Părintele Teofil Părăian - Cercetarea de sine

                            CREDINŢA

   Credinţa e cum e cultura: te ţii de ea, o ai; nu te ţii de ea, o pierzi şi pe cea pe care o ai.

Sfântul Marcu Ascetul, în Filocalie, are un cuvânt care zice aşa: „Cel ce primeşte cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu, primeşte pe Dumnezeu Cuvântul”. Sfântul Marcu Ascetul are în vedere în această afirmaţie ceea ce a spus Domnul Hristos când a zis către ucenicii Săi: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Luca 10, 16). Şi pornind de la aceasta, Sfântul Marcu Ascetul zice că noi Îl primim pe Mântuitorul Iisus Hristos când primim cuvântul Lui. Dacă nu primim cuvântul Lui, atunci nu-L primim nici pe Domnul Hristos.

 Cine nu-L are pe Domnul Hristos ca Învăţător, nu-L poate avea nici ca Mântuitor. „Cel ce vă primeşte pe voi – pe ucenicii Mei – Mă primeşte pe Mine”, pentru că voi Mă reprezentaţi pe Mine. „Cel ce se leapădă de voi – care Mă reprezentaţi pe Mine – de Mine se leapădă şi de Cel care M-a trimis pe Mine”. Aşa este şi cu cuvântul lui Dumnezeu: cel ce primeşte Evanghelia, vestea cea bună a propovăduirii, Îl primeşte pe Mântuitorul Însuşi.

 Noi de obicei credem că sunt două categorii de oameni: credincioşi şi necredincioşi. Iată că Sfântul Apostol Pavel mai introduce o categorie de oameni, „mai rău decât necredincioşii”. Deci credincioşi care-şi împlinesc datoriile, necredincioşi care se declară necredincioşi şi care trăiesc viaţă de necredincioşi, şi credincioşi care nu sunt credincioşi şi nu fac fapte de credincioşi, se declară doar credincioşi, şi zice Sfântul Apostol Pavel că aceştia sunt mai rău decât necredincioşii.
Aveam un cunoscut în tinereţea mea care ştia multe despre ale credinţei şi soacra lui zicea: „Ştie, dar nu crede”. Adică nu e destul să ştii. Ca să crezi trebuie să realizezi o stare sufletească, care, deşi porneşte de la informaţie, nu e numai informaţie. Părintele Arsenie Boca zicea că: „Cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă”, adică de la informaţie la convingere. Când eşti numai informat e prea puţin. Când eşti convins, e cât trebuie. Credinţa înseamnă convingere.
 Tare îmi place mie împrejurarea aceea istorisită în Sfânta Evanghelie de la Marcu, în legătură cu omul care a zis: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24). Domnul Hristos nu a zis: „Dacă n-ai destulă credinţă n-am ce-ţi face! Să-ţi înmulţeşti credinţa şi apoi stăm de vorbă”, ci l-a ajutat cu credinţa câtă a avut-o! Este foarte important lucrul acesta: să ai dorinţa de mai mult, ca să primeşti învrednicirea de la Dumnezeu.
 Măsura credinţei este măsura vieţii. Dacă vrea cineva să ştie câtă credinţă are şi cum îi este credinţa, cât îi este credinţa de lucrătoare, trebuie să se cerceteze pe sine în privinţa credinţei şi trebuie să ia aminte la viaţa pe care o duce, pentru că viaţa pe care o duce este mărturisirea credinţei. Deci atâta credinţă avem, câtă manifestăm în viaţă. Dacă nu manifestăm în viaţă credinţa noastră, nu avem credinţă, chiar dacă mărturisim că avem credinţă.

