mereu de folos fiecăruia dintre noi.
Aproape n-aș putea spune când s-a smerit Dumnezeu mai mult înaintea omului: când S-a răstignit pe cruce, sau când S-a pogorât din slava Lui de Dumnezeu, întrupându-Se în biata fire omenească.
Făcându-Se om se face carne, cu toate înclinațiile ei. Dar Iisus n-a ascultat de ele de toate. Înclinarea senzuală a fost biruită, ca să trebuiască a fi biruită și de noi. Aceasta se petrece în viață prin neîncetata lepădare de sine, prin crucea noastră cea de fiecare zi- cât abia de rămân zile neumbrite de tristețe- și desăvârșit se biruie prin moarte. Așa se restabilește temelia cea străveche.
Prin moartea pe cruce trupul se purifică și ajunge expresie și mijloc direct al Duhului dumnezeiesc, devine adevărat trup spiritual al Dumnezeului- Om, înviat.
Tot așa și noi, ne rugăm lui Dumnezeu să ne curățească viața de întinăciune. El ne trimite câte-o răstignire în fiecare zi, câte-o săptămână a patimilor, câte-o viață pe cruce, iar noi, în nepriceperea noastră, neștiind căile lui Dumnezeu, ne rugăm mai cu foc să ne scape de cruce. Iisus n-a făcut așa; nici noi să nu facem.
S-ar putea spune că Iisus S-a născut pe cruce.
Toată viața lui Iisus a fost ca atare. Iar din cea mai grea cruce: moartea, a izbucnit și biruința cea mai mare: învierea, sau omorârea morții. Căci Iisus o biruise în viață; iar cu moartea Sa, cea de bună voie a biruit-o și pentru toți oamenii, de la începutul până la sfârșitul lumii.
Cu Învierea lui Iisus avem chezășia că vom învia și noi, ca Iisus, căci El e începătorul, pentru noi, în toate.
Altă mărturie a veșniciei noastre, mai tare ca aceasta, nu ne-a dat nimeni.
Poate că tocmai fiindcă e cea mai tare, uluiește obișnuitul în care dormim, și poate tocmai de aceea nu îndrăznim să credem în învierea noastră. Iar fără această credință, viața noastră parcă n-are sens, nici scop în sine, tare-i decolorată și neliniștită.
Creștinismul se întemeiază și dăinuiește pe Întemeietorul său: pe învierea Lui din morți, ultimul cuvânt.
Noi suntem care de obicei cădem din creștinism, iar nu creștinismul. Noi cădem, nu Iisus. Minciuna iudeilor n-a surpat învierea lui Iisus. Dumnezeu nu cade. Dar căzând noi din creștinism ni se pare că a căzut creștinismul, ni se pare că a căzut altcineva, nu noi.
Sunt foarte strânse: moartea cu învierea. Multora li se pare că se isprăvește totul cu mormântul. Creștinul însă își scrie pe crucea de la căpătâi: ”Aștept învierea morților”.
Credinciosul nu se teme de moarte, fiindcă a desființat-o Iisus. Iisus i-a schimbat sensul, întorcându-i altfel rostul. Acum, moartea pentru credincios e ultimul botez, ultima curățire a vieții.
Suntem în gândirea Sf. Pavel, spunând că botezul nostru, prin care am intrat în creștinism, se desăvârșește cu botezul cu care s-a botezat Iisus; și că sfânta noastră împărtășanie se împlinește cu paharul pe care l-a băut Iisus.
Spre aceste sfârșituri: Botez și Pahar, – convingeri ca munții-, firește că trebuie nevoință, trebuie virtuți. Dar unde sfârșesc virtuțile, unde duc?
Ele nu sunt scopuri în sine. Nu urmărim virtuțile pentru ele însele; ele sunt mijloace pentru dobândirea Adevărului.
Și Dumnezeu e Adevărul.
Așa înțelese virtuțile, cu acest rost urmărite, ele duc pe om până la moartea pentru Adevăr, ceea ce e înviere. Că a-ți primejdui viața pentru Dumnezeu și oameni, nu poate fi moarte, chiar trecând prin ea, ci cu atât mai vârtos înviere și bucurie a învierii.
De ce nu ne temem noi de moarte?
Pentru a răspunde la întrebarea aceasta mă folosesc de învățătura celui dintre sfinți, Părintelui nostru Maxim Mărturisitorul, despre răsturnarea rostului morții.
Sfântul ne învață că: de unde, înainte de răstiginirea lui Iisus moartea era o pedeapsă dată firii, după pogorârea lui Iisus în împărăția morții, și stricarea ei, Iisus i-a răpit pe toți morții, care erau drepții Vechiului Testament, și a întors moartea asupra ei însăși, asupra păcatului, și nu mai mult asupra firii omului.
