Protos. Hrisostom - Ce este păcatul?

Dialog cu Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu despre păcat si spovedanie

• Ce este păcatul, Părinte Sofian?

Toată lumea este plină de păcate. Suntem ca între mii si milioane de microbi. 

Ne dăm seama în ce mediu suntem si totusi stăm, rămânem pe loc. Ce bine ar fi dacă n-ar fi păcatele pe lume! 

Am fi ca îngerii - curati, străvezii, luminosi...

 Dar din nefericire există păcatul, si este lăsat în acest ansamblu universal chiar de la începutul omenirii. Primii oameni au gresit fată de Dumnezeu, si după ei, ceilalti toti.

Păcatul, ca definitie, este călcarea legii lui Dumnezeu cu vointă si cu stiintă. Suntem constienti că este rău, dar facem păcatul din interese meschine sau din cauza nimicurilor care ne înconjoară, precum si din cauza libertătii cu care am fost înzestrati de la început. Suntem liberi să facem orice pe pământul acesta. 

Dar, pentru orice faptă a noastră, vom da seama. Este în Evanghelie un cuvânt cumplit de adevărat: "În zilele acelea, oamenii vor da seama pentru orice cuvânt desert spus în viată". Orice cuvânt, orice prostie, orice viclenie se înregistrează undeva, si cândva vom fi confruntati cu noi însine si cu ceea ce am spus odată în viată. Nu este de glumă. Această vorbă desartă este o stare de păcat, în care alunecăm foarte des.

Păcatul este, asadar, călcarea legii lui Dumnezeu, cu stiintă si vointă, pe baza libertătii noastre depline. Putem face orice, suntem liberi. Ni se pare că nu ne urmăreste nimeni, si aceasta ne încurajează parcă la păcat...

• Cum putem recunoaste păcatul, cum putem deosebi binele de rău?

Există un for lăuntric: constiinta, care ne spune totdeauna dacă ceea ce facem este plăcut lui Dumnezeu si nu este o rusine, dacă ceea ce facem este bine sau rău. Desigur, există si constiinte pervertite, opace - mai mult decât opace - care nu mai pot distinge binele de rău. Daltonistii, de pildă, confundă culorile, rosu cu verde. Cam asa sunt cei ce trăiesc permanent în acest mediu al păcatului. Si, la drept vorbind, toată societatea noastră este cam daltonistă, pentru că cei asa-zisi "normali" înclină tot mai mult spre acest daltonism, deformând binele si transformându-l în rău.

• Părinte Sofian, vorbiti-ne despre posibilitatea iertării păcatului.
Da... Pentru căinta cu lacrimi, Dumnezeu ne iartă îndată. De obicei, omul se întoarce la Dumnezeu atunci când are un necaz mare. Atunci strigă, tipă, dă acatiste, face metanii. Când necazul este mare, se roagă fiecare la nivelul lui.

Sfântul Apostol Pavel spune: "M-am făcut tuturor toate, ca pe toti să-i dobândesc".

 Adică se apleacă la nevoile fiecărui om si caută să-l ajute, să intre în viata lui, în necazul lui. Sfântul Pavel din partea lui Dumnezeu spune acest cuvânt. De la Dumnezeu împrumută această formulă, pentru că si Dumnezeu face la fel. Dumnezeu caută mântuirea tuturor, nu numai a monahilor. Se mântuiesc nu numai monahii, ci si lumea simplă, de rând, laică. Dumnezeu nu are nevoie de o filozofie foarte bine întocmită ca să asculte rugăciunile noastre. De multe ori un oftat, un suspin din adâncul inimii este de ajuns; o chemare foarte scurtă: "Doamne, ajută-mă, nu mă părăsi". Un cuvânt sincer si smerit spus cu durere si încredere în acest Dumnezeu, atât de prezent în inima si în constiinta noastră.

Noi Îl alungăm, mereu, pe Dumnezeu prin faptele noastre. Dar dacă ne căim, dacă ne pare rău cu adevărat si dacă nu mai repetăm păcatul, Dumnezeu, întotdeauna prezent, ne iartă îndată si ne ajută.

Sunt foarte multe persoane care au gresit fată de Dumnezeu si au fost iertate, începând cu cei doi mari apostoli Petru si Pavel.

 Pavel prigoneste cumplit, la început, Biserica lui Hristos, apoi se întoarce la Dumnezeu si Dumnezeu îl face vas ales al Său. Petru, care a fost totdeauna cu El si I-a făgăduit că-L va însoti până la moarte, la un moment dat a jurat că nu-L cunoaste pe Iisus. Si a fost iertat, dar a plâns toată viata lui pentru această tăgadă.
În istoria de două mii de ani a crestinismului au fost multe cazuri cunoscute, dar mai multe necunoscute, nespuse, nemărturisite, care se petrec în constiinta fiecărui om. Stim că Dumnezeu există si că este de fată, si totusi suntem mincinosi, suntem fătarnici. Si cine stie cum ne vine un gând din partea lui Dumnezeu si ne căim, ne pare rău, Dumnezeu ne iartă, si intrăm din nou în relatii normale cu El.

În această lume foarte variată, foarte pestrită, fiecare are problemele lui cu Dumnezeu. Unii păcătuiesc toată viata lor. De altii se îndură Dumnezeu, le dă un gând mare de căintă pentru viata lor ticăloasă si se îndreaptă. Nu putem sti însă dacă ni se dă această sansă, acest gând... Nu trebuie să asteptăm.
Fiecare are relatia lui personală cu Dumnezeu. Nu există un sablon prin care să se mântuiască oamenii. 

Toti suntem păcătosi, dar trebuie să avem, din când în când, această întoarcere către sine, pentru că toti suntem în lipsă. Să ne căim, cu constatarea sinceră că suntem nevrednici. Dumnezeu nu ne face procese, cum ne fac oamenii, ci ne primeste cu toată dragostea. Dragostea lui Dumnezeu este mai presus decât orice dragoste lumească. Si dacă ajungem să întelegem această bunătate a lui Dumnezeu, chiar dacă suntem căzuti, chiar dacă am ajuns la un nivel josnic de viată, să ne întoarcem spre Dumnezeu, să-I cerem iertare, dar o iertare profundă, cu lacrimi, cu căintă, si Dumnezeu ne va ierta îndată.

 Niciodată nu suntem singuri, ci totdeauna cu Dumnezeu. Dumnezeu este pretutindeni si este cu atât mai prezent în viata noastră, cu cât Îl chemăm mai des.

Este o rugăciune pe care o spune monahul, o rugăciune de invocare a numelui lui Dumnezeu: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieste-mă pe mine păcătosul". Această rugăciune suntem datori, după rânduială, să o spunem mereu. Si încet-încet, această datorie se transformă într-o chemare de dragoste, pentru că suntem foarte apropiati de Dumnezeu si Dumnezeu trebuie să locuiască în noi. Si dacă această chemare este făcută stăruitor mai mult timp, rezultatele ei sunt foarte plăcute. Se produce o căldură duhovnicească în fiinta noastră, ne creste credinta în Dumnezeu, ne sporeste dragostea pentru Dumnezeu, dragostea pentru oameni si pentru natură. Această dragoste care vine din inimă vine din partea lui Dumnezeu.

 Ne pătrunde sentimentul de trăire în Dumnezeu. Asa cum trăieste pestele în apă, asa trăieste monahul în Dumnezeu, într-o atmosferă în care te simti deplin în Dumnezeu. Mă refer la monahii care trăiesc după rânduiala lui Dumnezeu, pentru că nu totdeauna te poti mentine în această stare. Si peste noi, monahii, năpădesc tot felul de valuri ale vietii pământesti. Practic, nu suntem deloc oameni ceresti, desi am vrea să fim, si ne străduim, prin chemarea lui Dumnezeu în viata noastră, ca prin El să devenim fiinte nesingure, fiinte cu Dumnezeu. Dacă reusim să-I facem loc lui Dumnezeu în noi, cu atât mai bine pentru noi, ca si pentru cei din jurul nostru.

• Părinte, vorbiti-ne despre Taina Spovedaniei.
Taina Spovedaniei este mare, cu adevărat. Te cureti prin ea de tot ce este murdar în fiinta ta, ca într-o apă curată. Primii care au spovedit în viata Bisericii au fost Apostolii. Cei doi, Anania si Safira, de care ne vorbesc Faptele Apostolilor, s-au spovedit la Apostolul Petru, au mintit la această spovedanie si au murit îndată.

Noi nu întrebăm la spovedanie: "Ce ai făcut?", pentru că spovedania nu este anchetă, ci fiecare trebuie să se pârască singur: "Iată, părinte, asta si asta am făcut!"

 Dar spovedania să nu fie numai o însiruire de păcate, căci nu are nici o valoare dacă nu este făcută cu toată sinceritatea, cu toată durerea lăuntrică pentru că ai fost în stare să gresesti fată de un Dumnezeu atât de bun. Dacă este o simplă însiruire de păcate nu are nici o valoare. Trebuie să avem constiinta că datorită păcatelor noastre pierdem harul lui Dumnezeu, pierdem înfierea. Nu mai suntem copii ai lui Dumnezeu, copii ai luminii, ci fii ai dezordinii, ai păcatului.

Fiecare om ar vrea să păstreze viata lui în taină, să rămână niste unghere ale sufletului pe care să nu le stie nimeni, asa cum ascundem gunoiul sub covor. 

Preotul primeste spovedania, dar nu divulgă acest secret al spovedaniei. Sunt canoane foarte aspre în această privintă. În acelasi timp, se uită faptul că Cel care primeste spovedania este Mântuitorul Hristos Însusi. Noi preotii suntem numai unealta, sau persoana vizibilă care-L reprezintă pe Mântuitorul, dar spovedania o primeste Însusi Mântuitorul, Care deja ne cunoaste pe toti si cunoaste tot ce este în inima noastră. Asa spune Sfântul Ioan Evanghelistul: "Iisus stie tot ce este în om". Noi toti ne spovedim Mântuitorului Hristos. El primeste spovedania noastră. Să nu se uite aceasta.

Mântuitorul spune asa: "Nimic necurat si păcătos nu intră în Împărătia lui Dumnezeu". Spovedania este un ajutor pentru ca noi să ne împăcăm cu Dumnezeu. Dumnezeu nu ne recunoaste ca fii ai Săi câtă vreme rămânem în păcat. 

El stie tot ce facem noi, dar trebuie numaidecât să recunoastem aceste scăderi ale noastre. Toate trebuie spuse ca niste lucruri care ne dor, nu ca o simpă însiruire de nume; ci cu lacrimi, cu căintă, cu frică de Dumnezeu, pentru ca să primim iertare si lumină de la bunul Dumnezeu.

Dezlegarea are valoare numai atunci când esti hotărât să nu mai repeti păcatul. Căinta este foarte importantă si intensitatea ei trebuie să fie asemenea căintei tâlharului de pe cruce. Numai atunci este valabilă dezlegarea.

Unii vin la noi si spun: "Părinte, eu nu am păcate!" Este o mare greseală. Sfântul Evanghelist Ioan spune: "Nu este om fără greseală pe pământ". Oricât ai fi de atent la viata ta, tot îti scapă ceva. Este imposibil să nu gresesti înaintea lui Dumnezeu. De pildă, rătăcirile cu mintea în timpul rugăciunii. 

Când te rogi cu mintea aiurea o jumătate de oră, dar nu stii nimic din cele ce ai citit, este o mare jignire adusă lui Dumnezeu. Stai de vorbă cu El si esti cu gândul în altă parte. Când te duci într-o audientă la cineva mare si esti întrebat ceva, iar tu răspunzi aiurea, esti dat afară imediat.
Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu 

continuare http://www.sfaturiortodoxe.ro/pacate/desprepacat.htm