 Credinţa în Dumnezeu, împreună cu roadele ei, este aşa cum este cultura. Se întăreşte pe măsura angajării noastre pentru ea.
 Omul din vremea noastră aderă cu greu la religie; iar în cazul că aderă la religie, trăieşte în ea şi prin ea „numai parţial”, nu se predă pe sine total lui Hristos.
 Sfântul Ioan Gură de Aur are un cuvânt la Paşti, care, dacă ar fi fost singurul pe care lar fi spus, Sfântul Ioan Gură de Aur ar fi rămas Ioan Gură de Aur: „Toţi să vă îndulciţi de ospăţul credinţei”. Credinţa noastră este un ospăţ, un ospăţ care ni se oferă şi pe care îl simţim în măsura în care suntem întăriţi în credinţă.

 Dumnezeu ne întăreşte pe toţi să avem credinţă în Dumnezeu, şi prin credinţă biruim. Să ajungem să ne dăm seama că normalul nostru este starea în care ne găsim, şi în condiţiile acestea ne şi mântuim. Omul nu se mântuieşte decât în condiţiile în care trăieşte.
 Nu dă lumea aceasta ce poate da credinţa în Dumnezeu!

 În măsura cunoştinţei noastre de Dumnezeu, pe măsura legăturii noastre cu Dumnezeu, avem viaţă veşnică, avem putere de viaţă.
Credem şi pe măsura credinţei cunoaştem, şi pe măsura cunoştinţei iubim pe Dumnezeu, şi pe măsura iubirii ajungem să fim fericiţi. Cine crede în Dumnezeu Îi slujeşte lui Dumnezeu, şi cine-I slujeşte lui Dumnezeu Îl cunoaşte pe Dumnezeu, şi cine cunoaşte pe Dumnezeu, iubeşte pe Dumnezeu pe măsura cunoştinţei, şi are viaţă veşnică, iar viaţa este fericire.

 Cunoştinţa de Dumnezeu este fericitoare de suflet.
Se spune undeva în Pateric: „Apropie-te de omul care se teme de Dumnezeu şi te vei teme şi tu de Dumnezeu”. Putem spune tot aşa de bine: „Apropie-te de omul credincios şi te vei face şi tu credincios”, pentru că omul credincios are puterea de a împărtăşi din credinţa lui şi altora.
Un creştin adevărat trăieşte în nişte Paşti veşnice.
Cine are putere sufletească este mai tare decât ispitele, însă faţă de mulţi oameni sunt mai tari ispitele. De ce te asupreşte un gând? Sunt oameni care sunt îngrijoraţi mereu ce va fi mâine sau aud de tot felul de înarmări, că este ameninţată pacea lumii, se gândesc mereu ce va fi, cum va fi, ce va fi cu copiii noştri, au o zdroabă sufletească de felul acesta. De ce au oamenii astfel de zdroabe sufleteşti? Pentru că nu-s tari sufleteşte, nu au credinţă în Dumnezeu, n-au credinţa că nu se poate întâmpla nimic în lumea aceasta decât cu îngăduinţa lui Dumnezeu, cu ştirea şi cu voia Lui. Un om credincios are siguranţă. 

De ce are siguranţă? Pentru că ştie că nu-i singur în această lume şi că nu omul hotăreşte tot ce se întâmplă în lumea aceasta, ci hotăreşte Dumnezeu. Aceasta înseamnă tărie sufletească. Să poţi face faţă ispitelor, să poţi trece peste necazurile care vin, să poţi rămâne senin în toate împrejurările vieţii, să ştii că ai putere în tine, dată de la Dumnezeu, care risipeşte toată răutatea şi toate împleticirile pe care le aduc ispitele în viaţa noastră.

Credinţa în Dumnezeu rezolvă toate, dar nu le rezolvă în sensul că schimbă situţiile, ci schimbă poziţiile.
Cel mai mare lucru pe care-l poate da Dumnezeu omului în lumea aceasta este, după ce ne dă viaţa şi sănătatea şi câte ne mai dă Dumnezeu, este credinţa în Dumnezeu. Ai credinţă în Dumnezeu, ai siguranţă, ai putere. Îţi poţi ridica nu numai patul tău să umbli, ci poţi să-i duci şi pe alţii, poţi să ridici şi pe alţii.
Nu putem ajunge la lucrurile înalte dacă nu le facem pe cele de jos, aşa cum nu putem ajunge în vârful scării decât mergând din treaptă în treaptă.

Necredinţa şi necunoştinţa lui Dumnezeu este cea mai grea şi mai fără de leac boală a sufletului.
Se spune în Pateric despre unul care s-a dus într-o mănăstire şi unii l-au chemat la masă şi s-a dus să mănânce şi el împreună cu obştea mănăstirii. Dar cineva de acolo a zis: „Cine l-a chemat pe acesta la masă? Ia daţi-l afară!”. Şi l-au dat afară. Şi omul s-a dus. După aceea s-au gândit alţii: măi, nu-i frumos să-l scoţi pe om de la masă. Chemaţi-l iară. Şi s-au dus să-l cheme. Şi a venit omul şi a stat la masă. Şi l-au întrebat după aceea unii: „Ce-ai gândit tu în gândul tău când te-au dat afară şi te-ai dus şi te-au chemat înapoi şi ai venit? Altul ar fi zis: ce mă chemaţi acuma după ce maţi dat afară?”.

 Şi ştiţi ce a zis? A zis: „M-am gândit să fiu ca un câine pe care când îl alungi se duce şi când îl chemi se întoarce”. Şi m-a întrebat după aceea cineva: Părinte, dacă ar face cineva cu Dumneavoastră aşa, aşa aţi face? Apăi să ştiţi că n-am fost pus în împrejurări din acestea. Dar dacă într-adevăr am linişte în suflet şi linişte realizată prin credinţa în Dumnezeu, aşa ar trebui să fac. Iar dacă nu fac aşa, înseamnă că nam ajuns încă la măsurile la care trebuie să fii biruitor prin credinţă.

Dacă ajungi să fii liniştit numai în condiţii de liniştire să ştii că nu eşti liniştit.
Creştinul trebuie să ducă o viaţă în Înviere.
Sfântul Marcu Ascetul spune: „Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos se face toate celui ce crede”. E un adevăr neclintit, un adevăr indiscutabil. Când Îl ai pe Hristos în suflet nu-ţi mai trebuie lucrurile veacului acestuia. Mă gândesc din punct de vedere spiritual, nu că nu-ţi mai trebuie hrană, îmbrăcăminte etc.

Credinţa în Dumnezeu este o valoare pe care dacă omul nu o are nici el nu este o valoare.
Am ascultat odată un preot vorbind la noi la mănăstire, un preot venit din străinătate, un preot romano-catolic. A ţinut o mesă în pădure şi am fost şi câţiva dintre noi, şi a vorbit în limba franceză pentru cei pe care îi avea în grijă şi s-a referit la pilda cu semănătorul şi mi-a rămas de atunci o idee foarte importantă. A zis că acelaşi om poate să fie uneori pământ bătătorit, alteori poate să fie pământ pietros pentru cuvântul lui Dumnezeu, alteori poate să fie pământ cu spini şi alteori poate să fie pământ care reprezintă inima curată şi bună. Tare mi-a plăcut mie ideea asta.
Să ştiţi că nu-i fără importanţă faptul că Biserica noastră are rânduieli ca în vreme de toamnă, când se seamănă grâul, să se citească din Sfânta Evanghelie pilda cu semănătorul. Bineânţeles că Domnul Hristos n-a vrut să le dea oamenilor o lecţie de agricultură. Domnul Hristos a luat împrejurări din agricultură, din plugărie, ca să-i înveţe pe oameni lucruri mai presus de lumea aceasta, să-i înveţe despre un alt semănat. Că nu există numai semănatul de grâu, că nu există numai semănatul de plante, ci există şi un semănat spiritual, un semănat duhovnicesc. Eu, de pildă acuma, semăn. Semăn prin cuvânt, aduc cuvântul lui Dumnezeu în inimile voastre şi voi îl primiţi. Unii ca pământ bătătorit, alţii ca pământ pietros, alţii ca pământ împresurat de spini şi alţii ca pământ care reprezintă inima curată şi bună. Rod vor aduce aceia care primesc cuvântul cu inimă curată şi bună, cu minte de copil neâmpotrivitoare, cu inimă curată, primitoare. Cine e aşa, are nădejde să rodească în el cuvântul lui Dumnezeu şi acela are urechi de auzit şi aude.
Sfântul Isaac Sirul spune că: „Casa credinţei este mintea de copil şi inima curată”. Şi avea de unde să ştie Sfântul Isaac Sirul că credinţa se întăreşte în inima curată, pentru că a citit desigur din Sfânta Evanghelie cuvântul Domnului Hristos că cei care au inimă curată şi bună aceia aduc rod întru răbdare.

Mulţi dintre credincioşii noştri sunt ispitiţi de gândul că ar putea înainta în credinţă, că ar putea înainta într-o viaţă curată, într-o viaţă deosebită, dacă ar cunoaşte mult. Sfântul Marcu Ascetul, însă, atrage atenţia asupra faptului că cunoştinţa singură, cum zice Sfântul Apostol Pavel, îl îngâmfă pe om, iar împlinirea cuvântului este mântuitoare. Credinţa nelucrătoare, „cunoştinţa singură îl îngâmfă pe om, îndemnându-l la nelucrare, iar iubirea zideşte, îndemnându-l la răbdarea tuturor”.

Se poate credinţă fără cultură, se poate şi cultură fără credinţă. Însă credinţa fără cultură este mai bună decât cultura fără credinţă.
În România avem mai multă credinţă fără cultură sau invers?
În România este mai multă necredinţă şi necultură!

CREDINŢA NOASTRĂ

Credinţa noastră creştină este credinţa bucuriei. Noi, credincioşii creştini, trebuie să fim oameni ai bucuriei, nu numai înmulţitori, ci şi purtători de bucurie. Trebuie să avem o euforie. Bineânţeles că nu trebuie să căutăm lucrul acesta anume, dar nu se poate să trăieşti corect şi să nu-ţi dea Dumnezeu bucurie. Dumnzeu nu rămâne niciodată dator nimănui. Omul rămâne adeseori dator lui Dumnezeu, că nu împlineşte poruncile, dar Dumnezeu nu rămâne nimănui dator. Dumnezeu ne dă bucuria, ne face purtători de bucurie.

Nu se poate să fii credincios şi să nu fii bucuros.
Credinţa noastră este o chemare la bucuria de la Paşti. Ortodoxia, taina ortodoxă, trăirea în dreapta credinţă este o trăire în bucurie, o trăire în bucuria nădejdii şi într-o bucurie adevărată, într-o bucurie mai presus de fire. Şi necredincioşii au o bucurie a lor, dar nu este de calitatea bucuriei pe care o dă credinţa în Dumnzeu şi bucuriile credinţei.

Ce se va întâmpla cu cei care sunt străini de dreapta credinţă?
Noi nu ştim ce face Dumnezeu cu cei care nu se pot folosi de mijloacele pe care ni le-a pus la îndemână Dumnezeu. Ceea ce ştim noi este că Dumnezeu poate să schimbe multe şi Dumnezeu, fiind El atotputernic, poate găsi modalitatea de a-i ajuta şi pe cei care n-au putut să se folosească de mijloacele Harului. Necazul cel mare este nu ce urmează după moarte, ce hotărăşte Dumnezeu – pentru că Dumnezeu fiind bun, poate să-i ajute pe oameni mult mai mult, eu cred personal că or să se mântuiască mult mai mulţi oameni decât gândim noi că se mântuiesc –, ci că nu se pot bucura de darurile credinţei în această viaţă. Pentru că e un mare dar să te poţi bucura de binefacerile credinţei. 

Parintele Teofil Paraian ,,Veniti de luati bucurie,, Editura Teognost, pag 39-39