Omul a fost renăscut în Iisus, iar morții nu i s-a mai dat decât păcatul lui.
Primul dintre oameni care a fost sustras morții, a fost tâlharul de pe cruce, care a intrat în Împărăția Vieții ”astăzi” (- vei fi cu Mine în Rai!”) adică din însăși această viață.
Cu stricarea împărăției morții, cu deschiderea Împărăției Cerurilor, sensul morții s-a schimbat, dintr-o pedeapsă într-o binefacere. De acum moartea nu mai e o pedeapsă dată firii, ci o pedeapsă dată păcatului. – Iar la aceasta ne învoim din toate puterile. De aceea nu ne temem de moarte. Dacă viața noastră a fost o viață a lui Iisus, nici moartea noastră nu va fi deosebită. Căci zice Sfântul Pavel: ”Toți cei ce vor să trăiască viața în Hristos, prigoniți vor fi !”
Dar credința a fost superioară celor mai înfricoșate chinuri. Organic, chinuri de moarte, îngrozitoare, se dovedeau neputincioase în fața vieții sfinților. Ei nu mureau când voiau muncitorii, ci când voia Dumnezeu. Așa ca și Iisus: că deși oricare dintre chinurile prin care a trecut, omenește puteau să-L scoată din viață, totuși a supraviețuit tuturora, și a murit când a îndeplinit toate cuvintele grăite prin Prooroci. Precum la Iisus așa și la sfinți vedem, de nenumărate ori, această superioritate a credinței asupra morții, când mucenicii supraviețuiau focului, strivirii între pietroaie, mutilărilor celor mai îngrozitoare, trebuind- spre a pune capăt rușinii pe care o mâncau prigonitorii- să le taie capul cu sabia.
Tot șirul sfinților mucenici au biruit moartea, că i-au știut neputința și n-au fugit de ea, când împrejurarea le-a îmbiat-o. Ei au biruit moartea, ca moarte.
Iată în ce înțeles primim moartea, ca o eliberare, ca o ultimă spălare a vieții, un câștig al morții lui Iisus și o arvună a învierii Sale, premiza și concluzia tuturor învierilor.
Iată câtă înviere e în crucea noastră cea de toate zilele; câtă înviere e în săptămâna patimilor noastre, care e viața aceasta toată. Iar de vom fi vrednici și de asemănarea cu Iisus, aceasta numai din acestea se dovedește.
Deci viața noastră în Hristos și viața lui Iisus în noi ne duc de la chip la asemănare, de la început până la sfârșit.
Iar a trăi pe Hristos, e a învia din morți!
Slavă Învierii Tale, începătura învierii noastre.
(Predică a Părintelui Arsenie Boca rostită în data de 25.IV.49)
*****
Omul, zidire de mare preț
„Lumea, adică Universul văzut al formelor materiale şi Universul nevăzut al spiritelor pure, este expresia bunătăţii lui Dumnezeu, Ea a fost creată pentru ca să se bucure de bunătatea dumnezeiască.
Fiinţa ei, dată în toate lucrurile care o alcătuiesc, de la primul mineral până la înger, e o fiinţă împărtăşită. Viaţa tuturor făpturilor participă la bucuria în Dumnezeu după gradul de fiinţă pe care îl au şi după capacitatea cu care a fost înzestrată fiecare.
Acest grad de fiinţă şi această capacitate de participare e principiul ierarhiei după care e constituită lumea creaturală. Omul ocupă în această ierarhie un loc central. Prin trup aparţine lumii fizice, prin suflet aparţine lumii spirituale. În marele cosmos, el e un microcosmos, cum îl numeşte învăţatul teolog al Bisericii noastre, Ioan Damaschin.
Fiinţele spirituale ale creaţiei, făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, sunt libere, adică posedă voinţă proprie, îngerii sunt liberi, omul e liber. Păstrarea lor în armonia primordială a bucuriei de viaţă e lăsată la libera lor voie. Bucuria de a trăi în lumina dumnezeiască sau cu termenul legendar în Paradis, e cu atât mai mare cu cât e un act de consimţire, în virtutea libertăţii spirituale. Tot astfel suferinţa prăbuşirii din armonia paradisiacă va fi cu atât mai mare cu cât ea va fi tot un act liber. O parte din îngeri s-a prăbuşit din armonia cerească prin trufie. Omul s-a prăbuşit călcând de bună voie rânduială stabilită de Dumnezeu.”
(Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006)
*****
Mândria dă o plăcere minţii dar o întunecă. Dovadă că mintea găseşte mai bună starea dinainte – când te lăudau oamenii pentru nevoinţele pe care ţi le cunoşteau – şi alta dovadă că mândria întunecă mintea e faptul că-ţi crezi minţii: că şi singură te poţi descotorosi de gândurile rele. Pe cum că acestea nu-s adevărate o dovedeşte faptul că tulburarea creşte; a învăţa nu poţi, deşi odată puteai, iar voinţa e înfrântă de prima coajă de pâine.– Nu te teme: aşa se începe calea cea bună: cunoscându-ţi şi recunoscându-ţi neputinţele şi mândria. De aceea ia calea, îmbiată de toţi sfinţii Părinţi: a-ţi spune toate la timp şi nu le mai lăsa vreme, că se întăresc şi se înmulţesc şi mai multă bătaie de cap dau. Când vii şi-ţi spui îndată relele tale, ai ascultare, şi pentru ascultare capeţi smerenie. Când nu vii îndată, îţi crezi minţii şi ai mândrie. Iar mândria aduce toată tulburarea.
De aceea cu smerenia arde pe draci şi le fă deşartă lupta lor cu sufletul. Ia de ajutor şi rugăciunea lui Iisus, rugăciunea minţii: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătoasa”,fiindcă Iisus ii bate pe draci de la suflet şi prin puterea Sa dumnezeiască, dar şi prin smerenia ta.
Deci pricepe de la început că: pentru a merge cu spor şi nu cu pagubă în calea aceasta, ai trebuinţă de om şi de Dumnezeu. Pe unul îl găseşti în duhovnic şi pe Dumnezeu pretutindeni, dar Îl chemi să-ţi ajute prin rugăciunea neîncetată. Aceştia doi se luptă pentru tine, dacă ţii şi tu la ajutorul lor şi ţi-l ceri la timp şi fără timp.
Rugăciunea smereniei străbate cerurile şi primeşte răspuns; rugăciunea mândriei primeşte numai osândă. Una-i a lepădării de sine, cealaltă a iubirii de sine.
„Căutaţi la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29). Deci smerenia e odihna sufletului.
(P.S. Daniil Stoenescu, Ieromonah Arsenie Boca, Părintele Arsenie – Omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţă de aur, Editura Charisma, Sinaia, 2009, ed. a II-a. Pag. 234-235)
Pilda semănătorului
Mândria dă o plăcere minţii dar o întunecă. Dovadă că mintea găseşte mai bună starea dinainte – când te lăudau oamenii pentru nevoinţele pe care ţi le cunoşteau – şi alta dovadă că mândria întunecă mintea e faptul că-ţi crezi minţii: că şi singură te poţi descotorosi de gândurile rele. Pe cum că acestea nu-s adevărate o dovedeşte faptul că tulburarea creşte; a învăţa nu poţi, deşi odată puteai, iar voinţa e înfrântă de prima coajă de pâine.– Nu te teme: aşa se începe calea cea bună: cunoscându-ţi şi recunoscându-ţi neputinţele şi mândria. De aceea ia calea, îmbiată de toţi sfinţii Părinţi: a-ţi spune toate la timp şi nu le mai lăsa vreme, că se întăresc şi se înmulţesc şi mai multă bătaie de cap dau. Când vii şi-ţi spui îndată relele tale, ai ascultare, şi pentru ascultare capeţi smerenie. Când nu vii îndată, îţi crezi minţii şi ai mândrie. Iar mândria aduce toată tulburarea.
De aceea cu smerenia arde pe draci şi le fă deşartă lupta lor cu sufletul. Ia de ajutor şi rugăciunea lui Iisus, rugăciunea minţii: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătoasa”,fiindcă Iisus ii bate pe draci de la suflet şi prin puterea Sa dumnezeiască, dar şi prin smerenia ta.
Deci pricepe de la început că: pentru a merge cu spor şi nu cu pagubă în calea aceasta, ai trebuinţă de om şi de Dumnezeu. Pe unul îl găseşti în duhovnic şi pe Dumnezeu pretutindeni, dar Îl chemi să-ţi ajute prin rugăciunea neîncetată. Aceştia doi se luptă pentru tine, dacă ţii şi tu la ajutorul lor şi ţi-l ceri la timp şi fără timp.
Rugăciunea smereniei străbate cerurile şi primeşte răspuns; rugăciunea mândriei primeşte numai osândă. Una-i a lepădării de sine, cealaltă a iubirii de sine.
„Căutaţi la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29). Deci smerenia e odihna sufletului.
(P.S. Daniil Stoenescu, Ieromonah Arsenie Boca, Părintele Arsenie – Omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţă de aur, Editura Charisma, Sinaia, 2009, ed. a II-a. Pag. 234-235)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu